29 decembrie 2010

☺☺☺☺David Crystal - Language and the Internet

6 comments
i
Să scrii pe un blog despre cartea lui David Crystal Language and the Internet (Cambridge University Press, ediţia a II-a, 2006) poate părea o întreprindere narcisistică sau autoreferenţială (dacă nu-i totuna, desigur). E, păstrând proporţiile, să vorbeşti de funie în casa spânzuratului. Crystal, lingvist britanic cunoscut mai degrabă pentru preocupările lui din domeniul anglisticii normative sau al lingvisticii aplicate, nu-şi propune să zguduie disciplina propunând noi teorii sau formalisme complicate, ci mai degrabă să întreprindă un exerciţiu de stilistică bazat pe imensul material lingvistic pe care îl oferă internetul. Este, după cum afirmă însuşi autorul, o perspectivă lingvistică asupra internetului şi ea are în vedere toate dimensiunilor majore ale limbajului, în versiunea sa scrisă, desigur: elemente (orto)grafice, caracteristici gramaticale, lexicale şi de discurs.

Mediul specific de exprimare exercită o presiune uriaşă asupra limbajului, aşa cum îl ştim din variantele sale orale sau chiar scrise pe materiale clasice (hârtie). Autorul acordă importanţa cuvenită acestei presiuni şi mai ales consecinţelor ei asupra formei pe care o îmbracă limbajul folosit pe internet (numit, cu un termen anglo-saxon de sonoritate orwelliană care nu ştiu dacă are şanse să se impună în română, netspeak). Multe din trăsăturile netspeak-ului ar fi reacţii la constrângerile mediului electronic, la „tensiunea dintre natura mediului şi obiectivele şi aşteptările utilizatorilor“. E vorba, în multe privinţe, de caracteristici care disting limbajul scris de cel vorbit, dar ar fi probabil o simplificare să reducem situaţia la acest contrast.

David Crystal consacră capitole substanţiale problemelor legate de expresia lingvistică a identităţii pe internet, de limbajul folosit în e-mail-uri, chatgroup-uri sau în lumile. Nu lipseşte un capitol consacrat blogurilor, la care am să mă refer un pic mai pe larg.

În 2001 (când a apărut prima ediţie a lucrării) şi chiar în 2006 (anul actualei ediţii), blogurile mai figurau încă la capitolul Varietăţi noi (al optulea din carte), ceea ce, dacă ne uităm la explozia domeniului în ultimii 2-3 ani, poate stârni duioşie. După o scurtă introducere în care ne e lămurită originea termenului, atestat prima dată în 1997 (etimologia e, de altfel, binecunoscută, de la web + log, iar vorba a fost declarată cuvântul anului în 2004 - e o veşnicie de atunci), secţiunea despre bloguri prezintă şi o savuroasă familie de cuvinte. Mulţi termeni sunt arhicunoscuţi şi au pătruns, cu sau fără minime ajustări, şi în limba română: blogging, blogger, blogroll, blogosferă. Unii sunt mai rari şi mai depărtaţi de vorbitorii de mult-e-dulce-şi-frumoasă: blogoise/blogerati sunt cunoscătorii în ale blogurilor, iar un bleg nu este o persoană lipsită de energie, ci un blog care cere ceva (beg) de la cititorii săi (de pildă, bani), aşadar blog + beg = bleg (tehnică cunoscută în morfologia derivaţională drept portmanteau).

Discuţia atinge şi o dimensiune mai profundă, iar autorul face o afirmaţie interesantă, deşi poate niţel hazardată:

Blogurile personale ilustrează un lucru care nu se mai găseşte astăzi nicăieri: o varietate de scris destinată consumului public, care se prezintă exact aşa cum a scris-o autorul, care nu este expusă constrângerilor dictate de convenţiile altui gen şi care privilegiază idiosincrazia lingvistică. Numesc această varietate, prin analogie cu versul liber, proză liberă.

De reflectat.

Pentru că veni vorba de constrângerile mediului, nu-i aici locul unei prezentări mai lungi a acestei cărţi, deşi ar merita-o (poate revin la ea cu ocazia altei postări). Nu de alta, dar, spune David Crystal, dacă postările de pe un blog sunt prea lungi, autorul blogului poate fi acuzat de... blogoree.

Language and the Internet e o carte pe care o pot citi cu destulă plăcere şi nespecialiştii, desigur în măsura în care sunt interesaţi de problemele limbii. Deşi avertizam la început că lucrarea nu se avântă în adâncuri teoretice, există incursiuni de mai mică amploare şi în chestiuni mai aride pentru laici, dar deosebit de interesante pentru cei mai avizaţi, bunăoară aplicaţii ale maximelor conversaţionale ale lui Paul Grice la limbajul internetului. Desigur, totul în limba engleză, limbă din care e preluat şi materialul ilustrativ. Până la o eventuală traducere românească mai e mult de aşteptat şi vor mai ieşi, cred, destule ediţii ale volumului.

PS Am citit cartea în condiţii foarte bune pe iPad, folosind programul Stanza. Traducerea fragmentelor îmi aparţine.

Ce (nu) mai citesc adolescenţii

16 comments
Azi reiau (fără vreo modificare) o postare recentă de pe blogul prozatorului Marin Anton. Un experiment interesant de sociologie a lecturii:

Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie

Ceea ce voi spune acum nu are pretenţia vreunei analize aprofundate, bazate pe date statistice şi sintetizate metodic. Spun şi eu doar ce observ în jurul meu, iar toate acestea mă pun destul de serios pe gânduri.

Am avut în ultima vreme niscaiva discuţii cu tot felul de oameni, mai ales tineri, despre literatura română în general şi despre proza românească contemporană în special. O primă întrebare - pusă adolescenţilor - a fost cum li se pare materia numită şcolăreşte "română". Răspunsul aproape unanim - opt din nouă, ca să fiu ma precis - a fost: "E naşpa de nu se poate!". Al nouălea mi-a zis dând din umeri: "De obicei e o prostie şi te plictiseşti de mori la orele alea, da' din când în când mai sunt şi scriitori sau bucăţi mai mişto." "Şi cam care ar fi scriitorii mişto?", am întrebat plin de speranţă. Băiatul a stat un pic, după care a zis: "Acum, pe moment nu ştiu să-ţi spun, da' îmi aduc aminte că Creangă a fost chiar tare. A! Şi Caragiale-i mişto. De alţii nu ştiu să-ţi zic acum, pe loc." Atunci şi-au amintit şi alţi doi de Creangă şi de Caragiale, aderând şi ei la spusele colegului: "Aaa, da, frate, Creangă şi Caragiale-s mişto." Le-am amintit de Radu Tudoran şi de Toate pânzele sus. Majoritatea lor au dat iar din umeri şi au zis că, da, şi ăsta a fost mişto, au văzut filmul. Doar doi dintre ei citiseră şi cartea. Au fost câţiva care au zis că şi Mihail câine de circ a fost mişto. Am zâmbit şi le-am explicat că Mihail câine de circ a fost scris de Jack London. S-au mirat şi au zis privindu-mă neîncrezători: "Bine, da' filmu' era românesc!"
Trecând la contemporani am avut alte surprize. Încercaseră să citească, printre altele, Băgău sau 69, dar nimeni nu le terminase. "De ce?", i-am întrebat. "Fiindcă erau cam fâsâite şi aveau numa' caterinci de doi lei în ele", mi s-a răspuns. Am întrebat de premiata Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Auziseră de ea, iar iubitorul de Creangă chiar încercase să o citească, dar renunţase rapid după un număr oarecare de pagini. "De ce?", l-am chestionat. "Fiindcă era total aiurea! Cică-i cu copiii din ziua azi, da' ăia din carte ascultă muzică la casetofoane şi n-are niciunu' empetrei sau ceva. O făcătură, ce mai!" I-am întrebat atunci dacă citiseră ceva de Dan Lungu, Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu. Au zis că: "nu, nu ne-am riscat la aşa ceva". "Păcat! Măcar unul din ei cred că v-ar fi plăcut!", am zis şi li s-o fi părut că vorbele mele aveau o nuanţă de insistenţă. O fată a dat sâcâită din umeri: "Ei, ce naiba să-ţi placă? Doar sunt scriitori români!".
Oftând, m-am intersat dacă mai citesc şi altceva în afară de presă, ca de exemplu literatură străină. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată. Tinerii aveau nişte lecturi neaşteptat de variate, deşi poate că ar fi fost considerate de un pedant ca fiind destul de inegale valoric şi ciudate. Nu numai din clasicii literaturii universale, ci şi din scriitorii moderni sau contemporani. Am fost surprins nu de lecturile lor din Chuck Palahaniuk sau de cele din J.K. Rowling - sigur, o să mi se spună că mai ales scrierile doamnei Rowling sunt literatură de consum -, ci de faptul că vorbeau cu entuziasm despre De veghe în lanul de secară, romanul unei adolescenţe aparţinând altei generaţii.
Iată că, din fericire, dădusem de nişte tineri care citeau, mi-am zis după ce m-am despărţit de ei. Totuşi, nu puteam să fac abstracţie de nepăsarea, ca să nu zic de-a dreptul ostilitatea pe care o manifestau faţă de proza românească.
De unde o proveni această aversiune? Din orele de "română" şi reala lor ariditate? Din insuficienta promovare a scriitorilor români contemporani? Un răspuns franc şi dur - nu ştiu cât de exact, dar asupra căruia reflectez - l-am primit tot de la un adolescent care ştia însă că şi eu scriu (dar care n-a citit niciun text de-al meu din principiu cred). După un timp de reflecţie, mi-a zis uşor jenat: "Chestia e că voi scrieţi de parcă n-o faceţi decât ca să vă citiţi unu' pe altu' sau să vă citească criticii şi să vă dea premii. Fără supărare, da' scrieţi nişte aiureli plicticoase la maxim care, în rest, nu interesează pe nimeni altcineva pe lumea asta!"
Acum, deh, poate n-oi fi întrebat eu pe cine trebuie şi nici n-am făcut-o cu vreo umbră de profesionalism. Dar subliniez încă o dată: tinerii aceia încă mai citeau!
O să vă întrebaţi unde e "dragostea" din titlu. Bănuiesc că totuşi or mai descoperi şi câţiva curajoşi proza românească contemporană. În fond, chiar şi tirajele acestea anemice demonstrează că unii mai gustă şi aşa ceva.
Despre poezie n-am mai întrebat nimic. Prefer să-mi păstrez iluziile...

26 decembrie 2010

☺☺☺ Şerban Foarţă - Roşul uşor e rozul iluzor

3 comments
Subintitulat, străveziu, palindroman, volumul lui Şerban Foarţă, Roşul uşor e rozul iluzor (Humanitas, 2008) pare închis între copertele unei cărţi pentru coafeze (pardon, hair stylists, întru gloria noii corectitudini politice). Acum nu că distinsele practiciene ale trasului de păr n-ar citi şi lucrări mai subţiri (la conţinut, adică rafinate). E vorba - de ce nu - şi de o dimensiune dacă nu iconică, măcar mimetică. Altfel, în spiritul deja cunoscut (am scris mai demult aici despre Rimelările lui Foarţă), autorul se joacă şi aici cu vorbele, cu deosebirea că o face pe spaţii mai mari şi într-o organizare de tip romanesc. Dar de la Tristram Shandy încoace cam orice text se poate numi roman, nu-i aşa? Şi dacă, pentru a relua o idee tocită până la urzeală, lumea e un text, de ce n-am scrie şi un roman palindromic, un palindroman, adică un volum centrat pe ideea de palindrom.

Ce e aceea palindrom nu ni se explică cu claritate - culmea - nicăieri. Cititorul silitor ştie că un palindrom e un cuvânt (sau text) care citit de-a-ndăratelea dă un cuvânt (text) identic. Cum ar veni, „epuraşul uşa rupe“ (cu licenţa de rigoare). Sau nu neapărat identic, ci pur şi simplu un cuvânt sau text care are sens, ca în „Vasile - Elisav“, dacă admitem că cel de al doilea este un nume legitim (cam ca în felul în care se descriu secvenţele palindromice de nucleotide în genetica moleculară). Acum că ştim asta, e limpede că titlul cărţii e palindromic, fiind chiar un palindrom de cea dintâi speţă. În paranteză fie spus, preocuparea palindromistică a lui Şerban Foarţă e ceva mai veche, căci el comisese deja poezia Cvasi-palindrom. Nu trebuie să se aştepte, desigur, nimeni la un roman de tip doric/ ionic/ corintic, cu personaje, acţiune şi cadru mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Roşul uşor e rozul iluzor e o lungă convorbire cu tente maieutic-intructiv-belferistice între palindromicul profesor de franceză Vasile Elisav şi două tinere vecine şi discipole, Nora Aron (palindrom!) şi Carmen Carpen (paronim). Cei trei toacă vorbe pe parcursul a aproape 200 de pagini (e drept, din când în când unul din ei mai iese din cameră pentru a se duce la baie, de unde, poate prin sinestezie, autorul ne spune cum se aude curgând un jet galben). Magistrul Elisav ţine discursuri savante, e erudit-caraghios şi franţuzit într-o lume în care franceza e desuetă (mai să te apuce râsul văzând că zice „ordinator“ în loc de „computer“ sau „calculator“). E pedant şi cu umor de cancelarie şi devine chiar insinuant cu aluziile sale erotice. Cele două tinere sunt mai degrabă publicul şi nu-şi stânjenesc mentorul cu prea multe întrebări incomode. Bineînţeles că nu trebuie nimeni să creadă că ar exista o cât de subţire miză epică aici. Deşi la un moment dat intervine, omniscient, autorul, pentru a ne povesti cum s-au cunoscut cei trei sau chiar dacă ni se istoriseşte povestea unui anume Iordache Moise (un al doilea, transparent, Cănuţă, om sucit), cititorul a văzut destule la viaţa lui şi e mai greu de atras pe piste false.

Un erou tiranic există, totuşi şi e limpede că acesta e limbajul. Toată cartea nu-i decât o joacă cu vorbele, desigur în sensul înalt al cuvântului, de pildă cel din Joc secund, o răsucire manieristică a vorbelor care bate de-a binelea înspre poezia în proză şi căreia i s-ar putea face, la nevoie, analize şcolare în spiritul vechilor texte ale lui Roman Jakobson sau - la noi - Solomon Marcus. Se citează vorbe ale altora, ba în româneşte, ba în franţuzeşte, ba în nemţeşte (mai puţin pe englezeşte, limba care pare a-i cădea mai greu la stomac lui Foarţă), şi se răsucesc, palindromic, cuvinte, până la alcătuiri ca cea de mai jos:

E anul, Avvo! Totul e creat. Negru capac e neaerisirea. Rece, apa, un rotitor bla-bla. Ana, idem. (Axa - mediana). Alb, alb (rotitor nu). Apa e cer, e cer. Aerisirea e necapac. Urgent, aer! Ce lut otova, luna! Luna e?!

N-a ieşit o poezie prea rea din acest gonit prin cuvinte de la coadă înspre cap. Mai ales „Negru capac e neaerisirea“ şi „Aerisirea e necapac“ fac toţi banii (deşi - nu-i aşa, unii s-ar putea supăra că vorbeşte cineva de arginţi în prezenţa poeziei). O bună impresie fac şi schimburile alerte de replici, în descendenţa lui Ionesco sau Alfred Jarry (franţuzii, deh):

- Atunci, ne continuăm dialogul?
- Care dialog? se miră Nora.
- Consideraţi că ăsta-i dialog?
- Că face, schimb de libere opinii? [...]
- Că convorbim?!
- Că conversăm?
- Căcănarii nu iubesc canarii, le-o reteză profesorul Vasile

Nu-mi place să dezvălui cum se termină cărţile despre care scriu. E de ajuns să spun că asta nu se termină rău, iar finalul pare să devoreze începutul, ca un şarpe Ouroboros. E, la urma urmei, un macro-palindrom pe care ni-l propune autorul. Un deliciu pentru iubitorii de jonglerii cu cuvintele, dar un fel de mâncare mai puţin apetisant pentru înţelepţii care nu văd forma din cauza conţinutului. Volumul e obositor pe alocuri, ce-i drept, mai somnolează şi muza, dar merită citit pentru bucuria descoperirii unor geme.

PS Fără vreo legătură tematică cu subiectul de azi. E exemplar gestul lui Şerban Foarţă, care a anunţat cu ceva vreme în urmă că îşi încetează colaborarea la revista Dilema veche, nedorind să mai fie coleg cu deputatul-publicist Sever Voinescu, mai cunoscut în vremea din urmă prin cauţionarea furtului la vot în Parlament, dacă nu prin lipsa de scrupule cu care susţine actualul regim politic corupt din România. De citit aici.

23 decembrie 2010

Richard Wagner - Der Ring des Nibelungen (Bayreuth - Boulez, Chéreau, Peduzzi - DVD)

2 comments
Alle gute Dinge sind... vier, cel puţin în materie de înregistrări ale unor spectacole de operă legendare. Îmi doream demult înregistrarea asta a Tetralogiei de la Bayreuth '76 dirijată de Pierre Boulez, dar am primit-o abia acum, la aproape cinci ani de când a ieşit pe DVD la Deutsche Grammophon, că pe VHS am avut ocazia s-o văd. Un cadou cu adevărat apocaliptic (nu mai puţin prin conţinut, căci, să nu uităm, Götterdämmerung se soldează cu sfârşitul lumii) pe care l-am pomenit în sesiunea încrucişată pe care am avut-o deunăzi aici.

Trecut-au, iată, 34 de ani de la montarea cu pricina, montare aniversară, căci se împlinea veacul de la primul festival de la Bayreuth, iar festivalul fără Tetralogie e ca petrecerea (rr)românească fără manele. Scandalul de atunci mai răsună şi azi prin văi. Patrice Chéreau le-a făcut pe fiicele Rinului să se hârjonească cu Alberich cel sumbru la baza unui baraj de hidrocentrală, i-a îmbrăcat pe Wotan în redingotă şi pe Gunther în frac, asta în vreme ce vicleanul Hagen e costumat cam ca Wagner la vremea lui. Şi - colac peste corbii lui Wotan - vasalii lui Hagen poartă puşti şi arată ca nişte proletari. Publicul select adunat în spaţiul mistic al Festspielhaus-ului de la Bayreuth a tropăit, a huiduit, a aplaudat când nu se cuvenea (sacrilegiu în templul wagnerianismului), dar până la urmă posteritatea a înghiţit gogoaşa.

Gogoaşa cu pricina a rezistat, ba chiar s-a umflat, zic eu, pe drept, în cele peste trei decenii. Dacă versiunea din 1976 s-ar fi remarcat numai prin teribilismele pomenite mai sus, ea ar fi rămas în istorie ca o extravaganţă şi atât. Din fericire, mai sunt şi interpretările. De departe, zic eu, performanţa interpretativă e a lui Donald McIntyre (Wotan), magistral pe tot parcursul celor trei opere în care apare. Helmut Pampuch (Mime) are un rol de mică întindere (personajul apare numai în Das Rheingold), dar îl cântă cu un rafinament deosebit. Roluri mici ca număr de măsuri, dar mari ca interpretare au şi Ortrun Wenkel (Erda), Marti Salminen (Fasolt în Das Rheingold şi Hunding în Die Walküre) sau Hermann Becht (Alberich). Principala voce feminină a Tetralogiei, Brünnhilde, este a lui Gwyneth Jones, onestă, fără a atinge performanţa lui Birgit Nilsson din Ring-ul dirijat de Solti, celebra versiune DECCA. Decent - fără a trezi mare entuziasm - şi Siegfried-ul cântat de Manfred Jung.

Să montezi şi să interpretezi cele peste 800 de minute ale Tetralogiei reprezintă, e limpede, o performanţă de ordin în primul rând sportiv. Trebuie să te ţină toate organele astea cordiforme - muşchi, tendoane, corzi vocale, nervi. Dacă la performanţa asta pur mecanică se adaugă şi harul artistic atunci se creează premisele capodoperei. Alături de extravaganţele punerii în scenă (care au, orice s-ar zice, o savoare deosebită), dincolo de performanţele vocale indiscutabile, ceea ce distinge versiunea de faţă a Tetralogiei de alte interpretări reuşite este caracterul teatral. Cântăreţii, fericit instruiţi de Chéreau, joacă magistral şi dau pe alocuri interpretării actoriceşti un caracter comic-grotesc (vezi mai ales scenele 1 şi 3 din actul I din Siegfried, dar nu numai). Pe unii wagnerieni treaba asta s-ar putea să-i necăjească, în ideea că deh, la Tetralogie trebuie să stăm, artişti şi spectatori, solemni-smirnă şi transpuşi şi doar atâta. Eu zic că nu e rău să-l mai scuturăm pe Wagner de praf şi să dăm un pic de viaţă acţiunii. Mai ales că, histrion cum era, probabil nu i-ar fi displăcut nici lui. Să nu uit, că tot mă pregătesc să închei postarea: memorabilă regia de televiziune a lui Brian Large. Omul e un specialist avizat al meseriei. Arătaţi-mi şi alţi regizori de transmisie cu doctorate în muzicologie şi care au tradus librete de operă.

Am răsfoit cu nostalgie, cu ocazia revizitării Tetralogiei în această interpretare, vechiul volum al lui E. M. Ciomac, Viaţa şi opera lui Richard Wagner şi l-am găsit încă demn de atenţie la peste 75 de ani de la apariţie. Ciomac pomeneşte un detaliu interesant legat de parodiile de care a avut parte, de-a lungul anilor, creaţia lui Wagner: „cu bunul gust specific, eroii erau îmbrăcaţi în costumele de azi. Herr Siegfried purta joben şi îşi avea însemnat locul vulnerabil cu o foaie mare de trifoi în dos.“ Fără foi de trifoi aplicate pe părţile ruşinoase, eroii wagnerieni ai zilelor noastre sunt mai apropiaţi de noi decât ne-ar plăcea să credem.

20 decembrie 2010

Crăciunul final

2 comments
De la inceputul anului s-au aratat Semne: pe 16 martie ard mormintele sacre kasubi, in aprilie cade avionul cu poloneji, din iulie belgienii preiau conducerea UE, pe 2 decembrie NASA prinde gandacul facut din arsenic, p-orma Assange distruge increderea in Democratie.
E clar ca lumea asa cum o stim se va sfarsi in 2011. Voi ce vreti sa primiti de la Mos Craciun inainte de Apocalipsa?

zum
ce-as putea sa vreau eu daca nu o carte? dar nu orice carte. imi trebuie una despre insecte, ca daca nici de la ele nu-nvat cum sa supravietuiesc sfarsitului lumii..deci ne vedem in colonia mea din Lumea cea Noua. pe curand!




dragos
Mosule,

ma lasi cu darurile tale capitaliste, cu culorile tale coca-colice, si cu hohotitul tau astmatic? in primul rand, mi-esti cam strain, io l-am cunoscut mai bine pe var-tu, Gerila, impuscat acum vreo douaj de ani de Voican Voiculescu & co. si nici tu nu esti mai breaz - campanie publicitara si-atat!

asa ca mosule, da-ti dracu' tolu-ala rosu - de la gorby nu se mai poarta - mai rade-ti si tu barba-aia-mbacsita cu care zgarii bietii copii, si-acum, ca tot vine apocalipsa, mai trage-ti si tu sufletul inainte de-a ti-l pierde si spune-mi odata cum era cu Betleemul ala!

macar acum sa ma gandesc la speranta unei salvari, dac-am uitat-o atat-amar de vreme...

cinesseur
daca tot vorbim de imposibilitati [Mos Craciun, Apocalipsa.. ce-s astea??? gimme a break!] atunci m-ar interesa ca Mos Craciun sa-mi aduca inainte de Apocalipsa, urmatoarele obiecte: filmul de absolvire al lui Terrence Malick - Lanton Mills [un scurt metraj existent doar in arhiva American Film Institute] si una din cele mai celebre carti disparute de-a pururi: Cartea Razboaielor Domnului [autor necunoscut]. pe care sa o ecranizeze Malick, fireste. daca o mai avea vreme..

bine, as mai vrea un lucru, insa asta ar implica o schema de tip dotarea masinii timpului cu o roata [de rezerva] a norocului. cam greu, deci raman primele doua.

diacritica
eu de la Mos Craciunul de dinainte de Apocalipsa as vrea sa primesc o pereche de pantofi aurii.




cultura-vura
amenintarea vine de la trafalmadorieni. mr. Assange a aflat si el asta la un pahar verde. doar sobolanii lui Banksy vor ramane la fel sa spuna povestea. postumanitatea suna comfortably numb. sa fim dada!

anda
"not with a bang but with a whimper" - now you can change that!

se pare ca orice american stie ca nu poti face fata unei Apocalipse fara your trusted firearm. as for me, biet consumator dezorientat, dar plin de intentii bune, nu stiam exact ce vreau de la Mosul, pana sa vad reclama asta:

zamo.ca
o caciulita care sa nu se rupa cand o pun. deoarece cf "Bigger, Longer & Uncut", Necuratu-i gheu. iar eu mi-s ferkes.

in plus caciulita are avantajul si ca mi-ar tine de cald, dat fiind ca eu-s convins ca Apocalipsa va veni abia cand hell freezes over.



delaskela
ultimul Mos Craciun as vrea sa mi-o aduca pe Madonna. nu mi se pare deloc imposibil si deloc nepotrivit. impreuna, sub bradul impodobit, am cinta True Blue. poate si altele. apoi am adormi unul linga celalalt privind pe N.G. viata frumoasa si harnica a castorilor. as inceca sa fiu cit se poate de spiritual si de calm.

micawber
eu nu mai vreau nimic, caci am primit deja ce imi doream: Tetralogia lui Wagner pe DVD, celebra versiune de la Bayreuth Boulez - Chéreau - Peduzzi din 1976.

veone


ora25
vreau un elefant dotat cu hidrant.



crocolili
o balena!


milf+petrov

voroncas
[tocmai m-am intors din Targoviste de la o piesa de teatru chiar cu Apocalipsa - dupa Visniec, de data asta. implozie solara]

asa ca vreau ca ultimul Mos Craciun sa ma faca frumoasa, in timp ce-as scrie poezii mai bine decat Miruna Vlada! aceasta-mi fu dorinta de pe urma.

khronos


..pana si renii cei simpatici s-au salbaticit. dupa ani intregi de munca neintrerupta au cedat psihic si i-a lovit turbarea. mai nou sunt cei mai de temut pradatori ai noptii arctice, infuleca halci intregi de carne de spiridus, si nu mai pot fi dresati inapoi.

claude


one-way Moon trip.

alx
so, 2011 is the new 2012.

sa-mi puna sub perna o kartzulie buna de speed-reading ca sa reusesc sa citesc intr-un an tot ce mi-am adunat ca o rozatoare sperand ca o sa am suficient timp sa termin.

si baaaaaaaaaani, multi bani, ca sa nu trebuiasca sa lucrez tot timpul asta.

poematike
imi doresc de Craciun ca oamenii sa fie singuri, complet si absolut singuri, macar o ora in viata lor.

diana
draga ultim si cel in care se pare ca trebuie sa cred pe cea din urma suta de metri, Mos Craciun, dedubla-m-ai! adica, mai pe intelesul renilor sfarsiti, scoate-ma din mine si lasa-ma sa privesc ranjind, de la distanta, cum se dizolva toate, sa ma incarc cu ale mele iluzii psihedelice. ah, cum mereu ti-am lasat a doua optiune, la fel de usor ai putea sa ma plasezi intr-un ozeneu.


adina b
inainte de Apocalipsa eu vreau sa primesc de la Mos Craciun o pereche de manusi de lanuta, cu reni, si un ciobanesc belgian.

liviu
daca anul viitor va disparea in ceata, singura mea dorinta pe care i-o pot adresa lui Mos Craciun inaintea ultimei lui veniri consta intr-o cutie goala de carton, colorata si cu funda, asa cum am vazut eu pe cand eram mic in filmele de la televizor. e cadoul pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu l-am primit niciodata. cel putin o sa am in ce sa vomit atunci cand o sa ma imbat ca un porc de fericire ca incetez sa mai exist.

adriana
avand in vedere faptul ca asta ar cam fi ultimul craciun si ca nu-s pretentioasa din fire as vrea sa fac un ultim gest tembel, plin de ambitz si inconstient intru totul, asa cum fac cretinoizii de mai jos.



a reader
eu as dori sa-mi aduca Mos Craciun o biblioteca in care sa fie mai toate cartile clasice din lume si ceva pe deasupra - dar sa nu-mi umple casa. cu alte cuvinte, as vrea un ereader [preferatul meu ar fi Nook Color].

subteranienii
Apocalipsa inseamna Revelatie, asa ca nu imi pot dori altceva decat asta: "to feel greater than the sum of all my parts".




dreaming jewel
draga Mosule, de Sfarsitul Lumii eu vreau sa-mi aduci ultimele doua-trei romane din seria "A song of ice and fire”. cum adica "George RR Martin nu le-a scris inca”? esti Mosul sau nu esti?! fa bine de le scoate de undeva, ca nu vreau sa mor fara sa stiu cum se termina!

cu sau fara respect [in functie de rezultate]

DJ

zamboni
pentru mine "the end of the world movie collection", Bad Santa's cut [aka Santa's Bad cut] in aceasta ordine: The Omen, The Second Coming, Millennium, Antichrist, Armageddon, Apocalypto, Judgment Day.

16 decembrie 2010

☺☺☺Constantin Mateescu - Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier)

4 comments
În Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier), volumul de proze apărut anul acesta la Cartea Românească, Constantin Mateescu pare să spună una şi aceeaşi poveste şi o face de nu mai puţin de nouă ori. E o impresie la care contribuie semnificativ tema comună a marii majorităţi a textelor, anume relatarea la persoana I a peripeţiilor prin care trece un tânăr intelectual (student sau proaspăt absolvent de Filozofie sau Filologie) în cea mai neagră perioadă a anilor 1950. Sub Ceauşescu perioadei respective i se zicea, eufemistic şi, se spune, cu voie de la poliţie, „obsedantul deceniu“. Autorul acestui volum se referă la anii în cauză cu formula „epoca de fier“, ceea ce pare să arate că şi-a făcut lecturile obligatorii din Hesiod.

Tânărul erou intelectual al lui C. Mateescu e un (auto)marginalizat tipic şi nu pare procupat să ocupe în societate locul pe care ar trebui să i-l asigure, în mod firesc, calităţile lui. Nici măcar când se căsătoreşte cu fiica unui mare potentat comunist al zilei, ea însăşi bine integrată în atotputernicul aparat de stat, eroul nu pare să aibă prea mari aspiraţii şi lucrează o vreme ca hamal la gara Basarab (M-am însurat cu o comunistă). Va fi numit, graţie influenţei socrului şi, după moartea acestuia, a soţiei, în diferite funcţii în aparat, dar le va îndeplini fără tragere de inimă şi va sfârşi prin a defecta în Occident. În Melody bar, omul cântă într-o orchestră de local şi vede cum prietenii şi colegii lui dispar unul câte unul, arestaţi de Securitate, şi li se pierde urma.

De altfel aceste dispariţii sunt o constantă a pieselor din Ramona-Vals. Oamenii sunt ridicaţi de pe stradă, de acasă, de la lucru. Cei rămaşi în libertate (câtă poate fi ea de libertate în condiţiile respective) trăiesc sub permanenta ameninţare a iminentei arestări. În Cenaclul din Matache, câţiva tineri se întâlnesc într-un apartament din piaţa bucureşteană respectivă pentru a dezbate tot felul de teme estetico-filozofice şi, bineînţeles, încep şi ei să dispară unul câte unul, mai ceva ca în Zece negri mititei. Când ai parte de asemenea întâmplări, e firesc să te muncească şi obsesia că cei din jurul tău sunt oamenii regimului şi te toarnă la Securitate. Ceea ce - se dovedeşte adesea - nu e o simplă suspiciune, ci de-a dreptul adevărul. Ba chiar se întâmplă câteodată să te saturi să faci obiectul delaţiunilor celorlalţi şi să vrei să-ţi încerci propriile forţe. Asta face şi tânărul redactor la secţia spaniolă a radioului, care transformă informarea organelor într-o adevărată artă. El îşi numeşte rapoartele cu sinistrul termen de „compuneri cognitive“, iar sintagma dă şi titlul uneia din povestiri.

Constantin Mateescu (despre care citesc că este un venerabil octogenar, autor a numeroase volume) scrie o proză cuminte dacă e s-o judecăm după standardele Ego-iştilor mizerabilişti de la Polirom. Nu însă şi o proză rea. Stilul e curat şi dovedeşte o excelentă stăpânire a tehnicii narative, ceea ce îl ajută pe alocuri pe autor să-şi captiveze cititorul. Sigur că omogenitatea tematică a povestirilor prezintă riscul apariţiei unor repetiţii, dacă nu la nivel textual, măcar la unul ideatic. De departe cea mai reuşită bucată mi s-a părut piesa de deschidere, Cu Troţki în intimitate. De data asta eroul primeşte cadou o carte a lui Troţki, desigur strict interzisă, iar simplul fapt de a ţine aşa ceva în casă i-ar putea aduce arestarea. Angoasa individului e magistrat capturată, iar obsesiile lui capătă pe alocuri un caracter gogolian ca în Nasul. Finalul are un twist pe care cu greu îl poţi anticipa. Reuşită e şi Nebuna din Chaillot, unde doi tineri căsătoriţi împart o baie comună cu o bătrână, iar convieţuirea se arată imposibilă.

Acţiunea din ultimele trei proze, Enigma Soniei, Plecarea Generalului şi Ramona-Vals, nu se mai petrece în anii epocii de fier, ci cu câteva decenii mai încoace. Cu toate acestea, prin personajele lor (nişte „foşti“), aceste povestiri nu afectează omogenitatea tematică a volumului. Nu că ar fi fost un lucru rău în sine. Cartea lui Constantin Mateescu, fără a fi o capodoperă zguduitoare sau un răcnet al originalităţii, merită citită de amatorii de proză de calitate.

10 decembrie 2010

Readere pentru iPad

8 comments
Titlul postării - rebarbativ, fără îndoială - e nimica toată faţă de conţinutul ei, care îi va oripila fără îndoială pe adepţii necondiţionaţi ai cititului de cărţi clasice din celuloză. O recunosc deschis (şi nu-i prima oară că o fac): fără să mă declar adeptul teoriei potrivit căreia cărţile vor dispărea, îmi place să citesc cărţi electronice. Toate bune şi frumoase, citim cărţi electronice, dar pe ce dispozitive?

Am scris ceva mai demult aici despre experienţa mea cu Amazon Kindle şi chiar cu mult mai incomodul iPhone. Azi, despre iPad. S-o spunem din capul locului, dispozitivul e din altă categorie. Şi ca preţ, şi în materie de posibilităţi. Eu am versiunea fără 3G (îmi ajunge reţeaua wireless din casă), dar cu un hard de 64 GB (suficient, dacă ţii seama că aparatul nu-i făcut să depozitezi pe el fişiere). Am instalat şi am folosit, până acum, 3 programe de citit cărţi electronice (celebrele „readere“), după cum urmează:

Stanza e un program destul de robust şi care permite încărcarea direct de pe PC folosind, desigur, odiosul iTunes, asta dacă nu vrei, desigur, să cumperi cărţi online sau să le descarci pe cele gratuite. Există posibilitatea organizării pe autori sau grupuri, ceea ce nu e rău, mai ales dacă ai un număr mare de cărţi. Răsfoirea şi întoarcerea paginilor se fac destul de uşor şi natural, gestul fiind destul de asemănător cu cel folosit pentru cărţile adevărate. Stanza se comportă însă destul de prost (înţepeneşte de-a binelea) dacă vrei să încarci şi să vizualizezi fişiere de dimensiuni mai mari.

Bluefire Reader face cam aceleaşi lucruri ca Stanza, dar ne asigură că suportă Adobe ebook DRM. Deocamdată îi cred pe cuvânt, pentru că n-am încercat să citesc asemenea fişiere. De explorat, mai ales că unul din recent lansatele site-uri de cărţi electronice româneşti mizează pe formatul respectiv.

Bookman mi s-a părut, cel puţin până acum, cel mai promiţător dintre readere şi asta cel puţin pentru că permite vizualizarea relativ uşoară a unor fişiere de mari dimensiuni. Mai mult, el dispune de o funcţie tip History, care îţi arată ce cărţi ai citit în ultima vreme şi, desigur, la ce pagină ai rămas, ceea ce îţi permite să reiei lectura cărţii dorite. Mai mult, dacă te-ai săturat să citeşti o carte in Bookman, programul îţi dă voie s-o exporţi către un alt reader instalat.

În materie de funcţionalitate şi uşurinţă a utilizării (includ aici şi naturaleţea, adică apropierea de cititul clasic), readerele nu diferă prea între ele. Toate permit modificarea contrastului (plus aşa-zisul citit pe vreme de noapte) şi mărirea, dacă este nevoie, a dimensiunii textului. Din păcate, niciunul din cele trei programe nu e foarte uşor de utilizat când e vorba să sari de la o pagină la alta, neadiacentă (funcţia Go to page...). Utilizatorul se vede nevoit să dea cu deştul pe display până i se acreşte, ceea ce poate deveni frustrant la cărţile cu foarte multe pagini. Un neajuns fizic îl reprezintă greutatea destul de mare a iPad-ului propriu-zis (care trece binişor de juma' de kil), aşa că uneori îţi înţepenesc braţele de-a binelea citind. Nu-i un capăt de ţară, versiunile ulterioare vor cântări mai puţin, asta e clar.

O întrebare firească e de unde faci rost de cărţi electronice româneşti (că străine-s gârlă, pe bani sau nu). Editurile noastre sunt încă timide la capitolul ăsta. Corect books a zgâriat suprafaţa, dar mai e un drum lung până să se cearnă grâul de neghină. Humanitas îşi anunţă destul de pompos aici intrarea în era digitală, atât că în buna noastră tradiţie a formelor fără fond site-ul nu conţine, desigur, nimic. Polirom pune la dispoziţie amatorilor câteva zeci de cărţi. Gratuit. E ceva, deşi nu prea mult. Până la noi ordine nu ne rămâne decât să ne descurcăm cum putem. Dacă asta implică şi o doză de piraterie, s-o spună alţii.

Photo credits: http://www.ipadbasic.com/what-ipad-reader-for-ebooks-should-i-get/

7 decembrie 2010

☺☺☺ Gary Shteyngart - Absurdistan

0 comments
În ciuda aparenţelor, de data asta nu-i vorba de România (şi nici măcar de volumul omonim al unui fost disident din comunism), ci de o îndoită ficţiune. Mai întâi, ţara în chestiune nu există, fiind rodul imaginaţiei lui Gary Shteyngart, iar apoi, odată ce am acceptat convenţia, ea se cheamă Absurdsvani, atâta că autorul o botează Absurdistan. E şi titlul romanului tradus la Humanitas în 2008 şi care ne dezvăluie un prozator plin de aplomb şi energie narativă, calităţi puse la treabă pentru a relata peripeţiile lui Mişa Vainberg. Evreu de felul lui, fiul lui Boris Vainberg, mafiot magnat post-sovietic de anvergură internaţională, Mişa are aspiraţii cu bătaie lungă.

Atât de lungă, că ajung până peste Atlantic. După ce-şi petrece adolescenţa şi prima tinereţe în America (unde urmează Occidental College, şcoală pe care rareori o numeşte altfel decât Accidental College), băiatul constată că nu se mai poate întoarce pe tărâmul făgăduinţei. Motivul e banal: papaşa Boris a omorât un om de afaceri din Oklahoma, iar dacă părinţii au mâncat aguridă, copiilor nu li se mai dă viză de intrare în Statele Unite. Aşa rămâne Mişa blocat în Rusia, departe de Rouenna, iubita lui americană, dar avându-l alături pe fistichiul Alioşa-Bob, un yankeu filorus. Maica Rusie îi pute, nu glumă, aşa că nu se sfieşte s-o califice drept „o naţie de ţărani băgăcioşi ajunşi peste noapte într-o modernitate dubioasă“. Iar Sankt Petersburgul nu apucă să se bucure prea mult de recent-recăpătatul nume: Mişa îi spune Sankt Leninsburg, metropolă unde dai peste localuri pentru toate gusturile şi portmoneele:

Clubul 69 e-un club pentru homosexuali, însă cine îşi permite să dea trei dolari taxă de intrare (adică unu la sută din populaţia oraşului) îl poate frecventa şi-n timpul săptămânii. În afară de specificul homosexual, acest club este, fără îndoială, unul dintre cele mai normale şi mai respectabile localuri din Rusia. N-ai să vezi, ca prin alte părţi, cretini cu moace de mardeiaşi şi geci de piele sau chelioşi cu bocanci. Aici întâlneşti numai poponari prietenoşi şi nevestele bogate cu care se înţeleg aşa de bine. Acest grup voios îţi aduce aminte de celebra sintagmă a expaţilor americani: societate civilă.

Lucrurile se precipită. Boris Vainberg e asasinat în plină zi. Nu pare să fie o mare tragedie - ucigaşii sunt în relaţii cordiale cu Mişa. Acesta ajunge la concluzia că singura cale de acces în America o reprezintă un paşaport... belgian. Omul dispus să-i facă rost de el e un diplomat acreditat în excentricul Absurdistan, o fostă republică sovietică cu imense bogăţii petroliere, aşa că Mişa n-are încotro şi pleacă într-acolo. E momentul în care fantezia autorului se dezlănţuie. Absurdistanul e o utopie din aceeaşi familie cu ţările imaginare vizitate de Gulliver, ba chiar e sfâşiat de o veche (şi absurdă, desigur) rivalitate între două populaţii autohtone care ne aminteşte de gâlceava dintre cei care sparg oul la capătul ascuţit şi cei care preferă să facă aceeaşi operaţie la capătul rotunjit, dacă e să-i dăm crezare lui Swift. Mişa se trezeşte prins într-un adevărat război civil, trece prin aventuri după aventuri, îşi găseşte până şi o iubită locală (Nana Nanabragova) şi e numit ministru în guvernul revoluţionar al ţării (portofoliul e al multiculturalismului, căci puţine i se potrivesc chelului mai bine decât tichia de mărgăritar).

Romanul lui Gary Shteyngart e scris cu mult umor întunecat spre negru şi satiră ascuţită. Personajul Mişa Vainberg e remarcabil. Dotat cu un fizic supragabaritic, el are o nelimitată înzestrare naturală de a intra în bucluc şi - fire delicată - se hrăneşte nu doar cu cantităţi uriaşe de nisetru, ci şi cu flacoane de medicamente dezmierdate dulce, ruseşte, cu nume precum Zoloftuşka sau Prozakcik. Mişa aminteşte în destule privinţe de alt personaj fistichiu şi supraponderal al literaturii americane postbelice, Ignatius Reilly din Conjuraţia imbecililor a lui John Kennedy Toole. Cartea e scrisă cu vervă, iar sarcasmele sunt direcţionate echitabil, atât înspre urmaşii ţarilor, cât şi înspre promotorii americani ai stupidei corectitudini politice. Firile mai ruşinoase vor fi poate scandalizate de relatarea unor scene de amor explicit, dar n-ai cum să nu observi că descrierile, care îi aparţin chiar personajului principal, sunt pline de autoironie şi stârnesc râsul, ceea ce nu-i puţin. Romanul e totuşi obositor mai ales în cea de a doua parte, dedicată aventurilor din Absurdistan, când acţiunea se fragmentează şi textul devine greu de urmărit fără vreun câştig estetic evident. Dacă faci însă bilanţul cărţii, el e pozitiv.