vineri, 30 martie 2012

Preludiu la preludiu

2 comments

Tehnic vorbind (şi dacă e să ne luăm după intenţiile lui Wagner), Das Rheingold nu face parte din Tetralogie, ci e preludiul acesteia, fiind subintitulat Vorabend zum Bühnenfestspiel. Avem, aşadar, o trilogie cu preludiu. Dar, ca într-o mise en abîme, îşi are şi preludiul preludiul lui. Nu e vorba de o uvertură tradiţională, ci de ceea ce wagnerienii numesc Vorspiel; mai mult, e o bucată de dimensiuni reduse, însă din materialul căreia se generează toate marile leitmotive ale Ring-ului.

Emanoil Ciomac comentează în Viaţa şi opera lui Richard Wagner (1934):

Din neant se ridică un zvon. Un ton adânc începe să sune în adâncul orchestrei. E preludiul cu care porneşte parecă pe nesimţite, viaţa. Un mi bemol prelung, nesfârşit, izvorând parecă din veşnicie. Apoi, treptat se suprapun quinta lui, cele trei sunete ale acordului perfect, şi pe rând seria arpegiilor armonice. Sunt armoniile consonante, fundamentale ale Naturii, ale apelor din care toate se nasc, din care vremurile încep să se deslege.

Iată cum sună acest Vorspiel în celebra interpretare a Filarmonicii din Viena dirijată de Sir Georg Solti:


John Culshaw, producătorul înregistrării, ne povesteşte în Ring Resounding peripeţiile prin care au trecut realizatorii. E vorba de un pasaj extrem de dificil, în care intră, succesiv, opt corni, şi toți continuă să cânte într-un sostenuto extenuant pentru instrumentişti. Marele pericol e ca fie şi unul din aceşti corni să dea un rateu şi se duce totul de râpă (vienezii numesc acest gen de rateu „peşte”). Efectul e devastator, căci pe lângă disonanţa produsă peştele, cornistul care a tras peştele îi demoralizează pe ceilalţi, care trebuie să continue să cânte în tot acest timp. Dirijorul e neputincios: sunt nu mai puţin de 48 de măsuri în tempo lent de 6/8 şi nu poate să facă altceva decât să bată măsura şi să spere că totul o să iasă bine. De la măsura 49 încolo, se poate considera reintrat în rol.

În fine, când vine vorba de înregistrări, problemele nu pot fi ocolite prin artificii tehnice, căci, fiind vorba de multiple pasaje de corn suprapuse şi susţinute, e practic imposibil ca inginerul de sunet să intervină cu o lipitură fără să se simtă. Corniştii vienezi au vrut să se asigure că nu interpretează bucata neîncălziţi, astfel încât, oricât de greu ne-ar fi să credem, preludiul la întreaga Tetralogie a fost tras în penultima sesiune de lucru.

În autobiografia intitulată Mein Leben, Wagner relatează împrejurările în care a compus celebrul preludiu. Revenit acasă obosit după o plimbare cam deprimantă prin natură, compozitorul s-a întins să se odihnească. Somnul propriu-zis întârzia, dar a căzut într-un fel de stare de somnolenţă, în care s-a simţit deodată „ca şi cum s-ar scufunda într-o apă repede”. El continuă: „Sunetul foşnitor al acestei ape mi s-a întipărit în creier ca un sunet muzical, acordul în mi bemol major, care continua să reverbereze în forme disonante, care păreau a fi pasaje melodice ale unei mişcări crescătoare, însă triada pură a acordului în mi bemol major nu se modifica niciodată, ci părea să proiecteze o semnificaţie infinită elementului în care mă scufundam. Mi-am dat imediat seama că uvertura orchestrală la Rheingold, care pe care trebuie s-o fi avut de multă vreme în minte în stare latentă fără s-o pot defini, îmi fusese revelată în cele din urmă”. 

joi, 29 martie 2012

☺☺☺ Radu Albala – Femeia de la mizeul nopţii

1 comments

Nu degeaba îşi deschide Radu Albala volumaşul de povestiri intitulat Femeia de la miezul nopţii (Humanitas, 2006) cu un citat din Mateiu Caragiale, căci pe parcursul cărţii ne întâlnim adesea cu atmosfera prozei acestuia şi avem parte nu de puţine aluzii la personaje şi locuri asociate cu ea. Cartea de azi conţine şase texte de dimensiuni inegale şi care, deşi se pot citi independent, sunt legate între ele prin câteva personaje şi toposuri. Factorul unificator îl constituie situarea acţiunii fiecărei bucăţi într-o lume bucureşteană colorată şi plină de detalii pitoreşti, ceea ce dă elementelor mulţimii un aer de familie. Sunt multe întâmplări, uneori anecdoticul devine arborescent şi greu de descâlcit. Cadrul temporal e divers. Unele episoade sunt evocate din relatările altora de demult, iar firul epic se întinde până în preajma Războiului pentru Independenţă.

Cele mai multe întâmplări sunt (vorbă să fie, n-avem de unde să şti, desigur) rodul experienţelor directe ale unui personaj în care recunoaştem multe din datele personale ale autorului (născut în 1924 şi mort în 1994). Personajul acesta e avocat şi cunoaşte perfect Bucureştii şi universul lor. Numeroase întâmplări se desfăşoară în prima parte a anului 1944, într-o atmosferă de crepuscul (războiul stătea să se încheie – prost – iar societatea românească îşi trăia ultimele clipe ale vechiului regim). Nu stăm să ne mirăm, că doar l-am pomenit deja pe Mateiu Caragiale. Din liota de portrete mărunte se detaşează figuri excentrice ca a moşierului levantin Costi Paleologu (din povestirile La Paleologu sau Sclava iubirii), ofiţeri de poliţie (Rache din În deal, pe Militari), colegi de generaţie dezabuzaţi (cuplul Adrian-Nora) etc. Materia celor mai multe proze e dată de poveşti de dragoste cu deznodământ fatal, iubiri imposibile şi care se consumă violent, aproape à la russe (Sclava iubirii e, să ne reamintim, şi titlul unui film de Nikita Mihalkov, pe care naratorul îl vede, peste ani, la cinematograful Mioriţa de pe Calea Moşilor).

Aplecarea spre crepuscular şi misterios, explorarea elementului decadent, a misterului genealogic vecin cu blestemul, dar şi o stilistică foarte elaborată, înţesată de aluzii culte, atracţia faţă de femei decăzute (dar fatale, nu glumă) sunt doar câteva din elementele care trimit fără greş la creaţia lui Mateiu Caragiale, ameninţând să facă din autor un epigon al acestuia. Iată o mostră de text:

Mă aflam, aşadar, în plină iarnă, la un bal, la Sutzu, pentru a mea desfătare, dar – sacerdos in aeternum – nu fără a avea totodată şi misiunea, lesnicioasă de altminteri în acele împrejurări, de a veghea asupra lui S., el însuşi părtaş la sindrofie. Schimbam, destul de sastisit de petrecerea ce se vestea cam searbădă, câteva vorbe cu unul dintre oaspeţi, la catul de sus, când privirea îmi fu robită de o apariţie fermecătoare, deosebit de fermecătoare chiar printre atâtea grandes dames en grande beauté care umpleau saloanele palatului. Mă izbise graţia ei de regină încă de când urca, întorcându-mi spatele, treptele dimpotrivă. Acum ajunsese sus şi puteam s-o văd la faţă. Era o femeie oacheşă, foarte tânără şi foarte frumoasă, îmbrăcată şi încălţată cu un gust şi cu o eleganţă desăvârşite, purta o rochie de brocart greu, de culoarea vişinei putrede, iar gâtul şi-l împodobise cu o zgărdiţă alcătuită dintr-un şirag de perle. În corsaj, ca o făgăduinţă şi ca o provocare, înflorea, de o culoare aidoma rochiei, un minunat trandafir. Dumnezeule mare! Un trandafir adevărat, în plină lună a lui ianuarie? Amănuntul acesta îmi strâmtă simţitor cercul întrebărilor etc. etc.

Galeria de femei fatale, aristocrate sau comilitone ale Raşelicăi Nachmansohn, e destul de bogată, de la misterioasa şi senzuala Tofana (La Paleologu) la exotica dizeuză Sequana din Femeia de la miezul nopţii, trecând prin povestea celor două fete gemene, concepute dintr-o relaţie extraconjugală, ale colonelului Emanuel R. Am avut nu de puţine ori impresia unei influenţe eliadeşti destul de puternice şi asta nu numai din cauza filonului fantastic bine reprezentat, ci şi ca urmare a exploatării unui folclor magic destul de stilizat de altfel.

Dacă lui Radu Albala i se poate reproşa o anume lipsă de originalitate, ar fi nedrept să nu-i recunoaştem câteva lovituri de maestru, vizibile mai ales în povestirile mai scurte, unde nu apucă s-o ia prea rău pe arătură şi, concentrându-se pe spaţii mai mici, ajunge la rezultate remarcabile. E de citat aproape integral Propyläen Kunstgeschichte, unde un bibliofil vinde pentru a face rost de bani seria de volume cu acelaşi nume, iar cumpărătorul, un ins enigmatic, rupe o pagină dintr-una din cărţi pentru a pune în ea măsline pentru o femeie uşurică pe care o mai cheamă, colac peste pupăză, Tănţica. În final, un bonus pentru cei care iubesc istoria Capitalei. Aceştia pot descoperi în volumul de azi evocări documentate şi amănunţite ale multor locuri, clădiri şi personaje uitate din Bucureştii de altădată. 

luni, 26 martie 2012

☺☺☺ Clifford A. Pickover – Banda lui Möbius

2 comments

Banda lui Möbius, obiectul care dă titlul cărţii lui Clifford A. Pickover (Humanitas, 2006), potrivit autorului, unul din acele obiecte foarte simple a cărui descoperire intervine surprinzător de târziu. Într-adevăr, matematicianul german August Ferdinand Möbius (1790-1868) a caracterizat această suprafaţă cu o singură faţă care se obţine (azi ştiu asta până şi copiii), lipind la capete o fâşie răsucită cu 1800, abia pe la 1858, după ce omenirea avea în spatele ei mai multe milenii de matematică. E adevărat că obiectul a fost cât pe aci să se numească banda lui Listing, după numele un contemporan care a descoperit-o cam în acelaşi timp, însă din motive extraştiinţifice Listing a fost mai puţin norocos şi nu şi-a putut lăsa numele moştenire pe o asemenea suprafaţă remarcabilă. Oricum, nu trebuie să i-o luăm în nume de rău autorului pentru că ne prezintă pe larg detalii istorice şi biografice despre Möbius şi descoperirea lui; familia matematicianului era foarte interesantă, se trăgea din însuşi Luther şi a dat un număr însemnat de învăţaţi în diferite domenii. 

Probabil că una din principalele dificultăţi cu care s-a confruntat autorul la alcătuirea acestui volum este varietatea şi imensa cantitate de informaţii despre subiectul ales. Fără a fi deloc o simplă curiozitate de bâlci, banda lui Möbius are implicaţii considerabile în ramuri ale matematicii destul de diferite ca obiect, cum ar fi topologia sau geometria diferenţială. Faptul (contraintuitiv în ultimă instanţă pentru omul de rând) că dacă te deplasezi pe o bandă Möbius sfârşeşti prin a ajunge de unde ai plecat, însă întors pe dos, a stimulat fantezia a numeroşi oameni de ştiinţă şi inventatori. Autorul prezintă, conştiincios (uneori poate prea conştiincios) numeroase brevete de invenţii bazate pe principiul benzii sau zeci de obiecte în spaţiu care au proprietăţi înrudite, cel mai important fiind probabil sticla lui Klein, un corp geometric cu o singură faţă (sau mai degrabă cu nicio faţă).

Plonjăm într-o lume de noduri care pot (sau nu) să fie desfăcute, de covrigi (pardon, toruri) şi sfere, iar textul, garnisit cu tot felul de întrebări şi probleme, ne pune mintea în mişcare, cu mai mult sau mai puţin succes. Chestiunile sunt cât se poate de diferite de materia şcolară. De pildă, cum poţi să întorci pe dos o sferă, desigur fără s-o găureşti? Problema nu e trivială. Matematicienii o numesc eversiunea sferei şi au demonstrat că are soluţie, fără a o putea găsi până recent, când au fost ajutaţi de grafica pe calculator. Pe lângă banda care l-a făcut celebru, Möbius a propus şi o funcţie remarcabilă (care îi poartă şi ea numele) şi care s-a dovedit a avea implicaţii în domenii variate, inclusiv în fizica particulelor elementare. E un adevăr pe care Pickover îl subliniază nu odată, anume că matematica este una din puţinele, dacă nu chiar singura ştiinţă în care numeroase descoperiri vechi revin adesea în prim plan la multă vreme după ce au fost făcute şi îşi dezvăluie noi valenţe, foarte diferite de cele iniţiale. Cum să nu rămâi suprins să afli de pildă că numărul pi, cunoscut de cei mai mulţi dintre noi drept caracteristică a cercului, intervine în numeroase formule din calculul probabilităţilor?

Banda lui Möbius e o carte foarte bogată în informaţii, suprasaturată chiar de referinţe, linkuri, desene şi exemple. Pickover a îmbinat fericit energia debordantă a diletantului (a organizat până şi un concurs de limerick-uri pe tema benzii) şi rigoarea specialistului (are, totuşi, un doctorat în fizică la Yale). S-a ferit să folosească prea des formule matematice, deşi ele sunt uneori inevitabile. Să nu fim ipocriţi: o formulă bine aleasă face cât numeroase pagini de proză. Cei cărora matematica nu le-a fost dragă în şcoală nu au decât de pierdut şi nu cred că ar trebui protejaţi prin măsuri vecine cu corectitudinea politică.

Până la urmă, în Banda lui Möbius găsesc şi firile mai puţin înclinate spre matematici suficient de multe subiecte pe înţelesul lor, dacă ar fi să pomenesc numai de capitolele consacrate suprafeţei în literatură şi artă. Printre cei care ar fi ilustrat, prin creaţiile lor, principiul lui Möbius, s-ar găsi muzicieni ca Bach sau Schönberg sau scriitori ca Proust. Pickover citează din opera proustiană pasaje în care personajele par să se deplaseze pe benzi Möbius, creându-se efecte temporale specifice. Există numeroase alte exemple literare (desigur, partea leului le revine autorilor de proză ştiinţifico-fantastică) sau cinematografice. Pentru cititorul român, să pomenim şi noi de romanul lui Tudor Octavian intitulat chiar Banda lui Möbius, apărut în 1978, modest calitativ, însă încadrabil tematic la subiectul de azi. Până la urmă, ceea ce rămâne e fascinaţia irepresibilă pe care descoperirile şi metodele matematicii o exercită asupra noastră şi puterea lor de a te face să crezi în existenţa unor principii unificatoare. 

vineri, 23 martie 2012

Sofiensaal

1 comments

Sosit la Viena în vara lui 1957 pentru a pregăti lucrul la prima şi, cum se va dovedi, una din cele mai bune înregistrări integrale ale Tetralogiei lui Wagner, producătorul John Culshaw are de făcut faţă unor decizii importante. Una din ele are în vedere însuşi localul pentru înregistrări. Decca îşi realiza în mod tradiţional înregistrările cu Filarmonica din Viena în celebra Musikvereinsaal. Aceasta era o sală de concert excelentă, dar mai puţin potrivită pentru înregistrări. S-a ales nu mai puţin celebra Sofiensaal, aflată în cel de al treilea district al Vienei, cu toată opoziţia membrilor filarmonicii, cunoscuţi pentru conservatorismul lui. Faptul că acolo Johan Strauss dirijase câteva concerte nu părea să-i îmbuneze deloc.

Proiectată de celebrii Sicard şi van der Nüll, Sofiensaal fusese terminată în 1826. Imaginea din stânga sus o prezintă în anii 1950. Viena fusese sub ocupaţie aliată până în 1954 şi avea un aspect foarte îndepărtat de strălucirea din vremurile de glorie ale imperiului. Până la urmă alegerea sălii s-a dovedit inspirată, iar localul, foarte primitor cu echipa de la Decca. În cei şapte ani de lucru (intermitent, desigur) la Tetralogie membrii ei au locuit adesea zile întregi acolo, în nişte camere amenajate special.

Sofiensaal are o istorie glorioasă şi a avut de-a lungul timpului întrebuinţări diverse: sală de întruniri, salon de dans, sală de concerte. La un moment dat a adăpostit până şi un bazin de înot. Gravura alegorică de mai jos, datând din secolul al XIX-lea, înfăţişează un bal mascat la Sofiensaal la care participa diferiţi compozitori renumiţi în epocă. Îi recunoaştem pe Liszt (în cazacă), pe Offenbach (cheliosul cu pince-nez din centru) sau pe Wagner (în dreapta, cu bereta caracteristică):


Sofiensaal a fost în mare parte distrusă în urma unui incendiu în anul 2001. Din vechea clădire a rămas numai faţada, interiorul fiind devastat:


 Se pare că localul va fi reconstruit şi reconvertit în clădire de apartamente. 

miercuri, 21 martie 2012

☺☺ Ioana Drăgan – Mafalda

0 comments

Mafalda, titlul pe care l-a ales Ioana Drăgan pentru romanul ei (Allfa, 2009), e un cuvânt pe care îl folosesc mulţi vorbitori, deşi probabil nimeni nu prea ştie ce înseamnă. Cu toate astea, mai toată lumea pare să fie de acord că el desemnează o persoană care le ştie pe toate fără a fi neapărat erudită. E vorba mai degrabă de o fiinţă cu calităţi paranormale care cunoaşte aspecte la care ceilalţi muritori nu au acces. În această accepţiune a termenului se încadrează şi însuşirile pe care le are Adina, eroina cărţii de faţă, care... le ştie, după cum ni se explică încă din primele rânduri:

ştie.
ştie totul.
ştie când o să plouă, ştie când o să fie senin, ştie că undeva, peste mări şi ţări, o să fie război şi uneori ştie chiar şi când o să vină câte-un cutremur.
ştie de ce unele lucruri se întâmplă într-un fel sau altul şi care este rostul ascuns al întâmplărilor care dau înţeles şi sens vieţii.
ştie trecutul tuturor celor pe care îi întâlneşte etc. etc.

Un început care abuzează atât de anaforă, cat şi de un ton biblic demn de Pearl Buck. Totuşi, alegerea unui asemenea personaj e un pariu foarte riscant pentru scriitor, care se vede pus în faţa unei alternative make or break (adică la bal sau la spital, cum am zice noi). Adina, această adevărată baba Vanga dâmboviţeană, nu se face cu nimic remarcată. Văduvă după o scurtă şi fără de urmări căsnicie, pensionată la vreo 30 de ani imediat după 1990 (destin comun cu numeroşi compatrioţi), ea pare să împlinească o maternitate refuzată crescând-o pe Cristina (alintată cel mai adesea cu diminutivul Cristinica), fata unei prietene (Violeta). Aceasta, moldoveancă fără multă carte, dar descurcăreaţă, lucrează pe un vas de croazieră şi trimite bani pentru copil, dar se dezinteresează altminteri de fetiţă.

Adina (care, să nu uităm... ştie) e perfect conştientă că Cristina n-o să aibă o viaţă prea lungă şi nici prea fericită, dar o creşte cu stoicism. Regula ei de aur (stabilită în urma mai multor experienţe neplăcute) e să nu-i anunţe niciodată pe ceilalţi că îi pasc nenorociri. Cristinica, intrată cam à contre cœur la ASE, are ca mare pasiune actoria. În mod cu totul previzibil, se va îndrăgosti de Florin, un actor de succes, dar mult mai copt decât ea, care o meditează pentru ATF. La fel de previzibil, de această relaţie se alege praful. Dezamăgită, tânăra acceptă invitaţia Violetei de a petrece o vacanţă de lux pe vasul de croazieră unde e aceasta angajată, dar lucrurile nu se sfârșesc deloc bine (nu mai povestesc, cine e curios, să citească cartea, dar îi previn pe amatori că Adina... ştie, nu se joacă).

Cu ce altceva mai umple Ioana Drăgan cele aproape 150 de pagini ale cărţii? Mai ales cu relatări (pe un ton mimat-tânguitor) ale unor existenţe minore, de personaje de cartier din România post-decembristă (din rândul cărora se detaşează nea Tibi, inginer pensionar, cobai al tuturor guvernărilor, singurul care are parte de un portret ceva mai consistent). Tabloul social este vag-satiric (a se vedea întâlnirea Adinei cu o ţigancă ghicitoare). Nu lipsesc nici aluziile politice la un preşedinte mitocan şi manipulator, dar (încă) popular, care nu s-ar da în lături să se folosească la Cotroceni de serviciile Mafaldei. Scriitoarea a avut totuşi grijă să ne anunţe de la bun început că „orice asemănare cu ghicitoare, vecini, rude, actori şi preşedinţi e pur întâmplătoare”. şi noi, care crezusem... Nu-s Mafalda şi nu am de unde să ştiu cât de numeroşi sunt cititorii care să fie încântaţi de această carte, dar până şi eu i-am găsit o calitate greu de contestat: e scurtă.  

luni, 19 martie 2012

☺☺☺ Ştefan Baştovoi – Iepurii nu mor

0 comments

Evocările mai mult sau mai puţin fictive ale copilăriei trăite în comunism au devenit în ultimii ani locuri comune atât în literatura romană, cât şi în cea moldovenească. Dacă ar fi să-i pomenesc numai pe vecinii de la est, după Născut în URSS de Vasile Ernu (vezi aici) şi Înainte să moară Brejnev de Iulian Ciocan (vezi aici), Iepurii nu mor de ştefan Baştovoi (Polirom, 2007, ediţia a II-a revăzută) e cea de a treia carte de acest gen despre care scriu pe acest blog. Aşadar ai de unde alege, cel puţin cantitativ, şi la noi, şi la ei, rămâne să vedem cum rămâne cu calitatea.

Saşa (pe numele lui întreg şi oficial, Aleksandr Vakulovski, dar mai bine pe dos, ca la şcoală) e un băieţel de clasa a patra. Trăieşte la ţară cu tatăl lui, Nikolai Arsenievici, şi face naveta cu autobuzul la oraş, unde merge la şcoală. ştefan Baştovoi ne serveşte cu felii din viaţa acestui personaj, nu foarte diverse de altfel, căci copilul e când acasă, unde îngrijeşte de porci şi adună buruieni să le dea de mâncare, fie la şcoală, unde îndură, alături de colegii lui, lecţiile de îndoctrinare servite cu generozitate de învăţătoarea Nadejda Petrovna. Mult mai mult de atât nici n-ar mai fi de spus despre materia romanului, care e oferită din belşug de stereotipurile şi lozincile găunoase despre Lenin şi despre binefacerile vieţii în URSS servite şcolarilor. Oarecum resemnaţi şi poate abrutizaţi de-a dreptul, aceştia le mestecă fără a părea să le asimileze, dar atâta vreme cât nu apucăm să-i vedem ca adulţi nu avem de unde să ştim.

Ceva, ceva efect are totuşi propaganda asta, căci copilul Saşa pare să-l admire pe Lenin, chiar dacă într-ul fel naiv şi aproape mistic. El asimilează poezioarele stupide, pildele hagiografice despre marele conducător şi comparaţiile maniheiste cu situaţia din ţările capitaliste fără să se deosebească de colegii lui. O lecţie sumară de biologie glisează brusc spre o adevărată demonstraţie de propagandă:

- Dar ia să vedem, copiii capitalişti au ce mânca dimineaţa?
- Nu-u-u. şi nici nu se duc la şcoală, pentru că părinţii lor sunt foarte săraci şi-i ţin în subsoluri.
- Dar în ţara noastră, copiii merg la şcoală sau nu?
- Copiii din ţara noastră merg în fiecare zi la şcoală şi mănâncă unt, pentru că la noi în ţară a biruit Marea Revoluţie din Octombrie şi este pace. La noi sunt şi spitale fără bani, şi şcoli, iar copiii noştri merg şi la grădiniţă.
- Dar capitaliştii au grijă de natură?
- Ei nu au grijă de natură.
- Dar pionierii, cum crezi tu, Stela, au grijă? Sau merg, aşa, pe stradă, şi rup crengile?
- Eu cred că pionierii au grijă de natură. Dar mai sunt şi băieţi răi care rup crengi. Însă pionierii nu trebuie să rupă crengi.
- Cum crezi tu, Stela, Lenin a rupt vreodată crengi?
- Lenin n-a rupt niciodată crengi.
- Ai auzit, Bohanţov? Lenin n-a rupt niciodată crengi.
- A sădit copăcei şi i-a zis unui pădurar să nu mai taie copacii.

Chiar şi în materie de educaţie „ecologică”, discursul propagandistic e mai direct şi mai brutal decât cel din cărţile pentru copii de mai bună calitate din imperiul sovietic (vezi aici). Efectele sale se evidenţiază indirect, de pildă atunci când Saşa e amărât pentru că nu e primit în organizaţia pionierilor în prima serie, pentru că are note prea mici (nota maximă era 5) şi are de aşteptat o serie ulterioară. De altfel, când întârzie la şcoală se uită la portretul lui Lenin sub care e scris celebrul îndemn „Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi!” şi se ruşinează. Impresia cea mai puternică pe care o lasă acest copil e una de resemnare, de inhibiţie şi teamă, iar momentele în care pare să se bucure cu adevărat de copilărie sunt foarte rare. Un specialist în neuropsihiatrie infantilă ne-ar putea explica poate ce semnificaţie au actele de violenţă pe care Saşa le îndreaptă împotriva scroafei de care trebuie să îngrijească.

Celelalte personaje sunt colegii lui Saşa, o mulţime de individualităţi destul de vag conturate (poate cu excepţia Soniei, o fată pentru care protagonistul face o mică pasiune) şi câţiva adulţi (învăţătoarea, jenşcină sovietică infernală, instructoarea de pioneri, Moş Costea, veteran de război, invitat al unor festivităţi ritualice care se lasă invariabil cu relatări de pe front etc.). O menţiune specială merită tatăl lui Saşa, un ins blajin şi probabil resemnat şi el, probabil amator de băutură, care umblă de parcă ar fi anesteziat.

Dar iepurii? Ce-i cu iepurii? Aceştia sunt peste tot şi pot fi întâlniţi la tot pasul, de la ograda familiei Vakulovski, unde Nikolai Arsenievici ţine într-o cuşcă doi (dintr-o greşeală de apreciere, de sex femeiesc amândoi, drept care nu-i poate înmulţi) până la cuşmele pe care le poartă lumea sau la referirile le celebrul Nu zaieţ nu pagadi. Mai găsim iepuri şi într-o serie de scene fantastice, nu foarte numeroase, strecurate prin substanţa cu aură realistă, în care apare de altfel şi Lenin şi mai găsim, chiar mai discret, o fetiţă (Sophie) şi pe tatăl acesteia, poate ca element de contrast pentru cuplul Saşa-Nikolai Arsenievici. Cu înzestrarea mea precară pentru hermeneutică mi-e greu să-mi dau seama dacă iepurele e un element simbolic mai profund. De fapt, în ciuda titlului acestei cărţi, nişte iepuri morţi găsim în ea la un moment dat, într-una din acele scene fantastice cu Lenin, care îşi agaţă la gât două animale moarte. Succinte referiri la o scară care duce la Dumnezeu, timidă şi relativ stângace tentativă de plonjare în metafizic, marchează contrastul cu elementul cotidian prozaic şi sufocant.  

Iepurii nu mor constituie probabil o experienţă de lectură interesantă – exotică chiar –  pentru mulţi cititori. Pentru cei cărora le e lene să citească istorie e o bună ocazie de a se familiariza cu viaţa cotidiană într-o republică sovietică unională. Cine e curios, va afla de pildă ce sunt subotnicele leniniste – zile de muncă în folosul comunităţii (aşa-zisa muncă patriotică sau voluntară de la noi) prestată de regulă la sfârşit de săptămână. Limba e destul de uşor de înţeles, iar moldovenismele, relativ puţine la număr (a porăi, zilnic, chepcă etc.), sunt explicate prin note de subsol, astfel încât să nu fie nevoie să le căutăm în celebrul Dicţionar moldovenesc-românesc al lui Stati, în care, culmea, le găsim pe cele mai multe.

vineri, 16 martie 2012

Cum cade inelul în oala de noapte

0 comments
Cu titluri precum De ce fierbe copilul în mămăligă sau cu cel de azi, acest blog are toate şansele să devină o paradă a ciudăţeniilor, dar n-am ce face, aşa s-a nimerit, zău că nu e nicio conspiraţie. Cel puţin nu azi, când mă ocup (nici eu nu mai ştiu a câta oara) de peripeţiile înregistrării integrale a Tetralogiei lui Wagner aşa cum sunt ele relatate de John Culshaw în Ring Resounding (vezi aiciaici sau aici). Suntem tot în toamna lui 1958 şi se lucrează tot la Das Rheingold.

După cum wagnerienii pasionaţi ştiu prea bine, în cea de a patra scenă a operei Wotan încearcă să câştige bunăvoinţa giganţilor Fasolt şi Fafner folosindu-se de comoara smulsă de la Alberich. Giganţii cer să se clădească o grămadă de aur suficient de mare pentru a o ascunde pe Freia, zeiţa tinereţii, pe care au sechestrat-o. La montarea pe o scenă de operă, momentul e destul de delicat, căci oricât „aur” s-ar căra pe scenă publicului îi e evident că e vorba de nişte simple cutii de carton vopsite. Problema e că acestea nu scot sunetul metalic aşteptat. Cu toate astea, spectatorii pot fi convinşi destul de uşor să accepte convenţia artistică implicită şi să renunţe la asemenea aşteptări.

Cu înregistrările e mai complicat. Lipsit de informaţia vizuală, ascultătorul aderă mai greu la convenţie şi are nevoie de sunete specifice. Pentru producţia Decca, inginerul de sunet Gordon Parry a propus să se folosească... lingouri de aur pentru a genera sunetul dorit. Echipa a primit propunerea cu entuziasm. S-a apelat la o serie de bănci vieneze, cerându-li-se să împrumute nişte aur echipei de înregistrare. Urma, desigur, să se apeleze la forţe de securitate pentru paza preţioasei recuzite. Spre deziluzia celor de la Decca, nu s-a găsit nicio bancă dispusă la aşa ceva. Din fericire, nu toate băncile au fost le fel de categorice în refuzul lor.

Să mai spună cineva că băncile nu sunt omenoase! Creditanstalt a manifestat o anume simpatie pentru idee şi a sugerat că s-ar putea folosi şi alte metale, pe care le-ar putea pune eventual la dispoziţie cu condiţia ca poliţia să poată fi convinsă să păzească operaţiunea (inclusiv înregistrarea) cu gărzi înarmate.  S-au folosit în cele din urmă nişte lingouri lungi şi grele de cositor. John Culshaw nu s-a arătat prea mulţumit de rezultat, dar altă soluţia mai bună nu s-a putut găsi. El declară cu regret că dacă există un pasaj din Rheingold pe care l-ar dori refăcut ar fi vorba chiar de acesta.

La problemele de mai sus s-a adăugat - ca bomboana pe colivă - şi dificultatea de a reda convingător sunetul pe care îl produce inelul (da, der Ring) pe care Wotan îl aruncă, cu imens regret, peste grămada de aur, pentru a astupa ultima fisură. După ce înregistrarea a intrat în circulaţie, un critic maliţios a declarat că sunetul de pe disc seamănă cu cel produs de o pietricică aruncată într-o oală de noapte. „Mai târziu ne-am dat seama că dacă am fi aruncat cu adevărat o pietricică într-o oală de noapte am fi obţinut, poate, un efect mai bun”, scrie cu umor, dar şi cu oarecare părere de rău John Culshaw.

Imaginea reprezintă lingourile de cositor folosite pentru înregistrare. 

miercuri, 14 martie 2012

☺☺☺ Alexandru Petria – Deania neagră

0 comments

Apărut în 2011 la editura Herg Benet şi intitulat Deania neagră, volumul de proze scurte al lui Alexandru Petria nu e deloc o lectură reconfortantă, aşa cum o anunţă de altfel şi titlul. Te apuci de citit aşteptând ceva apăsător şi în bună măsură aşteptarea asta se confirmă. În aparenţă, factorul comun al tuturor textelor este apartenenţa unei bune părţi a personajelor şi a întâmplărilor la un loc numit Deania, localitate situată vag în Ardeal, un fel de sat-oraş de dimensiuni pare-se destul de mari. În acest univers se circumscriu o seamă de microuniversuri umane, de familii, cupluri şi colective din existenţa fictivă a cărora prozatorul extrage materia pieselor.


Sunt bucăţi de dimensiuni mici, adesea simple notaţii pe marginea unei întâmplări groteşti, nu rareori cu poantă finală nedusă până la capăt de autor pentru a-i da ocazia cititorului să termine el însuşi treaba. În Prizoniera, văduva octogenară Eleonora Popoviciu are neînţelegeri cu Tereza, nora ei şi văduva lui Doru, iar accidentul cerebral care o lasă pe bătrână afazică e prezentat într-o manieră aluzivă şi de aceea cu atât mai sinistră. În Cel mai lung cuţit, Stela Onisei, o femeie singură care îşi îngrijeşte fratele oligofren (Victor), descoperă că e gravidă deşi nu întreţinea relaţii cu niciun bărbat. Somnambulă, se pare că rămăsese însărcinată chiar cu Victor, iar relatarea se încheie cu femeia ajunsă la un supermarket, care pune în cărucior „cipsuri cu gust de ceapă şi cel mai lung cuţit”. Corul vânătorilor ne înfăţişează scurta carieră politică a lui Marin Ciurar, un ţigan care urcă pe scara socială, face avere şi intră în politică, unde acţionează după toate regulile jocului şi strânge informaţii compromiţătoare despre alţii, ajungând candidat la postul de primar. De toate acestea se alege praful în doar un singur paragraf, căci Ciurar e demascat ca braconier. Pe o schemă asemănătoare sunt construite destule alte povestiri.

Coeziunea Deaniei negre e asigurată (şi) de apartenenţa textelor la adevărate cicluri tematice precum cel al relaţiilor de cuplu sau cel al relaţiilor dintre tineri şi bătrâni. Mulţi din eroii lui Alexandru Petria sunt bărbaţi între două vârste care au soţie şi amantă (ca Paul Todoran din În porumbar). În frumoasa economistă, partea infidelă e însă cea feminină, Teodora, soţia lui Luca Ostoian, care e nimfomană. O zi mult prea friguroasă atinge şi ea en passant relaţiile de cuplu pentru a se încheia într-un mod cu adevărat sinistru. Uneori eroii sunt recrutaţi din rândul membrilor subţirei noastre clase mijlocii, care se luptă să pună pe picioare mici afaceri şi, dacă se poate, să dea lovitura. Bineînţeles că se alege praful, cu rezultate nu rareori groteşti (şi garoafele au viermi). Alteori acţiunea se petrece afară, în Italia, bună ocazie de a releva stereotipuri şi primitivisme naţionale (Fotografie la mare).

Grotescul, elementul sinistru şi, la urma urmei, negru, ca în titlul volumului, sunt elemente de bază ale prozei lui Alexandru Petria. Autorul (sau poate editorul, nu avem cum să ştim) dă dovadă de pricepere în materie de marketing literar, aşezând la început majoritatea prozelor reuşite, asezonate din plin cu detalii şocante. Iată cum începe Prima zăpadă, mişcarea de deschidere a cărţii:

Alexandru Santamaria nu se legăna cum văzuse Călin Bob în filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcaţi atent la dungă, murdăriţi de fecale şi urină. “A avut oare erecţie înainte de moarte?”, a crescut întrebarea în capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat în liceu, cum le-a povestit şi părinţilor că nu se străduieşte deloc să înveţe, şi ce palme a primit de la tatăl său pentru asta.

Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi a părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i ca şi cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin.

Stilul e alert, material epic există cât pentru mai multe romane, başca nişte nuvele pântecoase, chiar dacă schiţele nu depăşesc câteva pagini. Există destule momente remarcabile şi scene construite cu o bună cunoaştere a naturii umane. Drumul spre mănăstire, în care două bătrâne (Floarea şi Maria) sunt amendate pentru o aşa-zisă fraudă la vot în ziua alegerilor europarlamentare e din aceeaşi familie cu Proştii lui Rebreanu. Textele sunt construite strâns şi solid, deşi există pe alocuri alunecări sintactice supărătoare, din aceeaşi familie cu anacolutul (de pildă în Ea s-a pensionat ca profesoară de geografie, iar de la pensionare a scris cinci cărţi de călătorii. Adunate la cele patru anterioare şi ţinând seama de cum au fost primite, nu s-ar putea afirma că a umbrit pământul degeaba” sau Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă”). Gruparea textelor sub umbrela apartenenţei geografice şi umane a personajelor la Deania din titlu nu e foarte convingătoare. Locul nu se distinge prin nimic şi rămâne o simplă etichetă arbitrară. Putea fi Sighişoara, puteau fi şi Băileştii, puteau fi diverse locşoare de provincie. Cu toate astea, există în carte destul material care să-l atragă pe cititor. 

luni, 12 martie 2012

☺☺☺ Aglaja Veteranyi – De ce fierbe copilul în mămăligă

0 comments
Pentru că tot a fost de curând 9 martie, ce contrapondere mai potrivită pentru imaginea celor 40 de mucenici băgaţi cu forţa într-un lac îngheţat pentru a fi supuşi la chinuri decât aceea (la scară redusă) a unui copil care e pus să fiarbă în mămăligă? Nu e vorba, din fericire, de un fapt real şi nici legendă nu e, ci un leitmotiv care se iţeşte când ţi-e lumea mai dragă în cartea Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă (Polirom, 2003). Am putea să-i zicem şi roman, mai ales pentru că se poate degaja o fibră epică, deşi formal (mergând până la detalii de aranjare a textului în pagină) scrierea aduce mai mult a poem în proză plin de angoasă şi detalii suprarealist-onirice.

Dacă ar fi să reconstituim povestea, n-o s-o putem face, precum Cuvier care imagina bestia pornind de la un singur os, dar cu puţin efort vom putea pune cap la cap o serie de episoade. Avem o voce naratoare care aparţine eroinei principale, o fetiţă a cărei familie (tata, mama şi o soră) a fugit din România comunistă şi a găsit adăpost în Elveţia. Sunt artişti de circ, tatăl cochetează chiar cu cinematograful, copiii sunt daţi iniţial la un internat unde o Frau Hitz severă încearcă fără prea mult succes să-i disciplineze. Copilul-narator e traumatizat de schimbarea de mediu, dar amintirile din România sunt reduse la domeniul senzorialului primitiv, olfactiv-tactil:

Vinetele coapte ale mamei miros peste tot ca acasă, indiferent în ce ţară ne aflăm. Mama spune că în străinătate avem mult mai mult din ţara noastră, pentru că toată mâncarea se vinde în străinătate.

Dacă am fi acasă, totul ar mirosi ca în străinătate?

Îmi cunosc ţara după miros. Miroase ca mâncarea mamei.
Tata spune că ne amintim pretutindeni mirosul ţării noastre, dar nu-l recunoaştem decât atunci când suntem foarte departe.

Citatul e cât se poate de relevant pentru întreaga mecanică a cărţii, care e în cea mai mare parte un mozaic de asemenea ziceri ale copilului, alcătuindu-se astfel o imensă reţea de aforisme naiv-abisale foarte asemănătoare ca factură cu cele notate ani de-a rândul de profesorul Dorel Zaica (vezi aici pentru exemple relevante). E, în definitiv, un algoritm pe care îl exploatează şi emisiunile de genul Copiii spun lucruri trăsnite. S-ar putea cita aproape la nesfârşit aforisme din acestea puerile (la propriu), unele mai reuşite, altele cam forţate, după cum a fost şi inspiraţia autoarei: Tatei i-au crescut spinări pe tot corpul./ Doar actorii mor în glumă./ Arăta ca o piele fără conţinut./ Mama a plecat din Elveţia şi s-a aşezat între continente etc. etc. etc.

Ca să revin la acţiune, atâta cât e, la stresul emigrării se adaugă destrămarea familiei, accidentul mamei, care nu se mai poate produce ca artist de circ, împingerea în faţă a copilei pentru un număr vecin cu pornografia, un abuz sexual şi câte şi mai câte născocesc (?) scriitorii pentru a-şi chinui personajele. Copilul care fierbe în mămăligă e o poveste pe care i-o istoriseşte eroinei sora ei, într-un fel de tentativă de exorcizare a răului (şi totodată ca element care i-ar fi foarte util unui psihanalist care ar încerca să investigheze subiecţii). Povestea e alcătuită din scurte episoade. Iată o mostră:

În pat mă gândesc tot timpul că mama atârnă acum de păr. Sora mea trebuie să inventeze mereu la COPILUL ÎN MĂMĂLIGĂ lucruri tot mai groaznice. Eu o ajut!

COPILUL ARE GUST DE CARNE DE GĂINĂ?
COPILUL SE TAIE ÎN FELII?
CUM E CÂND ÎI PLESNESC OCHII?

Despărţită de sora ei după separarea părinţilor, protagonista va prelua rolul acesteia şi îi va spune povestea păpuşii Anduţa: COPILUL FIERBE ÎN MĂMĂLIGĂ PENTRU CĂ A ÎNFIPT ÎN OBRAZUL MAMEI O FOARFECĂ! Dacă psihoterapeutul n-a fost încă chemat, acum chiar ar fi cazul. Nu ştiu dacă toţi cititorii gustă evocările crude, la limita sadismului, cu care e presărată cartea şi nici senzaţia apăsată de material luat dintr-o carte de psihopatologie pe care o lasă destule scene din De ce fierbe copilul în mămăligă. Nu e exclus ca o parte din material să fie autobiografic (autoarea a părăsit România de mică). De fapt nu are prea mare importanţă. E de apreciat naturalețea cu care mimează ea resorturile şi asociaţiile minţii celor mici.

vineri, 9 martie 2012

Baudelaire despre Wagner

1 comments
Vinovatul revine la locul faptei - iată convingerea multor detectivi din romanele poliţiste. Vinovat sau nu, Wagner revine la Paris în 1859, după o şedere de trei ani (1839-1842) în care nu o dusese deloc bine. Rămâne şi de data asta trei ani şi provoacă mari agitaţii în viaţa muzicală a oraşului. Lucrările i se interpretează (ironie mai mare nici că se putea) la Théâtre des Italiens, unde triumfase de nenumărate ori Rossini până la retragerea sa misterioasă (vezi aici). La spectacolele cu fragmente din Tannhäuser şi Lohengrin (dernier cri la vremea respectivă în materie de operă wagneriană) asistă şi mai tânărul Baudelaire, care e cucerit. El îi adresează lui Wagner o scrisoare pe care o publică în Revue Européenne din 1 aprilie 1861 şi scrie printre altele :

Prima oară când am fost la Teatrul Italienilor să vă aud lu­crările, eram destul de nereceptiv şi chiar, o mărturisesc, plin de prejudecăţi, dar am o scuză, m-am păcălit de-atâtea ori; am auzit atâta muzică de şarlatani anunţată prin atâtea repetiţii. Dum­neavoastră m-aţi învins imediat. Ceea ce am simţit este de nedescris şi dacă veţi binevoi să nu râdeți, voi încerca să v-o împăr­tăşesc. Mai întâi, această muzică mi s-a părut cunoscută, iar mai târziu, reflectând, am înţeles de unde venea mirajul; mi se părea că acea muzică este a mea şi o recunoşteam aşa cum recunoaşte orice om lucrurile pe care e sortit să le iubească. Pentru oricine altul decât pentru un om de spirit, această frază ar fi de un ridicol uriaş, mai cu seamă scrisă de cineva care, ca mine, nu ştie muzica, şi a cărui educaţie se mărgineşte la a fi auzit (cu mare plăcere, e drept) câteva bucăţi frumoase de Weber şi de Beethoven.

Apoi trăsătura care m-a izbit între toate a fost măreţia. Această muzică înfăţişează ceea ce e mare şi te duce către ceea ce e mare. Am regăsit pretutindeni în operele dumneavoastră so­lemnitatea marilor vuiete, marilor aspecte ale Naturii şi solem­nitatea marilor patimi ale omului. Te simţi îndată cucerit şi sub­jugat. Una din bucăţile cele mai stranii şi care mi-a dat o senzaţie muzicală nouă e cea destinată să zugrăvească un extaz religios. Efectul produs de Intrarea oaspeţilor [Tannhäuser] şi de Serbarea nupţială [Lohengrin] e imens.  

Entuziasmul poetului e total. De altfel, el va rămâne un fidel al compozitorului german, deşi, murind în 1867, nu va apuca marile momente ale Tetralogiei și nici Parsifal. Baudelaire nu era singurul scriitor francez care îi arăta simpatie lui Wagner; cu câţiva ani înainte Théophile Gautier se arătase încântat de o reprezentaţie cu Tannhäuser şi dorea să vadă reprezentată opera respectivă la Opera Mare din Paris.

Revenind la Baudelaire, textul din care am citat face parte dintr-o serie mai lungă de materiale pe aceeaşi temă. Încheindu-l, el semnează şi precizează:

Nu vă mai indic adresa mea, pentru ca nu cumva să credeţi că urmăresc să vă solicit ceva.

Nici nu ştiu cum trebuie luat acest ultim rând, drept dovadă de candoare sau ca aluzie ironică la micul trafic de influenţă din lumea artistică.

Postarea de azi se bazează în cea mai mare parte pe textele din volumul Charles Baudelaire - Critică literară şi muzicală. Jurnale intime (Editura pentru Literatură Universală, 1986, traducere de Liliana Ţopa).

miercuri, 7 martie 2012

Epilog la un „concurs”

0 comments

Sub titlul Intelectualul băsist de la Humanitas, preşedintele republicii ateniene şi androginul „cool” am postat în urmă cu vreo două săptămâni fragmente dintr-un text in care profesorul ploieştean Dan Gulea dezvăluia caracterul tendenţios şi jignitor pentru inteligenţa elevilor al unui aşa-zis concurs organizat de celebra editură. La vremea respectivă eram de acord cu observaţiile autorului şi mă pronunţam pentru boicotarea unei asemenea manifestări. Domnul Gulea a avut amabilitatea să mă ţină la curent cu evoluţia situaţiei. În esenţă, liceul a decis retragerea din concurs a echipei sale „având în vedere precaritatea întrebărilor formulate de dl Andrei Cornea, precum şi girul pe i-l acordă în mod nemijlocit şi tacit dl Gabriel Liiceanu”.

Aşadar motive de fond. Înţeleg că la acestea se adaugă şi obiecţiuni de formă, ce ţin de organizarea pe plan local a competiţiei, la care editura organizatoare nu a răspuns în mod serios. Ele sunt expuse pe larg pe blogul LITERATUR co. AZ.

Redau textul scrisorii adresate lui G. Liiceanu de conducerea liceului şi elevii participanţi:

Domnule Director Gabriel Liiceanu,
Având în vedere precaritatea întrebărilor formulate în etapa a III-a, „Grecia antică”, din 17 februarie 2012, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Ploieşti decide retragerea echipei din concurs, în semn de protest faţă de imaginea deformată pe care autorul întrebărilor o crede implicită elevilor şi şcolii româneşti.
Credem necesar ca decizia noastră să fie comunicată tuturor participanţilor, motiv pentru care vom trimite acest mesaj şi celorlalte echipe, în mod public şi privat.
Cu sentimente fireşti,
(urmează semnăturile)

Formula de încheiere (superbă!) arată că ploieştenii nu şi-au pierdut simţul umorului.

Nu am urmărit cu prea mare atenţie evoluţia dezbaterii în mediul virtual, dar din câte ştiu nu au existat şi alte şcoli care să se alăture obiecţiilor de principiu pe care Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Ploieşti le-a adus formulării subiectelor de concurs. Ca să nu mai vorbesc de reacţii ale părinţilor elevilor, care par anesteziaţi. De fapt acesta mi se pare aspectul cel mai serios al chestiunii, anume că lumea tace mâlc, desigur, cu mici excepţii onorante.  

luni, 5 martie 2012

☺☺☺ Miruna Vlada – Pauza dintre vene

0 comments

Pauza dintre vene, volumul de versuri al tinerei poete Miruna Vlada (Cartea Românească 2007), face parte probabil din acele cărţi unde pagina cu motto-ul trebuie luată în serios şi nu doar întoarsă robotic pentru a ajunge la corpul scrierii. El începe cu „Acum e altfel. Acum mă uit în jos şi scriu despre sus”. După asta urmează un citat din englezoaica Sarah Kane (1971-1999), bolnavă de depresie, care moare după ce tentativele de sinucidere au, în fine, succes: Eu nu vreau să mor/ Nu mai vreau să trăiesc. „Aceasta e pauza dintre vene”, adaugă autoarea. Dacă ne raportăm la structura cărţii, „pauzele” sunt cele trei secţiuni ale ei: Pauză. Fără tine, Pauză. Cu tine, Pauză. Înainte de tine.

Se conturează din aceste observaţii preliminare un gen de dialectică heideggeriană implicită a lui lasă-mă dar nu-mi da pace sau a nimicului care e ceva. Sunt poeme de dragoste cu scrise într-o modalitate crâncen-visceralizată, de artist care nu face niciun secret din apartenenţa la unul dintre sexe, evocată inclusiv prin poetizarea unei imagistici altminteri vulgare:

aşa începe mereu
îmi pun mâna între pulpe
şi găsesc ura scobită
o scorbură plină de buruieni putrezite
unde veveriţele se sufocă
găsesc o cărare pierdută
o pădure inundată de spaimă
un lindic un lacăt
[...]
s-a luat curentul
şi abia acum vedem cum
inimile noastre sunt conectate prin mii de fire la prize
inutil

dar mâna între pulpe îţi găseşte
privirea
înfigându-şi şi ea mâna între pulpe
(bucureşti)

Dacă aşteptarea unui iubit e lipsită de pudoare coşbuciană, momentul întâlnirii e marcat de angoasă:

Îţi caut bărbia. Mi-e foarte frică.
Spasme violente îmi încleştează maxilarul.
Visele lor dărâmă gemetele tale.
Multă sare. Mult roşu.
O limbă care alunecă
vocea timidă de fetiţă
cu multe jupe.

Nu vreau să te pierd
şi nu ştiu alte cuvinte,
decât sfâșierea la fel de tandră ca îmbrăţişarea.
(Povestea de dragoste a urechilor)

Referinţe culturale discrete, strecurate prin câte un text, par să dorească să îl surprindă pe cititorul care nu (mai) aştepta altceva decât materie organică convulsivă sau urlete grafice  mai abitir ca în Munch, dar dă peste imagini ingenioase:

primul a fost alexandru
a intrat în creierul meu
ca o pată de cerneală
pe vremea când mama se iubea cu el
el îşi spăla suliţele-n ea
[...]
Al doilea a fost Caesar
bărbatul meu chel
plin de păr pe sabie
pe el l-am găsit pe birou
sandalele îi puţeau insuportabil
(Mica epopee)

Portretele par să amintească tipologiile masculine din Postbărbaţii Ruxandrei Cesereanu (vezi aici). Dacă cititorul pomenit mai sus va sfârşi prin a-i plăcea versurile Mirunei Vlada e o chestiune prea complicată (şi, în definitiv, prea subiectivă) ca s-o descâlcim aici. Pericolul la care se expune poezia autoarei e acela de se preta destul de uşor la etichete din acelea care se termină cu „ism”. Indiferent de verdictul receptorului, e greu să treci cu vederea perfecţiunea formală a construcţiilor sau procedeele tehnice încorporate savant. Multe poezii freamătă de aliteraţii demne de literatura anglo-saxonă (un exemplu luat aproape la întâmplare: cuvintele plămânii clipele arterele aerului/şi o bucurie elastică mă acoperă ca pe-un borcan). La un nivel mai profund se pot descoperi metafore revelatorii care ţin de tradiţia noastră modernă (Blaga – Stănescu/Sorescu), precum în capeţi dintr-o dată culoarea sărutului/ţinându-se de buzele noastre ca de nişte cârje sau Apropierea noastră e un copil obraznic/mereu cu genunchii juliţi. Sunt exemple care temperează elanul visceralităţii şi aduc acea pauză de reflecţie necesară, chiar dacă nu e între vene.