vineri, 30 decembrie 2011

Du méchanique plaqué sur du musical

0 comments

Peisajul muzical al Uniunii Sovietice din anii 1920 diferă destul de mult de cel de un deceniu mai târziu. Lenin, deşi se declara iubitor de muzică, era foarte circumspect în privinţa efectelor acesteia asupra unui adevărat suflet revoluţionar. El a tolerat – în mod poate surprinzător – o serie de manifestări avangardiste (altoite bine cu proletcultism). În anii 1930 aceste extravaganţe dispar, iar Stalin controlează de multe ori direct producţia muzicală.

De jure, primul şef al culturii sovietice este comisarul pentru Cultură Anatoli Lunacearski, care are de altfel şi cea mai lungă domnie din toţi culturnicii imperiului (1917-1929). Adjunctul acestuia pentru probleme muzicale, compozitorul Arthur Lourié, era un individ mai degrabă boem, autor al unor compoziţii în stilul lui Skriabin. Sub Lunacearski şi Lourié s-a desfăşurat o felie de viaţă muzicală cu totul remarcabilă prin nonconformismul în materie de forme şi tehnici, deşi ideologic vorbind primatul proletcultismului nu putea fi pus în discuţie. Aşa se face că ruşii au ajuns să compună între 1920 şi 1929 unele din cele mai trăsnite lucrări, surclasându-şi adesea la capitolul experimentalism colegii din Occident, care compuneau fără restricţii.

Intitulată Turnătoria de fontă, schiţa orchestrală a lui Alexander Mosolov utilizează un stil specific, cu ritmuri suprapuse, care imită acţiunea dintr-o uzină. Nikolai Roslaveţ compune într-un nou stil de organizare tonală, cu texturi cromatice dense pornind de la „acorduri sintetice”. Gheorghi Rimski-Korsakov, nepotul mult mai celebrului Nikolai Rimski-Korsakov, promovează aşa-zisa muzică „a sferturilor de ton”. Celebră în epocă e Simfonia pentru sirene de fabrică compusă de Arseni Avraamov, interpretată memorabil în 1922 în portul Baku, ocazie cu care Internaţionala şi Marseieza sunt cântate de o orchestră alcătuită din sirene, piese de artilerie, mitraliere, claxoane de automobil şi autobuz, motoare şi cornuri de ceaţă ale Flotei Mării Caspice. 

În materie de instrumente, cel mai cunoscut experimentator al perioadei este Lev (Léon) Termen (cunoscut în Vest sub numele de Theremin, 1896-1993). Fizician de meserie, acesta a inventat un instrument electronic numit theremin, thereminvox sau eterofon care a făcut multe valuri la vremea lui. Viaţa lui Theremin poate face oricând obiectul unui scenariu de film – inventator sovietic, plecat în Statele Unite, revenit în mod surprinzător în URSS în 1938, anul de apogeu al terorii staliniste, internat într-un lagăr pentru marile capacităţi tehnico-ştiinţifice alături de Tupolev, bănuit de mulţi că ar fi fost agent NKVD/KGB etc.  În filmulețul de mai jos îl vedem pe însuşi Theremin „cântând” la instrumentul lui. Aparatul convertea în sunete informaţiile asociate cu mişcările mâinilor, în stil dirijoral, efectuate în apropierea lui.


Cea mai mare parte a informaţiilor din postarea de azi provin din cartea lui Alex Ross, The Rest is Music: Listening to the Twentieth Century (Farrar, Straus and Giroux, 2007).  

miercuri, 28 decembrie 2011

☺☺☺ Félix de Azúa – Povestea unui idiot spusă de el însuşi

0 comments

Există parcă o cugetare (n-am memoria suficient de ascuţită ca s-o citez cu acurateţe) potrivit căreia prostul care zice că e prost e mai inteligent decât deşteptul care spune că e deştept. Mecanismul de ironie socratică pe care îl găsim în spatele unor asemenea enunţuri alimentează nu puţine cărţi  precum micul roman al lui Félix de Azúa, Povestea unui idiot spusă de el însuşi (Polirom, 2006), în care reflecţiile adesea caraghioase şi paradoxale care emană de la o entitate auctorială/povestitor sunt folosite drept vehicul pentru enunţarea unor adevăruri paradoxale sau puţin convenabile. Problema care îl mistuie pe narator e una veche de când lumea şi, desigur, insolubilă: fericirea. De altfel subtitlul cărţii este „conţinutul fericirii”.

Născut, ca şi autorul, pe la începutul anilor 1940, omul nostru îşi trăieşte copilăria şi tinereţea în Spania franchistă pe care de altfel o satirizează copios; detaliu interesant, satira pare îndreptată mai ales la adresa disidenţilor regimului. Îmi mărturisesc ignoranţa deplină în materie de istorie spaniolă contemporană, aşa că n-am nici cum să-mi dau seama în ce măsură procedeul e o reacţie la anumite realităţi locale. Altminteri, luând-o de la paş’opt, din fragedă pruncie („copilăria a fost pentru mine ceea ce pentru alţii a fost serviciul militar”) protagonistul ne relatează păţaniile lui de om care, simulând fericirea, nu pare să aibă drept obiectiv decât s-o studieze. Această simulare pare să fi fost cheia supravieţuirii la şcoală sau în familie.

Nu lipsesc – n-aveau cum, într-o carte care se împiedică de chestiunea fericirii mai des decât un orb de bordura străzilor pe care le traversează – chestiunile amoroase. Tânărul îşi face iniţierea sexuală cu Victoria, amanta unui unchi, chintesenţă a erotismului, tratată desigur în manieră parodică, şi, devenit student, va avea o relaţie cu Susana, o fată mai de vârsta lui, studioasă şi ea. Ocazie ideală nu doar pentru a arunca o privire plină de sarcasm în micul univers al amorului academic, ci şi pentru a persifla nestatornicia de care dă dovadă intelighenţia epocii:

Cum am spus deja, în momentul când m-am încorporat, Susana şi cu mine ne permutaserăm funcţiile, acum funcţia mea fiind apărarea radicală a Teoriei, şi a ei o febră ştiinţifică de inspiraţie materialistă, care nu putea să se reverse decât în militantismul social. şi aşa a fost; Susana s-a afiliat la Partidul Muncii, eu m-am înscris la Filozofie, câteva săptămâni înainte de a porni spre San Clemente, cazarmă situată spre părţile Geronei.

În armată (experienţă obligatorie, se pare, celor care doresc să îmbrăţişeze lumea printr-o cunoaştere globală), eroul are parte de întâmplări tragicomice care culminează, într-o scenă savuroasă, cu pierderea unei urechi într-un accident survenit la nişte trageri. Noul soldat Švejk primeşte, în urma unui transplant o ureche nouă, iar episodul i-l evocă, oarecum previzibil, pe van Gogh. Nu scapă de satira lui Azúa nici lumea literară. O efemeră slujbă de editor (pe care o obţinuse graţie cunoştinţelor sale de engleză şi franceză) îi permite personajului nostru să intre în contact cu o pletoră de autori (habar n-am dacă toţi inventaţi), poeţi şi prozatori, mişcări literare şi reviste. E o ocazie minunată pentru o adevărată dezlănţuire de remarci, caracterizări şi sentinţe pe teme de teorie literară emise parcă de un spirit bipolar, maniaco-depresiv, unele amuzante şi inspirate, altele mai puţin:

Lucrând la Editura Barras y Estrellas nu am descoperit doar lipsa de însemnătate a artistului, lipsa de relevanţă a vieţii sale, a inteligenţei sale, a caracterului său, a moralului său, a existenţei sale, în raport cu opera de artă, care, venită de aiurea, se implanta în el; am descoperit, de asemenea, lipsa de relevanţă, lipsa de semnificaţie a operei de artă ea însăşi.

Emfaza caraghioasă a raisonneur-ului nostru (romanul e plin de asemenea cuvinte scrise cu majuscule), pofta cu care dă verdicte în domenii care de care mai diferite, de la artă şi literatură la moarte şi sinucidere, entuziasmul diletantului pe care nu-l înspăimântă propria sa ignoranţă, toate acestea conturează un Pico della Mirandola ridicul şi grav totodată. Félix de Azúa (ins serios, profesor, cu studii de filozofie) a pus la treabă un personaj care, privind Spania şi lumea ca printr-un caleidoscop, îi procură cititorului nu puţine momente cu adevărat plăcute.  

luni, 26 decembrie 2011

☺☺☺☺ Christopher M. Hutton – Linguistics and the Third Reich (Mother-tongue Fascism, Race and the Science of Language)

0 comments
Atâtea s-au întâmplat, atâtea s-au scris, comentat şi filmat, încât perioada de 12 ani cât a ţinut Al Treilea Reich pare lungă cât un veac. E ca şi cum s-ar fi contractat la un pic peste un deceniu existenţa unei lumi întregi, cu o ideologie şi un spirit desigur sinistre, dar având încă o anume capacitate de a fascina. Sistemul a fost, în majoritatea privinţelor, totalitar (deşi intruziunile în economie au fost mult mai puţine decât, să spunem, în URSS-ul contemporanului Stalin) şi a afectat în orice caz ceea ce marxiştii ar numi „suprastructura”, adică domeniul ideilor şi concepţiilor. Cartea lui Christopher M. Hutton, intitulată Linguistics and the Third Reich (Mother-tongue Fascism, Race and the Science of Language), apărută în primă ediţie la Routledge (1999) aruncă o privire (vorba vine, căci trece de 400 de pagini) asupra câtorva din implicaţiile ideologiei naziste în domeniul lingvisticii.

Lingvistica, disciplină relativ tânără (nu depăşea 100-150 de ani la vremea aceea) a fost, ca să spunem aşa, victimă sigură, asta mai ales din cauza tradiţiei organiciste şi biologizante pe care o moştenise din secolul anterior. Terminologia lingvistică însăşi e grăitoare: ea conţine denumiri de tipul „rădăcină” (chiar şi „tulpină”, cei care s-au ocupat de limbile clasice ştiu despre ce e vorba), „limbă maternă”, „limbă naturală”, „familie de limbi” „evoluţie” şi multe, foarte multe altele, de care nici măcar gramatica generativă a ultimelor decenii nu s-a putut dezbăra (destui absolvenţi ai facultăţilor de filologie au şi azi coşmarul că sunt puşi să deseneze derivaţii, adică „trees”, din care nu pricep nimic). De asemenea, lingvistica, explică Hutton, este atât mama, cât şi fiica teoriei raselor, în sensul că practicanţii antropologiei fizice a secolului al XIX-lea şi-au preluat ideile principale din lingvistică şi categoriile acesteia; ulterior lingvistica şi-a revendicat rolul de ştiinţă de prim rang în clasificarea diversităţii umane, elaborând o „caracterologie” sau „tipologie” a limbilor lumii. De aici şi până la taxonomia grupurilor etnice distanţa era foarte mică şi a şi fost parcursă de altfel. Iată tot atâtea teme de interes în contextul ideologiei fasciste a epocii.

Cu sau fără voia practicienilor săi, lingvistica germană a anilor 1930 a fost amestecată în discuţii legate de aşa-zisa ideologie a limbii materne, iar pan-germanismul militant a fost în ultimă instanţă un produs al ştiinţei limbii, ca şi grija pentru salvarea sau protejarea limbii materne de tot felul de pericole care ar fi pândit-o. Problema evreiască n-a fost nici pe departe ultima pentru care s-ar fi putut propune şi o soluţie lingvistică; chestiune foarte dificilă însă, deoarece evreul german, considerat corp străin nociv şi indezirabil, avea de regulă germana ca limbă maternă.

Christopher M. Hutton trece în revistă politica academică (cu epurările practicate în universităţi, de care n-au fost feriţi nici o seamă de lingvişti) şi prezintă câteva portrete de savanţi. Ca şi în cazul muzicienilor din Germania nazistă (despre care am scris mai demult aici, discutând cartea lui Michael K. Kater), imaginea lingviştilor e una care necesită nenumărate nuanţări. Semnificativ e cazul celebrului romanist Karl Vossler, cunoscut iniţial prin atitudinile sale potrivnice antisemitismului şi care navighează prin apele tulburi ale nazismului universitar al deceniului al patrulea. Mai puţin cunoscut publicului larg, germanistul Henning Brinkmann s-a dedicat trup şi suflet cauzei, ba chiar s-a şi oferit să spioneze în favoarea Germaniei naziste cu ocazia călătoriilor sale în străinătate. Mult mai renumit decât Brinkmann este Jost Trier, consacrat mai ales de lucrările sale de pionierat în domeniul câmpurilor semantice, cu ecouri până în structuralismul târziu al anilor 1960-1970. Trier a avut, în contextul discuţiei noastre, o evoluţie foarte relevantă, el glisând de la o abordare formală sobră a relaţiilor semantice, neutră faţă de orice angajament ideologic, înspre un soi de „poeme în proză” în care explorează universul conceptual al societăţii germanice timpurii. Alte personalităţi cu poveşti demne de a fi pomenite sunt Leo Weisgerber (promotor al unor teorii organiciste, propagandist al moştenirii celtice, deţinător al gradului de Sönderfürer etc.), Heinz Kloss (militant nazist devotat) sau Solomon Birnbaum (acesta din urmă evreu, specialist în idiş, care e de altfel o limbă germanică).

Unul din învăţămintele importante pe care le desprinde autorul după un efort de documentare remarcabil este că „nu există o contradicţie fundamentală între adeziunea la standarde ştiinţifice înalte sau la o metodă ştiinţifică, oricât de înfricoşătoare ar fi această concluzie”.  În plus, constată Hutton, lingvistica a contribuit, alături de alte ştiinţe socio-umane, la învăţătura nazistă, după cum a contribuit şi la atingerea unor noi forme de înţelegere a sinelui în lumea modernă. Cu alte cuvinte, nu e uşor să separi binele de rău, iar încercările de a face asta cu orice preţ au toate şansele să eşueze. 

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Holger Pukk – Măştile verzi

2 comments

N-am reuşit să găsesc prea multe informaţii despre Holger Pukk (1920-1997), autor de cărţi pentru copii, se pare destul de popular acum vreo 50 de ani, de vreme ce i s-au tradus şi în româneşte două volume, Tu ştii cum să te porţi? (Editura Tineretului, 1965) şi Măştile verzi (aceeaşi editură, 1964). Despre cea de a doua carte e vorba în postarea de astăzi. Algoritmul literar al epocii sovietice imediat post-staliniste, deşi o idee mai relaxat decât cel al perioadei precedente, nu lasă loc la prea multă variaţie. Nu e loc pentru individualisme, iar eroii sunt văzuţi maniheist (buni sau răi) şi se compromit în măsura în care se îndepărtează de la colectiv, cu sau fără şansa de a fi recuperaţi, în funcţie de gravitatea faptelor şi de pocăinţa făptaşului.

Suntem în anii 1950-1960, într-un oraş cu vreo 15.000 de locuitori din Estonia sovietică situat pe malul mării, loc în care se petrece un fenomen ciudat. Din senin, mai mulţi elevi se pomenesc stigmatizaţi aplicându-li-se pe piele sau pe obiectele personale o ştampilă cu ciudatele litere „D.S.” de către nişte grupuri misterioase de indivizi îmbrăcaţi în costume de antrenament şi purtând nişte măşti de culoare verde care le ascund identitatea. Asta păţeşte şi Peeter Kivi, un băiat bun, sportiv şi săritor, gata să apere un căţel pe care colegul său Valter Gurvits se pregătea să-l scurteze de coadă. Frustrarea lui Peeter creşte pe măsură ce misterul măştilor verzi se adânceşte, iar acţiunile acestora devin din ce în ce mai frecvente, dar copilul nu reuşeşte să lămurească misterul. Devine totuşi din ce în ce mai limpede că „măştile” nu făceau decât să pedepsească simbolic faptele îndreptate împotriva naturii, a animalelor şi plantelor (Peeter rupsese o ramură dintr-un tufiş şi lovise cu ea tufele de pe marginea drumului, păcat de care nu devine decât într-un târziu conştient).

Cu timpul, nu doar elevii care agresează natura sunt sancţionaţi de echipele măştilor verzi, ci şi cetăţenii adulţi care comit asemenea fapte. Aflăm că stigmatul „D.S.” are înţelesul de „duşman al naturii”.  În cele din urmă organizaţia iese parţial din clandestinitate printr-un anunţ făcut la difuzoarele şcolii:

„Atenţiune! Atenţiune! Ascultaţi cu toţii! De la conducerea unităţii de pionieri am primit o comunicare interesantă. Vă voi citi scrisoarea. Atenţiune! Atenţiune!” [...]
„Începem:
Conducerea unităţii de pionieri din şcoala medie nr. 1 aduce la cunoştinţa tuturor elevilor că în şcoală a fost constituită o asociaţie secretă!” [...]
„Asociaţia îşi propune drept scop să lupte împotriva acelora care distrug plantele şi chinuiesc animalele, să ajute locuitorilor oraşului nostru în acţiunea de înfrumuseţare a străzilor, să îngrijească de parc ş.a.m.d.”

Aşadar o asociaţie secretă, dar cam pe faţă, ba chiar cu voie de la poliţie, căci se va dovedi că are binecuvântarea instructoarei de pioneri, a corpului didactic (bătrânul profesor Norman) şi e coordonată de un horticultor (grădinarul Nîmm). Peeter se va lămuri în cele din urmă care e rostul organizaţiei, îşi va recunoaşte faptele şi va deveni el însuşi membru al ei, alături de buni prieteni şi colegi precum Vilma, Volli sau Kaliu. Peeter e aşadar recuperabil şi parcurge drumul penitenţei, dar alţii (Valter Gurvits) nu înţeleg s-o facă şi, iremediabil pierduţi pentru sistemul de valori, sunt daţi afară din organizaţia de pioneri. Sancţiune mai grea şi umilinţă mai mare nici că se puteau concepe.

Ori de câte ori citim cărţi din acestea nu avem cum să ignorăm contextul istoric în care au fost scrise. Estonia era de vreo 20 de ani republică sovietică unională. Cu toate acestea, trebuie să citeşti cartea destul de atent ca să remarci semnele ocupaţiei: sistemul social şi educaţional de tip sovietic, limba rusă menţionată ca obiect de studiu, sovhozurile, întâlnirile pionierilor cu fruntaşii în producţie. Numele sunt mai toate estone (savuroase de altfel pentru un necunoscător) şi copiii au şi ore de limbă estonă, deşi se mai iţeşte timid şi câte o identitate rusofonă cum ar fi poştăriţa Valentina Ivanovna. Interesantă mi se pare relaţia copii-părinţi. În scrierile realist-socialiste cei mici sunt de regulă nişte proiecţii etice ale adulţilor, dar principiul e respectat numai parţial în această carte. Peeter (care e esenţialmente erou pozitiv) e orfan de tată. Acesta, membru al forţelor de securitate, murise în luptă cu răufăcătorii. Maimu, colega de clasă a lui Peeter, înfierată şi ea de ecologişti, e o fată certăreaţă şi resentimentară şi nu e foarte diferită de mama ei, ne dă de înţeles autorul. Preşedintele detaşamentului de pioneri, Kaliu Piir, e, dacă se poate spune aşa, chiar mai pozitiv decât Peeter (e de altfel şi unul din conducătorii măştilor verzi). Cu toate astea, tatăl lui Kaliu e alcoolic (racilă veche şi răspândită în societatea sovietică!) şi e chiar arestat pentru că a lovit pe cineva cu o sticlă la beţie.

Romanul are o anumită prospeţime şi ingenuitate care îl fac citibil şi azi. Desigur, ecologismul militant al anilor 2000 e diferit de cel de acum jumătate de secol. Autorul dă totuşi dovadă de multă inventivitate şi, după ce dă Cezarului ceea ce acesta oricum şi-ar fi luat singur, mai are destule resurse  să-i iasă o carte nu lipsită de farmec.

joi, 22 decembrie 2011

Ţară de mâna a treia

14 comments
Postez rareori texte cu caracter politic explicit, dar asta nu înseamnă că fac vreun secret din opiniile mele. Firile sensibile sunt invitate să apese pe acele butoane ale browserului care îi duc la pagini cu caracter tranchilizant mai pronunţat.

Cu începere de azi, odată cu trecerea prin Parlament a proiectului de lege privind „comasarea” alegerilor locale şi parlamentare din 2012, România a devenit o ţară de mâna a treia. A avut loc un abuz greu de imaginat într-un stat civilizat şi democratic, prelungindu-se cu şase luni, fără vreo motivare legală, mandatele reprezentanţilor puterii locale. Acest fapt creează premisele unor noi abuzuri: vor putea fi oricând prelungite din condei, că doar există acum precedentul, mandatele parlamentarilor sau cel al preşedintelui. Nici nu mai e cazul să intrăm în subtilităţi şi să spunem că amestecarea alegerilor locale cu cele parlamentare face imposibilă o dezbatere serioasă şi lucidă a problemelor. Campania electorală se va transforma într-o bulibăşeală mai mare decât de obicei, temele se vor amesteca până la diluare şi până nu va mai pricepe nimeni nimic.

Puterea a explicat iniţial că prin comasare se face economie (una derizorie, faţă de cât fură proponenţii), sfârşind prin a declara, prin însăşi guriţa preşedintelui partidului de guvernământ, că se impune ţinerea unui singur rând de alegeri pentru că e criză şi trebuie evitat să se piardă vremea cu dezbateri. Finalmente – asta n-au mai spus-o – e mult mai ieftin şi mai eficient să dai pomana electorală o singură dată.

Dacă de la actuala putere mafiotă nu se putea aştepta nimeni la altceva, cei care au avut aşteptări de la societatea civilă sau de la opoziţie se pot simţi, pe drept cuvânt, dezamăgiți. Societatea civilă (cu modeste excepţii) doarme-n bocanci, iar intelighenţia, nu-i aşa, îşi scrie marile opere şi n-are vreme de proteste împotriva unor asemenea mofturi. Parcă aşa procedau şi în comunism şi după aia au înghiţit cu noduri ce le-a spus Herta Müller. În fine, opoziţia, care anunţa gesturi radicale, a depus o firavă moţiune de cenzură care a căzut, previzibil, cu brio. Dar deh, la aşa o calitate a electoratului, aşa opoziţie. Sau dumnealor speră că au să aibă succes cu contestaţia de la Curtea Constituţională? Mă umflă râsul.

ţară de mana a treia. Ne place sau nu, asta e imaginea pregnantă a României de azi, iar vina nu e decât a cetăţenilor ei, dacă admitem că are aşa ceva. 

miercuri, 21 decembrie 2011

☺☺☺☺ Iuri Andruhovici - Moscoviada

0 comments

Citind Moscoviada lui Iuri Andruhovici (Editura All/Allfa, 2010), mi-a venit în minte o scenă dintr-un episod din Seinfeld. Aflat în metroul newyorkez, unde se înfruntă într-un joc de dominaţie mondială pe viaţă şi pe moarte cu Newman, Kramer spune pe un ton satisfăcut: You know what the Ukraine is? It's a sitting duck. A road apple, Newman. The Ukraine is weak. It’s feeble. I think it’s time to put the hurt on the Ukraine. Spre ghinionul lor, discuţia e auzită de o matahală cu căciulă de blană, descinsă probabil din sitting duck, care le face praf tabla de joc, spunând: I come from Ukraine; you not say Ukraine weak etc. Care va să zică nu-s cu toţii ruşi, chiar dacă beau de sting şi poartă cu toţii căciulile acelea. Fenotipurile pot fi asemănătoare, chiar dacă genotipurile diferă, dar Andruhovici ţine să ne convingă că rusul e una, iar ucraineanul e o pasăre cu totul diferită.

Moscoviada e relatarea unei zile din viaţa lui Otto Vilhelmovici von F., un tânăr poet ucrainean care învaţă la Institutul Literar din Moscova („facultatea nebunilor întru Hristos”) şi locuieşte la căminul instituţiei, o clădire cu mai multe etaje situată central, care pare să adăpostească mai toţi ciudaţii din spaţiul sovietic. E vorba, desigur, de cei cu aspiraţii literare. Suntem undeva prin 1991-1992, pe la spartul târgului, cum ar veni, URSS-ul îşi trăieşte ultimele clipe, iar chiriaşii căminului par cuprinşi de frenezia sfârşitului de epocă. Sunt figuri pitoreşti, boeme, slinoase, reprezentând numeroase naţiuni unionale (care când nu creează „cumpără: casetofoane, haine de piele, tinere, pistoale, grenade, măşti de gaze, paltoane, case, blugi, terenuri, coniac”). Cititorul, care a văzut destule la viaţa lui literară, nu va fi surprins de destrăbălarea din cămin („până şi pereţii şi lămpile mustesc de devergondaj sexual”) sau să vadă cum tineretul studios e gata să-şi dea viaţa pentru o sticlă de votcă.

Pe autor pare să-l intereseze totuşi mai mult personajul său central, a cărui zi o urmăreşte ca printr-un obiectiv de camcorder. Eroul e pus să-şi povestească acţiunile unui imaginar Olelko al II-lea, rege al Ucrainei pe care îl visase într-o noapte, iar când nu face asta, relatarea o preia însăşi entitatea auctorială, adresându-i-se lui Otto la persoana a II-a, dovadă destul de elocventă a puternicei sale implicări afective. La urma urmei, ce are de povestit Otto? Ziua începe enigmatic, cu o incursiune în duşul studentelor, unde se acuplează fugitiv cu o colegă de culoare pe care n-o cunoaşte. E parcă un semnal că urmează evenimente ciudate – şi să te ţii. În drum spre apartamentul unui amic pe care nu apucă să-l întâlnească, Otto von F. trece pe la barul-berărie din strada Fonvizin unde e martorul unui atentat terorist, îşi vizitează iubita, o oarecare Galea, femeie mai în vârstă decât el şi de care se desparte violent, pentru a fi în cele din urmă jefuit de către un bătrân ciudat. Urmărindu-l pe hoţ pentru a-şi recupera portofelul, protagonistul trece, precum Alice care urmăreşte Iepurele de Martie, într-un domeniu subteran.

E momentul în care se rup toate firele care asiguraseră un oarecare grad de congruenţă naraţiunii. Otto se vede sechestrat într-un spaţiu underground (la propriu şi la figurat), populat de figuri ciudate, mascaţi, agenţi ai represiunii sovietice. E un ultim refugiu al celor care visează la restaurarea imperiului, de data asta dintr-o perspectivă diferită de cea comunistă („Dar aici ne e casa. Aici se află inima noastră subpământeană. Aici e Rusia acum, una şi indivizibilă. Şi nici nu plecăm de-aici până când acolo, sus, tancurile noastre nu storc şi ultimul rahat din ultimul duşman. Atunci ieşim şi noi în lumina noii Rusii, a celei vechi, ducând în mâini icoane luminate şi alte sfinte lucruri monarhice…” îi declară lui Otto unul din personaje. Se dizolvă identităţi, se pulverizează relaţiile temporo-spaţiale consacrate şi până la urmă totul pare să se petreacă în mintea personajului principal, deşi nici pe asta nu poţi să pui pariu (Aşa se întâmplă când are omul o coruptă de conştiinţă postmodernă, von F.!, îşi apostrofează autorul eroul). Păstrând proporţiile şi cu deosebirile de rigoare, von F. e un fel de Gavrilescu, iar Moscova, o stradă Mântuleasa mult mai mare şi mai întortocheată şi cu un potenţial devorator hiperbolizat:

E oraşul celor o mie şi una de camere de tortură. Avanposturi de-ale Estului în vederea cuceririi Vestului. Ultimul oraş al Asiei, de ale cărui coşmaruri bete au fugit în panică monarhi sleiţi de puteri şi germanizaţi. Oraş al sifilisului şi al huliganilor, al basmelor preferate cu nenorociţi înarmaţi. Oraş al imperiului bolşevic, al monstruoaselor clădiri cu nenumărate etaje ale comisariatelor poporului, al tainicelor galerii subpământene, al aleilor interzise, oraş al lagărelor de concentrare, în care vârfurile unor giganţi împietriţi ţintesc către cer. Cei care populează puşcăriile din partea locului sunt atât de numeroşi, de parcă ar alcătui o adevărată naţiune europeană. Oraş al monogramelor săpate în granit, al spicelor de marmură şi al stelelor în cinci colţuri de mărimea unui soare. Oraşul ăsta nu e în stare decât să înfulece, oraş al preascârboaselor curţi interioare şi al şipcilor strâmbe de gard din străzi dosnice acoperite de puful desprins din plopi şi purtând nume atât de despotice [...]

Otto von F. nu are scăpare. Odiseea lui (numită în cheie solemn-ironică Moscoviada) e un drum închis. Chiar dacă intuieşti încă de la primele pagini ale cărţii că eroul e condamnat, combinaţia de sarcasm şi patetism cu care Andruhovici a impregnat din belşug textul şi subtextul generos, care trimite nu rareori la Bulgakov, te fac să nu laşi cartea din mână. Ah, dar parcă şi Bulgakov era la bază ucrainean, nu?

luni, 19 decembrie 2011

☺☺☺☺ Ilf şi Petrov – 1001 de zile sau Noua Şeherezadă

2 comments

O notă de subsol din 1001 de zile sau Noua şeherezadă, cea mai recentă apariţie Ilf şi Petrov de la Polirom, spune mai mult decât un întreg raft de istorie literară:

Raportorul, criticul V. I. Blum, a afirmat [la disputa „Ne este necesară satira sovietică? desfăşurată în 1930]: „... nu avem nevoie de satiră. Ea este nocivă pentru un sistem statal muncitoresc-ţărănesc. Noţiunea de «satiric sovietic» conţine un nonsens. Ea este le fel de absurdă ca şi noţiunea de «bancher sovietic» sau «moşier sovietic».

Blum, gardian ferm al ideologiei oficiale (poreclit „omul care nu râde”, cel care „păzea neprihănirea estradei sovietice”), avea toate motivele să fie îngrijorat de efectul creaţiilor lui Ilf şi Petrov, cu atât mai mult cu cât era (şi este şi azi) foarte greu să-ţi dai seama în ce măsură autorii iau în râs inamicii sistemului sovietic, marginalii sau neadaptaţii acestuia, sau chiar sistemul ca atare. O incertitudine cu potenţial exploziv. Aşa că soluţia ideală ar fi fost renunţarea de plano la satiră. În paranteză fie spus, tot pe la începutul anilor 1930 s-a purtat şi o dezbatere despre tragedia sovietică. Tranşată de însuşi Stalin, disputa a luat sfârşit prin recunoaşterea dreptului la existenţă al formei literare respective, dar cu unele amendamente. Pentru a înţelege despre ce e vorba (şi pentru a pune capăt acestei digresiuni), ajunge să amintim că Vsevolod Vişnevski, dramaturg iubit de conducătorul suprem, a scris o piesă intitulată Tragedia optimistă.  

Volum masiv, de aproape 900 de pagini, 1001 de zile sau Noua şeherezadă cuprinde o mare parte din scrierile necanonice ale autorilor. Cartea e împărţită în mai multe capitole tematice. Unele din acestea reprezintă adevărate romane de mici dimensiuni, dar cu nimic mai prejos decât Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune (O personalitate luminoasă, Neobişnuitele istorii din viaţa oraşului Kolokolamsk sau însăşi piesa eponimă 1001 de zile sau Noua şeherezadă). De altfel o parte din onomastica sau temele acestor trei texte se regăsesc în cele două romane consacrate. Cam o treime din pagini sunt consacrate unor scenete, vodeviluri sau scenarii de film. Calitativ vorbind, acestea reprezintă călcâiul lui Ahile al cărţii, fiind adesea schematice, lipsite de verosimilitate şi mai pliate pe cerinţele ideologice ale vremii.

Restul materialului, grupat şi el în secţiuni tematice, e reprezentat de schiţe şi povestiri de mici dimensiuni. Sunt abordări ale unor subiecte precum statutul scriitorului şi viaţa literară (Sub aripa beletristicii sau Citeşti şi îţi vine să urli), lumea teatrului (Artă pentru direcţia artei sau Banii înapoi!), chestiuni edilitare (Pietonul trebuie iubit), activitatea din întreprinderile şi instituţiile sovietice (Cabinetul figurilor de ceară sau Pe meleagul cretinilor nesperioşi) etc. E o lume extraordinar de diversă, cu sute de personaje memorabile prin onomastică şi comportament, rivalizând cu creaţiile unui Gogol sau Cehov (Avxsenti Filosopulo e numai unul din acestea), cu un şir interminabil de denumiri şi lozinci de un comic abisal şi totodată dureros prin implicaţiile sale. Că Ilf şi Petrov nu scriu de fapt o literatură veselă ştiam din marile lor romane; textele de faţă nu fac decât să confirme această percepţie.  

Cititorul are ocazia să facă cunoştinţă râzând (sau poate nu) cu realităţile sovietice înspăimântătoare ale anilor 1930, precum epurările din instituţiile de stat (şi ele, de două categorii, după gravitatea interdicţiilor), uniformizarea şi penuria tot mai pronunţată a bunurilor de consum, viaţa în comun (universul claustrant din komunalka), permanenta stare de asediu şi activismul social tembel, dar coercitiv. Cele peste 100 de piese din 1001 de zile sau Noua şeherezadă invită la recitire. E una din puţinele cărţi citite anul acesta la care am să revin, mai devreme sau mai târziu.

      Fact checking
  • Nu trebuie să uităm că la vechea editură Univers a mai apărut în 1979 un volum de „însemnări, foiletoane, schiţe, nuvele, povestiri” de Ilf şi Petrov intitulat, după unul din textele componente, Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac (în traducerea lui Alexandru Stark). 1001 de zile sau Noua şeherezadă conţine o parte din aceste bucăţi (nu însă şi scrierile individuale ale autorilor, prezente în ediţia din 1979), la care se adaugă un număr foarte mare de texte pentru prima oară traduse în româneşte de Adriana Liciu. Nu cunosc limba rusă şi nu mă pot pronunţa în privinţa calităţii traducerilor, deşi câteodată am avut senzaţia că versiunea lui Stark curge mai bine. Oricum, Adriana Liciu a ţinut să se delimiteze în mai multe rânduri de soluţiile predecesorului ei. De pildă, ea traduce Atitudine nepăsătoare faţă de stomac. Nu ştiu care e adevărul, e posibil ca alegerea lui Alexandru Stark să fi fost atât de proastă încât a impus o nouă echivalare. Altminteri ar fi fost de dorit să rămână Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac, nu de alta, dar titlul e intrat în conştiinţa cititorului român şi consacrat ca atare. Nu cred că acesta e locul în care traducătoarea ar fi trebuit să-şi impună opţiunile personale, desigur, dacă nu va fi fost vorba de o traducere iniţială neinspirată.
  • În comparaţie cu precedentul volum de Ilf şi Petrov apărut la Polirom (America fără etaje, vezi aici) şi care fusese, editorial vorbind, o rasoleală, cartea de faţă se prezintă mult mai bine şi se apropie mai mult de o ediţie critică, ceea ce e de salutat. Textele sunt însoţite de numeroase şi utile note de subsol, există note finale pentru fiecare bucată, ba chiar şi o listă a abrevierilor folosite. Păcat că nu ni se spune nicăieri cine este A.I., iniţiale cu care sunt semnate foarte multe note. Putem deduce că e vorba de Aleksandra Ilf, fiica lui Ilia Ilf, îngrijitoare a numeroase ediţii din operele celor doi scriitori, dar frumos era să ni se spună, nu de alta, dar e un nume important în contextul respectiv. Redactorul ediţiei române s-a înecat şi de data asta la mal. 

vineri, 16 decembrie 2011

Pentru cine bat clopotele

0 comments

În perioada sa vieneză, Schönberg a locuit câţiva ani (1903-1909) pe Liechtensteinstrasse, în apropierea unei biserici. Liniştea după-amiezilor în care se consacra compoziţiei îi era tulburată de şirul neîntrerupt de servicii funebre din biserică, ocazii cu care clopotele băteau ore întregi. La început, cufundat în muncă, abia dacă le auzea, dar in cele din urmă, fiind şi afectat de o lipsă de inspiraţie supărătoare, a început să se simtă deranjat de sunetele respective. Ba chiar i s-a plâns şi lui Mahler. „E ciudat cât de indiferenţi pot fi oamenii dacă n-au simţit un lucru pe pielea lor”, scrie Schönberg. Părintele dodecafoniei continuă (traducerea este a mea, ca şi a citatului de mai sus):

Una din colibele în care compunea Mahler
Lumea nu poate aprecia cu adevărat suferinţele celorlalţi. Acesta este motivul pentru care Mahler a răspuns [...]: sunt sigur că nu te deranjează. N-ai decât să încorporezi clopotele în compoziţie!
Dar şi mai ciudat – şi am simţit eu însumi acest lucru de multe ori – este faptul că acest gen de aroganţă se pedepseşte. (Mă îngraş când îmi bat jos de graşi; sunt tratat incorect după ce mă port urât cu alţii etc.) Mahler avea chiar pe malul lacului Wörthersee o colibă unde compunea, construită special pentru el, la un sfert de oră de mers pe jos prin pădure de la vila lui. În liniştea locului, cântecul păsărilor îl deranja atât de tare încât n-a mai putut să compună acolo.
Să-şi fi amintit în momentele acelea că mă sfătuise să includ clopotele în compoziţie?

Nu ştiu dacă Schönberg era superstiţios (Mahler era, şi încă în stil mare) şi nici dacă a invocat urgia divinităţii la adresa celui care îi dădea sfaturi componistice. Cât despre clopotele încorporate în lucrări muzicale, Mahler nu le-a folosit ca atare. A inclus însă în simfoniile sale unele reprezentări muzicale ale clopotelor, poate nu fără o intenţie parodică. Ar fi vorba de celebrul cor de copii din Simfonia a III-a care imită glasul clopotelor (Bimm, bamm, bimm, bamm.../ Es sungen drei Engel einen süssen Gesang etc.) şi, desigur, de glasul tălăngii de vite din Simfonia a VI-a.

Păţania lui Schönberg e relatată chiar de el (am găsit-o în cartea lui Joseph Auner, The Schönberg Reader, Yale University Press 2003). Poza cu coliba lui Mahler e luată de aici

miercuri, 14 decembrie 2011

☺☺☺☺ Arika Okrent – In the Land of Invented Languages

0 comments

Aş minţi dacă aş spune că In the Land of Invented Languages de Arika Okrent (Spiegel & Grau, 2009) e o carte care se citeşte pe nerăsuflate. Aserţiunea ar fi nu doar un loc comun supărător, ci şi neadevărată, căci pe parcursul cărţii ai nevoie de mai multe ori să te opreşti şi să răsufli adânc. Orice s-ar zice, avem de a face cu una din acele lucrări de popularizare care, dând Cezarului care e omul de pe stradă ce i se cuvine, reuşesc să nu compromită ideea de probitate ştiinţifică. şi da, dacă se mai întreabă cineva, e o carte despre limbi inventate de persoane atestate istoric, limbi care nu au fost (şi nici măcar n-au devenit, poate cu o unică aparentă excepţie, limba maternă a cuiva). Asta îmi aminteşte întrucâtva de cazul acelei băbuţe numite bunica nimănui din Viţelul de aur de Ilf şi Petrov.

O precizare se impune, cu toate acestea, din capul locului. Arika Okrent scrie despre limbile create (cunoscute sub numele de conlang, de la „constructed language”) şi puţin spre deloc despre jocurile lingvistice ca păsăreasca de la noi, latina porcească (Pig Latin) de la anglo-saxoni sau jerigonza de la hispanici (numite ludling, adică limbi ludice). Acestea din urmă sunt de fapt manipulări ale gramaticii (în sensul tehnic al termenului) sau lexicului unei limbi naturale existente. Tot la capitolul ludling intră şi tot felul de creaţii literare precum Jabberwocky de Lewis Carroll sau, la noi, epigonicele versuri în limba spargă de Nina Cassian. Despărţindu-se de aceste forme, Arika Okrent o ia istoric, de la cea mai veche limbă inventată despre care avem atestări (lingua ignota a lui Hildegard von Bingen, din secolul al XII-lea) şi până în zilele noastre, la limba klingonienilor.

Pe drum autoarea face opriri semnificative în secolul al XVII-lea, când englezul John Wilkins, în spiritul epocii, se luptă să creeze o limbă bazată pe o taxonomie semantică detaliată a universului înconjurător. Trei secole mai târziu, Charles Bliss, fondatorul semantiografiei, va duce mai departe principiul semantic formal şi va crea o limbă perfect articulată pe principiile logice, însă atât de complicată şi stufoasă încât e de nefolosit. Pe aceeaşi linie şi cu rezultate nu mult diferite în practică merge şi James Cook Brown, creatorul limbii loglan (de la „logical language”).

Istoria limbilor inventate este în bună măsură o istorie a excentricilor ambiţioşi şi a eşecurilor acestora. Există şi poveşti de succes? Cazul cel mai notabil e cel al limbii esperanto, inventată de Ludwik Zamenhof la sfârşitul secolului al XIX-lea, limbă care a reuşit să-şi creeze o masă de adepţi, care îşi are publicaţiile, congresele şi chiar literatura ei. Cauzele succesului stau în faptul că Zamenhof nu şi-a propus să desfiinţeze ceea ce specialiştii numesc de un secol încoace arbitrariul semnului lingvistic, adică lipsa de legătură imediată între forma sonoră a cuvintelor şi conceptele la care se referă ele. E un preţ pe care vorbitorii îl plătesc din greu la învăţarea unei limbi, dar care îşi arată ulterior beneficiile. Foarte interesantă e situaţia limbii ebraice. Fără a fi propriu-zis o limbă inventată, ebraica a fost reintrodusă în circulaţie după peste 1500 de ani de dormitat prin texte, i s-a administrat o doză serioasă de neologisme şi se află azi la a treia sau a patra generaţie de vorbitori nativi, pe post de limbă naturală cu un statut asemănător cu al altor mii de limbi. Nu trebuie uitate nici limbile surdo-muţilor, sisteme de comunicare prin semne care, deşi inventate, se bucură de aceleaşi proprietăţi cu ale limbilor naturale.

Că există (au existat, vor exista) ciudaţi care inventează tot felul de limbi, pentru care alcătuiesc gramatici şi dicţionare de sute şi mii de pagini şi pe care nu ajunge să le vorbească nimeni e un fapt incontestabil şi destul de banal. Întrebarea cu adevărat interesantă e reprezentată de motivul pentru care oameni din secole diferite, cu pregătiri şi naturi diverse, simt nevoia să le născocească. Las la o parte cazul banal al lipsei unei ocupaţii mai bune şi al excesului de timp liber. Am pomenit deja de frustrarea vorbitorilor în faţa tiraniei exercitate de arbitrariul semnului lingvistic. Ar mai fi apoi reacţia omului la extraordinara putere manipulatoare a limbajului, forţă devenită de-a dreptul opresivă în câteva rânduri şi pusă în serviciul unor regimuri totalitate (şi nu-i vorba aici de newspeak-ul lui Orwell). O limbă cu o structură perfect transparentă, de tip loglan, ar elimina pe veci asemenea frustrări. Păcat doar că nu merge. O obiecţie înrudită li s-a adus limbilor naturale din perspectiva aşa-numitei ipoteze Sapir-Whorf, care afirmă că modul în care percepem şi contextualizăm universul ar fi modelat decisiv de limba pe care o vorbim. Un limbaj pe baze pur logice ar permite testarea acestei ipoteze, oricum controversate pentru că e greu falsificabilă.

Din fericire, au existat şi rezultate practice ale acestor încercări sterile. Mergând (uneori fără să ştie) pe linia compoziţionalităţii semantice (Frege – Russell – Carnap), inventatorii limbilor logice au impulsionat dezvoltarea limbajelor de programare, iar unele din sistemele născocite şi-au găsit aplicaţii în terapia pacienţilor cu deficit comunicaţional sever. Cu simplitate şi adesea cu umor Arika Okrent reuşeşte să ne dea o imagine sintetică a unui domeniu vast şi eterogen. Autoarea n-a stat închisă în biblioteci (deşi bibliografia şi lista de limbi inventate cu care se încheie cartea sunt impunătoare). Ea a participat la întâlnirile entuziaştilor câte unei limbi create (dintre care se detaşează, la mare distanţă de pluton, cele ale amatorilor de klingoniană), a notat poveşti despre rivalităţile şi controversele care sfâşie uneori această mică lume, s-a documentat, i-a ascultat pe toţi, a încercat ea însăşi să le înveţe limbile, iar ce-a ieşit e cartea de faţă.

         Fact checking
  • Arika Okrent a făcut studii temeinice de specialitate şi şi-a luat doctoratul în psiholingvistică la University of Chicago. Se arată foarte pricepută la prepararea covrigilor („bagels”).
  • Până a ajunge să citească cartea lui Okrent, netradusă la noi şi probabil greu de procurat, cititorul român poate parcurge cu folos În căutarea limbii perfecte de Umberto Eco (se poate citi online aici).
  • Un exemplu simplu ilustrează dificultăţile practice imense cu care se confruntă limbile logice. De exemplu, în limba lojban există peste 20 de feluri diferite pentru a echivala conjuncţia „şi” dintr-o limbă naturală, asta ca rezultat direct al dorinţei de dezambiguizare totală. Rezultatul e perfect pentru un logician, însă un dezastru pentru o persoană care şi-ar dori să înveţe limba. Cu „sau” şi „dacă” complicaţiile sunt şi mai mari. Cercetările legate de limbile „logice” au dat naştere aşa-zisei programări neurolingvistice (NLP), o bazaconie luată în serios de din ce în ce mai puţini specialişti serioşi.
  • Jocurile lingvistice nu sunt doar amuzante, ci reprezintă şi un teren de testare a unor teorii lingvistice cât se poate de serioase. Lucrarea care pune pentru prima oară în mod serios şi sistematic problema implicaţiilor ludling-urilor pentru teoria lingvistică este teza de doctorat din 1988 a lui Bagemihl intitulată Alternate Phonologies and Morphologies, pe care cei interesaţi o găsesc aici. Atrag însă atenţia că e o carte pentru specialişti, care necesită cunoştinţe profunde de teorie lingvistică contemporană. În fine, pentru cine mai avea vreo îndoială: ludling-urile sunt cu totul altceva decât jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein.

luni, 12 decembrie 2011

☺☺ Adrian Costache – Trilogia de la Sf. Sava

9 comments
În schiţa Eu, de fapt, nu sunt scriitor din volumul apărut nu demult în româneşte, Ilf şi Petrov spun povestea unui individ care îşi oferea colaborarea pe la diferite redacţii. Când i se spunea că lucrările lui sunt proaste, omul răspundea că e conştient de asta. Când interlocutorul de la redacţie îl întreba de ce le-a mai adus marfa dacă ştie ce calitate are, autorul replica, senin: păi de ce să n-o aduc? Doar aveţi în revista dumneavoastră un anumit procent de lucrări proaste, nu? şi adăuga că s-a gândit să furnizeze el procentul cu pricina. Gata însă cu divagaţiile. Despre Ilf şi Petrov o să fie vorba cu altă ocazie. Postarea de azi e despre Trilogia de la Sf. Sava de Adrian Costache (Editura Art, 2011). E un grupaj de trei romane (trilogie aşadar, că doar nu era să-i zică bilogie, cu un termen inventat de aceiaşi Ilf şi Petrov): Regele sperietorilor de ciori, Apocalipsa după Ian şi Lista cu nume.

Să recunoaştem, sunt titluri care par să anunţe grandoare epică, sublimul trăirilor, abisuri şi zguduiri sufleteşti de tot felul. Omul ăsta nu se joacă, îşi spune cititorul şi se pune pe treabă. Regele sperietorilor de ciori e romanul lui Steriade Emanuel, pe care îl regăsim, la mulţi ani de la plecarea din satul natal, profesor de română la Colegiul Centenar, denumirea pompoasă pe care autorul i-o dă celebrului liceu Sf. Sava din Capitală. Cvincvagenar pedant, sensibil şi reţinut, noul Humbert Humbert face o pasiune pentru o elevă (Alicia), o nimfetă destul de deocheată, ajunsă de poveste în şcoală pentru o aventură amoroasă finalizată cu un avort. E o idilă care nu depăşeşte cu mult limitele platonismului impus de preceptele dăscăleşti ale lui Steriade, care se zbuciumă ca peştele pe uscat, dar a cărui pasiune se mulţumeşte în ultimă instanţă cu nişte rămăşite voyeuriste. Textul e cuminte, ordonat şi bine periat, de belfer atent la stil, dar nu se pot nega pasiunea cu care profesorul scrie despre elevii lui, dorinţa de a comunica cu ei sau perpetuul regret că diferenţele dintre generaţii nu pot fi niciodată transgresate complet.

Apocalipsa după Ian şi Lista cu nume au în centrul lor figura unui Steriade cu nume schimbat (de data asta îl cheamă Ian Munteanu), dar cu puţine alte transformări (tot profesor, tot acolo, tot cam la aceeaşi vârstă). E probabil vorba de un alter ego al autorului, el însuşi zeci de ani profesor de romană la liceul cu pricina, reflectat într-o nouă varietate alotropică. După ce a ocupat o vreme un post în minister, Ian revine la vechiul lor de muncă pentru a-şi petrece timpul rămas până la pensionare. Încearcă să scrie un roman, dar până la urmă nu finalizează nimic. Asta nu înseamnă că autorul nu profită de pretext pentru a cita pagini întregi din jurnalul lui Munteanu, cu numeroase însemnări din anii 1980. Ian Munteanu nu este singurul care (încearcă să) scrie un roman în roman; o face şi Ion Trifu, unul din profesorii de sport (vai!), din a cărui carte ne sunt transcrie pasaje lungi, probabil pentru a ni se demonstra că literaţii sunt o specie superioară, care nu trebuie confundată cu speţa mai joasă a celor care aleargă în costum de trening şi cu fluieru-n gură. Inserarea romanului lui Trifu reprezintă şi o tentativă (probabil nu foarte dibace) de a introduce în carte un nou mediu reflector, pe lângă discursul auctorial în aparenţă omniscient, dar care vede lumea prin ochii lui Ian, sau fragmentele din texte scrise de acesta. Destul spaţiu ocupă viaţa de cancelarie, cu rivalităţi şi ciocniri între colegi, ocazie cu care autorul îşi reglează conturile cu unii din foştii tovarăşi de meserie, căci mulţi dintre ei ies şifonaţi de-a binelea (Eliza Farina, profesoară de română şi specialistă în poezie, Doina Amelescu, profesoara de tehnologie, Sencovici de matematică, directorul, bibliotecara etc.). Puţini colegi se bucură de consideraţia protagonistului; dintre ei se detaşează Virgil O., profesorul de engleză. 

Mult mai scurtă, ultima parte a trilogiei (Lista cu nume) aduce o modificare de perspectivă asupra aceluiaşi loc (Colegiul Centenar), cu aceleaşi personaje şi umori. De data asta cel care narează e un ziarist pe care o fundaţie îl însărcinează cu realizarea unui proiect omonim cu romanul, un fel de monografie a liceului. E vorba de un fel de metaroman, căci ziaristul se documentează din primele două cărți, ceea ce îi dă ocazia să-i explice cititorului cât de bune sunt şi, desigur, cât de complexă şi interesantă e personalitatea lui Ian Munteanu, care ar fi fost autorul lor. Sunt până la urmă jocuri textuale ale unui autor fără îndoială cultivat şi nu lipsit de sensibilitate, dar incapabil de jocul cu miză mare, cu un stil pedant şi dăscălesc, amintind câteodată de Educaţie târzie de Mihai Zamfir (vezi aici). Pentru parcurgerea celor peste 500 de pagini de proză cititorul ar fi meritat un premiu mai mare decât izbânzile acestei cărţi. Sau, cine ştie, ea s-o fi numărând printre cele din procentul acela fatal la care se refereau Ilf şi Petrov.

      Fact checking
  • Sub numele de împrumut pot fi recunoscuţi cu uşurinţă colegii lui Adrian Costache de la Sf. Sava. Eliza Farina („profesor doctor în ştiinţele literaturii şi care-şi susţinuse teza de doctorat cu o lucrare despre un poet contemporan, autor de manuale, cunoscută în ţară şi peste hotare”) e, fără îndoială, sosia livrescă a celebrei Maria Pavnotescu, ani de-a rândul primadonă a cancelariei liceului bucureştean. Virgil O. nu are cum să nu fie Virgil Olteanu, profesor de engleză şi distins specialist în istoria cărţii, om de o fineţe deosebită, regretat probabil de numeroase generaţii de elevi.
  • Referinţele culturale sunt de regulă exacte, deşi nu spectaculoase (majoritatea sunt luate din autorii de manual pe care îi predau Steriade sau Munteanu). O scăpare minoră: pe cunoscutul compozitor de lieduri vienez pomenit la un moment dat îl chema Hugo Wolf, nu Hans Wolf, cum i-a scăpat romancierului. 

vineri, 9 decembrie 2011

Teze provizorii (III)

1 comments

Postarea de azi încheie seria textelor consacrate manualelor de literatură cunoscute sub numele de Teze provizorii de istoria literaturii române. Îmi rămăsese de scris despre  partea a II-a a manualului pentru clasa a IX-a (zisă medie, căci nu mai existau licee, ci doar „şcoli medii” ), cea consacrată literaturii române vechi de până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Trebuie să recunosc, nu fără o anume părere de rău, că textul acestui al doilea volum e mai puţin savuros decât al celui dintâi, poate şi pentru că el are numeroase referiri la detalii istorice mai greu de manipulat, cum ar fi datele sau detaliile biografice ale autorilor, în măsura în care ele existau.

Nu trebuie să ne facem însă iluzii. Expunerea e ideologizată la maximum, iar istoria este, în pură viziune materialistă, o succesiune implacabilă de moduri de producţie, fie că suntem pe vremea lui Coresi, fie că am mai avansat cu un secol. În spiritul legăturilor frăţeşti cu marea Uniune Sovietică, manualul insistă asupra îndelung textelor slavone vechi, ba chiar include un capitol destul de detaliat despre scrierea cirilică, de vreme ce prezintă şi sistemul de scriere a numerelor. şcoala îi pregătea pe copiii de 14-15 ani ca pe nişte adevăraţi specialişti în paleografie slavă, dar cu alfabetul trebuie să fi fost oarecum mai simplu, de vreme ce limba rusă era obligatorie pentru toată lumea.

Să nu băltim însă în generalităţi şi să trecem la un exemplu savuros. În capitolul despre cărţile populare din secolul al XVII-lea ne este prezentat romanul Varlaam şi Ioasaf, tradus de Năsturel Herescu, boier de neam mare, cumnat cu Matei Basarab. După ce relatează oarecum neutru conţinutul cărţii, autorul manualului răbufneşte (am păstrat unele detalii ale grafiei originare, pentru farmec):

Nu este întâmplător faptul că acest roman a fost tradus pentru a fi răspândit în popor de către un boier.
Este desemenea semnificativă alegerea unei teme care trezeşte în cititori ideea renunţării la viaţa pământească, strălucitoare în aparență, dar plină de dureri în fond, pentru cea viitoare.
În momentul când boierii, întăriţi în poziţiile lor economice, sociale şi politice devin cărturari, tinzând să acapareze din ce în ce mai mult tărâmul culturii. ei aduc cu dânşii, la fel ca şi oamenii bisericii, literatura care convine situaţiei lor de exploatatori. Iar ceeace răspundea nevoilor boierimii în această epocă, era înlăturarea numeroaselor acte de nesupunere la muncă şi de revoltă ale ţărănimii iobage a cărei situaţie devenea din ce în ce mai rea, precum şi stăvilirea noilor forţe sociale care se ridicau primejduind aşezările orânduirii feudale.
Pe de altă parte boierii căutau să îndepărteze din domeniul treburilor materiale şi politice pe înşişi „fraţii” lor întru exploatare, clericii, cu ai căror reprezentanţi episcopi sau mitropoliţi intrau adesea în concurenţă.
Romanul Varlaam şi Ioasaf satisfăcea prin tema sa aceste năzuinţe ale boierimii.

Cred că aţi înţeles. Boierii aceştia diabolici se puseseră pe tradus cărţi pentru a suci minţile ţăranilor (tot un opiu al popoarelor, ca religia instrumentalizată de «„fraţii” lor întru exploatare, clericii»). Sigur că ar fi interesant de ştiut cum ajungeau textele astea la ţărănime, o clasă socială care nu se distingea printr-un grad prea mare de alfabetizare ca să poată fi influenţată semnificativ (ca să nu zic că la ţară de cele mai multe ori nici popa nu ştia să scrie şi să citească). Cât despre noile „forţe sociale care se ridicau primejduind aşezările orânduirii feudale” în ţările Române din secolul al XVII-lea... să fim serioşi. Singurul noroc (căci altfel nu ştiu cum l-am putea numi) era că boierii erau angrenaţi în competiţia asta acerbă cu clericii şi doar aşa mai putea răsufla pesemne şi bietul iobag. Am încheiat parcurgerea manualului cu regretul că n-a încăput în el şi Dimitrie Cantemir (un rusofil avant la lettre care nu avea cum să nu fie manevrat convenabil post factum) şi, desigur, că nu am şi cartea pentru clasa a X-a, tot medie

miercuri, 7 decembrie 2011

☺☺☺ Filip Florian – Degete mici

0 comments

Se făcu cum se făcu de-ajunse Degete mici de Filip Florian la cea de a treia ediţie (Polirom, 2010) şi eu încă n-o citii. Nu ştiu dacă am folosit corect perfectul simplu oltenesc, dacă am respectat ceea ce marii noştri specialişti numesc regula celor 24 de ore, dar cred că s-a înţeles ideea, am citit şi eu cartea asta care a rupt gura târgului cu ceva vreme în urmă. E, dacă nu greşesc, debutul romancierului. Despre una din cărţile lui ulterioare, Zilele regelui, am scris mai demult aici

Ca să nu plictisesc şi de această dată cu povestitul pe larg al romanului, e suficient să spun că e destul de nespectaculos ca desfăşurare. Suntem într-un „mic oraş de munte” în care săpăturile arheologice efectuate pe locul unui castru roman scot la iveală o mulţime de schelete omeneşti. E o Românie a anilor 1990, la fel de îngălată şi cam cu aceleaşi probleme ca azi, în care apar din când în când ştiri spectaculoase despre hecatombele regimului comunist, aşa că autorităţile purced, fără prea multă tragere de inimă însă, la o anchetă. Bravele organe româneşti nu reuşesc să lămurească lucrurile, aşa că recurg in extremis la o echipă de antropologi argentinieni. Aceştia, după ce studiază osemintele, ajung la o concluzie prozaică: nici vorbă de groapă comună în care să fi fost îngropate în pripă victime ale vechiului regim, ci un cimitir improvizat în care au fost depuse victimele unei epidemii de ciumă. Un plus la capitolul defeated expectancy.

Toată tărăşenia ne e istorisită din punctul e vedere al unui personaj cu care autorul pare a avea serioase afinităţi, Petruş, arheolog în oraşul în care au loc evenimentele relatate. Nu mai e chiar foarte tânăr, suferă de ulcer gastric, locuieşte la tanti Paulina şi joacă în destule rânduri rolul de cronicar al oraşului. Sunt evocate, cu o melancolie foarte bine ţinută în frâu, personaje şi întâmplări antebelice, unele de-a dreptul fabuloase. Exemplar e cazul Eugeniei, prietena din tinereţe a Paulinei, al cărei dosar ar suna, telegrafic, aşa: coup de foudre 19 ani lord englez reprezentant companie petrolieră Romania căsătorie rapidă romantism născut băiat început război mondial soţi separaţi istorie venit comuniştii copil lord englez câmpul muncii strungar. Stop. Petruş are o relaţie sentimentală cu Jojo, nepoata Eugeniei (devenită prin căsătorie Lady Embury şi mamă de muncitor), relaţie pare-se consumată cu destulă intensitate erotică, dar asupra căreia autorul informează cu destulă placiditate. Galeria de personaje e întregită de inşi care aduc, prin acţiunile lor, o dimensiune mai neguroasă, cum ar fi călugărul Onufrie sau de angajaţi ai autorităţilor. Acestea au un demn reprezentant în colonelul-magistrat Spiru, care conduce ancheta privind scheletele. Obsesiv-compulsiv, Spiru ajunge să colecţioneze degetele mici ale scheletelor, în scopuri neclare, dar poate psihanalizabile (are el însuşi un deget amputat şi un trecut se pare nu prea onorant). Stilul e dens, detaliat şi plin de adjuncţi gramaticali care detaliază acţiunile: 

[... ] colonelul Spiru plimbându-se printre ele cu mâinile la spate, ridicând rar câte-un os şi încercând să-i descopere corespondentul, greşind de multe ori alăturările, enervându-se şi pedepsindu-i pe bieţii jandarmi cu comenzi culcat-drepţi ori cu serii de flotări, păşind în continuare ca printr-un labirint, tot mai repede şi mai derutat, deloc dispus să renunţe, visând la finalul în care scheletele recompuse aveau să stea aliniate unul lângă altul, zeci, poate sute, fiecare într-o alcătuire perfectă, cu nici un element lipsă şi în nici un caz cu un humerus ori măcar cu un metacarp aşezat altundeva decât i-ar fi fost locul. [...] nu-şi închipuiau că Spiru sustrăgea el însuşi falange ale degetelor mici şi le ascundea sub un teanc de cămăşi albe, lucru care l-ar fi împiedicat (din lipsa pieselor) să ducă puzzle-ul la bun sfârșit.

Până la urmă, dincolo de toate consideraţiile de profunzime variabilă care se pot face despre istorie, individ şi acesta din urmă ca victimă/material uman pentru cea dintâi, ceea ce rămâne din acest roman e capacitatea de a spune poveşti. Personajele lui Filip Florian narează întâmplări vecine cu fabulosul, petrecute într-un timp epistemic incert, cu o forţă care îl captivează pe cititor. Cusurgiii i-ar putea reproşa romancierului că lasă prea uşor din mână anumite fire epice (cum ar fi cel cu ziarista sosită în localitate pentru a relata evenimentele), dar eventualele crăpături în edificiul romanesc sunt prea neînsemnate pentru a-i provoca pagube importante.

      Fact checking
  • Împăratul Franz Joseph nu a fost ultimul reprezentant al dinastiei de Habsburg-Lotharingia, cum ni se spune la începutul romanului, într-o privire istorică admirabil de bine pusă în scenă de altfel. Bătrânul împărat a fost urmat la tron de nepotul lui, Karl, din aceeaşi casă domnitoare.
  • Micul oraş de munte unde se petrece acţiunea ar putea fi Sinaia, dar în lipsa unor dovezi clare asta e o simplă speculaţie. Numele localităţii rămâne învăluit în mister, la fel ca numele urbei unde au loc evenimentele din O scrisoare pierdută.

luni, 5 decembrie 2011

☺☺☺ Mario Vargas Llosa – Istoria lui Mayta

0 comments

Nu ştiu să fi reeditat cineva versiunea românească a romanului Istoria lui Mayta de Mario Vargas Llosa, apărut la vechea editură Cartea Românească în 1991, nici măcar după creşterea exponenţială a acţiunilor scriitorului odată cu câştigarea Premiului Nobel. Spun asta pentru că potenţialii cititori ai cărţii trebuie să ştie că au să aibă ceva de lucru căutând-o. Dacă această căutare se justifică sau nu rămâne să răspundă alţii, eu nici nu îndemn, nici nu disuadez pe nimeni.

Dacă e pe povestite, Istoria... (ca roman) nu e cine ştie ce. Sub pretextul iniţial al unui interes în aparenţă obiectiv pentru stabilirea faptelor, autorul pune la un loc relatări avându-l în centrul lor pe un oarecare Alejandro Mayta, militant troţkist peruvian care pune la cale la sfârşitul anilor 1950 o insurecţie într-o mică localitate din Anzii Cordilieri (Jauja). Naratorul îşi potriveşte pe scăfârlie pălăria de reporter şi purcede la intervievat persoane care l-au cunoscut îndeaproape, de la mătuşa acestuia, Josefa Arrisueño la versatilul director de fundaţie Moisés Barbi Leyva, de la foşti militanţi convertiţi la politica moderată precum senatorul Campos la profesorul Ubilluz, vechi tovarăş de idei al personalităţii investigate, culminând cu o convorbire cu fosta soţie a eroului, Adelaida. Sunt convorbiri lungi, iar naratorul-detectiv-reporter se străduieşte să reconstituie cele mai importante momente ale vieţii lui Mayta.

Evenimentul aflat în centrul acestei adevărate anchete pare să fie insurecţia plănuită şi declanşată de Mayta la Jauja. Întâmplarea e evocată vag şi oarecum misterios, încă de la primele pagini ale cărţii. Ea e desemnată de termeni vagi, cum ar fi „aventura de la Jauja” sau „evenimentele de la Jauja”, ceea ce sporeşte progresiv frustrarea cititorului, care îşi dă seama că acolo s-a petrecut ceva important, dar căruia romancierul tot amână să-i spună ce anume. Aproape că te duce gândul la povestea cu tractorul dintr-un episod din Seinfeld, în care una din multele prietene ale comicului ascundea sub acest nume misterios o banală contaminare cu gonoree de la un scaun de tractor. Până la urmă povestea de la Jauja fusese o tentativă revoluţionară tragi-comică întreprinsă de Mayta în strânsă colaborare cu un sublocotenent, Vallejos, dar la care luaseră parte abia 3-4 adulţi şi câţiva elevi de liceu, entuziaşti şi totodată speriaţi.

Povestire aşa, lucrurile par simple şi liniare, dar nu sunt. Procesarea textului de către receptor e complicată de salturi bruşte între diferitele planuri ale discursului. Pe una şi aceeaşi pagină poţi găsi, amestecate, replici din interviurile luate de naratorul-investigator, fragmente din dialoguri purtate de Mayta cu comilitonii săi sau chiar bucăţi dintr-un ipotetic stream of consciousness care curge prin capul protagonistului. E un puzzle greu de digerat la început, dar care se limpezeşte înspre a doua parte a cărţii, mai ales pe măsură ce te familiarizezi cu personajele şi evenimentele. Spre şi mai marea derută a cititorului paşnic, Mario Vargas Llosa jonglează în permanenţă cu perechi antonimice precum adevăr/minciună sau aparenţă/realitate şi introduce o polisemie care incită, dacă nu agasează de-a dreptul. Ambiguitatea esenţială e cea a istoriei qua povestire şi a istoriei (eventual cu majusculă) qua realitate. Până la urmă câştigătoarea acestei confruntări implicite e opera de ficţiune:

Adevărul e că nu ştiu de ce istoria lui Mayta mă intrigă şi mă tulbură.
[I]storia lui Mayta e cea pe care îmi doresc s-o cunosc şi s-o inventez cu maximă acurateţe posibilă.
Am scris un roman care totuşi aduce de departe cu istoria aceea de la Jauja. Într-un roman sunt întotdeauna mai multe minciuni decât adevăruri. Un roman nu-i niciodată o istorie fidelă. Ca să spun aşa, minţeam ştiind despre ce mint.

Minte-mă, dar minte-mă frumos, ar putea spune cititorii mai cinici. Roman supus mai degrabă unor reguli ale logicii epistemice decât logicii clasice a lui Aristotel, Istoria lui Mayta propune ecuaţii de tipul prezent = realitate sau trecut = ficţiune (mizând, în această din urmă relaţie, pe al doilea termen). Mayta e un erou confuz, a cărui taxonomie precisă ne alunecă printre degete. Acţiunile sale pendulează între naivitatea serioasă şi sublimă şi caraghioslâcul absolut, à la Candiano Popescu şi Republica de la Ploieşti, sau între curajul inconştient şi teama perfect omenească. Interviul decisiv, care pune de altfel capăt cărţii, e cel cu însuşi (anti)eroul. Ieşit din închisoare după ani lungi de detenţie (nu întotdeauna ca urmare a unor acţiuni revoluţionare), acesta, trecut de 60 de ani, duce o viaţă marginală într-un cartier insalubru şi e cât se poate de diferit de personajul animat de un elan cvasi-mesianic, de arhanghel al clasei muncitoare. Copil fiind, Mayta refuzase la un moment dat să mai mănânce, din solidaritate cu cei care n-au ce pune pe masă. Dar poţi să ştii, o fi fost şi aceasta o simplă meandră a ficţiunii mincinoase, dar preferabile unei istorii prozaice. Despre un alt episod din viaţa lui Mayta, mărunt, dar grăitor pentru ambiguitatea acestuia, am scris mai deunăzi aici.

      Fact checking
  • Romanul are referiri ample la situaţia politică din Peru din ultimii 30 de ani (cartea a apărut în 1984). Tabloul schiţat e unul sumbru, cu regimuri autoritare, multă mizerie şi înapoiere, oameni umiliţi şi obidiţi, pentru care Mayta şi tovarăşii săi ar vrea să instaleze un regim comunist ale cărui nuanţe variază de la mişcare la mişcare. Alejandro Mayta nu pare să fi existat în realitate; personalitatea şi ideile sale sunt cel mai probabil un colaj din revoluţionarii latino-americani mai cunoscuţi, de la che Guevara la Fidel Castro. Amuzat e faptul că versiunea englezească a romanului se cheamă The Real Life of Alejandro Mayta, în contrast cu titlul original, mult mai puţin tranşant şi în acord cu ambiguităţile discutate, Historia de Mayta.
  • Planul principal al relatării reportericeşti se suprapune cu o epocă agitată, de pe la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, dominată de o juntă militară care recurge la ajutorul american pentru a respinge invazia unor forţe străine cubano-boliviano-sovietice. Evenimentele par în bună măsură inventate, iar situaţia politică zugrăvită, mai sumbră decât în realitate. Să nu uităm nici că Mario Vargas Llosa a fost implicat activ în viaţa politică şi a candidat chiar, fără succes, la preşedinţie (1990). Vederile sale neoconservatoare nu se potrivesc, desigur, cu cele exprimate de Mayta, dar romancierul îşi simpatizează personajul, încă o dovadă a faptului că măcar uneori arta-i artă, iar politichia, politichie.