vineri, 31 august 2007

☺☺ Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat (Episodul I)

0 comments
Editura Humanitas (2007) publică acest volum de memorii ale lui Annie Bentoiu, mai cunoscută prin numele de familie dobândit prin căsatorie, Pascal Bentoiu fiind un compozitor contemporan de notorietate în cercurile melomanilor. Memoriile acoperă perioada 1944-1947. Este percepţia (desigur, subiectivă) a unui act de istorie a cărui ridicare de cortină coincide cu începutul iluziilor de libertate (evenimentul de la 23 august 1944) şi a cărui cădere de cortină indică sfârşitul aceloraşi iluzii (abdicarea regelui, la 30 decembrie 1947). Pe plan personal, sunt anii adolescenţei şi ai primei tinereţi a autoarei.

D-na Bentoiu era, cum se spune, o fată de familie. Născută la sfârşitul anilor ’20 în familia unui medic din Olteniţa căsătorit cu o elveţiancă şi destul de serios implicat în viaţa politică în anii ‘30, a avut parte de educaţia obişnuită în lumea ei. O bună parte din amintiri, foarte pitoreşti de altfel şi plăcute la citit, se referă la anii de liceu la celebra Şcoală Centrală (care avea să-şi schimbe numele în anii comunismului în Zoia Kosmodemianskaia). Evocarea unor figuri de profesori, a camaraderiei dintre colege şi a lecturilor adolescentei conturează o personalitate înclinată spre gravitate (trăsătură moştenită, ar putea unii crede, mai degrabă de la bunicii materni, protestanţi severi, decât de la olteniţenii din partea tatălui). Urmează, într-o logică aproape implacabilă, înscrierea la Drept, specialitate care reprezenta, alături de Litere şi într-o oarecare măsură, de Medicină, una din puţinele opţiuni ale unei fille bien rangée, ca să zic vorba lui Simone de Beauvoir.

Timpului subiectiv al autoarei i se suprapune acela mai obiectiv, al istoriei, ieşite din ţâţâni, care numai bine nu le aducea celor din clasa ei. Agitaţiile din februarie-martie 1945 „încununate” cu învestirea guvernului pro-sovietic Petru Groza, marea manifestaţie de la 8 noiembrie 1945, soldată cu vărsare de sânge, provocările comuniste îndreptate împotriva unor profesori de la facultate, în fine, abdicarea regelui la 30 decembrie 1947, arestarea unor membri ai familiei, toate acestea sunt episoade pe care tânăra le percepe cu groază şi care sunt convingător evocate.

Pentru cei care au citit jurnalul doctorului Emil Dorian, publicat în 2006 la Editura Compania sub titlul Cărţile au rămas neterminate şi care acoperă intervalul 1945-1948, contrastul este imens. Dorian, vechi militant de stânga şi, pe deasupra, evreu (aşadar un om care avusese de suferit în timpul regimului prăbuşit la 23 august 1944), jubilează contemplând aceleaşi evenimente. E drept însă şi că mult mai vârstnicul medic (era născut în 1893) îşi pierde treptat entuziasmul, lovindu-se de obtuzitatea activiştilor culturali. Dar asta e o poveste care merită spusă, poate, cu un alt prilej.


Rămâne să vedem, în al doilea episod al datului cu părerea despre amintirile lui Annie Bentoiu, cam ce-ar mai fi de zis.

marți, 28 august 2007

Olandezul zburător de Wagner la Opera din Seattle

5 comments
Când am început blogul ăsta mi-am propus ca pe el să-mi dau cu părerea doar despre cărţi. Iată că nu mă ţin de cuvânt; până una, alta, postez câteva impresii de la un spectacol de operă.

Am apucat penultima reprezentaţie (cea de pe 25 august) cu Olandezul zburător de Wagner la Opera din Seattle, pe care am văzut-o cu ochii mei de nespecialist şi am ascultat-o cu urechile mele profane, după cum urmează:

Distribuţia. Opera nu are decât 5-6 roluri individuale, restul e cor. Olandezul a fost cântat de Greer Grimsley (bariton de loc de undeva de prin New Orleans), care mi s-a părut rezonabil în majoritatea timpului, deşi în câteva rânduri vocea părea să-l cam lase. Omul are la activ şi alte isprăvi wagneriere, dintre care cea mai notabilă pare a fi rolul Wotan/Wanderer din Tetralogia montată tot la Seattle în 2005. Tare-s curios cum l-a ajutat vocea atunci (deşi parcă nu mi-ar fi convenit să plătesc o căruţă de bani numai ca să constat că nu prea face faţă). Daland, bătrânul marinar norvegian care e dispus să-şi dea fata după Olandez, a fost Daniel Sumegi, corect şi la locul lui (drept e că nici rolul nu e prea solicitant, ajunge să fii un bas onest). La fel şi interpretul lui Erik, Jay Hunter Morris (culmea potrivirii e că în operă Erik e vânător, iar pe artist îl mai cheama şi Hunter!). Am lăsat-o - pour la bonne bouche - la sfârşit pe Jane Eaglen, soprana care a interpretat rolul Senta, pentru că ea a fost surpriza cu adevărat plăcută a intregii seri. Fără a fi o începătoare în ale operei wagneriene (a apărut pe scene renumite, de la Metropolitan Opera până la Teatro alla Scala, în roluri importante), Eaglen te face să uiţi că are un fizic nu tocmai armonios (probabil trece binişor de 150 kg). Vocea ei are o amplitudine care te suprinde până şi la o soprană wagneriană şi o claritate cu totul remarcabilă. De urmărit în continuare...

Montarea. De la Tetralogia lui Patrice Chereau de la Bayreuth ’76 punerile în scenă moderniste ale operelor lui Wagner nu mai suprind. Montarea de la Seattle e (şi ea) în ton cu vremurile: marinarii poartă bocanci şi mantale de ploaie din zilele noastre, în casa lui Daland au frigider şi calculator, vasul acestuia are radar etc. Nu cred că asta trebuie să ne supere cu tot dinadinsul, la urma urmei, mesajul (ce-i drept, cam tocit) este că ideile din operă sunt mereu actuale şi tot bla-bla-bla-ul de rigoare. Cu adevărat supărător a fost modul în care regizorul şi scenograful au ales să trateze finalul operei. După cum se ştie, acesta este unul apoteotic: Senta, disperată, se aruncă în mare după Olandez, găsindu-şi aparent sfârşitul, după care cei doi reapar transfiguraţi, înălţându-se la cer. Cum apare acest episod final în spectacolul noatru? Senta se precipită spre cheiul de unde tocmai plecase corabia Olandezului, moment în care izbucneşte un norişor de scântei, cam ca cele produse de aparatele de sudură cu electrod. Se „aruncă” undeva în culise, iar scântei de sudură (de data asta mai multe), după care se lasă în jos peste deschiderea scenei sumedenie de pânze semi-transparente, ca nişte cearşafuri intinse la uscat, orchestra cântă acordurile finale, timp în care în prim-planul scenei apar, venind din direcţii opuse, Senta şi Olandezul, care se îmbrăţişează. Cortina. De la pomul lăudat al Operei din Seattle aşteptam, ce-i drept, ceva mai mult, nu neapărat acrobaţii sau efecte de joc pe calculator, dar parcă scena se cerea mai mult exploatată, ca să nu spun că se putea face şi economie de metraj cu lenjeria aia de pat care se scoboară din plafon.

Cu toate acestea, să nu fim cârcotaşi în exces - să ne bucurăm de muzica lui Wagner şi să aşteptăm, rabdători, anul 2009, când este programată o nouă montare a Tetralogiei!

luni, 27 august 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul VI)

6 comments
Am făcut ce-am făcut şi nu m-am ţinut de cuvânt. Rămăsese să termin prezentarea cărţii îndată ce mă întorc din vacanţă, dar se pare că n-a fost să fie. De fapt, ce-a fost mai important a fost deja spus - rămân de făcut doar câteva consideraţii provinciale, despre modul în care e reflectată provinciala literatură română în volumul acesta impunător.

Norocul meu e că nu e reflectată deloc, altfel cine ştie cât mai trebuia să scriu. Cu alte cuvinte, printre cele 1001 de cărţi (mai precis, romane, după cum am văzut) pe care trebuie să le citim în viaţa asta nu se numără niciun roman românesc. Rezist tentaţiei de a clocoti de mânie proletară împtriva Occidentului (reprezentat metonimic aici de dl. Boxall), care ne trece iar cu vederea, după cum cu vederea ne trece si Comitetul Nobel, care nu se-nvredniceşte să premieze nicun autor de-ai noştri, deşi unii chiar se canonesc să devină vizibili pe piaţa internaţională (cazul Cărtărescu e în acest sens unul aproape clinic). Nu răzbesc ai noştri şi bună pace. N-or fi creaţiile literare suficient de valoroase, n-or avea parte bieţii scriitori de traduceri bune (realizate, desigur, de vorbitori nativi ai limbii-ţintă, nu de români animaţi de intenţii bune), de un marketing convingător sau de cine ştie ce relaţii oculte cu puternicii literari ai zilelor noastre. Dar dacă nu, nu, cine se supără nu face decât să joace rolul văcarului intrat în relaţii conflictuale cu satul.

Mă pregăteam să închei aici, când îmi cad ochii pe textul unui oarecare domn Radu Negru (pare-se, un pseudonim), care prezintă în detaliu volumul nostru pe un alt site (http://www.agonia.ro/index.php/essay/244914/index.html). Prezentare demnă de toată lauda, pe lângă care a mea pare o compunere şcolară de duzină. Domnul Negru trece prin ciur şi prin dârmon cartea aceasta a cărţilor, dar, culmea, vorbeşte şi despre lucrările scriilorilor români care ar fi incluse în ea. Iată ce scrie d-sa:

«Capitolul cel mai voluminos este desigur cel consacrat secolului 20, cuprinzând 731 titluri, printre care şi doua cărţi de autori romani: „Pădurea spânzuraţilor“ de Liviu Rebreanu si „Pe culmile disperării“ de Emil Cioran (desi acesta nu e un roman).»

La început am crezut că n-am fost eu atent. Am alergat la carte şi am parcurs-o, cu acribie, pagină cu pagină, doar-doar oi da peste Rebreanu şi Cioran (calitatea de scriitor român a celui de al doilea e discutabilă, dar nu asta e problema aici). Degeaba m-am chinuit, niciun cuvinţel despre autorii aceştia. Mi-am spus atunci că poate am eu o ediţie mai veche, neadusă la zi, iar dl Negru se referă la o versiune mai nouă. Nici gând. Cartea e apărută în 2006, iar ediţia pe care o am eu este din 2007 şi reprezintă, după cum se specifică în caseta tehnică, o simplă reeditare (nici măcar greşeli precum cele legate de data naşterii lui Thomas Mann n-au fost corectate, darămite să se fi introdus deodată doi scriitori români - ca să fie scoşi alţi doi, că altfel cum să rămână 1001?).

Cine ştie, poate domnul Negru şi cu mine am citit cărţi diferite sau am avut, citind aceeaşi carte, percepţii deosebite. Tare-aş vrea să ma poată lămuri cineva...

sâmbătă, 4 august 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul V)

3 comments
Încerc să închei azi serialul însemnărilor mele diletante despre această carte a cărţilor care, totuşi, nu-i Biblie.

Aşadar, ce au în comun, cel puţin formal, dacă nu şi axiologic, cărţile antologate? De fapt, nu ştiu dacă “antologat” e cel mai bun termen, căci lucrarea nu e un florilegiu din cărţi, ci o grupare de eseuri despre ele, dar să ne permitem acest abuz de limbaj şi să mergem mai departe.

Peter Boxall ne lămureşte în prefaţă că volumul nu-şi propune să introducă (încă un) canon literar. Har Domnului! Criteriul formal căutat este acela de “roman”. Desigur, e o condiţie necesară, nu şi una suficientă, adică nu-i suficient să fii roman ca să te pomenească în lucrare, dar dacă eşti acolo, musai ca roman te chemi. Ar însemna să deschid o adevărată cutie de conserve plină cu viermi, ca să folosesc o expresie americană, sau macar o cutie a Pandorei, ca să folosesc o zicere mai clasică, dacă m-aş apuca să cercetez cât de “romane” sunt unele din norocoasele lucrări. Ba chiar nici nu cred că aş reuşi să ajung prea departe cu goana după viermii scăpaţi de sub control, căci se ştie – truism pe care nu-l poate evita, probabil, niciun curs de teorie literară – nu există criterii cât de cât obiective care să ne permită să spunem că o scriere oarecare este roman. În ceea ce priveşte romanul, cred că singurul criteriu demn de atenţie este criteriul lui Humpty-Dumpty, dacă pot să-l numesc aşa.

Să detaliez. Zice Humpty Dumpty, simpaticul personaj al lui Lewis Carroll:

When I use a word, Humpty Dumpty said, in rather a scornful tone, it means just what I choose it to -- neither more nor less.

Adică, într-o traducere încropită în grabă, ca o omletă din rămăşiţe:

Când folosesc un cuvânt, zise Humpty Dumpty pe un ton cam batjocoritor, el înseamnă numai ce aleg eu să însemne, nici mai mult, nici mai puţin.

Aici cred că se găseşte cheia selecţiei lui Boxall. Roman este ceea ce consideră d-sa ca atare, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă Peter Boxall consideră roman Fabulele lui Esop (pag. 23), roman sunt. La fel, Moarte la Veneţia de Thomas Mann (pag. 264). Exemple cel puţin discutabile s-ar mai găsi, dar probabil al nostru Humpty Dumpty îşi asumă riscul acestor pierderi colaterale, ca să folosesc un termen militar la modă azi în viaţa civilă. Eu, unul, l-aş fi inclus şi pe Urmuz, cu Pâlnia şi Stamate, care nu mi se pare deloc mai puţin roman decât multe din scrierile selectate de domnul Boxall.

Dar staţi aşa, intrăm într-un teritoriu extrem de delicat, cel al prezenţei scriitorilor români printre cei ale căror cărţi trebuie negreşit citite. E un subiect care merită un episod separat, care va urma peste vreo săptămână, căci intru şi eu în vacanţă. Aşa că n-am reuşit să mă ţin de promisiunea de a încheia azi consideraţiile mele profane pe marginea cărţii noastre.

joi, 2 august 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul IV)

2 comments
Trag aer în piept şi mă încumet să scriu cel de-al patrulea episod al prezentării.

Secolul XX (alături de primii cinci ani ai secolului XXI) se bucură în cartea noastră de un spaţiu enorm în comparaţie cu celelalte perioade. N-am avut curajul să număr scriitorii şi lucrările care se bucură de prezentări, iar cartea nu are cuprins, ci doar indici alfabetici. De aceea ma limitez să redau numărul de pagini consacrat capitolelor:


- înainte de secolul al XVIII-lea: 18
- secolul al XVIII-lea: 42
- secolul al XIX-lea: 150
- secolele XX-XXI: 720

Spaţiul acordat (quasi-)contemporaneităţii e aşadar vast. E greu de crezut că poţi numi un scriitor cât de cât important căruia să nu i se fi acordat măcar raţia de 300 de cuvinte cuvenită. Unii din autori sunt şi de data asta “călare pe două veacuri”, vorba lui Sextil Puşcariu (Joseph Conrad şi Henry James sau J. M. Coetzee şi Haruki Murakami, pentru perioadele respective). În ansamblu, un curat pandemoniu, monştri sacri unul şi unul: Galsworthy, Musil, Gide, Lawrence, Proust, Joyce, Virginia Woolf, Hesse şi mai cine nu... inclusiv autori discutabili ca valoare, dar care şi-au avut zilele lor de glorie extra-estetică, precum Henri Barbusse sau Brecht. Ceva mai aproape de zilele noastre, îi avem pe Henry Miller, Canetti, Orwell, Borges, Bellow, Nabokov, Calvino, Capote, Updike, Kundera... nu scăpăm nici de eternul Coelho, atât de iubit de coafezele bibliomane de pe la noi.

Probabil aţi observat că nici nu mai exemplific cu lucrări – cititorului antrenat îi vor veni desigur în minte majoritatea titlurilor relevante, la simpla menţionare a numelui autorului, în buna tradiţie a reflexelor condiţionate pavloviene. Sunt sute şi sute de autori şi lucrări şi până şi o simplă enumerare ar necesita un efort considerabil, de aceea răsfoiesc mai mult decât citesc, o practică desigur proastă, dar nu mai puţin utilă într-un caz precum cel de faţă. Sigur, sunt şi aici destui scriitori a căror includere în volum poate stârni cel puţin nedumerire – şi nu e vorba aici de John Le Carré sau Raymond Chandler (buni de aprins imaginaţia adolescenţilor sau pentru trecut timpul prin tren sau prin avion). Cu bune şi cu rele, poate nu chiar toate 1001, dar măcar câteva sute din toate cărţile acestea merită citite într-o viaţă de om.

De la 1901 încoace se decernează, se ştie, premiul Nobel pentru Literatură. Interesant de văzut cum s-a raportat antologatorul la Nobeluri, aceşti adevăraţi “elefanţi din odaie”, ca să traduc expresia englezească ce trimite la o situaţie în care un lucru important e în mintea tuturor, pluteşte în aer ca un fel de gol al lui Mutu, mereu anunţat şi arareori înscris, fără ca nimeni să-i zică pe nume. Spre cinstea lui, aş zice, Peter Boxall nu se emoţionează şi trece cu vederea o serie de scriitori laureaţi Nobel la vremea lor, dar azi căzuţi într-o binemeritată desuetudine (cel mai notabil caz fiind cel al lui Romain Rolland).

Mă apropii de sfârşitul acestei note (sau “postări”, în limbajul bloggerilor) şi nu pot să rezist tentaţiei de a face două observaţii maliţioase.

Primo. Volumul (tipărit de altfel în China, dar ce nu se face azi acolo, de la gumari până la calculatoare) e o carte superbă – hârtie bună, sute de reproduceri de calitate, informaţie sistematică. Păcat de o “chiflă”, să-i zicem aşa, pe care n-ai cum să n-o observi dacă eşti atent. Thomas Mann figurează cu patru cărţi (nu însă şi cu Iosif şi fraţii săi), dar anul morţii este 1955 (aşa cum corect apare în trei locuri), nu 1965, aşa cum se menţionează în cel de-al patrulea articol consacrat prozatorului.

Secundo. Spuneam că volumul merge până hăt, in 2005. Cauţi ce cauţi, dar în zadar, căci n-ai să dai nicăieri de celebra J. K. Rowling cu ale ei romane din seria Harry Potter. Să fie de vină reacţiunea? Scoal’, că-i foc, Leonido, agită-te, Efimiţo, dacă-i aşa, căci e grav! Fanii vrăjitorului contemporan n-au să ierte niciodată omisiunea asta odioasă!

Ce-ar mai fi de spus? Sumedenie (zisa coanei Efimiţa, cu referire la oastea lui Galibardi) de vorbe, desigur. S-o mai găsi, aşadar, material pentru încă cel puţin un episod...


☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul III)

1 comments
Cea de a treia secţiune a lucrării îi este consacrată secolului al XIX-lea. Secol al mecanicii, al romanului... şi asta pentru a recurge doar la doi din numeroşii topoi folosiţi pentru a caracteriza veacul respectiv. Iar dacă a fost un secol al romanului, lucrarea noastră nu face economie de pagini pentru a ilustra reuşitele acestei forme literare (rămâne de văzut, într-un episod viitor, dacă 1001 Books You Must Read before You Die este o carte despre romane).

Criteriul esenţial al lui Peter Boxall fiind cel cronologic, nu-i de mirare că îl găsim pe Goethe şi aici, cu Afinităţile elective. Jane Austen este prezentă cu un număr (record) de cinci romane. Partea femeiască e bine reprezentată, bunăoară surorilor Brontë li se face şi lor partea cuvenită, ca şi lui Mary Shelley (Frankenstein) sau, suprinzător, dar, după cum se vede, nu imposibil, Mariei Edgeworth (Castelul Rackrent şi Ormond). Ba chiar ilustra Maria Edgeworth e gata să-l bată la puncte pe mai bine cotatul (orice-ar fi) Balzac – acesta din urmă e pomenit pentru Moş Goriot, Eugenie Grandet şi Iluzii pierdute, aşadar 3-2 pentru Balzac, ce mai, victorie muncită, poate chiar în prelungirile... posterităţii. În rest, surprize mari nu-s. Francezii Hugo, Flaubert, Stendhal, Dumas (trei romane), Zola şi (slavă Domnului, aş zice) Jules Verne (O călătorie spre centrul Pământului şi Ocolul Pământului în 80 de zile).

Nu-mi propun să alcătuiesc lista completă a autorilor şi a lucrărilor cu care ei pătrund în acest adevărat panteon al lecturilor obligatorii, în acest ciur al lui Eratostene al valorilor literare... ajunge să spun că anglo-saxonii îşi iau partea leului, ceea ce nici măcar nu-i lucru de supărare, dată fiind formaţia antologatorului. Îi găsim aşadar aici şi pe Dickens (solid implantat, cu şase cărţi), Hawthorne, Melville, Trollope, Henry James, Hardy, Twain şi Wilde. Marii romancieri ruşi n-aveau nici ei cum să lipsească – Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski sunt la locul lor, ca să zic aşa. Ca nişte pete de culoare ne apar autorii aparţinând naţiunilor mai mici: suedezii Selma Lagerlöf şi Strindberg (acesta cu două cărţi), polonezul Sienkiewicz, germanul Theodor Fontane sau italianul Verga.

Probabil pentru unii din noi faptul că printre cărţile recomandate se numără un număr important de cărţi de aventuri (poliţiste, de capă şi spadă, de călătorie) poate părea ciudat (şi vorbesc aici de cărţile de aventuri în toată puterea cuvântului, nu pretexte mai mult sau mai puţin alegorice pentru subiecte mai “serioase”, precum Moby Dick). Sheridan Le Fanu (câţi ni-l mai amintim oare, din lecturile pubertăţii) ne e recomandat cu nu mai puţin de două cărţi, cu Unchiul Silas şi In a Glass Darkly, Robert Louis Stevenson “explodează” cu patru cărţi, pe Jules Verne şi Dumas i-am pomenit mai sus, Wilkie Collins nu putea lipsi (Piatra lunii), iar Bram Stoker (Dracula) şi Sir Arthur Conan Doyle cad cum nu se putea mai bine. Sunt toate (indiferent de “seriozitatea” subiectului) cărţi solide, bine scrise şi care îl captivează pe (de regulă tânarul) cititor, căruia îi deschid apetitul pentru lectură.

Această prezentare nu este (şi nici nu şi-a propus să fie) obiectivă. E un blog, nu un eseu critic, iar dacă îmi dau cu părerea despre o selecţie sau alta, lucrurile trebuie luate exact aşa, drept păreri. Aşa că închei acest episod spunând că-mi pare bine că pe Lewis Carroll l-am găsit în acest adevărat jumbo jet al cărţilor atât cu Alice în Ţara Minunilor, cât şi cu Alice în Ţara Oglinzii. N-o fi fost uşor, că înghesuiala a fost mare, dar iată că s-a putut.