marți, 30 martie 2010

☺☺☺ Daniel Kehlmann - Eu şi Kaminski

0 comments
Eu şi Kaminski de Daniel Kehlmann (Humanitas, 2009) este povestea, scrisă fără multe pretenţii, a unui tânăr jurnalist de artă, Sebastian Zöllner, care aleargă să dea lovitura scriind biografia unui pictor celebru (căzut într-o uşoară desuetudine), Manuel Kaminski. Acesta, pe lângă realizările artistice proprii, fusese discipol al lui Matisse, amic cu Picasso şi se mişcase în preajma unor mari personalităţi, ceea ce îl făcea un obiectiv ideal pentru orice publicist.

Zöllner, personaj principal/narator în roman, intenţionează să realizeze un interviu amplu cu Kaminski, care trăieşte retras într-o casă în vârf de munte, vegheat de Miriam, fiica sa, fată bătrână, rigidă şi neadecvată. Ziaristul, minimal echipat, face o interminabilă călătorie cu trenul (de altfel savuros relatată) pentru a ajunge în satul de la poalele muntelui pe care se află reşedinţa Kaminski, trage la o pensiune modestă, după care urcă pentru a-l întâlni. Nu e exclus ca autorul să fi avut în intenţie o raportare în răspăr la Castelul lui Kafka (textul românesc integral se găseşte aici), dar, spre deosebire de K., Zöllner ajunge la „castelul” lui fără multe ocolişuri.

Abordarea lui Kaminski se dovedeşte mai grea decât anticipase, atât din cauza dificultăţii de a trata cu Miriam, cât şi ca urmare a condiţiei precare a artistului însuşi care, orb şi decrepit, pare să penduleze între abulie şi luciditatea vicleană. În treacăt fie spus, personajul Kaminski pare congener cu un alt personaj, mai celebru, e drept, anume Ravelstein al lui Saul Bellow. Zöllner nu stă degeaba, el e inventiv şi tenace şi află că o anume Therese, marea iubire din tinereţe a lui Kaminski, trăieşte. Planul marii lovituri se va contura clar: biograful va profita de absenţa menajerei şi a fiicei artistului şi aproape că îl va răpi pentru a înscena scena marii revederi cu Therese. Începe o goană frenetică cu maşina şi cu trenul, cu tot felul de aventuri şi răsturnări de situaţie, cu elemente de roman picaresc şi nu fără un umor negru bine dozat, pe care autorul o orchestrează cu mult meşteşug.

Sebastian Zöllner nu are însă noroc. Întâlnirea Kaminski - Therese nu dă rezultatele aşteptate, ba chiar se mai dovedeşte că un anume Bahring i-a luat caimacul şi a realizat deja mult-doritele interviuri cu Kaminski. Dacă la asta adăugăm că ghinionistul ziarist a fost părăsit de iubită, care îl şi evacuează, avem imaginea unui dezastru total. Autorul îndulceşte pilula şi, prin vocea lui Kaminski, relativizează eşecul şi propune un nou început:

- Prostii! a spus [Kaminski] şi şi-a lăsat capul pe spate [...]. Voi muri în curând.
- Trebuie... mi-a fost greu să acopăr cu vocea zgomotul valurilor... să mă întorc. Să-mi iau bagajele.
- Aveţi în ele lucruri de care aveţi nevoie?
M-am gândit o vreme. Cămăşi, pantaloni, lenjerie şi şosete, fotocopii ale articolelor mele, pixuri şi hârtie, câteva cărţi.
- N-am nimic.
- Atunci aruncă nimicul pe care-l ai.

Acest punch line, (re)luat de altfel dintr-o pildă budhistă relatată anterior, poate constitui motto-ul întregului roman. Cartea dezvăluie latura moralist-satirică a autorului, vizibilă şi în desele excursuri prin lumea măruntă, dar agitată de mari seisme şi orgolii, a artiştilor, criticilor de artă şi proprietarilor de galerii. Naraţiunea lui Kehlmann curge bine şi are ritm, dialogurile sunt alerte şi expresive. După cum spuneam la început, un roman fără mari pretenţii. Bine făcut însă. Meşteşugul e meşteşug şi se cere recunoscut ca atare.

duminică, 28 martie 2010

☺☺ Ioana Pârvulescu - În Ţara Miticilor (De şapte ori Caragiale)

4 comments
E foarte greu să mai scrii ceva nou şi interesant despre Caragiale acum, la începutul secolului XXI. Autorii inteligenţi sesizează dificultatea şi o escamotează folosind un fel de litotă, de retorică automicşorare sau de precaută circumstanţiere a producţiei. Nu altfel procedează, în esenţă, nici Ioana Pârvulescu, care a scos în 2007 la Humanitas volumaşul de eseuri În Ţara Miticilor (subintitulat De şapte ori Caragiale). Cele două dimensiuni tactice de care pomeneam sunt acum limpezi: scrii despre Caragiale evitând spaţiile ample şi adopţi formatul eseului, insistând că e vorba de o perspectivă asumată apăsat ca personală.

Cartea Ioanei Pârvulescu conţine aşadar şapte eseuri despre... ce? Întrebarea nu e trivială, pentru că a răspunde la ea ne poate da cheia întregii cărţi. Titlul însuşi, care dă numele primului eseu (În Ţara Miticilor) precum şi o parte a celorlalte eseuri (în mod notabil Lumea moft, Lumea ca o gazetă, Lumea comèdie) dezvăluie o bună parte din intenţiile autoarei. Aceasta îşi propune să-l abordeze pe Caragiale din perspectiva teoreticianului care vede în scriitor un creator de lumi. Simplificând, putem spune că scriitorul produce o operă care se află într-o relaţie de izomorfism cu lumea propriu-zisă. Sau - ca variantă - creatorul e un fel de optician care filtrează elementele lumii înconjurătoare prin diverse sisteme de lentile.

Autoarea Ţării Miticilor aplică exact acest sistem operei lui Caragiale. Ea ţine să ne avertizeze explicit:

Ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-şi joacă rolul puţin mai stângaci decât protagonista din lumea reală.

Ideea nu e nici nouă, nici zguduitoare prin originalitate şi se predă studenţilor la unul din primele cursuri de teoria literaturii. Sigur că ciudatele ţări prin care se plimbă Gulliver (şi nici Ţara Piticilor, care alcătuieşte o pereche minimală alături de Ţara Miticilor) nu sunt Anglia lui Swift, după cum nici Kakania lui Musil nu e Imperiul Austro-Ungar.

Dar în fine, lume să fie. Şi dacă-i lume, e şi populată, cu Mitici sau cu inşi de tot felul, mai degrabă generici decât individualizaţi, aşa că nu e de mirare să constaţi, cum o face şi autoarea, că în ea nu prea e loc pentru dragoste altfel decât în manifestările sale exterioare, golite de trăire sinceră. Ioana Pârvulescu nu caută originalitatea cu orice preţ (n-are, de altfel, nicio garanţie că ar fi găsit-o) şi glosează pe tema tipurilor sociale, din care nu putea, desigur, să lipsească gazetarul („ins esenţial în Ţara Miticilor”, un Hermes care asigură circulaţia ideilor şi cursul relaţiilor sociale). Iar dacă tot e o lume per se, creaţia lui Caragiale are cam tot ce găseşti în existenţa propriu-zisă, inclusiv copii sau familie. Nici la acest capitol eseista nu depăşeşte nivelul modest de confirmare al unor percepţii exprimate de multă vreme în critica noastră (cel puţin de la G. Călinescu încoace), cum ar fi aceea potrivit căreia copiii lui Caragiale sunt nişte adulţi în miniatură şi le lipseşte o viaţă autonomă de cea a maturilor. Necăzând neapărat în capcana de a confunda scriitorul cu opera, ne putem aminti ce scriau despre Caragiale-familistul contemporanii săi, bunăoară C. Stere, care ni-l prezintă ca rece, violent chiar în relaţiile cu copiii săi şi gata să dea bir cu fugiţii când se îmbolnăvea unul din membrii familiei.

Dacă la capitolul analiză a operei caragialiene Ioana Pârvulescu e corectă şi nuanţată, fără a produce rezultate deosebite, lucrurile stau parcă mai bine în ceea ce priveşte partea de istorie literară propriu-zisă. Cititorul va găsi informaţii interesante în eseul consacrat exilului la Berlin (Ce căuta Grecu' în Germania?) sau în cel care abordează chestiunea relaţiilor dintre Caragiale şi fiii săi (Tatăl & fiii). Dacă despre unul din ei, Mateiu, ştim destul de multe (observaţii interesante despre posteritatea omului Mateiu găsim pe blogul LITERATUR co. AZ), asta şi pentru că individul era o figură în sine, nemaipunând la socoteală opera (puţină cantitativ, dar importantă), despre celălalt băiat, Luky, cunoştinţele publicului sunt mult mai puţine. Mort înainte de a împlini 30 de ani, acesta a scris, în colaborare cu I. D. Gherea romanul oximoronic intitulat Nevinovăţiile viclene, apărut în foileton în 1920, nu fără scandal (acuzaţii de imoralitate).

În Ţara Miticilor îşi asumă, implicit, misiunea de a fi un vade mecum în opera lui Caragiale alcătuit şi dimensionat pe gustul cititorului contemporan. Ioana Pârvulescu scrie, aşa cum ştim, inteligent şi nu ezită să personalizeze experienţa de (re)citire a lui Caragiale (aflăm cât de ferfeniţită a ajuns, de atâta lectură şi adnotare, ediţia Rosetti-Cioculescu-Călin folosită de autoare). O înţeleg pe Ioana Pârvulescu - am şi eu ediţia cu pricina şi confirm că e prost legată şi cedează uşor, chiar la insistenţele unor cititori mai puţin avizaţi. Revenind, cartea universitarei bucureştene e, în sine, plăcută şi (chiar) utilă unui anume gen de public, dar în comparaţie cu alte scrieri eseistice despre Caragiale apărute în ultimii 20 de ani (precum Marea trăncăneală de Mircea Iorgulescu) ea nu e o lucrare memorabilă.

vineri, 26 martie 2010

☺☺ Dan Lungu - Proză cu amănuntul

0 comments
Proză cu amănuntul (Polirom, 2008) reprezintă ediţia a doua, cu un titlu cuminţel, a volumului Cheta la flegmă, apărut cu mai bine de zece ani în urmă. Între timp Dan Lungu s-a consacrat, a dat lovitura cu Sunt o babă comunistă şi a trecut, pare-se, la titluri de autor canonizat.

Cele nouăsprezece povestiri care alcătuiesc cartea îşi recrutează eroii din universul imprecis delimitat al oamenilor mărunţi, cu biografii nesemnificative, inevitabil umiliţii şi obidiţii tranziţiei post-decembriste. Excepţie aparentă face o baterie de trei bucăţi, primele din carte. E vorba de Cheta la flegmă, De-a întunericul (după un tablou de Traian Mocanu) şi Viaţa la ţară. Viaţa la oraş. Paralelă, care sunt trei priviri aruncare aceleiaşi lumi dezamăgitoare, dar cu ochii copilului. Eroul din Cheta la flegmă e un băiat care, maturizat prematur, învaţă pe propria lui piele legile unei vieţi aspre şi sordide:

Tata a murit într-un canal cu păcură, în gară. Era făcut muci, a alunecat şi s-a înecat. L-au scos prea târziu, înghiţise două chile de lichid negru. [...] [Mama] era singura din casă care muncea şi puţea îngrozitor a transpiraţie. [...] Soră-mea şi-a pierdut virginitatea într-un lan de grâu.

De-a întunericul (după un tablou de Traian Mocanu) priveşte lumea prin ochii unei fetiţe uşor abulice, iar Viaţa la ţară. Viaţa la oraş. Paralelă îl anticipează parcă pe T. O. Bobe, cel din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, dar fără să depăşească nivelul unei mimări, cu destul talent, a stilului şcolăresc în combinaţie cu naivitatea căutată cu tot dinadinsul. Autorul preferă mişcarea pe spaţii mici, caută detaliul, precum o spune parcă direct titlul povestirii care dă (de data aceasta) numele volumului şi unde un personaj urmărit la firul ierbii reflectează că „lucrurile mici se trag din lucrurile mari” şi ţine un fel de evidenţă a cuantelor existenţiale din viaţa lui. Focalizarea pe detaliul anodin se dovedeşte de bun augur în povestirile mai scurte, precum Intimităţi sau Buldozeristul, cea de a doua fiind relatarea dură şi laconică a vieţii unui ins căruia i-a murit soţia şi, iată, îi moare şi fiica şi care îşi pierde minţile când nu i se aprobă să o înmormânteze. Când se desfăşoară pe spaţii mai largi, scriitorul îşi pierde uneori capacitatea de a capta interesul cititorului. Senzaţia asta ţi-o lasă, de pildă, Marea împăcare sau Micile aventuri ale domnului Silvian şi ale blândei (dar îndărătnicei) Tantilili, al cărei titlu marquezian este ataşat unui adevărat microroman care însă nu convinge. În Postfaţă sau despre distanţa iluzorie dintre ficţiune şi realitate Dan Lungu ne propune un fel de reportaj din Transnistria. Dacă e chiar reportaj, e interesant, dar nu din cale-afară, dacă e ficţiune, e onorabilă, dar nu să sari din papuci de entuziasm.

Pentru a încheia pe o notă optimistă, mica bijuterie a volumului e Duminica domnului Chichifoi. Acesta e un personaj care pare să se fi specializat în a juca rolul lui Dumnezeu. În comunism fusese portar la un cămin de nefamilişti, ceea ce îi permisese să cunoască în detaliu (ah, iarăşi detaliul!) viaţa chiriaşilor şi - desigur - să profite de micile avantaje ale slujbei. Autorul o spune fără ocolişuri: era jumătate-om, jumătate-Dumnezeu-al-Căminului. În anii '90, domnul Chichifoi se bucură de o pensie tihnită alături de Clara, soţia lui, pe care o cucerise la vremea respectivă spunându-i cuvinte complicate din DEX, citit desigur de la biblioteca căminului. Pensionar, dar tot un soi de Dumnezeu, domnul Chichifoi creşte iepuri şi în fiecare duminică sacrifică unul, exercitându-şi prerogativele de fiinţă supremă. Povestirea are ritm şi o fineţe a observaţiei la care contribuie, poate, şi formaţia de sociolog a autorului. Sunt, aşadar, şi proze reuşite în acest volum mai vechi al lui Dan Lungu, dar o selecţie mai riguroasă a materialului nu ar fi stricat.

miercuri, 24 martie 2010

☺☺☺☺ Mircea Horia Simionescu - Nesfârşitele primejdii

0 comments
Reeditat în 2007 la Cartea Românească, romanul Nesfârşitele primejdii al lui Mircea Horia Simionescu mi-a stârnit la început rezerve, pentru că - să recunoaştem cinstit - cărţile, ca şi oamenii, îmbătrânesc, iar aceasta apăruse într-o primă ediţie în 1978. La genul acesta de rezerve contribuie atât faptul că multe romane apărute în comunism fac concesii estetice care lasă urme adânci în corpul operei, cât şi, acolo unde asemenea concesii nu se fac în mod deschis, existenţa unei încifrări îmbufnate care, deşi justificabilă în epocă, nu se mai susţine azi.

Cu atât mai plăcută a fost surpriza de a nu da peste prea multe asemenea lucruri în această carte şi de a descoperi un Mircea Horia Simionescu în mare vervă. Cel puţin la început, nimic nu pare să anunţe altceva decât un roman de factură tradiţională. Îl cunoaştem pe Jenică Brustureanu, „cadru“ de bază la un institut, cu dese deplasări în străinătate (asta spunea ceva la vremea respectivă), cu locuinţă şic pe Dumbrava Roşie, divorţat, dar cu o relaţie amoroasă cu frumoasa Lidia etc. Moartea unui coleg al lui Jenică, George (Gigi) Pelimon, înmormântarea acestuia, participarea la ceremonie a amantei decedatului (Helga), bârfa aferentă, studiul caracterelor, toate anticipează un roman doric (în accepțiunea Thibaudet - Manolescu).

Jenică Brustureanu dispare însă relativ repede (va mai fi amintit, tangenţial, spre final), pentru a-i ceda locul de personaj principal lui George Pelimon. Cititorul - inocent, ca întotdeauna - va spune că nu-i nimic neobişnuit aici, crezând că pur şi simplu răposatul coleg al lui Jenică Brustureanu i-a furat acestuia prim-planul. Nici vorbă de aşa ceva. E un alt Pelimon, ni se spune. Coincidenţă de nume (las că a mai existat un scriitor paşoptist numit tot Pelimon). Acelaşi cititor inocent nici nu bănuieşte că e doar începutul caznelor la care îl va supune autorul.

Pelimon e un ins ciudat, cu vârstă incertă (dar probabil undeva între 40 şi 50 de ani) şi care încearcă să scrie un roman, fără a se apuca vreodată cu adevărat de lucru. E cam tot ce putem deduce raţional despre el, pentru că mai apare un George Pelimon, care e personajul romanului pe care îl cloceşte acelaşi... George Pelimon. Acesta devine un fel de păpuşă Matrioşka din care te poţi aştepta să iasă aproape orice. Din cauza asta, ori de câte ori mă voi referi la el, nu voi avea în vedere o ipostază anume. Pelimon (cel real, cel imaginar?) face pe justiţiarul şi încearcă să-şi reabiliteze tatăl, căpitan în anii 1930, căzut, pare-se, victimă unei farse judiciare înscenate de colonelul Andone şi mort curând după aceasta de tuberculoză. Ambiguitatea fundamentală a statutului ontologic al lui Pelimon e de altfel recunoscută de autor:

Posedatul de o idee justiţiară ce-l interesa strict personal [...], obsedatul în căutarea unui subiect de roman, aventurierul ocazional - vezi bine, despre George Pelimon era vorba - revenea în discuţii ca monstrul din Lakeville, drept autorul prezumtiv al celor mai înfiorătoare catastrofe.

Acţiunea se desfăşoară pe numeroase planuri, din care mai proeminente sunt cel al eforturilor lui Pelimon de a face lumină în jurul afacerii cu căpitanul-tatăl mort şi cel al aventurilor trăite de însuşi Pelimon la sfârşitul războiului, când participă la lupte şi trece prin aventuri la limita verosimilului. Viaţa lui Pelimon e bântuită de apariţiile frumoasei (tot o Helga!), un fel de etern-feminin goethean despre care M. H. Simionescu ne spune explicit că e „iubita lui în vecii vecilor”. Una din cele mai consistente fibre ale romanului e constituită de călătoria cu trenul pe care Pelimon o face la Târgovişte pentru a-l demarca pe odiosul colonel Andone. Cu ocazia asta el glisarea între diferitele ipostaze ale eroului, între diferite planuri de spaţiu şi timp devine pe cât de subtilă, pe atât de verosimilă (includem aici întâlnirea lui Pelimon cu propriul tată, care chipurile nici nu murise şi ducea o viaţă de muncitor modest, fiind însă complet rupt de epoca lui şi neştiind nici măcar că războiul de încheiase).

Realizarea de tranziţii naturale înspre cele mai neaşteptate dimensiuni e, cred, cea mai de seamă reuşită a autorului. Ştiinţa tranziţiilor este, în paranteză fie spus, o calitate a marilor compozitori. Iată un exemplu de tranziţie spaţială realizată aproape cinematografic:

Curtea şi procurorul cel bătăios intraseră însă în pământ, sala se micşorase până la dimensiunile unui salonaş, mobilat cu o pianină deschisă, pe suportul căreia se afla un caiet cu studii de Czerny [...].

Nici măcar moartea nu mai e văzută ca destinaţie finală. Ea devine un eveniment pasager, cam cum am văzut şi la bătrânul Pelimon. Iată ce îi declară George la un moment dat lui Racoş, un bun prieten din tinereţe:

Să ştii, dragă Racoş, că informatorul tău ştia ceva... Eu am murit, într-adevăr, în 1944, în toamnă, într-un boschet, la Şosea. M-au curăţat, nu ştiu pe cine să acuz. Au tras în mine ca într-un câine.

Nesfârşitele primejdii e înţesat de asemenea incongruenţe prezentate cu un firesc remarcabil, amintind pe alocuri de momentele mai reuşite din proza lui Mircea Eliade, dar evitându-se manierismul uneori obositor al acestuia. Mircea Horia Simionescu se joacă cu cititorul ca şoarecele cu pisica şi găsește delicii în a-l pune, neobosit, pe piste false. Ceea ce părea să fie un onest roman doric e, în realitate, un savuros roman corintic care prefigurează (minus includerea nemijlocită a persoanei auctoriale în acţiune) scrierile postmoderniste de mai târziu. Înseşi aluziile la lumea din jur - declarat-obiectivă - sunt adesea hazoase. Spre exemplificare, la o sindrofie, participanţii discută nişte dezvăluiri senzaţionale privind afacerea... Boyle-Mariotte.

Cititorul dispus să intre în acest joc complicat are parte de destule satisfacţii. Nu sunt un mare iubitor de proză fantastică, dar îmi place genul ăsta de joc, mai ales când e impecabil condus de către autor. Ca să nu mai spun că în cei peste 30 de ani de la apariţie cartea a dobândit valenţe nebănuite iniţial. E cazul, de exemplu, al unui adevărat iz arhaic pe care îl încerci citind că personajele din Nesfârşitele primejdii ascultă Simfonia a III-a de Mahler la pick-up sau rămân acasă ca să asculte un concert simfonic transmis la radio. Detaliu biografic picant - Mircea Horia Simionescu a ocupat, la sfârşitul anilor '60, postul de şef de cabinet al temutului Dumitru Popescu-Dumnezeu.

luni, 22 martie 2010

☺☺☺ Bogdan Dumitrescu - SMS

0 comments
Ce înseamnă SMS? Dicţionarele de telecomunicaţii sunt neechivoce şi ne spun că termenul este un acronim pentru „short message service”. Printr-o operaţie metonimică simplă, serviciul se identifică cu obiectul, aşa că SMS ajunge să însemne, pur şi simplu, un mesaj prin excelenţă scurt, trimis de regulă de pe un telefon mobil. Foarte prozaic. Mai puţin prozaic e înţelesul secundar pe care îl dă acestui acronim volumul de proză (!) SMS (subintitulat, de altfel, „mesaje text”) al lui Bogdan Dumitrescu (Polirom, 2009). E foarte posibil ca bucăţile din volum - destul de scurte, vezi bine - să se califice pentru înţelesul de bază al acronimului, dar autorul ne zguduie certitudinea şi propune, într-unul din texte, lectura alternativă SMS = Save My Soul.

Deschiderea o face un capitol scurt, intitulat de altfel Început, care rezumă în doar două pagini şi ceva viaţa unei femei (Ioana), de la prima imagine pe care şi-o aminteşte aceasta până la cea de pe urmă, din preajma morţii. O vom regăsi pe Ioana în ultimul capitol, numit, desigur, Sfârşit, care reface drumul invers, de la ultima amintire a Ioanei până la prima. Avem aşadar două niveluri de simetrie, unul macroscopic, al întregii cărţi, care capătă alura unei opere ciclice precum Pădurea spânzuraţilor sau, în muzică, Simfonia în re a lui César Franck şi al unor fragmente ale cărţii care sunt fiecare imaginea în oglindă a celuilalt.

Nu ne vom mai întâlni cu Ioana pe parcursul cărţii, ceea ce i-ar putea face pe unii să suspecteze un joc cu formele puţin gratuit şi nu foarte bine motivat estetic. Avem în schimb un set de crochiuri din viaţa unor eroi feluriţi, a căror trăsătură comună pare a fi un anume gen de inadecvare, de trăire a incomodului, ca atunci când te strâng pantofii şi nu-i chip să te descalţi de ei. Nu de puţine ori personajele sunt apăsate de mulajul rigid al socialului, al rigorilor unei vieţi tehnicizate, care nu prea mai lasă loc umanului. Asta nu înseamnă că ele nu fac eforturi de evadare din matrice. Bunăoară cei doi soţi din Trecutul apropiat, un „el” şi o „ea” cu o viaţă profesională constrângătoare şi dezumanizantă, care îi îndepărtează unul de celălalt, dar care au un moment de nebunie şi organizează o petrecere la care invită toţi oamenii la care au ţinut (sute de inşi!).

Dăm şi peste câte o proză care se vrea distopie inconfortabilă şi rău-prevestitoare, în genul practicat de Ray Bradbury în Fahrenheit 451 (al cărei text integral în românește îl găsim aici). Aşa se întâmplă în Îmbunătăţitorii, al cărei titlu puţin rebarbativ se referă la nişte oameni care refăceau filme vechi, profeţind moartea cinematografului ca artă de novo:

Prevedeau că în viitor nu va mai fi necesară realizarea de filme noi, ci doar adaptarea celor vechi. După câteva cicluri de refacere, din ce în ce mai accelerate, cantitatea de pelicule realizate ar fi absolut suficientă umanităţii, care îşi va atinge în viitor atât o limită maximă a duratei de viaţă, cât şi un număr maxim de filme artistice.

Tot un subiect cinematografic are şi Colaj, scurta poveste a unui regizor care „nu putuse să obţină niciodată banii pentru un lungmetraj”. Regizorul se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru finanţare, are şi tentative de sinucidere, unele regizate (!) pentru a atrage atenţia, dar banii tot nu-i obţine. În cele din urmă el va gândi un film-colaj (Dincolo de dragoste e dragostea), al cărui titlu ne spune iconic că lucrarea e alcătuită exclusiv din bucăţi luate din alte filme. Suferinţele creatorului care nu găseşte la semenii săi empatia sau sprijinul necesare pentru a-şi naşte opera răzbat şi din Cu voie de la serviciu (cu subtitlul Fără diacritice), unde ni se prezintă, evident fără diacritice, eforturile unui mahăr director executiv de la o mare firmă, care din lipsă de timp liber cere să i se aprobe să-şi scrie mult-visatul roman la birou.

Remarcabilă e schiţa Singur(ă) pe lume, în care eforturile familiei Nedelescu de a-i da un frate sau o soră primului copil, Artim, se dovedesc zadarnice, aşa că părinţii decid că fiul lor va duce o viaţă dublă, fiind pe rând, câte o zi, băiat (Artim) sau fată (Artima). E un SMS în care Bogdan Dumitrescu manevrează cu dezinvoltură pe spaţii mici (fix trei pagini), compunând un mic roman cu iz urmuzian. Artim(a) se va răzbuna pe părinţii lui (ei) pentru ambigenitatea impusă de aceştia, îngropându-i, la moarte, în acelaşi mormânt. E o antisimetrie cu care autorul pare să se joace cu aceeaşi poftă cu care manipulează simetria.

SMS e o carte care nu strică să fie citită, ceea ce e un lucru îmbucurător, mai ales că e volumul de debut al autorului. Nu toate bucăţile sunt la fel de reuşite ca cele despre care am scris, căci câteva din ele păcătuiesc printr-o poeticitate obositoare, printr-un retorism pletoric şi nedirecţionat (Poveste despre moarte, Below the Line, Reîndrăgostirea). Noroc că sunt toate piese scurte, SMS-uri, cum ar veni.

duminică, 21 martie 2010

☺☺☺ Russell Banks - Deriva continentelor

2 comments
Reeditată recent în recent dispăruta colecţie Cotidianul, romanul Deriva continentelor de Russell Banks a apărut într-o primă ediţie românească la (la fel de dispăruta) Editură Univers (1998). Autorul însuşi rezumă scrierea încă de la prima pagină, atunci când ne spune că urmează să citim „trista poveste a lui Robert Raymond Dubois”, ba chiar indică limitele temporo-spaţiale ale desfăşurării acestei poveşti. Într-adevăr, acţiunea, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe Robert (Bob) Dubois, se întinde pe parcursul a ceva mai mult de doi ani (iarna lui 1979 - vara lui 1981) şi se desfăşoară iniţial într-un orăşel din New Jersey, pentru a se muta ulterior în sud, în cosmopolita Floridă.

Bob Dubois are vreo 30 de ani, duce o existenţă la limita sărăciei reparând maşini de gătit într-un loc unde nu s-a întâmplat nimic, e căsătorit cu Elaine cu care are două fetiţe şi mai are şi o amantă discretă şi care nu ridică probleme deosebite. Într-o bună zi are un puseu de criză existenţială care îl face să-şi ia lumea în cap şi să plece (e drept, cu toată familia) în Florida, unde Eddie, fratele mai mare şi mai prosper, avea câteva magazine de băuturi şi intrase în nişte afaceri cam suspecte, dar bănoase. Bob se angajează vânzător la unul din magazinele fratelui său iar viaţa familiei pare să ia o turnură fericită. Pentru scurt timp însă, pentru că Bob pare stăpânit de un daimon nefast care îl face să intre în încurcătură după încurcătură. El simte în permanenţă nevoia de a evada din strânsoarea căminului, începe o relaţie cu o negresă şi mai are şi ghinionul ca magazinul unde lucrează să fie jefuit - în confruntarea cu tâlharii, Bob îl împuşcă pe unul din ei. Viaţa în Florida nu e ce promitea să fie. Elaine rămâne din nou gravidă (va naşte un băieţel), Eddie intră în încurcături financiare insurmontabile şi se sinucide, dar lui Bob pare să-i surâdă norocul atunci când dă peste un vechi amic, Avery, care îi propune să lucreze cu el şi să organizeze croaziere de pescuit pentru turişti (activitate ce se va dovedi nu foarte curată).

Acesta este unul din cele două mari planuri pe care se desfăşoară povestea. Celălalt plan - căci mai există unul - e povestea unor haitieni amărâți (ăsta e de-a dreptul un pleonasm, atunci şi acum). Tânăra Vanise şi nepotul ei Claude Dorsinville încearcă şi ei o evadare spre mai bine, la fel ca Bob Dubois. Pentru ei, acest „mai bine” e reprezentat de America. Cu banii strânşi cu greutate, ei se îmbarcă, luându-l cu ei şi pe micul Charles, fiul lui Vanise, pe una din acele nave care duce imigranţii ilegali in Florida. Cad, bineînţeles, pradă unui escroc şi sunt abandonaţi pe o insulă mai mică din Antile, de unde reuşesc să ajungă în Bahamas. Acolo Vanise ajunge sclava unui localnic, care o foloseşte, vorba ceea, pentru produs, dar Claude îl ucide pe proxenet, îi ia banii şi îi foloseşte pentru a plăti un nou drum spre America. De data asta cel menit să-i ducă pe pământul făgăduinţei este Bob Dubois, care constatase că traficul cu imigranţi e mai rentabil decât transportul de turişti.

Cele două planuri ale acţiunii, care păreau paralele, se intersectează. Bine zicea profesoara mea de română din liceu vorbind despre Patul lui Procust al lui Camil Petrescu: aceste planuri sunt paralele şi se mai intersectează (sic!) din când în când. Vanise, micul Charles şi Claude se îmbarcă alături de alţi 15 haitieni pe Belinda Blue, nava lui Dubois, şi nimic nu pare să se mai interpună între ei şi începutul visului american. Nici vorbă de happy end, căci navei ii iese în cale o patrulă a Gărzii de coastă, iar Bob şi secundul lui, spre a nu fi prinşi cu haitienii la bord, îi obligă pe aceştia să sară în ocean. Scapă cu viaţă numai Vanise, care va ajunge, cu minţile rătăcite, la fratele ei din Florida.

Bob nu e prins de autorităţi, dar, apăsat de remuşcări, îi mărturiseşte totul lui Elaine. Cei doi se decid să lase totul baltă şi să se înapoieze în Noua Anglie, dar Dubois vrea ca înainte de plecare să restituie banii haitienilor sărmani, se duce în ghetoul lor unde e omorât pe întuneric de câţiva din aceştia. Cercul s-a închis.

Deriva continentelor e o carte care se citeşte cu interes. Autorul adoptă un ton de multe ori retoric, mişcat şi profetic şi nu ne iartă câteodată de metafore atunci când ne prezintă zbuciumul eroilor săi. Iar aceştia se zbuciumă, nu glumă. Însuşi conceptul de derivă a continentelor e suficient de larg pentru a lăsa loc la destule conotaţii. Amatorii de scrieri de gen pot găsi şi tot felul de elemente de critică a societăţii americane, prezentată ca mecanism implacabil de măcinat existenţe şi în care reuşita e o simplă fata morgana. E şi asta o posibilă grilă de lectură, deşi cam sărăcuţă. Alţii - mergând pe un drum nu foarte deosebit de primii - vor regăsi în Russell Banks verva alunecării inexorabile spre dezastru din scrierile lui Dreiser. Nu în ultimul rând, unii vor admira scriitura nu de puţine ori poetică sau analiza subtilă a trăirii personajelor, mai ales în scenele voodoo pe care le execută naivii haitieni. De toate pentru toţi.

vineri, 19 martie 2010

☺☺☺☺ Mario Livio - Ecuaţia care n-a putut fi rezolvată

8 comments
Mario Livio, om de ştiinţă israeliano-american născut în România, este autorul unei cărţi fermecătoare, Ecuaţia care n-a putut fi rezolvată, apărută la Humanitas în 2007. Subintitulată Matematicieni de geniu descoperă limbajul simetriilor, lucrarea nu pare, cel puţin la început, să ne spună lucruri pe care să nu le ştim, măcar din scrieri celebre în domeniu precum Gödel, Escher, Bach de Douglas Hofstadter sau mai cunoscutele la noi cărţi de probleme celebre din istoria matematicilor de Florica T. Câmpan. În paranteză fie spus, e păcat că nu s-a găsit la noi o editură interesată să scoată Gödel, Escher, Bach, dar cei interesaţi pot găsi textul englezesc integral aici.

Ecuaţia care n-a putut fi rezolvată începe oarecum nespectaculos, printr-o discuţie a conceptului de simetrie în matematică, artă şi, desigur, în natură. Autorul glisează apoi, în mai multe capitole, spre o chestiune aparent fără nicio legătură cu simetria, anume rezolvarea ecuaţiilor algebrice - e vorba de binecunoscutele, din şcoală, ecuaţii de gradul I sau II, pentru care am învăţat cu toţii formule de rezolvare. Dacă aceste două tipuri de ecuaţii au rezolvări cunoscute de sute, dacă nu mii de ani, lucrurile se complică destul de mult atunci când se trece la ecuaţii de ordin superior. De pildă, pentru ecuaţiile de gradul III sau IV formulele de rezolvare au apărut abia în secolul al XVI-lea, după eforturi considerabile depuse în special de matematicienii italieni. Mario Livio prezintă istoria picantă a acestor eforturi, marcată de conflicte personale între matematicieni şi care ia uneori aspectul familiar de telenovelă.

Dacă pentru ecuaţiile de gradul I - IV s-a reuşit, după eforturi seculare/milenare, să se găsească formule de rezolvare bazate pe cele patru operaţii aritmetice plus radicali, la ecuaţia de gradul V lucrurile s-au împotmolit, chiar dacă s-au depus eforturi susţinute, similare celor pentru trisecţiunea unghiului sau cvadratura cercului. Problema nu şi-a găsit rezolvarea decât la începutul secolului al XIX-lea, când s-a demonstrat că toate aceste sforţări erau inutile, deoarece peste ordinul IV nu există formule de rezolvare similare cu cele aplicate la ecuaţiile de ordin inferior. A fost în sine un pas important, dar situaţia începe abia de aici să devină spectaculoasă. Şi mai spectaculos este faptul că demonstraţia a fost făcută, independent, de doi matematicieni de geniu care au trăit, de altfel, foarte puţin: norvegianul Niels Abel (27 de ani) şi, mai ales, francezul Évariste Galois (21 de ani).

Greu de crezut că poţi scrie pagini emoţionante într-o lucrare de ştiinţă, fie ea şi popularizată. Mario Livio reuşeşte însă acest lucru în cele două capitole în care ne povesteşte scurta (şi tragica viaţă) a lui Abel şi Galois. Genii (romantice!) prin excelenţă, amândoi au avut parte de neînţelegerea contemporanilor. Abel a murit de tuberculoză într-o sărăcie absolută, iar Galois, revoluţionar rebel, a murit în împrejurări puţin elucidate într-un duel. Scepticii vor spune, totuşi, că dincolo de aceste ingrediente ale succesului de casă cartea Mario Livio nu conţine cine ştie ce spectaculoase adevăruri, ceea ce nu a adevărat. Autorul ne arată că, departe de a fi soluţionat o simplă problemă de algebră (rezolvarea unei ecuaţii), Abel şi în special Galois au descoperit o nouă lume, cu implicaţii nebănuite pentru dezvoltarea ştiinţelor în următoarele două secole. E vorba de teoria grupurilor. Ramificaţiile imediate ale acestui domeniu s-au dovedit extraordinare - de la geometria neeuclidiană până la teoria relativităţii, mecanica cuantică şi teoria particulelor elementare.

Ultima treime a cărţii revine la ideea de simetrie, pe care o pune în legătură intimă exact cu teoria grupurilor. E o discuţie de-a dreptul pasionantă a acestui concept, pe care mulţi oameni de ştiinţă contemporani nu ezită să îl proclame drept principiu unificator în natură, fie că e vorba de o mult-visată teorie unificatoare a teoriei relativităţii şi mecanicii cuantice, fie că e vorba de mecanisme aparent diferite precum selecţia sexuală care operează la vieţuitoare. Ecuaţia... lui Mario Liviu reuşeşte o performanţă greu de atins, aceea ce a îmbina rigoarea ştiinţifică cu atractivitatea pentru cititorul mai puţin avizat. Desigur, nu suntem invitaţi să urmărim argumentări matematice prea complicate (unele din teoreme necesită, de altfel, sute de pagini de demonstraţii foarte tehnice!), dar nici nu ni se oferă numai proză acolo unde o formulă spune totul. Avem şi ceva numere, şi câteva formule, şi desene, dar şi reflecţii spirituale şi glosări (din fericire inteligente, într-un domeniu unde e uşor s-o iei pe arătură) despre geniu şi talent. Frumuseţea cărţii stă de altfel într-o fericită îmbinare între relatarea unor fapte ştiinţifice în sine foarte seci cu elementele de ordin uman/personal legate de împrejurările în care au fost descoperite aceste fapte.

N-am mai citit demult o carte cu atâta poftă. E drept, titlul (Ecuaţia care n-a putut fi rezolvată) pare un pic nepotrivit. Nu e adevărat că ecuaţia de gradul V n-a putut fi rezolvată - ea nu se poate rezolva prin metode tradiţionale, dar soluţiile ei pot fi găsite prin alte procedee. Dacă mutăm însă discuţia pe un plan mai general (cartea nu e, desigur, o lucrare despre ecuaţia de gradul V) această obiecţiune dispare - ecuaţia care n-a putut fi rezolvată e o referire simbolică la problemele pentru care oamenii de ştiinţă n-au găsit (încă) soluţia şi care au potenţialul să deschidă poarta spre noi şi aparent insolite domenii.

miercuri, 17 martie 2010

☺☺Adela Greceanu - Mireasa cu şosete roşii

2 comments
Dacă mireasa lui Truffaut era îmbrăcată în negru, cea din romanul Mireasa cu şosete roşii de Adela Greceanu (Polirom, 2008) e ceva mai fistichie în materie vestimentară. Tot în spiritul unei paralele film - literatură, dacă în aşa-zisele comedii romantice hollywoodiene acţiunea gravitează adeseori în jurul unei nunţi, extrăgându-se comicul din situaţiile conexe evenimentului, în cartea de faţă acţiunea nu gravitează în jurul niciunui element, poate şi pentru că nu există, de fapt, nicio acţiune.

Despre ce este vorba în roman? Eram (iar) tentat să scriu că nu e vorba de nimic, cel puţin nu în materie de acţiune propriu-zisă. Simplificând întrucâtva, desigur, se poate spune că Mireasa... Adelei Greceanu e o carte formată din două părţi, ambele construite având-o în centru pe mireasă, personaj feminin generic (prin lipsa unui nume, în ciuda articolului hotărât) trecut (surprinzător?) de prima tinereţe. Cele două părţi diferă în privinţa tehnicii scriitoriceşti. Prima redă - formal - scena canonică a pregătirii miresei de către obştea femeilor iniţiate: naşa Lena, verişoara Pulheria, mătuşa Zizi şi tanti Sofica. Toate aceste muieri doamne trăncănesc neistovit despre una sau alta, în idiolecte pitoreşti şi un pic demodate, amintind pe alocuri, straniu, de vorbirea unor personaje din Slavici. Naşa Lena e înzestrată de autoare cu un automatism verbal (utilizarea cuvântului „normal”) ce trimite, pe plan frazal, la fenomenul infixării expletive cunoscut în fonologie:

- Tot copilă ai rămas normal, copilă, cât eşti tu de deşteaptă. Păi, tu nu te gândeşti că ea crapă de invidie că tu te măriţi normal şi ea până la patruzeci de ani nu s-a măritat!... Şi dac-ai fi pe catafalc - Doamne fereşte! -, te-ar invidia. Că nu e ea în centrul atenţiei. Uită-te numai cât stă în baie normal!

Autoarea pare a avea o mică obsesii legate de ticurile verbale (în partea a doua ea pomeneşte de o profesoară de chimie a miresei care introducea adverbul chipurile unde cu gândul nu gândeşti („Natriu plus clor formează chipurile clorura de natriu”). Printre trăncănelile neîncetate ale acestui adevărat cor de tragedie antică à rebours se strecoară replicile miresei, care joacă (în aceiaşi termeni) dacă nu rolul corifeului, atunci pe cel al protagonistului. Intervenţiile miresei sunt monologuri interioare uşor schizoide:

- Sora mea, zice mireasa, a apărut în trei fiinţe până acum. Am trădat-o de fiecare dată. Şi ea m-a rănit de fiecare dată. Ne luptam care să trăiască. [...]

Când se referă la mirele ei, mireasa îl numeşte adesea „miel”, termen evident încărcat de conotaţii biblice, în acord cu tonul incantatoriu şi simbolic al monologului:

- Ce ruşine e să-ţi arăţi frumuseţea... Mai degrabă te porţi infantil, ca mielul meu, sau frivol, ca mine. Numai celor foarte puternici le dă mâna să-şi lase frumuseţea la iveală tot timpul. Prima dată când i-am arătat mielului frumuseţea mea a fost când i-am cântat.

Discursul miresei rezervă uneori surprize:

- Mătuşa Zizi era o persoană extrem de sobră, zice mireasa, dar de când a murit, nu ştiu ce are, a devenit cam cochetă.

Ooops! Păi mătuşa Zizi nu era una din cele patru coriste, pălăvrăgind şi ea cu elan? Era, dar era şi moartă în acelaşi timp, vezi bine. Bine zicea femeia Caliopa a lui Caragiale: A venit şi zice să nu mai învârtim masa, care vorbeam cu soră-mea, care a murit, şi ne spunea poezii de Iminescu şi de Victor Cucu (Justiţia română). Nu e singurul derapaj logic al miresei. Sigur că n-o să te apuci să cauţi nod logic în papura estetică - intervenţiile miresei sunt bucăţi de poezie în proză, cu vizibile tente suprarealiste/expresioniste. Supărător nu e aşadar că autoarea produce, prin vocea miresei, aceste deraieri, ci că aceste adevărate replici poem sunt pline de preţioziate, interminabile şi ajung să îl plictisească pe cititor. În general, răsufli uşurat când termini de citit prima parte, sperând să dai peste ceva mai acătării în cea de a doua.

Speranţa asta rămâne, din păcate, deşartă. În partea a doua dispare corul, aşa că protagonista se poate dezlănţui în voie. E drept că de data asta mireasa se transformă din vocea de profet veterotestamentar într-o voce care aparţine unei femei moderne şi care îşi istoriseşte iubirile cu cinci bărbaţi (dacă i-am numărat bine), predecesori, cum ar veni, ai mielului. Sunt pagini după pagini de confesiuni anodine, de notare uneori minuţioasă a detaliului sentimental sau exterior, după caz, din care nu rămâi cu prea mare lucru. Adela Greceanu (care e şi poetă) şi-a încercat puterile scriind un roman voit probabil... poetic. Citindu-l rişti să rămâi cu senzaţia de spaţiu umplut cu vorbe. Sunt atât de multe vorbe că li se subţiază de tot substanţa. Poetul convertit în romancier eşuează de data asta în întreprinderea sa.

marți, 16 martie 2010

☺☺☺ Sorin Stoica - Aberaţii de bun-simţ

8 comments
Sub titlul oarecum oximoronic Aberaţii de bun-simţ Editura Polirom a publicat postum în 2007 acest volum de proză al lui Sorin Stoica, autor mort în anul precedent înainte de a fi împlinit 30 de ani. Ingrate împrejurări, să recunoaştem - ce e valoros în opera (de altfel surprinzător de întinsă) a autorului riscă să fie dilatat prin compasiune, iar părţile mai puţin izbutite cheamă, parcă, la mai multă înţelegere din partea cititorului.

Aberaţiile... lui Sorin Stoica incluse în volum sunt inegale ca întindere şi valoare (aflu că unele din ele au apărut iniţial în publicaţii culturale cunoscute). Cantitativ vorbind, bucăţile variază între simple notaţii nedepăşind cu mult una sau două pagini (Peisaj cu bivolar, Microscop, Artişti plastici, Ţeavă etc.) şi adevărate nuvele precum Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic. Autorul practică uneori procedeul de inventariere inaugurat la noi de Caragiale în Moşii (Tablă de materii), precum în Vocabular alternativ sau Ce ia un om cu el în caz de exod (adică atunci când pleacă la pescuit). Nu lipsite de un anume umor observaţional, aceste mici piese sunt totuşi destul de modeste.

Mai deme de laudă sunt acele proze în care Sorin Stoica îşi exercită, alături de talent, profesiunea de antropolog (în viaţa civilă, era angajat la Catedra de Antropologie Culturală a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii Bucureşti). E, de exemplu, cazul povestirii Cinşpe aurolaci se urcă într-un autobuz, care surprinde reacţiile cetăţenilor onorabili la urcarea în mijlocul de transport în comun a unui grup de oameni ai străzii:

Pungi cu aurolac. Element de identificare. Sau totem. Aurolacul are o funcţie totemică. Deşi, în cazul său, nu există nicio interdicţie alimentară, cum se întâmplă de obicei cu animalele totemice. Ba din contră. Şi mai putem spune că punga reprezintă echivalentul pungii cu medicamente a indienilor. Ambele au legătură cu numele membrilor tribului. Aurolacii - un trib definit în funcţie de ceea ce consumă.

Aparentul umor ar tuşelor lexicale derivă tocmai din utilizarea perspectivei aşa-zis ştiinţifice. Nu e singurul loc unde autorul recurge la metoda respectivă (WC-ul. O abordare cât se poate de ştiinţifică, Fulgerică şi Sângerică etc.) cu grade variabile de succes. Parcă Balzac scria că proaspătul intelectual se aseamănă cu proaspătul îmbogăţit prin aceea că ambii sunt foarte dornici să arate ce au. Nicio aluzie la antropologii tineri. Probabil povestirea cea mai bună este Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic, în care o anume Eugenia Ionescu (vreo aluzie onomastică la Eugen Ionesco?), relatează - diaristic şi din perspectiva omului fără însuşiri (Musil?) - tot felul de scene şi întâmplări mărunte din deceniul al patrulea. În altă ordine de idei, Sorin Stoica nu pare să fi plutit într-o limpede şi insipidă zeamă apolitică, dovadă piesa Un nou început politic pentru Emil Constantinescu, din care figurile fostului preşedinte şi cea a scutierului său, Mugur Ciuvică, ies destul de şifonate. Să mai fi trăit, sunt convins că autorul ar fi produs povestiri cel puţin la fel de caustice şi despre actualul (şi incomparabil mai malignul) preşedinte Traian Băsescu. Câteva din proze redau întâmplări ale unui anume Nae Stabiliment, un fel de pretext narativ de genul lui Bob Sacamano, prieten al personajului Kramer din Seinfeld, ale cărui păţanii ne sunt relatate fără ca insul propriu-zis să apară vreodată.

Insolită este bucata intitulată Alexandru Monciu-Sudinschi (pseudo-biografie clişeizată). E vorba de o persoană cât se poate de reală. Monciu-Sudinschi, autor ciudat şi rebel, perpetuu student la Filozofie, era o figură cunoscută prin anii ’70. El este probabil singurul autor român contemporan care pur şi simplu a dispărut la un moment dat fără urmă (dacă mai trăieşte, omul ar trebui să aibă vreo 65 de ani). Marian Popa, în imensa şi controversata sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine explică, maliţios, că Monciu-Sudinschi ar fi „dispărut” brusc în Suedia, după ce a acceptat oferta Securităţii şi a primit paşaportul care i se oferea în schimbul ferecării gurii.

Câteva din prozele lui Sorin Stoica amintesc de un alt autor dispărut (şi, am senzaţia, pe cale de a fi uitat), anume Mircea Nedelciu. Asemănarea merge până la nivelul maşinăriei intertextuale, utilizate de ambii prozatori. De pildă Sorin Stoica inserează în textele lui pasaje din Monografia comunei Băneşti, din G. Călinescu sau N. Manolescu. E o bună şi pertinentă dozare a citatului, atât cât să-l provoace pe cititor şi să amorseze mici bombe la nivelul scriiturii. Foarte relevant pentru modelele asumate implicit sau nu de Stoica este faptul că ultima povestire din volum, Cartea tinereţii mele, ne vorbeşte tocmai despre Amendament la instinctul proprietăţii, scriere nedelciană clasică. Mai puţin relevant ar fi modelul Tudor Octavian la care trimite, aparent, Poveste cu pepeni (după Tudor Octavian). Dacă tot e vorba de maeştri şi lucrări de şcoală (care pot presupune exerciţii de imitaţie), e limpede că Nedelciu e mai greu de imitat decât Tudor Octavian, poate pur şi simplu pentru că primul e un mare scriitor, iar cel de-al doilea cel mult un publicist talentat. Asta nu înseamnă că destui prozatori contemporani nu cultivă, conştient sau nu, stilul Octavian, crezând probabil că e de mare succes.

Opera lui Sorin Stoica reprezintă, prin forţa împrejurărilor, un drum închis pentru autor, dar (între)deschis pentru cititor, care poate găsi acolo destule lucruri valoroase.

duminică, 14 martie 2010

☺☺☺ Gabriela Gavril - Fiecare cu Budapesta lui

0 comments
Degeaba vom căuta legătura dintre capitala Ungariei şi romanul Gabrielei Gavril - Fiecare cu Budapesta lui (Polirom, 2007), că n-o vom găsi. Vom găsi însă din plin referiri la capitala istorică a Moldovei, Iaşi, locul unde trăieşte (era să adaug „şi munceşte”) personajul central al cărţii, un anume Ştefan Negru, un bărbat în pragul vârstei de midlife crisis (40 de ani). Acesta predă la o facultate umanistă, cochetează cu boema şi se străduieşte să-şi câştige existenţa în vremuri nu prea prielnice intelectualului (e vorba - aţi ghicit - de interminabila tranziţie post-decembristă). Ştefan nu bate de fapt foarte tare la ochi, are o situaţie civilă cu totul nespectaculoasă, e căsătorit cu Carina, un fel de Xantipa, desigur agasantă, dar in realitate benignă, pentru că nici eroul nostru nu e chiar un geniu pe care să-l deplângi pentru că îl cicăleşte nevasta.

Nu se poate spune nici măcar că Ştefan Negru bovarizează. Târgul e, bineînţeles, provincial, cu toate galoanele sale culturale şi academice, dar nici Negru nu pare să ţintească prea sus, sau, în fine, poate că în ipostaza asta uşor abulică şi-a propus să-l surprindă autoarea. Romanul e alcătuit din şapte capitole, fiecare reprezentând câte o zi a săptămânii, dar asemănările cu cartea Facerii se opresc aici. Substanţa textului o reprezintă o sumedenie de felioare crutoane din viaţa lui Negru. Impresia de fragmentare e totală, cititorul trebuind nu de puţine ori să facă un efort considerabil pentru a-şi da seama care e miza/semnificaţia câte unui subcapitolaş cale alcătuieşte una din cele şapte zile-capitole ale cărţii. E un efort de procesare considerabil, comparabil - desigur la un alt nivel (textual, nu fonologic) cu efortul de decodare a unui mesaj verbal care ţi se sepervepeştepe îpîn păpăsăpărepeştepe (exempli gratia). Merită efortul? Da, în bună parte. Textul (dacă te ţii bin în scaun şi-i urmăreşti meandrele) curge bine, are nerv şi are, nu în ultimul rând, umor, unul adesea vecin cu sarcasmul. Gabriela Gavril biciuieşte, nu glumă, moravurile, într-un stil destul de sec, amintind pe alocuri de Horia Gârbea, ca în următorul fragment, extras dintr-una din întâmplările monden-literare la care ia parte personajul:

- ... putem spune, fără îndoială, că asistăm la un moment memorabil. Lansatorul de profesie îşi mângâie pântecul: „Să salutăm această apariţie! Să ne crească literatura!”.
S-au terminat intervenţiile. În unanimitate, au ajuns la concluzia că acest roman marchează literatura de azi, care-a mai fost marcată şi săptămâna trecută de un volum de poezii şi, potrivit programului de la avizier, va fi marcată şi săptămâna viitoare de un volum de povestiri, Câte ceva despre călcâiul iubitei. Mă uit la ceas: mai precis ar fi fost „marchează literatura română joi, între 18.00 şi 19.28”.

Fiecare cu Budapesta lui are destule idei bune şi momente reuşite. Ştefan Negru e integrat în generaţia lui, o generaţie, vorba cuiva, irosită. Fuseseră trei colegi de şcoală, el, Mircea şi Vlad, porecliţi, din motive onomastice, „cei trei voievozi”. Dintre aceştia, Mircea a prins o slujbă academică undeva prin Arizona, s-a îngrăşat şi îi scrie e-mailuri lui Ştefan, îndemnându-l să vină şi el în State (destinatarul mesajelor răspunde şi trimite manele în attachment). Vlad nu mai avea niciun fel de probleme, fiind decedat. Momentele savuroase prin umorul lor - şi crude totodată, prin grotescul lor bine controlat, nu-s puţine (memorabil rămâne episodul morţii lui Pârvulescu, profesor universitar renumit, situaţie în care colegii se străduiesc să ţină dreapta balanţă între soţia şi amanta defunctului).

Gabrielei Gavril i-a ieşit un roman bun (poate cu excepţia unor flashback-uri mai puţin inspirate care îl aruncă pe cititor înspre copilăria personajului - ne puteam lipsi de asta). Eroul cărţii, Ştefan Negru, adaugă un element interesant la galera de intelectuali ce populează multe din scrierile noastre cel puţin de la Camil Petrescu încoace. Ar fi, probabil, mult spus că romanul acesta marchează literatura română, dar asta nu înseamnă că nu e o scriere care să merite citită.

vineri, 12 martie 2010

☺☺(☺) Petru Popescu - Prins

6 comments
Petru Popescu devenise, odată cu plecarea sa din ţară în anii ’70, o adevărată legendă. Afirmaţia e doar parţial corectă, pentru că romancierul era deja o legendă în acel moment. La mitul care înconjura personalitatea autorului contribuiseră din plin vârsta fragedă la care se afirmase în deceniul al şaptelea, prospeţimea incontestabilă a romanelor sale (cel puţin în raport cu universul destul de cenuşiu al prozei noastre) şi - detaliu frivol, dar nu total nesemnificativ - faima de om arătos, rafinat şi copil teribil a individului. Romanul Prins a apărut în 1968 şi a făcut senzaţie la vremea lui, iar reeditarea sa în noua colecţie Biblioteca pentru toţi scoasă de Curtea veche şi Jurnalul naţional m-a făcut şi pe mine curios să-l citesc, mai ales că auzisem tot felul de poveşti despre autor (parte, probabil, a mitului de care pomeneam).

Prins e una din acele cărţi care se pot povesti într-o frază nu foarte lungă. Scheletul epic e auster de-a dreptul: un tânăr inginer (numele nu poate fi găsit nicăieri în roman) află că suferă de o boală incurabilă şi nu mai are de trăit decât vreun an, aşa că decide să trăiască - vorba manelistului de peste decenii - la maxim. Inginerul nu e un om cu mari adâncimi sau convoluţiuni intelectuale, e un om charmant, cu succes atât în profesie, cât şi la sexul opus, are automobil şi un cochet apartament pe Magistrală (artera-vitrină a ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej şi ai începutului regimului Ceauşescu). Pe scurt, inginerul are cam tot ce-şi poate dori cineva în România deceniului al şaptelea al secolului trecut, ba pe deasupra şi un foarte bun prieten, Bibi, om de încredere, confident răbdător şi săritor la nevoie.

Petru Popescu montează o grandioasă punere în scenă a începutului cărţii. E în preajma revelionului şi inginerul se pregăteşte să plece, împreună cu Bibi, la petrecerea organizată de Pisica, o fostă colegă de şcoală. O bună parte din acţiunea romanului se petrece de altfel în Bucureşti, oraş care ne apare drept o metropolă cosmopolită şi sofisticată, cu nimic mai prejos probabil decât alte mari oraşe ale lumii, ba chiar un oraş din lumea liberă, pentru că referirile la sistem sunt ca şi inexistente. Aici dăm peste celebrul pasaj alegoric în care vântul rătăceşte prin oraş, un fel de „hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea”. Riscul e, esteticeşte, imens, pentru că personificarea nu e tocmai figura de stil cea mai apropiată de sensibilitatea contemporană, dar romancierul şi-l asumă. Iese de altfel mulţumitor din încercarea asta:

Vântul era mulţumit. Fluieratul lui o spunea. El păşi eliberat în Piaţa Romană, o înconjură, vrând parcă să se convingă că se afla singur acolo, apoi reîncepu pe bulevardul deschis larg în faţa lui. Cafenelele şi cofetăriile luceau de-o parte şi de alta, dar el continuă egal în josul bulevardului, se lovi în dreapta de vaporul masiv al Universităţii, şi atunci se răsuci, intră în Piaţa Universităţii, zdrenţuindu-se de copaci şi de cele patru statui mari şi disarmonice. O altă întoarcere, şi alunecă pe Calea Victoriei, până când se încurcă în coloanele Palatului Poştelor. Foarte bine. Ieşi pe Cheiul Gârlei, sări peste Palatul Justiţiei, înfăşură spitalul Brâncovenesc şi, din nou la loc deschis, se uită în toate părţile şi păru că ezită o clipă.

Detaliile geografice (Palatul Poştelor, spitalul Brâncovenesc) te fac să-ţi dai seama cât de vechi e de fapt textul ăsta. Nu sunt singurele elemente care arată ca nişte riduri pe o faţă altfel, în mare, bine întreţinută. Probabil lucrul care te face să-ţi dai seama cel mai bine de vârsta acestei scrieri e chiar acela pe care autorul mizase, pesemne, pentru a-i asigura tinereţea veşnică. E vorba de ritmul au bout du souffle în care e scris Prins, acel tempo precipitat, cu sincope şi reveniri în care e relatat şirul întâmplărilor şi trăirilor inginerului. El îşi lichidează economiile şi începe să trăiască, vorba ceea, like there is no tomorrow (şi nu prea e), mai bifează câte o restanţă amoroasă cu bilanţul rămas incert (Irina, soţia lui Sorin, medicul care îi diagnostichează boala), ba chiar îşi bagă nasul în lumea oamenilor de litere şi începe el însuşi să scrie. Lucrurile devin cu adevărat serioase în momentul în care inginerul începe să perceapă moartea ca pe o realitate concretă, iar asta se întâmplă atunci când moare chiar în faţa lui un om lovit de o maşină. Pentru ca reţeta să fie completă, autorul introduce, niţel deus ex machina, marea (şi ultima) iubire în persoana Corinei. Segmentul final al romanului e ocupat de intensa (se putea altfel?) relaţie de dragoste dintre Corina şi inginer, cei doi se iubesc până la epuizare, îşi consumă dragostea pe litoral (probabil prima apariţie notabilă în literatură a litoralului postbelic) şi se joacă de-a Adam şi Eva. Pentru părinţii sau bunicii noştri, care nu avuseseră ani de-a rândul la dispoziţie decât realism socialist pigmentat cu câte o idilă politically correct şi fără elemente carnale între câte un strungar şi o filatoare, efectul trebuie să fi fost extraordinar. Cum să nu rămâi uimit văzând un prozator care scrie dens şi alert, fără pudoare, despre probleme de viaţă şi de moarte, necatadicsind să se afunde în parabole încâlcite precum contemporanii Ivasiuc sau Breban. Ca să nu mai vorbim de iluzia de sincronizare (una din eternele noastre obsesii) cu Occidentul. Dacă stăm să ne gândim, Prins apare cu doi ani înainte de Love Story al lui Erich Segal, aşa că... dar să nu alunecăm în protocronisme.

E greu de spus ce rămâne din cartea asta la peste 40 de ani după apariţie. Avântul, febrilitatea, scrisul cu sufletul la gură, toate acestea apar niţel prăfuite, de o fervoare forţată. Un fenomen similar se va fi petrecut şi cu scrierile canonice ale existenţialiştilor francezi (Camus, Sartre, Beauvoir), care au avut aromă proaspătă în epocă, dar gustate câteva zeci de ani après se dovedesc râncede. Probabil nucleul epic principal va continua să atragă cititorul, mai ales cel între două vârste. Prins seamănă oarecum cu o aşa-numită capsulă a timpului, acel cilindru metalic în care se pune un pergament scris şi se îngroapă la temelia unei clădiri, pentru a fi citit la zeci/sute de ani distanţă. La acest efect contribuie, probabil, şi punerea la index a romanului vreme de zeci de ani, atât timp cât Petru Popescu, fugar în Occident, a fost nefrecventabil.

joi, 11 martie 2010

Mihail Sebastian - Jurnal 1935 - 1944

8 comments
Nu mi-am propus să-mi dau cu părerea despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, ci mai degrabă despre nişte chestiuni conexe, ce ţin de alcătuirea volumului. Jurnalul a apărut într-o primă ediţie în 1996 la Editura Humanitas. Cred că a fost una din primele cărţi ieşite după 1989 care s-a epuizat înainte de a se fi ostoit curiozitatea publicului. E drept, erau şi nişte vremuri poate mai prielnice lecturii, cărţile încă nu erau aşa de scumpe ca azi, Humanitas încă nu ieşise din perioada romantică, bau-baul concurenţei Polirom nu se arătase, ameninţător etc.

S-au mai liniştit apele, s-a mai scos o ediţie (2005) şi în cele din urmă am reuşit să găsesc şi eu cartea, ba chiar şi s-o citesc. Despre conţinutul propriu-zis al Jurnalului, poate în altă postare, mai ales că am scris nu demult aici pe blog despre cartea Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian. Ajunge să spun că Jurnalul acoperă ultimii nouă ani de viaţă ai autorului, de altfel cei mai grei, pentru că perioada coincide cu preluarea puterii de către extrema dreaptă, cu introducerea legislaţiei antievreieşti (inclusiv interdicţia de semnătură), cu mari lipsuri materiale, privaţiunile războiului etc. E o lucrare de dimensiuni respectabile (peste 600 de pagini) care trebuie să fi pus probleme nu uşoare îngrijitorului ediţiei (Gabriela Omăt) şi prefaţatorului (totodată şi autor al notelor), Leon Volovici.

E drept, cei doi s-au străduit. Notele de subsol sunt numeroase, fără a încărca excesiv pagina, din fericire. Autorul lor are grijă să fie traduse citatele în engleză sau franceză din textul principal, face scurte precizări despre persoanele pomenite în notele de jurnal, semnalează probleme legate de munca filologului (lecţiuni incerte, ştersături etc.). Volumul se încheie cu un consistent indice de nume. Adevăratele probleme apar aici. Jurnalul lui Sebastian este foarte bogat în referiri la tot felul de persoane, prieteni, adversari, personalităţi contemporane şi nu numai etc. E firesc ca în indice să figureze - ceea ce se şi întâmplă - Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Eugen Ionesco, Lovinescu, Petru Comarnescu, soţii Marieta Sadova şi Haig Acterian şi tot aşa. Ce te faci însă că alături de aceştia apar Beethoven (aflăm că era compozitor german), Bach (la fel), Hitler (om politic german de origine austriacă), Mozart (compozitor austriac) şi aşa mai departe cu elan, de parcă îngrijitorul ediţiei a avut grijă să nu-i scape neindexat niciun nume propriu, mai mult sau mai puţin relevant pentru perioada cuprinsă în Jurnal. Culmea ridiculului este atinsă atunci când în indice dăm peste numele lui Nicolae Ceauşescu. Acesta nu face obiectul vreunei însemnări din Jurnal, dar e pomenit în prefaţă, aşa că... hop şi ilustrul scorniceştean la indexul de nume!

Dacă autorii ediţiei par obsedaţi să nu lase în afara pomelnicului niciun substantiv scris cu iniţială majusculă, ei sunt mai puţin preocupaţi să ofere informaţii despre personaje care au jucat realmente un rol important în contextul evenimentelor relatate în Jurnal. Dau doar două exemple, prinţul Antoine Bibescu şi criticul teatral Gheorghe Nenişor. Cel dintâi, o adevărată figură în epocă, a fost amic cu Proust şi a scris piese în limba franceză. A fost unul din puţinii protectori ai lui Sebastian în perioada de maximă intensitate a prigoanei. Cel de al doilea, intelectual rafinat şi, ulterior, legatar unic al lui Nicolae Titulescu, a fost unul din prietenii de încredere ai lui Sebastian, pe care nu l-a părăsit în momentele de dizgraţie ale acestuia. Interesante şi figurile bancherului Aristide Blank şi a soţiei acestuia, Dorina.

A doua ediţie a Jurnalului ar fi fost, cred, câştigată dacă, eventual în locul unui indice de nume lung şi de multe ori inutil, ar fi consacrat acestor figuri un spaţiu ceva mai larg. Câştigat ar fi fost de fapt în primul rând cititorul, care e silit să facă muncă de detectiv dacă vrea să afle mai multe despre ele. Interesant ar fi fost un scurt epilog sau un apendice de acest gen care să ne povestească, laconic desigur, care a fost destinul postbelic al personalităţilor pe care le-am pomenit mai sus. Nu în ultimul rând, ar fi avut de câştigat însăşi imaginea lui Mihail Sebastian. Dar - cine ştie - poate într-o ediţie ulterioară...

miercuri, 10 martie 2010

☺☺ Ion Vianu - Necredinciosul

1 comments
O carte despre doi Don Juani care nu sunt neapărat nişte donjuani, dacă face cineva diferenţa. Ion Vianu scrie despre un bărbat de loc din Hilariopoli (denumire savantă a Bucureştilor) care îşi face veacul undeva prin Seelanda (nume fictiv, probabil al mai realei Elveţii) care cunoaşte un alt bărbat, de loc dintr-un sătuc german cunoscut pentru creşterea porcilor... Cartea se numeşte Necredinciosul şi a apărut la Cartea Românească în 2008.

Primul bărbat (care funcţionează pe post de personaj-narator) se numeşte Daniel, are 38 de ani şi a fost disponibilizat de o mare bancă, oferindu-i-se cu respectiva ocazie o compensaţie materială care îi permite să ducă o viaţă de flaneur. Lui Daniel chiar îi place să nu facă nimic (îmi place şi mie mult genul ăsta de om, poate şi pentru că e rar în formă pură), îşi are micile obişnuinţe, are o amantă africană frumoasă şi care nu produce multe surprize, ia cu regularitate micul-dejun la o cafenea unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea etc. Chiar la această cafenea îl cunoaşte pe Joseph, cel de al doilea bărbat de care pomeneam la început. Joseph e ziarist şi a avut (cel puţin judecând după spusele personajului) o copilărie oribilă. Dacă am crede în clişee, am spune că din cauza asta merge şi la psihanalist. Nu credem, aşa că nu spunem. Fapt e că Joseph îi face lui Daniel confesiuni interminabile despre viaţa lui, despre femeile care i-au marcat-o şi nu în ultimul rând despre doctorul Dobrowolski, pomenit mai ales cu hipocoristicul Dobro, psihanalistul la care se duce.

Necredinciosul e în bună măsură un roman al reflexiilor, naratorul fiind oglinda principală şi câteodată chiar un alter ego al celorlalţi. Uneori ai o senzaţie de bizarro world şi te duce gândul (scandalos, căci ăsta e roman serios, nu glumă) la episodul acela din Seinfeld cu aliasuri ale personajelor. Joseph se oglindeşte în Daniel - amândoi sunt Don Juani nevizitaţi de statuia Comandorului, amândoi trec prin crize existenţiale care îi împing în pragul sinuciderii, salvaţi fiind aproape miraculos (şi puţin credibil din punct de vedere artistic). Dobrowolski se oglindeşte în Daniel în calitate de confident al lui Joseph. Acesta îşi spune, practic, poveştile de două ori, odată psihanalistului şi încă o dată prietenului, ajungând la concluzia că tot primul e mai bun ascultător. Oglinda profesionistă se sparge însă spre sfârşitul romanului, căci Dobro se sinucide după ce îi murise soţia de cancer. Ion Vianu, care e el însuşi psihiatru, recurge la această soluţie un pic surprinzătoare pentru personajul lui, care se străduia de altfel să-şi facă pacienţii să renunţe tocmai la ideea sinuciderii.

Cine este, totuşi, necredinciosul care dă titlul romanului? Putem fi liniştiţi, nu e nicio aluzie la filmul acela cu Richard Gere. Probabil autorul exploatează ambiguitatea termenului. Necredincioşi sunt ambii eroi ai cărţii, în măsura în care Don Juan nu e credincios unei singure femei. Necredincios devine, în sens religios, Joseph, care are o relaţie cu o marocană, Fatima şi se converteşte la islamism în vederea căsătoriei cu aceasta. Bineînţeles că nu se însoară cu ea. Fatima e doar un episod amoros pe care Joseph i-l relatează, alături de atâtea altele, lui Daniel.

Necredinciosul este, formal vorbind, un roman scris impecabil. Iată o mostră luată aproape la întâmplare dintr-o relatare a lui Joseph despre relaţiile cu psihanalistul:

La prima şedinţă, îmi spusese că puteam să opresc oricând analiza. Cu timpul, mi-am dat seama că vorba lui fusese ipocrită. De fapt, nu te poţi opri când vrei, aşa cum nu poate fugi de pe masa de operaţie un pacient cu burta tăiată. Cu atât mai mult unul care suferă atât de stranii modificări, pe deasupra temporare, ca ale unei sculpturi neterminate.

Învăţătorii de modă veche îşi întreabă uneori elevii la sfârşitul orei ce au reţinut din lecţia respectivă. Dacă m-ar întreba un asemenea învăţător ce am reţinut din Necredinciosul, n-aş ezita să răspund: cuvântul borborigme. Cartea în sine e bine scrisă, venerabilul Ion Vianu e un prozator rafinat şi matur, dar scrierea nu e memorabilă.

marți, 9 martie 2010

☺☺☺ Corneliu Şenchea - Glorii şi păcate bucureştene

2 comments
În ultimii ani, edituri mari şi mici au publicat lucrări de istorie a Capitalei, profitând de existenţa unui public poate nu foarte numeros, dar fidel subiectului. Fac şi eu parte din acest public şi am cumpărat din curiozitate cărticica lui Corneliu Şenchea - Glorii şi păcate bucureştene apărută în 2007 la Editura Ideea Europeană.

 Trecând mai repede peste primele câteva secole de existenţă a Bucureştiului, care vor fi fost interesante şi pitoreşti, dar vor rămâne în cea mai mare parte necunoscute din cauza sărăciei documentelor, autorul alocă mai mult spaţiu secolului al XIX-lea, prima vârstă de capitală europeană a oraşului. Două din capitolele cărţii par luate din romanele de capă şi spadă. Primul este Rebeli şi conspiratori, din care aflăm date interesante despre „craii de Curtea Veche”, indivizi certaţi cu legea şi care operau în ultimele decenii fanariote, după ruinarea Curţii Vechi. Cel puţin cu numele, aceşti crai i-au servit drept sursă de inspiraţie lui Mateiu Caragiale. Autorul ne povesteşte şi despre atentatul organizat în 1848 împotriva domnitorului Gh. Bibescu. Acesta avea să scape cu viaţă miraculos, graţie unui epolet din care glonţul atentatorului ricoşează fără a-l răni. Bibescu este însă nevoit să abdice în curând sub presiunea evenimentelor revoluţionare. Cel de al doilea capitol tematic este Duelişti şi briganzi, care prezintă figuri celebre în epocă de duelgii năbădăioşi sau haiduci mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

Din Bucureştii galanţi aflăm, printre altele, povestea relaţiei sentimentale dintre acelaşi domnitor Gh. Bibescu şi Maria Ghica. Istoria e mai puţin cunoscută şi merită citită. În general am senzaţia că domnitorul respectiv e - pe nedrept - o figură mai de plan secund. Era un om foarte cultivat şi luminat pentru vremea lui (studii juridice la Paris, raritate în prima jumătate a veacului al XIX-lea) şi foarte inteligent. Am senzaţia că lumina proastă în care apare acest personaj, mai ales din cauza faptului că revoluţia de la paş’opt l-a prins pe tron e nemeritată.

Detalii de-a dreptul pitoreşti oferă Bucureştii vechiului regat. Foarte interesantă este evocarea tulburărilor sociale din primii ani ai domniei lui Carol I - se ştie că la început tânărul suveran străin nu s-a bucurat de o popularitate aşa de mare ca în a doua parte a domniei. Aflăm şi un amănunt interesant - la vremea aceea, pentru că Bucureştiul nu era sistematizat, nu existau marile pieţe publice care să permită desfăşurarea civilizată a manifestaţiilor de stradă, fapt care a făcut ca manifestaţiile bucureştenilor să fie foarte aproape de un deznodământ sângeros (Pache, care a făcut bulivardu’ ăl’ nou de care vorbeşte Caragiale în Art. 214, avea să fie ales primar ceva mai târziu).

Mai puţin interesante, poate şi pentru că nu oferă foarte multe informaţii noi (şi, de ce nu, mai picante) sunt capitolele Bucureştii în literatură şi Virtuţi teatrale bucureştene. Capitolele acestea au pe alocuri aspectul unor cuminţi compuneri şcolare. Oraşul pierzaniei dezvoltă tema teatrală şi prezintă imaginea oraşului în teatrul clasic românesc, nereuşind însă, cred, să salveze mult din impresia pe care o lăsase celălalt capitol „teatral”. Cu toate aceste scăderi, volumul e o lectură plăcută şi folositoare pentru cei interesaţi de temă.

luni, 8 martie 2010

☺☺☺☺ Neagu Djuvara - Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti

11 comments
Slav aş fi fost, de nu eram latin/ latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac... spune poetul, exprimând o bună parte a confuziei etnice care domneşte pe la noi. Bine, bine, slavi, daci, latini... ne-am revendicat, pe rând sau deodată de la respectivele neamuri, după cum au fost vremurile şi politichia... dar cumani? Se poate, coane Neagule? Cam aşa au interpretat mulţi susţinerile lui Neagu Djuvara din insolitul volum Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Humanitas, 2007). Au fost - şi sunt şi acum, cred - destui care l-au acuzat pe Neagu Djuvara de erezie, căci dacă fuseseră pregătiţi să înghită o pilulă slavo-dacică (cea latină era mult mai dulce, oricum), una cumană se dovedea complet refractară la deglutiţie.

În realitate lucrurile sunt mai puţin spectaculoase. Thocomerius... nu îşi propune o teorie a etnogenezei româneşti şi cu atât mai puţin una în care elementul cuman să joace un rol major (deşi e limpede, măcar antropologic, că populaţiile turco-turanice au lăsat urme adânci în cromozomii naţionali - e suficient să ne uităm în oglindă mulţi dintre noi). Ceea ce face Neagu Djuvara este să readucă în discuţie teorii mai vechi (unele conturate chiar de Iorga, care le pusese însă o anumită surdină, căci era naţionalist militant) conform cărora Ţara Românească a luat naştere prin acţiunea unei elite politico-militare de origine cumană, care a dat de altfel şi marea dinastie domnitoare a Basarabilor. Legendarul Negru-Vodă este identificat cu mai terestrul şi... cumanul Thocomerius, din care s-ar fi tras Basarab, cunoscut drept „întemeietorul”, fiul său, Nicolae Alexandru etc.

Dificultatea demersului este imensă, în primul rând pentru că lipsesc, cu extrem de puţine excepţii, documente scrise, chiar şi în cancelariile străine, pentru perioade de dinainte de 1300 - 1350 (chiar şi după aceea, documentele sunt puţine şi fragmentare). În lipsa unor izvoare scrise, se pot aduce din fericire dovezi lingvistice şi arheologice importante, precum şi dovezi de ordin logico-istoric. Din categoria dovezilor lingvistice Neagu Djuvara menţionează, pentru a demonstra marea forţă de penetraţie a elementului cuman, numeroasele elemente de toponimie şi onomastică prezente până azi în limba română. Nume de locuri/persoane precum Coman sau Comana atestă până azi adevărul greu de contestat că elementul cuman a avut la vremea lui o importanţă deosebită din punct de vedere demografic şi administrativ. Detaliu important, asemenea nume au adevărate familii de cuvinte (Comănescu, Comăneanu, Comăneci/Comănici etc.), ceea ce arată vechimea şi puterea de pătrundere lexicală a componentei cumane. Cum să nu-ţi cadă prost că neamul Comăneştenilor din scrierile lui Duiliu Zamfirescu poartă un nume de origine cumană? Până şi desuetul Menumorut - nume plin de o anume încărcătură istorică, e cuman. Desigur, nu e obligatoriu ca toţi cei cu nume de origine turanică să fie negreşit cumani (după cum nu toţi cei pe care îi cheamă Rusu sunt ruşi la bază), dar răspândirea numelor de o anumită origine atestă prestigiul şi răspândirea, la un moment dat, a elementului etnic respectiv.

Aşadar Neagu Djuvara nu arată că suntem neapărat de origine covârşitor cumană, ci doar că acest element turanic a constituit fermentul care a catalizat apariţia primului mare stat românesc. Din punctul de vedere al teoriei istoriei, nici măcar nu e vorba de un element de o mare originalitate. Să nu uităm - arată istoricul - că primele cnezate ale ruşilor au fost întemeiate de vikingi. Tot aşa, regatul englez medieval este creaţia normanzilor veniţi din Franţa (şi nu sunt singurele exemple de state create sub acţiunea unor alogeni). Trist, nu? Nu numai că elementul cuman a jucat un rol mai mare decât ne place să admitem, mai ales dacă suntem patrioţi, dar nici măcar unici nu suntem, ceea ce măcar ar fi fost o consolare. Dar în istorie rareori există fenomene unice, caracteristice ale unui singur popor. La fel şi în lingvistică, unde e puţin plauzibil să descoperi, într-una din cele peste 5000 de limbi vorbite pe glob, un fenomen care să nu-şi aibă un echivalent în alte limbi. Aşa că aş zice că lipsa asta de unicitate ne face cât se poate de normali. Dubios era abia dacă eram unici!

Desigur, oamenii de bine vor descoperi în carte şi alte teze scandaloase, cum ar fi cea a catolicismului primilor voivozi (preiau grafia lui Djuvara). Elementul ortodox a apărut mai târziu, iar fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pare a fi fost cel care a rupt cu tradiţia occidentală, botezându-se în rit ortodox. Clarificarea problemei formării ţărilor române nu va fi niciodată posibilă pe deplin, aşa că va rămâne întotdeauna loc de ipoteze. Cea susţinută (şi) de Neagu Djuvara are meritul că e clară şi se sprijină pe argumente convingătoare. Oricât de tare i-ar supăra pe unii, ideile venerabilului istoric au ca întotdeauna claritate şi eleganţă şi nu ai cum să nu le recunoşti limpezimea şi puterea de persuasiune.

duminică, 7 martie 2010

☺☺☺☺ Ana Selejan - Literatura în totalitarism 1949 - 1951 (Întemeietori şi capodopere)

0 comments
Editura Cartea Românească a început în urmă cu câţiva ani publicarea, într-o ediţie adăugită şi în condiţii mai bune, a ciclului de volume al Anei Selejan, Literatura în totalitarism. Primul volum al seriei acoperă perioada 1949 - 1951 şi este subintitulat Întemeietori şi capodopere (ediţia a II-a, 2007). De fapt, strict vorbind, există şi un preludiu la această serie, reprezentat de volumele Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană şi Poezia românească în tranziţie (1944 - 1948), care prezintă tabloul literaturii române în ultimii ani de (relativă) libertate ce premerg instalarea deplină şi definitivă a corsetului comunist peste trunchiul ei şi aşa nu foarte robust.

Întemeietori şi capodopere îşi propune, aşadar, o panoramă a intervalului 1949 - 1951, reprezentând nu doar începutul unor timpuri negre, ci şi cea mai nefastă perioadă din istoria literaturii române. Regimul comunist, care cucerise puterea politică deplină la 30 decembrie 1947 (cucerire urmată la scurt timp de naţionalizare) îşi impune cu brutalitate dictatura şi în domeniul artistic. Seceta estetică e deplină, nu apare nimic din ce ar putea nu doar să aducă o cât de mică atingere valorilor ideologiei oficiale sau să practice o cât de firavă formă de escamotare a combativităţii cerute într-o luptă care se cere purtată pe cel puţin două fronturi: cel împotriva valorilor din vechiul regim şi cel împotriva duşmanului de clasă, chiaburul sau burghezul.
Volumul e organizat pe ani, iar în cadrul fiecărui an există o structurare pe genuri literare, dar sunt discutate şi cele mai fierbinţi „dosare” ale momentului. Pentru anul 1949 de pildă, avem printre altele două cazuri-exemplu (exemplu în sensul de conformism şi aderenţă demnă de urmat la şablonul epocii): Dan Deşliu în poezie şi Petru Dumitriu în proză. Ce soartă au avut cei doi, se ştie. Dan Deşliu a evoluat spre o poezie digerabilă în anii '70, devenind disident în anii '80, iar Petru Dumitriu, după ce a făcut carieră în deceniul '50, a „fugit” în Occident.

Secţiunea dedicată anului 1950 e foarte variată. Ea include o prezentare a cazului nuvelei „Ana Roşculeţ” a lui Marin Preda (evoluţie interesantă, de la laudă la contestare, inclusiv prin scrisori primite de la „oameni ai muncii”), campania desfăşurată împotriva naturalismului (aproape că nu era an să nu se ducă câte o campanie din asta) sau problema stalinismului în lingvistică. În 1951 peisajul se schimbă întrucâtva, în sensul că apar noi campanii, dintre care iese in evidenţă combaterea proletcultismului. Oricât ar părea de ciudat, la începutul anilor ’50 la noi se înfiera proletcultismul! În realitate, dacă eşti familiarizat cu conceptele literare respective, lucrul nu mai pare la fel de straniu. Ana Selejan are de altfel meritul de a fi adăugat la sfârşitul cărţii o Addenda care discută conceptele de proletcultism şi realism socialist.
Nu mi-am propus - şi nici nu ar fi fost posibil - să „povestesc” cartea. Lucrarea Anei Selejan e de altfel un tom de vreo 500 de pagini în care intervenţiile autoarei sunt minimale. Ea îi lasă să vorbească pe eroii acelor zile şi comentează arareori. Pentru amuzament (unul amar, desigur) redau un fragment dintr-un text al lui N. Tertulian, unul din criticii cei mai temuţi în epocă (şi până hăt, prin anii ’80, dacă nu greşesc), care scria despre caracterul ideologic al rimei:
Autorul ignorează [sic] că ritmul şi rima sunt forme adaptate la un anume conţinut, că - de pildă - nu poţi scrie o istorie a rimei fără o istorie a ideologiilor (un filolog sovietic a arătat că pentru poeţii veacului [al] XVIII-lea rima contemporană n-ar fi considerată ca rimă, că despre rima lui Maiakovski nu se poate vorbi în termenii cu care se poate vorbi despre rima lui Puşkin).
Uneori atitudinea asta de intervenţionism minimal poate să deranjeze; unii cititori ar dori, poate, să vadă mai mult din atitudinea autoarei. De asemenea, ar fi fost, poate, binevenită o secţiune cu date bio-bibliografice referitoare la autorii pomeniţi (unii critici sau scriitori sunt foarte puţin cunoscuţi). Cu toate aceste reproşuri mărunte, cartea Anei Selejan rămâne lectură obligatorie dacă vrei să vezi mersul literelor în siniştrii ani 1949 - 1951.