31 iulie 2012

☺☺ Alexandru Vakulovski – Pizdeţ

2 comments

În Pizdeţ (Aula, 2002), Alexandru Vakulovski îşi începe încă din titlu travaliul de epatare a cititorului burghez, activitate pe care o va continua cu dârzenie pe tot parcursul cărţii. O va face atât la nivelul materiei romanului, cât şi la cel al vestimentaţiei lexicale. S-o luăm sistematic. Ca temă, avem de a face cu un amalgam de story-uri basarabene post-nouăzeciste. Setting-ul pendulează între un Chişinău niţel idealizat, în care desigur se bea şi se fumează zdravăn tot felul de ierburi rău-famate şi un Cluj sordid şi ostil, unde un tânăr din Republica Moldova face studii de Litere. Nu e foarte limpede dacă e la urma urmei unul şi acelaşi personaj în două etape ale vieţii sale sau dacă sunt pur şi simplu doi eroi diferiţi. La urma urmei nici nu prea are importanţă, după cum nu contează foarte mult nici în ce măsură experienţele entităţilor din roman sunt ecouri ale unor întâmplări din viaţa autorului în carne şi oase. 

Oricum ar fi, trăirile sunt intense, violente. Tânărul din Chişinău a pierdut la loteria genetică şi e fatalist ca un adevărat estic:

Dacă stau şi mă gândesc bine, altfel nici nu putea fi. M-am născut într-o familie de genii: tata poponar beţiv şi mama curvă. Ideal pentru un fiu narcoman. Scenele din copilărie pe care mi le amintesc sunt pitoreşti: mama făcând sex în bucătărie cu dracu’ ştie cine - vecini, turişti, instalatori, profesori, colegi de serviciu etc. şi tata în altă cameră cu prieteni homălăi bând ţuică şi lingându-se.

Nu-i de mirare că băiatul visează să dea foc casei, iar un scurt paragraf ne informează că aşa a şi făcut, acum crează fiecare ce vrea. Ar fi o încadrare în recenta, dar deja glorioasa tradiţie a incendierilor premeditate din arta ultimilor ani (a se vedea şi versurile pe care le cântă formaţia Fără zahăr: De treci codrii de aramă/De departe vezi arzând/Fosta casă a lu’ bunicu şi pe el l-auzi urlând). Oricum, baza rămân tot prietenii din cartier (Educaţia propriu-zisă mi-a adus-o strada). Pipi, şobo, F şi atâţia alţii demonstrează o inventivitate deosebită atunci când e vorba de consum de alcool şi droguri. Se mai cântă şi la chitară, ceea ce nu face decât să întărească senzaţia de atmosferă rusească. Sentimentele de bază sunt scârba şi ura, violenţa trăirilor e susținută şi chiar potenţată de violenţa limbajului, acea vestimentaţie epatantă de care pomeneam mai sus:

Că m-am săturat de tine, eşti într-adevăr un cretin, mama dracului de drogat împuţit, un porc, un nesimțit, un bădăran, o conservă căreia i-a trecut termenul, un blea, un vagabond, un shit, un fucking shit, ce faci tu de fapt, ce faci, bă, îţi baţi joc, te amuzi, lucrezi, ai? Fuck you!
Ești trist, ești gruzit, ce-i cu tine de fapt? Mai fumează o țigara de travcă, mai ia un pumn de pastile şi tai-o! Să-ţi fie bine, să-ţi fie haios!
Taie-ţi capacul craniului şi fă-ţi scrumieră, bate-ţi cuie în picioare, scoate-ţi ochii şi visează mai colorat, fă din degetele tale chiftele şi din ficat pateu, creierul dă-l la porci că nu e bun de nimic, e toxic, bă, pulă, mă auzi, în pizda mă-tii, cu tine vorbesc, mă auzi? Căcat ce ești tu, curvă ordinară!
Bagă-ţi limba în priză, fă din maţele tale împuţite spânzurătoare, carnea ta dă-o la fotbal, să fie ucisă până va rămâne doar gunoi, praf de căcat, iar scalpul – coş de mizerie.


Urâte sunt lucrurile şi la Cluj, unde însoţim un tânăr sosit la studii. Iniţial „visul” lui, România se dovedeşte repede o dezamăgire care se hrăneşte atât din sordidul existenţei materiale de student, cât şi din atitudinea de respingere cu care se confruntă din partea profesorilor, poate şi a colegilor români. Refugiul îl constituie – banal şi previzibil – tot băutura şi drogurile, mai puţin sexualitatea, care pare a fi exilată la nivelul stereotipurilor lingvistice. Textul e o succesiune de istorioare despre amici şi faptele lor de vitejie în lupta cu sticla de băutură şi bulibuleator (pentru laicii printre care mă număr şi eu, e vorba instrumentul folosit la fumat droguri). Exprimarea e neglijentă şi e greu de spus dacă autorul scrie pur şi simplu prost sau caută un efect, deşi aş înclina spre prima posibilitate, iar textul e înțesat de basarabenisme obscure. O fi vorba de căutarea autenticităţii, dar mă tem că asemenea efecte nu pot salva o carte slabă, lipsită de substanţă, repetitivă şi nu arareori previzibilă. Există şi momente bune în Pizdeţ – aş pomeni aici povestea prietenului... prietenului şobo, care moare în urma unei supradoze, iar la autopsie i se pune în craniul gol o pijama murdară de sânge – dar ele sunt puţine şi nu salvează această carte. 

27 iulie 2012

De la Ringstrasse la Nibelungenring

0 comments
Postarea de azi e un pic despre arhitectură şi un pic despre muzică. Trec repede peste clişeele de tipul „arhitectura egal muzică îngheţată” (Goethe, Schelling & co.) şi ajung în Viena din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Acolo se desfăşoară un proces de sistematizare amplu şi radical, se croieşte o arteră modernă (Ringstrasse) şi se poartă o bătălie de prinţipuri între doi specialişti cu viziuni deosebite. E vorba de Camillo Sitte (1843-1903) şi Otto Wagner (1841-1918). Primul e în esenţă un tradiţionalist cu tente arhaizante, cel de al doilea e un promotor neobosit al funcţionalismului utilitarist. Pe al doilea în cheamă Wagner, iar idolul celui dintâi e – paradoxal – un alt Wagner, compozitorul german care cunoştea o afirmare puternică în acei ani.

Recurg şi azi la Viena fin-de-siècle. Politică şi cultură de Carl Schorske, care ne spune:

Concepţiile compozitorului Richard Wagner i-au furnizat lui Sitte principiile teoretice care i-au permis să-şi definească menirea estetică şi socială - ca o sinteză a erudiţiei sale istorice şi a tradiţiei meşte­şugăreşti. Pe vremea când frecventa cursurile Gimnaziului Piarist, Sitte legă prietenii durabile cu mulţi dintre colegii săi ce urmau muzica la Colegiul Bisericesc Lowenburg, unde erau instruiţi membrii renu­mitului Cor de Băieţi al Curţii (actualul Wiener Sängerknaben) conform unei vechi tradiţii a artei muzicale. În timp ce Sitte însuşi deveni un desăvârșit violoncelist amator, unul dintre colegii la care ţinea cel mai mult, Hans Richter, şi-a continuat studiile muzicale pentru a deveni în anii '60 asistentul apropiat al lui Richard Wagner şi un mare dirijor al muzicii wagneriene.

Influenţa lui Wagner la Viena era departe de a fi una inocenta. Nu era vorba de simpla acţiune a unor idei estetice, ci de propagarea mai puţin nevinovată a unui naţionalism german expansionist:

După 1870, în urma victoriei repurtate de Prusia împotriva Franţei şi după unificarea Germaniei, ideile naţionaliste ale lui Wagner şi-au făcut rapid adepţi printre tinerii intelectuali ai Austriei, în timp ce depresiunea economică din 1873 crescu puterea de atracţie a viziunii sale idealizante asupra comunităţilor meşteşugăreşti ale Germaniei medievale, în antiteză cu societatea capitalistă modernă. Sitte s-a numărat şi el printre cei ce s-au lăsat duşi de viitoarea acestui curent, rămânând un wagnerian împătimit până la sfârșitul vieţii. El a devenit după cum era de aşteptat şi un mare admirator al Festivalului de la Bayreuth; scenograful acestuia, Josef Hoffmann, ca şi Richter, primul dirijor al Ring-ului, erau prietenii săi apropiaţi. Prin intermediul lor, Sitte ajunge să-1 cunoască pe Gottfried Semper, arhitectul teatrului lui Wagner, ale cărui principii de urbanism şi de construire a teatrelor se vor răsfrânge asupra arhitecturii Ringului. În anul 1876, când sub bagheta lui Richter se punea în scenă la Bayreuth prima versiune completă a Inelului Nibelungilor (Nibelungenring), venea pe lume primul copil al lui Sitte; el fu botezat Siegfried, iar când Sitte şi-a decorat, în 1883, frumosul apartament pe care îl ocupa ca director al noii Şcoli Publice de Meserii din Viena, el împodobi plafonul salonului său cu picturi reprezentând scene din Nibelungenring.

Sitte a găsit în conceptele wagneriene suportul teoretic şi ideologic pentru propriul său credo arhitectural:

Două erau căile pe care Richard Wagner le deschidea în faţa artistului, susţine Sitte: crearea unui Gesamtkunstwerk, care să ofere un model de rezistenţă în faţa procesului fragmentării, sau zămislirea unui erou mitic care să aducă izbăvirea naţiunii. Pe de altă parte, aşa cum drama muzicală unea două arte scindate, un mit naţional trebuia să dea coeziune elementelor dezbinate ale societăţii moderne. Eroul wagnerian indica, atât artistului, cât şi poporului, calea de a desăvârși această lucrare unificatoare. Descinzând din epoca teutonică a perfor­manţelor fizice, personajul lui Wagner, Siegfried, emana forţă, virtutea indispensabilă revitalizării poporului german într-o epocă utilitaristă de excesivă cerebralitate. Cu forţe nealterate şi dornic de acţiune, Siegfried îşi făureşte din ceea ce a fost cândva paloşul tatălui său o nouă armă pentru a ucide balaurii ce păzeau comorile ascunse şi pentru a zdruncina autoritatea zeilor muribunzi. Asemeni lui Siegfried, artistul lumii moderne trebuia să inducă, prin exemplul artei sale, forţa de a ţine piept fragmentării şi să ofere poporului o „viziune comunitară asupra vieţii”.

In imagine, Ringstrasse (de aici).

23 iulie 2012

☺☺☺ Răzvan Rădulescu – Teodosie cel Mic

10 comments

Apucându-mă să citesc Teodosie cel Mic, romanul lui Răzvan Rădulescu apărut la Polirom în 2006, am avut în fine senzaţia că am dat peste o carte la a cărei copertă merită să te uiţi, ba chiar cu atenţie şi de mai multe ori. Nu neapărat pentru că ar fi cine ştie ce realizare grafică excepţională, ci pentru informaţiile utile pe care le conţine. E vorba de o hartă a spaţiului imaginar pe care ni-l propune autorul, un fel de Românie întoarsă (geograficeşte) pe dos, în care Mureşul curge pe la sud şi are ca afluent Prutul, Oltul şi Neajlovul, ba chiar şi Dâmboviţa se varsă într-un imens Lac Rece aflat în centru. Pe lângă toponime familiare (Bucureşti în primul rând), avem o aşa-zisă Vale a Căpercilor, o Căpşunărie şi o Ciupercărie, un canal care leagă Lacul Rece de Marea Noastră şi tot felul de asemenea bazaconii.

Nu-s mai prejos nici entităţile care populează acest teritoriu. În vârful piramidei stă (în teorie, pentru că în realitate puterea lui e mai mult simbolică) Teodosie cel Mic, copilul moştenitor al tronului, vegheat îndeaproape de Pisicâinele Gavril, mentor şi regent de facto. În jurul lui Teodosie se joacă frenetic tot soiul de jocuri având ca scop acapararea puterii, în care se implică alte personaje fistichii precum Oliviu, Somnul protector, un peşte pitoresc şi un fel de baron local care îşi are reşedinţa pe fundul Lacului Rece şi care se deplasează pe uscat cu un acvariu de voiaj. Alţi baroni locali mai mult sau mai puţin implicaţi în evenimente sunt Bufniţa Caliopi, cultivatoare de căpşuni şi rivală prin tradiţie a Minotaurului Samoil, crescătorul de ciuperci. Mai toată lumea mişună şi conspiră, ba furnicile violet, ba cele verzi, ba maleficul duce Otto, al cărui domeniu se află departe în nord (sau sud?) şi care construieşte sumedenie de aparate diabolice.

Nu lipsesc scenele de capă şi spadă, luptele şi bătăliile sângeroase, răsturnările de situaţie, luările de prizonieri, întâmplările burleşti. Ca orice autor postmodern care se respectă, Răzvan Rădulescu nu se ia prea în serios şi practică în permanenţă jocul parodic, pastişa controlată şi referinţele textuale mai mult sau mai puţin explicite, cu trimiteri de la scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung până la Contele de Monte Cristo (însuşi numele romanului şi al personajului principal trimit la scrierea atribuită lui Neagoe Basarab). Tot în manieră postmodernă, autorul intervine uneori brutal în naraţiune, chipurile pentru a clarifica lucrurile, pentru a-i „explica” cititorului care îi sunt intenţiile sau pentru a da în vileag o „corespondenţă” cu editorul care îi impune anumite constrângeri. Nimic nou sub soare de altfel.

Teodosie cel Mic e construit pe tipicul unui basm modern, unde efectul asupra cititorului este în mare măsură obţinut din tensiunea dintre ciudăţenia aparentă a alcătuirii unor personaje şi naturaleţea cu care ele se comportă sau se exprimă. Apariţii bizare, demne de Urmuz (sau de Istoria ieroglifică), Pisicâinele sau Somnul protector vorbesc ca şi cum ar fi fost luaţi dintr-un cartier bucureştean al vremurilor noastre. Spaţii îndeobşte familiare locuitorilor mai vechi ai Capitalei (precum celebra cofetărie Lămâiţa de peste drum de Liceul Lazăr) devin locuri cu dublă funcţie, mundană şi magică, sedii ale unor întâmplări ciudate, iar coborârea lui Teodosie într-o scorbură seamănă izbitor cu voiajul lui Alice prin vizuina iepurelui. Sunt procedee de altfel intens exploatate în proza contemporană (le foloseşte în bună măsură şi T. O. Bobe în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, vezi aici). 

Răzvan Rădulescu ţine în mână remarcabil de bine toată această ţesătură complicată. Limbajul e de un firesc notabil, dialogurile sunt alerte, pasajele narative alternează cu fragmente de scrisori trimise de conspiratori sau rapoarte militare (cam cum procedase de altfel autorul şi în precedentul său roman, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, vezi aici). Dintre procedeele de limbaj se detaşează construcţiile de tip portmanteau (Pisicâinele, căpercile – din căpşune + ciuperci etc.) În vreme ce nimeni nu le poate contesta un anume coeficient de charm, asemenea mecanisme riscă să devină obositoare. Paradoxal, e posibil ca tocmai aceasta să fi fost şi intenţia romancierului, care va fi dorit să scrie un roman în care personajul central să nu fie un erou anume, ci Mecanica însăşi – o mecanică a formei şi a expresiei deopotrivă. În sensul acesta, Teodosie cel Mic e un roman seicento, căci secolul al XVII-lea e prin excelenţă secolul mecanicii şi mai puţin o parodie a moravurilor şi vieţii politice româneşti.

Blogul acesta împlineşte azi cinci ani de existenţă. E o vârstă respectabilă şi la scala unei vieţi de om ar fi probabil echivalentă cu 50-60 de ani, fără ca asta să însemne în sine că e un lucru bun sau rău.

19 iulie 2012

Aventuri cu Tică şi Rică (III)

1 comments

Rămăsesem dator încă de prin iarnă cu câteva rânduri despre ultima parte a trilogiei cu Tică şi Rică a lui Leonid Petrescu, Tică şi Rică în ţara imposibilului (Editura Tineretului, 1966). Despre primele două cărţi am scris aici şi aici. De data asta, autorul nu îşi propune o temă nouă, ci reia subiectul din Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa (1958), unde cei doi copii certaţi cu învăţătura sunt aruncaţi într-un teritoriu straniu, în care nu funcţionează legile naturii aşa cum ar trebui ele cunoscute din manualele şcolare. La fel şi aici. şi tot la fel, băieţii sunt însoţiţi pas cu pas de un misterios Vrăjitor, unul bun şi atotcunoscător, dar eminamente laic, adept convins al explicaţiilor materialiste.

Recrutarea (ca să vorbesc în termeni conspirativi) se face în compartimentul trenului care îi duce pe prieteni într-o banală vacanţă la Buşteni. Vrăjitorul îi invită la aventură cu argumente utilitariste, fără să abandoneze niciun moment morga de Peştaloţiu serios, deşi sintaxa discursului mai şchiopătează:

- Aşadar, băieţi – începu Vrăjitorul să le vorbească, cu glasul lui de bas – pare-se că încă nu aţi aflat că fizica, chimia şi alte ştiinţe sunt necesare la fiecare pas, în orice situaţie. Că atunci chiar când ţi se pare că ceea ce faci nu are nici în clin nici în mânecă cu legile lor, ştiinţa este totuşi mereu prezentă.

Ceea ce s-a schimbat de la prima carte încoace e atitudinea copiilor, care de data asta sunt dornici să înveţe, nu-şi mai afirmă cu mândrie ignoranța şi au lăsat la o parte atitudinea suficientă. Ei au adoptat implicit deviza „Să ştim”, care dă şi titlul colecţiei în care a apărut cartea. ţara imposibilului e organizată pe principiul unui parc de distracţii. Vizitatorii primesc la intrare un ghid care le permite să aleagă traseele pe care vor să le parcurgă, în realitate domenii în care sunt suspendate legile domeniului ştiinţific respectiv:

Traseul 1: Nu ne pasă de electricitate. – Jos centimetrul şi gramul! – Ce-ţi trebuie magnetismul?
Traseul 2: Ne lipsim de pârghii. – Adio, legea lui Arhimede! – La revedere, domnule Bernoulli!
Traseul 3: Habar n-am de hidrodinamică! – N-am ce face cu chimia. – Să renunţăm la catalizatori...
Traseul 4: Fenomenele frecării nu sunt pentru noi. – Legile căldurii ar putea lipsi.
Traseul 5: ... şi lista continua aşa mai departe.
- Ei, v-aţi hotărât? făcu mustăciosul.
- Eu zic s-o luăm metodic. Începem cu primul traseu şi, pe urmă, vedem noi ce se întâmplă, propuse Tică.
- Perfect! zise Rică.

Distopia lui Leonid Petrescu e bazată pe o idee destul de des exploatată în literatura educativă, aceea de a construi o lume ficţională în care legile ştiinţelor nu funcţionează, iar eroii simt pe pielea lor cum e. Am avut ocazia nu demult să vedem la lucru acest mecanism în povestea Liei Gheraskina, În ţara lecţiilor neînvăţate (vezi aici). Pe traseul 1, Tică şi Rică constată cât de greu e de trăit într-un spaţiu în care obiectele se electrizează şi se magnetizează contrar obişnuinţei sau în care te pomeneşti deodată redus la dimensiunea câtorva microni. E amuzantă întâlnirea băieţilor cu un protozoar (vorbitor şi destul de simpatic, de altfel) care le apare ca „un balaur înspăimântător, înalt cât doi elefanţi”:

Rică îşi încheie haina şi se înclină ceremonios:
- Rică, zise el.
- Protozoar – zise balaurul, aplecându-se la rându-i. Încântat. Aş vrea să vă propun ceva.
- Să auzim.
- Urcaţi-vă deasupra mea şi o să vă conduc prin diferite locuri interesante din lumea micronilor.

Incursiunea în domeniul fizicii violate continuă cu păţanii ce implică obiecte uzuale care nu funcţionează, pentru că se bazează pe legile pârghiilor, principiul lui Arhimede sau pe legea lui Bernoulli. Chimia nu are parte de prea mult spaţiu, dar aflăm cum ar fi viaţa fără catalizatori sau fără respectarea legilor soluţiilor. Ultimul traseu, cel în care sunt încălcate legile frecării şi ale căldurii, constituie variaţii (destul de supărătoare) ale unor pagini din Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa. În fine, aventura se încheia printr-o raită cu maşina timpului (cea din cartea lui Wells), ocazie cu care băieţii fac cunoştinţă cu mari savanţi (Faraday, Newton), întâlnesc un alchimist şi un locuitor al vechii Atene, ba chiar şi un om din Neanderthal. Asta desigur până să se trezească din nou în compartimentul de tren în care începuse totul.

În comparaţie cu primele două  cărţi ale ciclului, Tică şi Rică în ţara imposibilului e practic neideologizată. Nu există niciun element care să amintească de ideologia dominantă a epocii, poate cu excepţia termenului „tovarăşe” cu care i se adresează băieţii pilotului unui avion care nu pornea (pentru că nu funcţiona legea lui Bernoulli, desigur). Mi-e greu să spun totuşi în ce măsură ar gusta această carte copiii anului 2012, deşi ilustraţiile sunt destul de atrăgătoare. 

13 iulie 2012

La concert cu mitocanul interbelic

0 comments

Avem adesea senzaţia că etalarea mitocăniei la concertele clasice e un atribut al vremurilor noastre, că publicul din trecut era mult mai educat şi se comporta mai civilizat, mai ales dacă vorbim de publicul din mult-idealizata epocă interbelică. Noi, deh, după atâtea decenii de comunism, compensate iute cu douăzeci de ani de capitalism fără restricţii, am avea, chipurile, unele scuze. Există tot felul de locuri comune pe care n-ai cum să le demontezi decât cu ajutorul unor documente de epocă.

Revin azi la Jurnalul unei fete greu de mulţumit, ţinut de Jeni Acterian între 1932 şi 1947. Autoarea, melomană pasionată, frecventează asiduu sălile de concert ale Capitalei. Are şi ce asculta (despre interpreţii care se produc în anii 1930, cu altă ocazie). În noiembrie 1936 asistă la un concert Enescu la Ateneu. E o seară ratată mai ales din cauza publicului:

Concertul de marţi seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost şi din cauza publicului care făcea gălăgie. Cădeau pe jos, răsunător şi cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poşete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile, pe atât de necesare persoanelor snoabe. După pauză Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat şi a început să cânte. După câteva fraze a trebuie să se oprească. Afară nu se sunase sfârşitul pauzei şi tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze, şi cel feminin, care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret şi pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de 5 minute cu vioara de-a lungul trupului şi cu o aparentă resemnare (foarte aparentă [sublinierea lui Acterian]), până s-a instalat lumea care nu mai sfârşea de intrat. După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poţi.

Comportamentul contemporanilor noştri nu e cu mult diferit de cel al contemporanilor domnişoarei Acterian, atâta că acum nu se mai scapă pe jos la concert face-à-main-uri, ci sună telefoanele mobile.

Fragment dintr-o înregistrare cu Sonata Kreutzer interpretată de Enescu:


8 iulie 2012

☺☺☺ Bianca Burţa-Cernat – Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică

5 comments

În cazul cărţii Biancăi Burţa-Cernat, o trecere rapidă de la un titlu neinspirat (Fotografie de grup cu scriitoare uitate, Cartea Românească 2011), direct la subtitlul Proza feminină interbelică nu are cum să nu prindă bine. E vorba de un grup de opt scriitoare, relativ puţin cunoscute, desconsiderate de canonul oficial: Ticu Archip, Henriette Yvonne Stahl, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Sanda Movilă şi Sorana Gurian. Alături de mult mai galonata Hortensia Papadat-Bengescu, aceste nume ar putea alcătui un grup de nouă muze (sau poate chiar valkirii, mai ştii?) pe care unii le-ar putea opune mulţimii cu un cardinal mult mai mare a autorilor bărbaţi.

Scriind această carte, Bianca Burţa-Cernat nu are niciun moment intenţia de a răsturna ierarhiile curente. Ar fi fost de-a dreptul nerealist, dacă luăm în seamă fie şi numai statutul de istoric literar începător al autoarei, deşi corect e să spunem că opiniile sale contrazic uneori aprecierile unor specialişti galonaţi, de genul Elenei Zaharia-Filipaş. Pe de altă parte, o lărgire a câmpului de preocupări, o mai bună cunoaştere a unor personalităţi şi opere căzute în uitare nu are cum să strice. E un efort lăudabil, care a presupus o documentare laborioasă şi probabil nenumărate ore petrecute prin biblioteci. Există şi o secţiune mai degrabă teoretică, nu foarte lungă, care tratează problema raportului dintre periferie şi centru în materie de literatură, chestiunea literaturii feminine şi a cantonării acesteia într-un fel de ghetou cultural.

Cele opt studii de caz consacrate autoarelor sus-pomenite sunt organizate similar şi destul de cuminte, cu o schiţă biografică urmată de o trecere în revistă e receptării în epocă, la care se adaugă o discuţie a scrierilor lor mai importante. În materie de detaliu biografic unificator, rama fotografiei de grup pomenite în titlu ar putea fi reprezentată de Sburătorul, cenaclul patronat de Lovinescu, figură paternă şi – ar zice unele guri rele – cu unele apropieri mai puţin inocente de unele dintre autoare. Pentru că asta nu e o prezentare, ci o simplă expunere de păreri ageamii, să spun că cel mai mult mi-au plăcut capitolele consacrate lui Ticu Archip şi Soranei Gurian. Mărturisesc că n-am citit nicio scriere a acestor două prozatoare, dar datele lor biografice şi problematica operei lor (mai amplă în cazul celei dintâi, mai subţirică la cea de a doua) mă fac curios.

Ticu Archip (1891-1965), inspirat numită de autoare „doamna hieratică de la Sburătorul”, profesoară de matematică, probabil nu tipul domnişoarei Cucu, e o prezenţă discretă şi care „refuză autobiograficul”. D-na Burţa-Cernat o opune autenticismului camilpetrescian şi semnalează un obiectivism psihologic bine condus. Ticu Archip e autoarea unei trilogii intitulate Soarele negru, din care au apucat să apară până în 1949 primele două părţi. Foarte interesantă (mai ales ca biografie) e Sorana Gurian (1913(?)-1956), congeneră şi coreligionară a lui Max Blecher, a cărei viaţă are ceva din existenţa unei Mata Hari.

Fotografie de grup cu scriitoare uitate are meritul de a aduce în discuţie figuri literare mai degrabă obscure. Nu e însă vorba de apariţii exotice şi atât (precum Maica Smara, feminista avant la lettre, sau Lucrezzia Karnabatt, caraghioase, dar nule ca valoare), ci de autoare care ar putea rezista la o analiză mai serioasă. Refuzul unor grile rigide sau intens ideologizate, precum cele puse la dispoziţie de feminism sau studiile de gen, e un merit clar al cărţii. Desigur, s-ar mai fi putut lucra la detalii. De pildă, o listă a participantelor la şedinţele cenaclului Sburătorul înregistrează, printre multe doamne, numele Atta Constantinescu. Gafă jenantă. Atta, în ciuda vocalei finale, e nume bărbătesc. Atta Constantinescu a fost un politician interbelic, membru în guvernul Antonescu, deţinut politic în primii ani de comunism. Ar mai fi fost loc şi pentru corectarea unor greşeli de tipar, dar n-ai ce să le ceri, sunt Cartea Românească, nu Routledge, ca să nu mai spun că un index de nume ar fi fost extrem de util...
 ***
Să lăsam un pic la o parte chestiunile serioase şi să răsfoim Turnul Babel, colecţia de portrete literare realizată la începutul anilor 1940 de Neagu Rădulescu, publicist şi caricaturist azi desuet (vezi aici pentru o prezentare). Rădulescu e cât se poate de incorect politic şi scrie în capitolul intitulat Coţofenele din Câmpineanu (unde era locuinţa lui Lovinescu şi primul sediu al Sburătorului):

Dacă pe un Adam îl cunoşti când e înhăitat cu muzele după ifose, chică, tocurile scâlciate dela pantofi şi gulerul cenuşiu al cămăşii, pe o Evă care face chiftele şi cartofi prăjiţi din cuvinte, e mai greu s-o identifici.
Un lucru este sigur. Orice poetă calcă în străchini. Adică merge pe stradă cam anapoda, parcă ar juca şotron, sau parcă ar avea pantof numai într-un picior. De ce, nu prea ştiu. Poate fiindcă în gând fuge cu traista după rime, sau pentru că tot în gând încheie haina şi pantalonii unui capitol de roman.
Dacă într-o duminecă, pe la 6 după amiază, plictisit de cinematografe şi fiindcă muzeul zoologic e închis, vrei să cunoşti câteva specimene ale literaturii feminine, cobori imediat pe Câmpineanu la cenaclul maestrului Lovinescu. Ele sunt acolo, cocoţate pe câte şapte perne pe divanul din fund. Apariţia ta lângă uşă e foarte comentată.
[...]
Nu seamănă nici a femei, nici a bărbaţi. Eşti sigur că maestrul Lovinescu le păstrează în cutie şi le scoate numai dumineca la cenaclu.

Caricatura lui Neagu Rădulescu o reprezintă pe Lucrezzia Karnabatt (1887-1960). 

6 iulie 2012

O fată greu de mulţumit şi câteva din impresiile ei muzicale

2 comments
Judecând după notaţiile din Jurnalul unei fete greu de mulţumit, gusturile muzicale ale lui Jeni Acterian nu contrazic aşteptările pe care le-ai avea de la o fată de bună condiţie intelectuală a anilor 1930. În cămăruţa din casa părintească de pe Căpitan Preoţescu 22, găsim un aranjament convenţional cu „[u]n cap al lui Nietzsche în peniţă, la care ţin mult; o mască a lui Beethoven; un tablou în cărbune cu capul lui Beethoven şi fotografiile lui Dostoievski, Shakespeare şi Wagner”.

Ca şi alţi melomani ai epocii (cazul lui Anton Holban e notoriu), Acterian urmăreşte atent transmisiunile de la marile evenimente muzicale europene. Însemnarea de pe 8 august 1936 (când autoarea avea puţin peste 20 de ani) se referă la o reprezentaţie de la Festivalul de la Salzburg:

La ora 18, posturile noastre de radio transmit din Salzburg „Maeştrii Cântăreţi” de Wagner. La pupitru: Arturo Toscanini, cu Lotte Lehmann în rolul Evei, Hans Herman Niesen în Sachs şi Charles Kulmann în rolul lui Walter. E unul din marile evenimente muzicale ale anului. De n-ar lătra câinele.

Grafia numelor străine e cam după ureche (Herman în loc de Hermann, Niesen în loc de Nissen). Peste două zile autoarea jurnalului notează:

Wagner-ul de alaltăieri a fost prima mea adevărată şi totală emoţie muzicală. Perfecţia execuţiei Filarmonicii din Viena nu poate fi descrisă. Probabil mâna lui Toscanini. Cu toate acestea, poate că ar fi fost de dorit alte voci. Lotte Lehmann, Niesen, Kulmann şi alţii nu m-au entuziasmat. Aş fi preferat, poate, să ascult numai orchestra.

Începătoare în ale creaţiei wagneriene, Jeni Acterian intuieşte un adevăr îndeobşte cunoscut, anume că în drama muzicală a compozitorului german partea melodică e distribuită în principal orchestrei, în vreme ce vocea are un rol mai mult declamator. De aici poate şi dorinţa naivă de a fi ascultat doar orchestra.

Uvertura la Meistersinger dirijată de Toscanini:

Fotografia (de aici) surprinde scena finală a Maeştrilor... în montarea de la Salzburg 1936. Citatele sunt luate din Jurnalul unei fete greu de mulţumit, ediţie nouă revăzută, Humanitas 2008.

4 iulie 2012

☺☺ Alexandru Ecovoiu – După Sodoma

4 comments
Să nu faci ce face popa, să faci ce spune popa, glăsuieşte înţelepciunea abisală a poporului nostru. E un îndemn moral la care te-ar putea duce gândul citind cea mai recentă carte a lui Alexandru Ecovoiu, După Sodoma (Polirom, 2012). Popa din zicală nu e, desigur, popă, ci ditamai profesorul de etică. Îl cheamă Thomas, e danez cu unele rădăcini ruseşti, măcar prin bunica Antonia. Asta dă întotdeauna bine la public, ruşii i-au dat umanităţii pe Dostoievski sau Rasputin. E bărbat încă tânăr, chipeş, cu succes la femei şi categoric inteligent, un exemplar tip mascul alfa, cum ne spune într-un loc, cu guriţa lui auctorială, însuşi scriitorul.

Toate bune şi frumoase. Poate aflat în pragul vârstei mijlocii, cu crizele ei, poate din alte motive pe care le putem bănui la nesfârşit, Thomas cedează tentaţiei de a săpa în propriul trecut. Ar avea ce descoperi. Ca student fusese donator de spermă (prin intermediul unei agenţii specializate, Cryos), iar acum îi vine ideea de a da de urma progeniturilor sale răspândite pe diferite meridiane ale globului. Cu ajutorul unui hacker, el depistează câţiva din copiii concepuţi la distanţă cu femei necunoscute şi porneşte – detectiv amator, dar pasionat – pe urmele materialului său genetic. Primul episod al căutărilor lui Thomas ne duce în Olanda, ţară care trece în conştiinţa populară drept un paradis al libertinajului, unde copilul (o fată) fusese conceput de una din membrele unui cuplu de lesbiene (Helga şi Maricrisa). Eroul nostru le vizitează, fac tustrei sex în grup (dovadă că şi homosexualitatea e un concept fuzzy de-a binelea), ba mai rău, a doua zi Thomas se culcă şi cu Anna, fiica lui naturală. În urma actului incestuos, aceasta va rămâne însărcinată, dar se va sinucide, evitând în ultimul moment o situaţia încurcată pentru romancier. Neastâmpăratul tată la distanţă nu se va linişti, ci va continua să-şi depisteze odrasle în Spania sau Statele Unite. Va intra şi în această din urmă ţară într-o încurcătură de toată frumuseţea, dar să nu stricăm plăcerea cititorului curios să parcurgă cartea.

Cu După Sodoma, Alexandru Ecovoiu continuă, cu ambiţii evident mai mari, eforturile de emancipare sexuală ale literaturii noastre din ultimii ani. Suntem departe de naraţiunile autoscopice ale unor tineri mai mult sau mai puţin rebeli care îşi explorează experienţele şi ţin cu tot dinadinsul să le comunice cât mai plastic cititorului. Ecovoiu ţinteşte mai sus. Thomas e desigur un simplu pretext al defrişării unui teren mai larg, pentru o discuţie mai cuprinzătoare a unor cestiuni sexuale, identitare sau de gen. Suntem într-o lume post-ceva (de unde şi prepoziţia ce precede Sodoma din titlu), referinţele biblice nu lipsesc, dar sunt mai degrabă mijloace de punere pe o pistă falsă. Textul romanului e năpădit de divagaţii, de interogaţii retorice, de referinţe culturale, de răsuciri lexicale, unele mai izbutite, altele mai modeste în realizare:

Trăia pe o planetă pe care Dumnezeu, după cum susţinea Antonia, avea să o distrugă, oricum, într-o bună zi, omorând până şi ultimul cimpanzeu, pentru ca nu cumva – după cum decretase Darwin – maimuţa, pe o altă scară a evoluţiei, să ajungă iar om. Pentru ce s-ar mai fi mirat Thomas că fiica lui, nefiică, era crescută de un cuplu necuplu într-o lume nelume? Sau poate acesta era mersul lucrurilor şi Dumnezeu îşi luase de tot mâna de pe oameni, lăsându-i să creadă că rostul existenţei lor era tocmai plăcerea. Omul e născut pentru plăcere, el simte, maxima lui Pascal părea că pune capac.

Alexandru Ecovoiu a plasat acţiunea romanului în Danemarca, probabil şi pentru că România nu ar fi oferit materie credibilă pentru aşa ceva. Din păcate, cadrul danez e stângaci conturat, autorul pare să se fi documentat citind la repezeală un articol despre Danemarca apărut într-o revistă cu foi lucioase. În definitiv, ce ştie omul de pe stradă despre ţara cu pricina? Păi ştie că e ţara lui Hans Christian Andersen, a lui Hamlet, a lui Kirkegaard sau, în definitiv, a Micii Sirene din Copenhaga. Romancierul pedalează ad nauseam pe aceste clişee (îmbinându-le, eventual, cu consideraţii pretenţioase, în realitate de o banalitate crasă), cu riscul de a stârni zâmbete amuzate. Iată un exemplu din numeroasele posibile:

[...] Danemarca avea impozite mici, fluvii de bere, femei de vis; A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea? striga, din goana motocicletei, rezolvând, pentru un moment, prin schimbarea unui semn de punctuaţie, dilema care, de fapt, îl omorâse pe Hamlet. Care e întrebarea? Interogarea existenței, un fel de reducere la absurd a oricărei probleme existenţiale.

Thomas e un personaj puternic, reflexiv, poate prea reflexiv, dar aşa pare să-l fi dorit romancierul. Celelalte personaje sunt sumar conturate, uneori fără substanţa psihologică pe care ar fi fost de dorit să o aibă (bibliotecarul Berger, Jasper, prietenul din tinereţe, revenit deus ex machina din Armata Salvării etc.) Cu ce rămânem, în definitiv, din După Sodoma? Greu de spus. Răspunsul la această întrebare depinde în mare măsură de cititor, de gustul şi aşteptările acestuia. Aş spune totuşi că avem de a face cu o ratare. Câteva momente stilistice reuşite nu compensează multitudinea clişeelor, retorismul facil, reflecţia de nivel tabloid.

1 iulie 2012

☺☺☺☺ Lucian Boia – Jules Verne. Paradoxurile unui mit

3 comments

Dacă tot se poartă confesiunile de tip oracol şcolar, mărturisesc că prima mea carte citită... mi-a fost citită de alţii, pentru că pe la cinci ani şi ceva nu eram încă alfabetizat. Rând pe rând, diferite rude mi-au citit din Doi ani de vacanţă de Jules Verne, ca să pot şi eu să mă bucur de cadoul pe care mi-l făcuse de Crăciun o prietenă a familiei. A fost, ca să zic aşa, dragoste la prima auzire, Jules Verne m-a vrăjit cu povestea lui, aşa că atunci când am învăţat să citesc am căutat de îndată o altă carte a romancierului. Am găsit prin casă o ediţie veche din Goana după meteor, de care m-am apucat cu sete. Dezamăgirea a fost cruntă. Printre personajele noii cărţi nu se numărau Brian, Gordon sau Doniphan, eroii din primul roman de care mă ataşasem de parcă ar fi fost oameni în carne şi oase. M-am bucurat totuşi să dau peste numele de Gordon, atribuit însă unui cu totul alt referent decât conducătorul comunităţii de băieţi din Doi ani de vacanţă, acest Împărat al muştelor cu happy end. Am învăţat pe pielea mea adevărul dureros că de cele mai multe ori o carte care ţi-a plăcut chiar se termină cu ultima pagină, dar am rămas până azi cu o slăbiciune vinovată faţă de Jules Verne.

Ca să revin de pe arătură, tema postării de azi e carte lui Lucian Boia, Jules Verne. Paradoxurile unui mit, traducerea românească realizată de autor a ediţiei franceze apărută la Humanitas în 2005. Nereeditată de atunci, cartea e aproape imposibil de găsit şi are toate şansele să capete statut de captură bibliofilă. Nu e, aşa cum s-ar putea crede, o biografie a lui Verne. În tradiţionalul cuplu om-operă cel de al doilea termen i se acordă o mai mare atenţie decât primului, deşi nu sunt ocolite acele trăsături ale personalităţii care vor fi jucat un rol în creaţie.

Avem de a face cu o colecţie de eseuri care îşi propun, pe de o parte, să dezamorseze o serie de mituri care înconjoară produsele literare ale lui Jules Verne, iar pe de altă parte, să scoată în evidenţă modul în care se exprimă în operă mentalităţi, ideologii, atitudini, concepţii evident extraliterare. Pentru cine cunoaşte cărţile lui Lucian Boia, asemenea preocupări nu sunt noi; autorul este probabil principalul demolator de mituri şi idei de-a gata din cultura Română a ultimelor decenii (despre alte cărţi ale istoricului am scris, printre altele, aici, aici, aici sau aici). Sunt adevăruri surprinzătoare pentru ageamiul care a citit cărţile lui Verne. Aflăm de pildă că romancierul era pasionat de teatru, că a scris şi câteva piese (fără valoare), resemnându-se să dea multor din dialogurile din cărţi un caracterul unui schimb de replici pe o scenă. O doua mare iubire intelectuală era geografia. Contrar clişeului, Verne nu a contemplat lumea din fotoliu, citind monumentala Geografie universală a lui Élisée Reclus, ci a şi călătorit destul de mult, fiind proprietarul mai multor iahturi. N-a fost însă un globe trotter şi a trebuie să se documenteze temeinic pentru romane.

Cât priveşte vizionarismul lui Verne, lucrurile trebuie nuanţate, susţine Lucian Boia. Francezul a fost departe de pionieratul care i se atribuie în anticiparea unor invenţii precum televiziunea (Castelul din Carpaţi) sau zborul cu un aparat mai greu decât aerul (Robur Cuceritorul). Viziunile lui utopice, atâtea câte au fost, nu au avut anvergură şi s-au limitat la grupuri relativ restrânse. Pentru Jules Verne soluţiile sunt mai degrabă individuale decât universale, se salvează fiecare cum poate, eventual însoţit de un grup de prieteni. Cetăţi utopice în sensul clasic găsim rar (ca în Cele 500 de milioane ale Begumei, roman a cărui paternitate este disputată). În materie de imaginaţie, soluţiile alese de acesta sunt destul de cuminţi şi nu ating nici pe departe gradul de imaginaţie şocantă al unora din contemporani. Ca ilustrare, se citează faptul că la Jules Verne nu găsim picior de extraterestru, deşi călătoriile spaţiale nu lipsesc (De la Pământ la Lună, Hector Servadac etc.), creaturile monstruoase sunt ca şi absente (cu excepţia unor dinozauri din O călătorie spre centrul Pământului). Sunt zone în care imaginaţia unui Wells sau Conan Doyle s-a dezlănţuit mai târziu (ca să nu mai vorbim de potopul de ciudăţenii din secolul care a urmat). Jules Verne nu este nici măcar fondatorul literaturii SF (scrierile lui Poe sunt mult anterioare).

În materie de iscusinţă literară propriu-zisă, Jules Verne e de-a dreptul modest. Personajele sunt liniare şi previzibile, cu un ridicat grad de tipizare, psihologia are adâncimea unei băltoace, iar mecanismele epice nu trec cu mult peste cele ale lui Dumas-tatăl sau Eugène Sue. Eroul julesvernian tipic e un raţionalist şi dacă se mai nimereşte câte un savant nebun, acesta îşi găseşte pedeapsa exemplară. Capitole interesante scrie Lucian Boia despre receptarea operei lui Jules Verne şi manipularea acesteia în comunism, despre raporturile scriitorului cu editorul Hetzel (care impunea adesea schimbări în text) sau despre chestiunea paternităţii unora din manuscrisele postume, o parte din ele fiind aparţinându-i cel puţin în parte de fiului său, Michel. Alte teme arzătoare (pentru unii din noi, azi, nu pentru contemporanii lui Verne!) sunt rasismul, atitudinea faţă de femei sau corectitudinea politică. Nu trebuie să surprindă pe nimeni că romancierul le-a soluţionat într-o măsură nesatisfăcătoare pentru noi, cei de azi. Dar – şi e un lucru pe care Boia îl subliniază în mai toate cărţile sale – e o greşeală să reproşezi trecutului că nu operează cu aceleaşi standarde ca cele ale contemporaneităţii. Scriitor slab a fost, prea original n-a fost nici în teme, nici în tratarea lor, previzibil şi schematic, cât cuprinde, dar rămâne şi azi un autor de mare succes. Explicaţii pentru această surprinzătoare remanenţă a lui Jules Verne ar exista, dar mai bine citim cartea de faţă pentru a vedea ce are să ne spună Lucian Boia.