21 iunie 2010

A venit vacanţa...

2 comments
....şi ca urmare frecvenţa postărilor pe acest blog va fi o vreme mai mică decât de obicei. Nu e nimic rău în asta, dimpotrivă, e de dorit să scrii mai puţin decât citeşti. Ca să nu mai spun că nu strică uneori câte o pauză de reflecţie.

18 iunie 2010

☺☺☺ Arkadi Avercenko - Farsa lui Mecena · Podhoţev şi ceilalţi doi

2 comments
S-ar putea spune - de ce nu - că Arkadi Avercenko (1881 - 1925) reprezintă veriga lipsă de legătură între Gogol - Cehov şi Ilf şi Petrov. Apărute la Editura Paralela 45 în 2002, Farsa lui Mecena şi Podhoţev şi ceilalţi doi sunt două mici romane umoristice scrise după plecarea autorului din Rusia imediat după Revoluţia din octombrie, la fix am putea spune, căci în atmosfera sufocantă a primilor ani de bolşevism nu se mai putea vorbi de exprimare liberă, mai ales în registrul satiric.

Cele două romane au o compoziţie foarte asemănătoare şi îşi extrag materialul din acelaşi mediu, cel al boemei artistice din Rusia anilor de belle époque, perioadă de-a dreptul paradisiacă, corabie a nebunilor ai cărei pasageri nu par să presimtă marile seisme care încep odată cu Primul Război Mondial. Farsa lui Mecena este exact ce spune şi titlul, istoria unei farse. Mecena este un excentric bogat:

Ciudat domn acest Mecena. În fond un om destul de bun, din fragedă junețe era ros de plictis, şi această maladie i-a condus viaţa pe făgaşuri din cele mai fanteziste şi extravagante.

Bogăţia l-a izbăvit de proza dobândirii mijloacelor de existenţă şi, în felul acesta, rezervele nesecate de energie somnolentă şi fantezie ardentă şi le călăuzea în cele mai neaşteptate direcţii.
[...] În plăcea la nebunie viaţa clocotitoare, dar nu ştiu cum se întâmpla că nu o căuta acolo unde trebuie. Scria povestiri destul de bune, dar nu le publica. Improviza admirabil la pian, dar îşi uita foarte curând compoziţiile.

Altfel spus, un fel de Oblomov, unul care reuşeşte să depăşească abulia eroului lui Goncearov, dar nu are energia necesară ducerii la îndeplinire a proiectelor. Mecena e planeta centrală a unui sistem de sateliţi alcătuit dintr-un grup pitoresc: Fluturaş („un tânăr cu figura acoperită de o reţea complicată de riduri şi cute”), Kuzea („un tinerel şters, cu mustăcioară subţirică şi ochi albaştri decoloraţi”) şi gargantuescul Novakovici („un individ cu înfăţişare atletică, îmbrăcat într-o tunică studenţească strâmtă, ponosită, care de-abia izbutea să-i acopere pieptul uriaş şi muşchii monstruoşi ai umerilor”). Mai mult din tædium vitæ, cei patru se decid să însceneze o farsă destul de crudă unui tânăr poet, Păpuşică (pe numele lui civil Şelkovnikov). Acesta produsese următoarele versuri:

Într-o poiană e-o căsuţă
Jur-împrejur - flori, iarbă, soare.
În casă - o biată băbuţă
Ce-abia mai stă pe picioare.

Grupul lui Mecena decretează aceste versuri ca fiind geniale şi pune în mişcare un întreg mecanism de promotion, cum i-am zice azi, al figurii poetului. Mecena e bine conectat în cercurile literare, aşa că mistificarea capătă amploare, iar Păpuşică începe să guste din roadele celebrităţii artistice. Apare însă o complicaţie neprevăzută - soţia lui Mecena se dovedeşte sensibilă la farmecele neliterare ale proaspătului star, iar farsa îşi pierde din caracterul amuzant pe care îl promitea iniţial.

Destul de asemănător ca structură e Podhoţev şi ceilalţi doi. Avem şi de această dată un grup de prieteni (ceilalţi doi sunt Gromov şi Klinkov). Cei trei se întâlnesc întâmplător (desigur, în măsura în care în literatură există întâmplare pură):

[...] doar autorul acestor rânduri a avut norocul să urmărească drumurile a trei oameni care, în mod ciudat, venind pe căi diferite, s-au întâlnit într-unul şi acelaşi punct. S-au întâlnit ca să nu se mai despartă multă vreme.

Liderul grupului e Podhoţev, un individ dacă nu la fel de bogat ca Mecena, în orice caz cel puţin la fel de plin de idei năstruşnice. Acţiunile celor trei amici sunt mai puţin mânate de spiritul gratuit al grupului omolog din primul roman, nu de alta, dar oamenii nu au o ocupaţie precisă şi trebuie să recurgă la tot felul de operaţiuni ingenioase pentru a face rost de bani. Podhoţev & co. sunt plini de energie şi iniţiativă şi înfiinţează o revistă satirică (Portocala), uitând însă că cenzura ţaristă nu gusta genul respectiv. În urma interzicerii revistei (care avusese de altfel o existenţă efemeră), grupul îl stoarce de bani pe Harcenko, un băiat de bani gata, căruia i se fac tot felul de farse sinistre. În altă ordine de idei, lui Podhoţev, Gromov şi Klinkov (care sunt, în cele din urmă, nişte escroci simpatici) le e comună aplecarea spre fapte bune, pe care se reped să le facă indiferent de consecinţele lor previzibile. De pildă, se lansează în acţiunea de ajutorare a Mariei Nikolaevna Kandâbova, o femeie tânără persecutată de un soţ mult mai în vârstă, iar de aici li se trag tot felul de ponoase care tind să dezagrege grupul.

Dipticul alcătuit din cele două romane merită citit. Vervă debordantă, satiră şi umor, nu încape vorbă, dar şi multă nostalgie după ultimii ani de sans souci ai imperiului, după o lume boemă fără a deveni niciun moment sordidă, peste care avea să cadă nu peste multă vreme o cortină sufocantă.

15 iunie 2010

Wallala, weiala weia de Bloomsday

4 comments
Postarea de azi este rezultatul unei provocări invitaţii lansate de colega valive, autointitulată „cel mai mare fan în viaţă al lui James Joyce”. Nu de alta, dar pe 16 iunie este Bloomsday, iar iubitorii celebrului scriitor irlandez n-au cum să n-aibă data însemnată cu roşu în calendarul bisericesc literar. În ceea ce mă priveşte, Joyce este un autor mai degrabă de linia a doua - nu în ordinea valorii literare, care rămâne incontestabilă, ci în privinţa preferinţelor personale.

Îmi plac la Joyce sofisticăria savantă, aplecarea spre caleidoscopic şi jocul gratuit, un soi de zwecklose Zweckmäßigkeit, vorba lui Kant. Nu mă dau în vânt după amprenta uneori apăsat irlandeză, după trimiterile la universul cultural şi istoric irlandez, cu totul stimabile şi integrate în ansamblul operei, dar mai puţin pe placul meu de simplu cititor. Cu alte cuvinte, îl prefer pe Joyce cosmopolitul lui Joyce autohtonul.

Ca iubitor al muzicii lui Wagner, n-am cum să rămân insensibil la aluziile wagneriene care se strecoară uneori în opera lui Joyce, dar nu pot să nu remarc că uneori ele sunt supralicitate de posteritatea critică a irlandezului. Să luăm bunăoară următorul fragment din Ulysses:

                              To whom thus Eglinton:
You mean the will.
But that has been explained, I believe, by jurists.
She was entitled to her widow's dower
At common law. His legal knowledge was great
Our judges tell us.
                                Him Satan fleers,
Mocker:
And therefore he left out her name
From the first draft but he did not leave out
The presents for his granddaughter, for his daughters,
For his sister, for his old cronies in Stratford
And in London. And therefore when he was urged,
As I believe, to name her
He left her his
Secondbest
Bed.
                                     Punkt.
Leftherhis
Secondbest
Leftherhis
Bestabed
Secabest
Leftabed.

Woa!


Sau, în traducerea lui Mircea Ivănescu:


La care astfel grăi Eglinton:

                                 Vrei să spui testamentul.
Asta s-a explicat, cred, de oamenii de lege.
Ea avea drept la zestrea ei de văduvă
După legea civilă. Ştiinţa lui legală era bogată
Ne spun judecătorii noştri.
                                Şi Diavolul rânjindu-i,
Batjocoritor:
Şi-astfel numele ei i l-a lăsat deoparte
Din prima ciornă dar n-a lăsat afară
Darurile pentru nepoată, pentru fete,
Şi pentru sora lui, pentru vechii lui prieteni din Stratford
Şi din Londra. Şi-astfel când l-au tras de mânecă,
Aşa cum cred eu, să-i spună şi ei numele
Ei i-a lăsat nu
Cel mai bun ci celălalt
Pat
                                        Punkt
Ialăsatei
Nuceimaibunci
Patullui Doimaibun
Patalăsat

Woa!

S-a spus despre acest pasaj (cu o dispoziţie grafică, nu încape vorbă, specială) că ar calchia un recitativ din Das Rheingold, mai ales în secţiunea finală, care ar reprezenta un ecou la lamentaţia celor trei fiice ale Rinului. Culmea, unul din argumente a fost prezenţa cuvântului german Punkt. Vezi bine, dacă Joyce a folosit vorba asta nemţească a bătut şaua să priceapă cititorul că trebuie să fie vorba de o aluzie wagneriană. Un alt argument l-a constituit interjecţia finală (Woa!), replică la celebrul strigăt „Wallala, weiala weia”, ceea ce ar putea fi un argument mai tare, dar probabil nu decisiv.

Există în Ulysses aluzii mult mai clare la opusul wagnerian, cum ar fi cea la coborârea în adâncurile din care nibelungii extrag minereuri sau cea la sabia fermecată Nothung din Tetralogie, ca să pomenesc numai două, din cele mai evidente. Un deliciu pentru hermeneutul profesionist, dar şi o încântare pentru cititorul meloman. Totul e să nu tragi cu tunul după muşte sau - vorba lui Farfuridi - nu exageraţiuni!

5 iunie 2010

☺☺☺ Constanţa Vintilă-Ghiţulescu - Evgheniţii

5 comments
E posibilă preschimbarea istoricului în romancier? Şi dacă da, cu ce rezultate? Sunt întrebări care îţi vin în minte odată ce începi să citeşti Evgheniţii, romanul Constanţei Vintilă-Ghiţulescu (Humanitas, 2006). Autoarea a scos deja două cărţi de istorie a moravurilor, Focul amorului (Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească 1750 - 1830) şi În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea. E, să recunoaştem, un domeniu în care istoricii de la noi, mai deprinşi cu abordarea evenimenţială (războaie, suverani, tratate, genealogii etc.) nu prea se bagă, considerându-l pesemne nedemn de atenţie.

Nici măcar nu ştiu dacă Evgheniţii e roman istoric propriu-zis, pentru că nu-s un cunoscător suficient de bun al istoriei noastre ca să-mi pot da seama dacă personajele sunt bazate pe indivizi cu existenţă reală. Cadrul este, oricum, unul de reconstituire minuţioasă a atmosferei din Bucureştii de pe la 1826 - 1827. Aflăm asta din aluziile la evenimente din epocă (răscoala lui Tudor Vladimirescu avusese loc recent, se încheie pacea de la Akerman - Cetatea Albă) etc., deşi uneori autoarea ne duce pe piste greşite, de pildă când pomeneşte de un mare cutremur petrecut cu un an în urmă (nici vorbă de aşa ceva pe la 1820).

Acţiunea e clar conturată, schematic chiar, fără meandre sau ramificări complicate. Întâmplările au loc în lumea marii boierimi („evgheniţii”) şi avem parte numai episodic de scene din viaţa altor categorii (robi ţigani, ţărani săraci). Despre ce este vorba? Catinca Filipescu, o tânără de neam bun, s-a măritat cu boierul Alecu Bălăceanu. E o căsnicie încheiată după tipicul timpului, fără mari pasiuni, iar nepotrivirea soţilor e manifestă. Ea, mai jună şi mai dornică de nou (era să zic tânără şi neliniştită), de călătorii în străinătate, de trăire sentimentală. El, bărbat copt şi corpolent, administrator al unei averi însemnate, tradiţionalist în comportament şi îmbrăcăminte. Rezultatul, o lipsă de comunicare aproape totală, o căsnicie inerţială din care Catinca evadează cu prima ocazie care i se oferă.

Ocazia e reprezentată de tânărul Mihai Greceanu, şi el boier de viţă (logodit de altfel cu Irina Ghica), dar cu gusturi moderne, proaspăt întors de la Paris. Catinca nu-i poate rezista şi, vorba poetului, astfel dorinţa-i gata. Între cei doi se declanşează o pasiune puternică, soldată cu o adevărată evadare departe de lumea dezlănţuită, la un conac, unde trăiesc momentele de pasiune pe care societatea li le refuzase. Urmează o trezire dureroasă - amanţii îşi dau seama că nu dispun de mijloacele necesare prelungirii acestei evaziuni şi revin (cam cu coada între picioare) la Bucureşti. Scenariul care se derulează în continuare este (s-o credem pe autoare, care e istoric de meserie) cel tipic în epocă. Speţa de infidelitate conjugală e adusă în faţa mitropolitului, instanţa de judecată competentă în asemenea pricini. Sentinţa e destul de uşoară (văzută din afară, cel puţin): cei doi amorezi vor petrece câteva luni de pocăinţă la câte o mănăstire. Lucrurile par a se (re)aşeza, soţul încornorat (Alecu), iniţial gelos din cale-afară, cochetează cu ideea de a o ierta pe Catinca. Istoria se sfârşeşte însă tragic, căci femeia, rămasă însărcinată, fuge prin zăpadă de la mănăstire şi moare la naştere, lăsându-l neconsolat pe Alecu, care pare să regrete sincer cele întâmplate.

Probabil nu construcţia epică face valoarea cărţii, ci mai degrabă minuţiozitatea reconstituirii cadrului întâmplărilor. Dialogurile sunt plauzibile şi ni le putem imagina desfăşurate în epocă, nu în ultimul rând când vine vorba de unele stridenţe caraghioase ce ţin de adoptarea unor neologisme ce convieţuiesc încă cu greco-turcismele fanariote. Catinca e un fel de Veta din O noapte furtunoasă, Mihai, un fel de Rică Venturiano care de data asta nu pe Ziţa o caută, ci chiar pe soaţa lui Jupân Dumitrache (Alecu Bălăceanu). Există şi personaje pitoreşti, expresive şi bine conturate, precum Ioniţă, servitorul lui Mihai Greceanu, adevărat passe partout şi scutier credincios, afemeiat incorigibil, care sfârşeşte linşat de ţărani pentru că făcuse avansuri necuvenite unei fete.

O carte plăcută, lucrată cu atenţie la detaliu şi care, de-i dispus cititorul, nu oferă o singură cheie de lectură, ci o întreagă legătură.