30 octombrie 2012

Critica e sufletul comerţului (1)

2 comments
S-a vorbit destul de mult, în ultimele săptămâni, despre rolul şi legitimitatea criticii literare într-o lume digitalizată, în care informaţia se propagă aproape instantaneu, iar democratizarea spaţiului de exprimare a opiniilor atinge cote din ce în ce mai înalte. S-au conturat destul de limpede taberele, a celor care apără statutul pontifical al criticului literar „de meserie” şi, în opoziţie, a celor care susţin mai mult sau mai puţin deschis că vremea criticului literar care dă tonul receptării, care emite verdicte şi face sau desface destine literare a apus. Opiniile pe care le-am exprimat aici mă apropie mai mult de cel de al doilea grup. Am susţinut - şi susţin - dezvoltarea a ceea ce numesc societatea civilă a cititorilor în calitate de contrapondere la casta criticilor oficiali/oficializaţi.
 
Probabil că n-ar avea nimeni mari reproşuri de făcut criticilor dacă mulţi din membrii tagmei nu s-ar compromite prin judecăţi de-a dreptul jenante, prin îndelungi pauze ale spiritului critic şi clarităţii de judecată pe care - vezi bine - ne-am aştepta să le etaleze. Mai grav încă, câteodată poţi bănui că la mijloc sunt interese extraestetice, necesitatea de promovare a unor scrieri şi/sau a unor autori.  „Dovada, dovada!” vor exclama unii, ca la sinistrul proces de la Târgovişte.
 
Ca răspuns la un asemenea îndemn (reproş?) deschid azi antologia de texte laudative publicate de regulă pe coperta a IV-a sau în prefeţele unor volume apărute în ultimii ani, florilegiu pe care l-am intitulat Critica e sufletul comerţului. Textele aparţin unor critici sau literaţi consacraţi şi nu le fac cinste, oricât am da-o pe după cireş.
 
Deschiderea o facem cu distinsul Eugen Negrici, care scrie pe coperta a IV-a a romanului Jurnal de sociolog de Carla Motrogan:
 
Poate că titlul acestui volum ne zâmbeşte ironic, amintindu-ne că nimic, în era post..., nu poate şi nu merită să fie luat în serios. Dar senzaţia pe care ţi-o lasă cartea, efectul ei îl îndreptăţesc.
Realizezi la sfârşitul jurnalului că ţi s-a livrat pe nesimţite, într-un stil crud şi jucăuş ce te prinde şi te corupe, o radiografie uimitoare a vieţii din Tribalida, adică din România anilor '90.
 
Despre Jurnal..., o carte foarte modestă de altfel, am scris mai demult aici. „Radiografie uimitoare” e o exagerare cât China, dar mă rog, cu gustul omului nu te pui. Poţi însă cu greu contesta lipsa de coerenţă a argumentului din primele două fraze.
 
O altă carte subţirică (calitativ, desigur) care are parte de o introducere pompos intitulată „Bildungsromanul unei structuri literare” semnată de Simona Popescu, este Dublul, un roman de Ara Şeptilici (vezi postarea mea aici, să mi se ierte rima involuntară).  După ce flutură referinţe la autori precum Nabokov, Boris Vian sau băştinaşul Radu Petrescu, exegeta conchide (text pe coperta a IV, ca să priceapă oblu cumpărătorul):
 
Dublul, un roman este o carte ambiţioasă, o carte a combinaţiilor de detalii „care duc la sclipiri senzuale fără de care o carte este moartă”, cum ar spune Vladimir Nabokov. O carte vie, care sper să aibă parte de cititori pe măsură.
 
Foarte just, sper ca cititorii cărţii să fie vii, nu de alta, dar ar fi de un suprarealism supărător să fie decedaţi. În rest, încă o carte pe care publicul, în mărginirea şi ingratitudinea sa, riscă să n-o merite.

28 octombrie 2012

☺☺ Magda Cârneci – FEM

4 comments

Spunea cineva (nu importă cine, dar cred că destul de adevărat) că un scriitor care face politică îşi pierde din capul locului cam jumătate din cititori. Nu ştiu cum stau lucrurile cu o autoare a cărei eroină se adresează, aproape obsesiv, bărbatului iubit cu apelativul „dragule”, dar mă tem că şi aici pierderile de public pot fi însemnate. E vorba, ca să nu fie loc de speculaţii, de Magda Cârneci, care nu cred să se fi gândit la asta în timpul considerabilei gestaţii (1995-2005, 2010) la FEM, recentă apariţie la Cartea Românească (2011). Calapodul cărţii nu e prea complicat. Volumul e o suită de povestioare, unele autoscopice, altele mai degrabă heteroscopice, disimulate sub pretextul unor misive adresate de o femeie („eu sunt un fel de şeherezadă”) unui bărbat, mai degrabă fost decât actual iubit (căci viitorul e de o imprecizie epistemică admirabilă).

Un scurt capitol introductiv (Demaraj, nu Derapaj, ca romanul lui Ion Manolescu!) ne iniţiază în procedeul romancierei şi face un exerciţiu retoric de captare a atenţiei destinatarului (sus-numitul bărbat, în realitate cititorul cărţii):

Dragule, să nu te sperii, am să-ţi spun un secret, eu sunt un fel de şeherezadă. O mică şeherezadă de apartament de bloc dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraş de provincie, o şeherezadă a ta, personală, chiar dacă tu nu vrei să-mi tai capul mâine dimineaţă dacă nu-ţi povestesc cele mai extraordinare istorii care să te ţină treaz toată noaptea. Pentru asemenea lucruri, ai la îndemână televizorul, ştiu prea bine că tu consumi în fiecare seară mari cantităţi de reportaje şi filme poliţiste şi melodrame şi porno şi documentare şi atâtea altele... [...] Nu, fii liniştit, nu o să te moralizez, eu o să fiu o şeherezadă mai blândă, care-ţi povesteşte despre mine, despre noi, întâmplări mărunte şi totuşi stranii pe lângă care trecem fără să le dăm importanţă, istorioare uimitoare şi totuşi normale, scene misterioase pe care de obicei le uităm, memoria noastră le lasă cu încăpățânare sau cu frică deoparte. O să-ţi povestesc despre mine şi de fapt despre tine, şi de fapt despre noi, chiar dacă ţie ţi se pare că asta nu are importanţă, viaţa ta, viaţa noastră nu are valoare, iar istorioarele ei stranii şi mai puţin.

Cam necioplit bărbatul acesta şi destul de puţin pregătit să priceapă adâncimile sufletului (trupului?) femeiesc. Oricum, naratoarea („sunt un vânător [sic] de stări speciale, iradiante, sunt o căutătoare de imagini intense”) speră să trezească ceva în sufletul destul de placid al partenerului, mai înclinat să caute senzaţiile tari la televizor sau pe internet decât în sufletul femeii de lângă el. Va începe cu relatarea unor întâmplări din copilărie şi adolescenţă, cu evocarea mamei şi a surorii bondoace şi a primelor experienţe erotice, destul de plate de altfel. Forţa motrice e expunerii o constituie declarata dorinţă de mărturisire, văzută ca mijloc de evadare dintr-un şir de viziuni cvasi-onirice care o bântuie („Dragule, trebuie să-ţi povestesc. Trebuie să descarc din mine viziunile acestea ciudate”).

O suită de texte consacrate corporalităţii (tripticul corpul prezenţei – corpul iubirii – corpul lucidității) devoalează înclinaţia autoarei spre teoretizarea poetică, propensiune pusă în evidenţă şi de tratamentul sexualităţii, al relaţiei bărbat-femeie, al evoluţiei propriului corp de la „grădina luxuriantă de vară” a uterului matern la partenera de act sexual de mai târziu. Tematica şi chiar stilul Magdei Cârneci amintesc, uneori supărător prin senzaţia de déjà vu, de textele Ruxandrei Cesereanu (cea din Naşterea dorinţelor lichide, despre care am scris acum 100 de ani aici). Să fie vorba de un Zeitgeist care transcende personalitatea scriitoarelor noastre? Greu de spus. FEM e fără îndoială o carte inteligent scrisă, apăsată însă de păcatul unui retorism pe alocuri ostentativ şi al unei originalităţi tematice discutabile, care lasă neexploatate prea puţine din clişeele culturale ale anilor din urmă.

FEM este una din cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă” (vezi aici). Mai e un pic şi se vor anunţa şi rezultatele acestei competiţii. Să vedem cine o să aibă mai mult succes la bloggeri.

26 octombrie 2012

Omul-orchestră în versiunea Leverkühn

0 comments

Foarte tânărul Adrian Leverkühn, fascinantul personaj al lui Thomas Mann din Doctor Faustus, locuieşte în casa de pe Parochialstrasse 15 din Kaisersaschern a unchiului Nikolaus. Acesta – coincidenţă sau nu, pentru că Adrian încă nu-şi descoperise vocaţia de muzician, e proprietarul unui magazin de instrumente muzicale care ocupă mezaninul casei. Pentru melomani, magazinul e o adevărată peşteră a lui Ali Baba, în care unchiul a adunat cam tot ce se poate imagina în materie de instrumente muzicale:

Magazinul, aflat în încăperile de la mezanin, de unde, adesea, răsunau asemenea încercări alunecând de-a lungul octavelor în cele mai variate timbruri şi coloraturi, oferea o privelişte superbă, ispititoare, aş spune: fermecătoare sub aspectul cultural, provocând o oarecare efervescenţă în fantezia auditivă. Cu excepţia pianului, pe care tatăl adoptiv al lui Adrian îl lăsa în seama industriei de specialitate, era expus acolo tot ce sună şi răsună, zornăie sau zbârnâie, duduie sau răpăie, mormăie sau zdrăngăne — şi de altfel era reprezentat, întotdeauna, şi un instrument cu claviatură, sub înfăţişarea unui Glockenklavier, o celestă. Găseai, agăţate în dulapuri cu uşi de sticlă sau culcate în casete care, ca nişte coşciuge de mumii, aveau forma celui culcat înăuntru, viori minunate, lăcuite, unele gălbui, altele castanii, cu arcuşurile zvelte înfăşurate la mâner cu fir de argint şi prinse în clame de capacul casetei — viori italieneşti, a căror formă pură putea trăda cunoscătorului originea lor cremoneză, dar şi tiroleze, olandeze, saxone, de la Mittenwald, şi unele construite chiar în atelierul lui Leverkühn. Violoncelul melodios, care-i datorează lui Antonio Stradivarius forma sa desăvârşită, îl aflai în şiruri întregi, dar îi găseai şi predecesoarea, viola da gamba, cea cu şase coarde, care şi-acum mai apare la loc de cinste alături de el în lucrări mai vechi, precum găseai şi viole şi alte surate ale viorii, viola alta, şi tot din Parochialstrasse se trage şi propria mea viola d’amore, pe ale cărei şapte coarde mi-am legănat toata viaţa înduioşările. Mi-a fost dăruită de părinţi în ziua confirmaţiei.
Stăteau rezemate acolo mai multe exemplare de violine, viola giganta, contrabasul cel greoi la mânuit, capabil de recitative maiestuoase, al cărui pizzicato e mai răsunător decât al timpanelor acordate şi nici nu-ţi vine să-l crezi în stare de vraja diafană a flajoletelor sale. Tot în mai multe exemplare ii găseai şi pe corespondentul său din rândul instrumentelor de suflat de lemn, contrafagotul de şaisprezece picioare, adică sunând cu o octavă mai jos decât arată notele, întărind viguros başii şi dublu în dimensiuni faţă de fratele său mai mic, fagotul scherzosso — pe care îl numesc astfel pentru că este şi el un instrument de bas, dar n-are putere de bas adevărat, ci e bizar de slăbuţ la sunet, behăit, caricatural. Şi totuşi, cât de drăguţ arăta, cu ţeava răsucită pentru suflat, sclipitor datorită podoabei mecanismului clapelor şi pârghiilor sale! Şi, în general, ce fermecătoare privelişte, această armată de fluiere ajunse în culmea perfecţiunii tehnice, stimulând elanul virtuoşilor, fiecare din ele: bucolicul oboi, cornul englez, care-i atât de potrivit pentru arii triste, clarinetele bogate în clape, cu sunet atât de supranatural şi de tenebros în registrul grav de chalumeau, dar în cei de sus în stare să strălucească în scânteierea argintie a armoniei înfloritoare, cornul bassett şi clarinetul bas.
Toate acestea, culcate în aşternuturi de catifea, erau oferite cumpărătorului în prăvălia unchiului Leverkühn, şi în afară de ele mai găseai şi fel de fel de sisteme de flaute transversale, din diferite materiale: lemn de cimişir, grenadil sau abanos, cu îmbucături de fildeş, sau cu totul din argint, şi alături, rubedeniile lor stridente, flautul piccolo, care în tutti de orchestră ştie să stăruie pătrunzător în tonurile înalte şi să dănţuiască, asemenea unor lumini de licurici în vraja flăcărilor. Şi de abia după aceea venea corul strălucitor al alămurilor, de la eleganta trompetă, care numai cât o priveai şi îţi evoca semnalul răsunător, cântul temerar, cantilena languroasă, apoi cornul spiral, favoritul romantismului, cornul cu ventile, zveltul şi puternicul trombon cu culisă, şi faimosul cornet à pistons, până la masivitatea gravă a marii tube-bas. Găseai, adesea, în magazinul lui Leverkühn, chiar şi rarităţi de muzeu, ca de pildă o pereche de lure de bronz cu capetele frumos aduse, încovoiate la dreapta şi la stânga, ca nişte coarne de taur. Dar, văzute atunci cu ochi de copil, aşa cum îmi revin astăzi în minte, ceea ce mi se părea mai amuzant, mai impresionant, era bogata expoziţie de instrumente de percuţie — tocmai pentru că lucruri pe care le cunoscusem de timpuriu, jucăriile de sub pomul de Crăciun, fragil tezaur al viselor copilăriei, se ofereau acolo privirilor într-o execuţie impunătoare, masivă, pentru oameni mari. Toba mică de pildă, cât de diferit arăta ea aici, altfel decât jucăria fragilă de lemn bălţat, băşică de bou şi sfoară, pe care răpăiam la şase ani! Nu mai era făcută s-o atârni de gât. Peste pielea de pe faţa inferioară erau întinse strune, şi era sortită să fie folosită în orchestre, aşezată oblic şi la îndemână, bine înşurubată într-un stativ de metal, iar beţele de lemn, înfipte în inelele laterale, arătau mult mai grozav decât ale noastre. Mai era şi carilonul, pe care, în formă de jucărie pentru copii, încercasem şi noi desigur să cântăm Iat-o pasăre că vine: dar aici, în casetele elegante, cu încuietori, se aliniau pe două şiruri, montate pe traverse, gata să vibreze, plăcuţe metalice acordate cu multă grijă, şi pe interiorul capitonat al capacului erau prinse ciocănaşele de oţel, tot ce se poate mai gingaş, destinate să scoată din plăcuţe sunete melodice. Xilofonul, ce pare să fie făcut ca să dea urechii iluzia dansului scheletelor într-un cimitir, în ora de răgaz de la miezul nopţii, se prezenta cu o cromatică din bastonaşe multiple. Mai găseai şi cilindrul uriaş, ferecat, al tobei mari, a cărei membrană e făcută să răsune cu baghete acoperite cu pâslă, şi timpanul de aramă în formă de căldare, cel din care Berlioz a introdus şaisprezece în orchestra sa — el nu-l cunoscuse sub forma în care îl oferea Nikolaus Leverkühn, timpan mecanic, pe care executantul îl poate regla uşor, dintr-o singură mişcare a mâinii, ca să-i schimbe tonul.

Pianul nu e singurul instrument cu claviatură care lipseşte din colecţie. Cel de al doilea este, explicabil, orga. Că şi aceasta este un instrument muzical important o dovedesc nu doar numeroasele exemple de lucrări pentru orgă de pe parcursul romanului, ci şi celebra relatare a lui Serenus Zeitblom, prietenul intim al eroului, despre analogia dintre orgă şi filozofie:

Se întâmplase uneori să cădem de acord sau, mai bine zis, să ne alăturăm la opinia frecvent exprimată că filozofia ar fi regina ştiinţelor. Constatasem că ea ocupa, în mijlocul lor, un loc care ar fi corespuns celui ocupat de orgă între instrumente.

In imagine, tabloul Atributele muzicii de Anne Vallayer-Coster (1770) (de aici).

23 octombrie 2012

Cum mai stăm cu cărţile electronice?

8 comments
Nu e niciun secret, îmi place să citesc cărţi în format electronic, ba chiar în ultima vreme numărul de e-books citite l-a depăşit pe cel al cărţilor în format tradiţional. Nici că duc dorul cărţilor pe hârtie. Mă interesează aşadar ce se întâmplă pe piaţa acestui produs şi mi-am propus să stau cu ochii pe ea. Ce îmi doresc? Simplu: cât mai multe cărţi electronice (ideal vorbind, tot ce apare pe hârtie să existe şi în această ipostază), preţuri cât mai mici, fişiere în format cât mai prietenos. Am scris acum aproape un an (aici) despre măgăria protecţiei DRM, pe care, ce e drept, n-au inventat-o ai noştri. Din fericire, se găseşte uşor ac de cojocul acestei protecţii, aşa că nu revin asupra subiectului.
Azi mă interesează să văd cât de bine s-au mişcat ai noştri în anul care s-a scurs de la ultima postare pe această temă, intitulată Cărţi electronice: fruntaşi, codaşi şi mijlocaşi, în care constatam marea rămânere în urmă a editurilor (şi, în consecinţă) a librăriilor româneşti. Ce s-a întâmplat în ultimul an? Să aruncăm o privire asupra tabelului de mai jos, în care am inclus cifrele adunate de mine pentru cele mai importante edituri româneşti care au scos cărţi în format electronic:
Se poate observa marele salt pe care l-a făcut Humanitas, deşi în cifre absolute Polirom ocupă cu autoritate primul loc. Nemira a cam stat pe loc, cel puţin după numărătoarea mea, în vreme ce All reprezintă un actor nou în domeniu. Alte edituri importante, precum RAO sau Curtea veche, dorm pe ele şi n-au scos nici anul acesta e-books.
Trecem la librăriile virtuale care vând aceste cărţi (alături, desigur, de propriile site-uri ale editurilor cu pricina). Clasamentul e mai scurt şi arată astfel:
Elefant e liderul incontestabil al comercianţilor de cărţi electronice. Nu numai că pune în vânzare un număr impresionant de titluri, dar oferta se îmbogăţeşte aproape zilnic (motiv pentru care cifrele mele reprezintă o fotografie instantanee şi nu au precizie absolută). La asta se adaugă şi reducerile substanţiale, de circa 25%, acordate la e-books. La ora actuală, în materie de cărţi electronice româneşti, elefant.ro e imbatabil. Nu e reclamă, ci purul adevăr. În plus, îşi au şi ei metehnele lor, la loc de frunte fiind stupida protecţie DRM, dar ce e drept nu-s singurii cu păcatul acesta şi probabil nici nu e vina lor. Surpriza tabelului o constituie galonata librărie Cărtureşti, care pare ca n-a auzit de e-books. Nu e nimic, intră şi ei în secolul XXI cum pot, cu plicuri şi căni de ceiuţ. În fine, anul acesta nu am mai monitorizat site-ul corectbooks.ro. În 2011 îl remarcasem pentru un număr uriaş de cărţi electronice, cel puţin pentru standardele româneşti (peste 1500). Din păcate e vorba de numeroase titluri aparţinând unor autori obscuri, scoase de edituri la fel de puţin cunoscute. În plus, însuşi statutul acestui site e neclar (editură? librărie?), aşa că nu l-am luat în calcul de această dată.

Later edit. Un comentator îmi atrage atenţia că şi editura Litera a scos cărţi electronice. Fac cuvenita completare, e vorba de vreo 40-50 de titluri.

21 octombrie 2012

☺☺☺ David Lodge – Veşti din Paradis

0 comments

După Muzeul Britanic s-a dărâmat şi Schimb de dame, Veşti din Paradis (Polirom, 2003) e cea de a treia carte a lui David Lodge despre care scriu aici, ceea ce înseamnă, dacă excludem bănuielile de masochism sau de susținere a unor interese oculte, că autorul nu mi se pare rău. Acest al treilea roman (în ordinea lecturilor mele, desigur) este în multe privinţe deosebit de primele două, diferenţa principală constituind-o doza mult mai mică de satiră pe care autorul o injectează de data asta în opera lui. Veşti din Paradis e în multe privinţe o dramă de familie şi când nu e aşa ceva, e de cele mai multe ori povestea (inspiraţională chiar) a drumului de (re)găsire parcurs de Bernard Walsh. Născut într-o familie irlandeză stabilită la Londra, cu copii mulţi şi destule greutăţi materiale, Bernard e speranţa alor săi şi pare destinat să devină mândria lor. Devine preot, iar lucrurile par a se aşeza nespectaculos, însă conformist şi conform aşteptărilor. Viaţa e însă plină de complicaţii, cum ar zice un filozof de cartier, Bernard îşi pierde credinţa şi se îndrăgosteşte de Daphne, o asistentă medicală cu care se logodeşte, însă totala lipsă de experienţă sexuală a bărbatului şi evidenta lui neadaptare la cele lumeşti strică totul. Răspopit şi exclus din sistem, dezamăgindu-şi familie, Bernard ajunge profesor cu jumătate de normă la Rummidge (oraşul universitar fictiv pe care în ştim deja din alte cărţi ale lui Lodge) şi pare condamnat la o existenţă sărăcăcioasă şi anostă, ca să nu mai pomenim şi că a împlinit 45 de ani.

Am să mă opresc din povestitul prea detaliat al cărţii, care ne comunică de altfel toate aceste informaţii undeva pe la mijloc. Romanul începe cu totul surprinzător, cu un grup de turişti care pleacă în Hawaii prin firma Travelwise Tours. Nimic deosebit, cupluri disfuncţionale care îşi caută, iluzoriu, echilibrul în vacanţe exotice, copii, în fine, turişti-turişti, printre care autorul îi strecoară pe Bernard şi pe tatăl lui, Jack. Nici vorbă să plece şi ei în vacanţă. Se duc să o vadă pe Ursula, sora lui Jack şi mătuşa lui Bernard, care suferă de cancer şi e pe moarte. Ursula e într-un fel corespondenta feminină a lui Bernard, o altă oaie neagră a familiei, plecată în America la sfârşitul războiului şi aflată de atunci în relaţii tensionate cu ceilalţi.

Honolulu şi Waikiki Beach (pentru cunoscători, cu Kalakaua Avenue şi, în sens de circulaţie contrar, Kuhio Avenue) sunt un mic paradis de vacanţă, convenţional şi iluzoriu, în care câţiva membri ai neamului Walsh trăiesc concluzia micii lor drame de familie. Ghinionul şi, desigur, voinţa romancierului, fac ca a doua zi de la sosire Jack să fie accidentat, din propria lui vină, de automobilul condus de o anume Yolande Miller. Ca-n comediile amărui-romantice, între Bernard şi Yolande (care are şi ea o viaţă destul de complicată, are doi copii şi e despărţită de soţ) se înfiripă o relaţie sentimentală. Uşor nu-i e nimănui, mai ales că Bernard e de o exasperantă inabilitate în cele trupeşti, dar noroc că Yolande e o femeie pâinea lui Dumnezeu şi e şi psiholog pe deasupra.

Scenele emoţionante (revederea dintre Ursula şi Jack, ambii în cărucior) alternează cu şarje satirice de la care autorul nu se poate abţine. Moravurile turiştilor (corespondenţa dintre Harold Best şi agenţia de turism e antologică), clişeele de vacanţă (Hawaii-paradis-terestru), câteva şarje cu bătaie academică (lucrările despre turismul ca pelerinaj religios ale lui Roger Sheldrake) sunt tot atâtea momente care ilustrează acest al doilea aspect. La partea sentimentală, bine garnisită şi ea, se pot bifa şi discuţiile dintre Ursula şi Harold şi evident ale acestuia din urmă cu Yolande. Spre deosebire de celelalte două romane de care pomeneam la început, de data asta David Lodge e mai preocupat de latura omenească a personajelor şi priveşte cu îngăduinţă slăbiciunile marii majorităţi a eroilor (Tess, sora lui Bernard, o femeie meschină şi acră, are parte de un tratament deosebit de blând).

Spre final lucrurile se precipită întrucâtva în direcţia unei rezolvări dacă nu fericite, cel puţin optimiste. Ursula, care, după cum descoperise Bernard, era deţinătoarea unor acţiuni de mare valoare de a căror existenţă nu ştia, îi lasă acestuia moştenire o sumă frumoasă, iar Yolande urmează să-i facă fostului preot o vizită în Anglia cu ocazia Crăciunului, cu promisiunea vagă a unei căsătorii într-un viitor încă neprecizat. Sunt elemente care ar da probabil bine într-un scenariu de film, nu neapărat într-un roman de David Lodge, dar să admitem că cel de faţă e puţin atipic. 

19 octombrie 2012

Mircea Sîntimbreanu şi X, Y, Z... – Ştafeta fanteziei

2 comments

Am ales pentru acest weekend o carte veche pentru copii care, având şanse nule de reeditare azi, e în multe privinţe foarte modernă pentru vremea ei. E vorba de ştafeta fanteziei (Editura Tineretului), volum de povestiri în care Mircea Sîntimbreanu, autor celebru în epocă pentru scrierile sale adresate copiilor şi adolescenţilor, face un adevărat experiment de creative writing. Cartea apare în 1968, an de vârf în materie de libertăţi artistice în comunism, aşa că faptul n-ar trebui să ne surprindă prea tare. Procedeul la care recurge prozatorul e simplu şi de efect. El îşi scrie textele până la un punct (de regulă momentul culminant al unei naraţiuni de aventuri), apoi se opreşte, iar firul epic e dus până la deznodământ de un copil. Pentru fiecare povestire avem patru finaluri: trei aparţinând câte unui mic scriitor (misterioşii autori X, Y şi X) la care se adaugă finalul aşa cum şi-l imaginează scriitorul matur. Miza e una a unui dublu suspense pentru cititor. Pe de o parte eşti curios să vezi ce rezolvări găsesc copiii, pe de altă parte eşti tentat să compari aceste versiuni între ele şi mai ales cu versiunea propusă de Sîntimbreanu (ca să vezi, chipurile, dacă aspirantul la glorie literară a ghicit-o).

Sunt zece bucăţi, ca notele din catalog. În Furtuna, doi studenţi la geologie sunt surprinși de o furtună şi rămân blocaţi într-o mină părăsită, rămânând ca finalul celor 3+1 să propună o rezolvare, desigur fericită. Acelaşi principiu se aplică şi în Un pasager neobişnuit, unde pasagerii unui tren sunt cuprinşi de panică din cauza unui piton evadat de la un circ, pentru a fi salvaţi de... (nu spun, dar cele patru variante sunt destul de asemănătoare). Un record neomologat e relatarea aventurii unui aviator al cărui aparat se blochează la mare altitudine (desigur, patru happy end-uri). Epava seamănă un pic cu Furtuna. De această dată avem doi tineri ingineri care, aflaţi în deltă, dau peste epava unei nave scufundate în timpul războiului în care unul din ei rămâne prizonier. Să nu se sperie nimeni, va fi salvat în patru feluri mai mult sau mai puţin diferite. Ultima pâine e povestea meşterului brutar Miheţ Niculaie, care iese la pensie după 50 de ani de muncă, dar are ghinionul să-i rămână verigheta în ultima pâine pe care o frământă înainte de pensionare.

În noaptea aceea şi Fantomele sunt două bucăţi care exploatează tensiunea generată de sentimentul de angoasă al copilului confruntat cu întunericul. Din fericire, nici Mircea Sîntimbreanu, nici mai tinerii lui confraţi nu lasă lucrurile nelămurite. Ei înlătură net orice suspiciune de fenomen supranatural. Niţică analiză psihologică ni se serveşte, alături de nişte ciuperci, în... Ciupercile, unde invitatul inginerului silvic Toma Vulcan e terorizat de gândul că ciupercile pe care acesta i le oferă la masă ar putea fi otrăvite. Nu-s. Urmărirea e o povestioară burlescă cu un arbitru pe urmele căruia se ţine insistent un ins înainte unui meci în provincie. Rezolvările sunt desigur benigne, iar majoritatea finalurilor optează pentru identificarea necunoscutului cu arbitrul de tuşă al aceluiaşi meci. În fine, ascensiunea reia tema din Furtuna, iar salvarea a doi alpinişti aflaţi în pericol se face – modern – cu helicopterul.

Textele copiilor sunt neaşteptat de proaspete, în ciuda unor reflexe inculcate de şcoală sau de ideologia dominantă a epocii. Salvatorii eroilor aflaţi în pericol sunt adesea miliţieni. De câteva ori pericolul e reprezentat nu doar de elementele naturii, ci de răufăcători cât se poate de umani (ca în multe din finalurile propuse pentru Furtuna sau Epava). Eroii sunt recrutaţi din rândul categoriilor bine văzute de regim (muncitori, studenţi, ingineri, desigur şi miliţienii sus-pomeniţi). Mi-am pus întrebarea dacă măcar unii din elevii participanţi la experiment au dovedit ulterior vocaţie literară şi s-au afirmat ca scriitori (în prezent ar trebui să fie oameni de 55-60 de ani). Cu femeile a fost mult mai greu, pentru că multe din acestea îşi vor fi schimbat de atunci numele de familie prin căsătorie, dar nici la bărbaţi n-am reuşit să ajung prea departe. Bănuiesc că pentru aproape toată lumea a fost vorba de un simplu amuzament şcolar de elev cu talent la română. Singura excepţie pare s-o constituie un anume Chochinescu Mihai din Timişoara (care semnează două texte, cel de al doilea cu numele Cochinescu Ioan-Mihai, elev în clasa a VIII-a B la Liceul de muzică şi arte plastice). E vorba desigur de Ioan Mihai Cochinescu, cunoscut prozator contemporan.

Desenele, inconfundabile prin stilul micii belle époque a anilor 1960, îi aparţin Stelei Creţu. Reproduc alte câteva şi îi invit pe cititorii blogului să încerce să ghicească ce povestire ilustrează fiecare.




16 octombrie 2012

Premiul literar „Augustin Frăţilă” – criterii şi (d)eliberări

8 comments

Habar n-am cât de bine a prins scandalul din ultimele săptămâni noului premiu literar „Augustin Frăţilă” (vezi aici), dar traficul de pe blogul meu a atins cifre uriaşe şi aş fi ipocrit să nu recunosc că acest lucru mă bucură. Ca membru al juriului de bloggeri, sunt şi eu în etapa lecturii şi a reflecţiei. După ce au asistat la ciondăneala din blogosferă (şi s-au implicat, eventual, de o parte sau de cealaltă), mulţi se vor fi întrebând care sunt criteriile avute în vedere la desemnarea marelui câştigător.

Criticii oficiali au glăsuit deja. În alcătuirea listei scurte (iat-o aici), domniile lor susțin că:

Principalul criteriu folosit în realizarea selecţiei a fost valoarea literară a cărţilor. Au fost luate în considerare noutatea viziunii asupra existenţei, coerenţa construcţiei epice (sau incoerenţa ei deliberată, cu efect estetic), capacitatea de a înţelege şi a reprezenta artistic lumea de azi (sau lumea de ieri, din perspectiva unui om de azi), expresivitatea limbii române utilizate şi chiar proprietatea termenilor (în condiţiile în care limba română suferă în prezent un proces de degradare). N-a fost privilegiată o anumită direcţie estetică, dovada constituind-o diversitatea tematică şi stilistică a celor 5 romane selectate.

E o argumentaţie demnă de o şcoală de cercetaşi la care se ţin cursuri serale de corectitudine politică. La urma urmei însă, ce să fi spus bieţii oameni? Că actul critic e extrem de subiectiv, că e influenţat de umori adesea incontrolabile? Că judecata estetică se face adesea pe criteriul tautologic „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”?

Am tot stat şi m-am gândit ce criterii aş aplica eu, bloggerul Micawber, membru al societăţii civile a cititorilor, neafiliat vreunei grupări oficiale. N-am să dezvălui aici care sunt unităţile de măsură după care judec cărţile citite (aşadar şi pe acestea). Ele pot fi cu uşurinţă detectate de orice cititor al blogului meu şi ar fi redundant să le expun. Aş face totuşi o excepţie, formulând criteriul esenţial pe care îl voi utiliza în acordarea punctajului la acest concurs. E vorba de capacitatea cărţii de a trece rampa, de a stârni interesul cititorului străin, de a sparge barierele ghetoului literar românesc. Voi acorda punctaj maxim acelui roman care (desigur, în opinia mea) va dovedi cel mai mare potenţial de „vandabilitate” pe piaţa internaţională a cărţii. E un criteriu contestabil, desigur, după cum e şi subiectiv, dar nu cred că e mult mai rău decât unele din criteriile criticilor cu şpiţ. Eu, unul, sunt sătul să citesc romane „valoroase”, cu „noutate a viziunii asupra existenţei”, cu „coerenţă a construcţiei epice” care rămân ancorate în noroiul zemos al patriei şi nu au vocaţia de a fi prizate de cititori venind din limbi şi culturi cât mai diferite. Nu de alta, dar iar e început de octombrie şi bocim, ritualic, că nava amiral a literaturii noastre a rămas şi anul acesta repetentă la premiul Nobel. 

Sursa imaginii, aici.

15 octombrie 2012

☺☺☺ Kjell Espmark – Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich

0 comments

Într-un peisaj editorial ca cel de la noi, unde cărţile care au în centru personalitatea unui mare compozitor sunt rarisime, Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich (Polirom, 2012) de Kjell Espmark e de la bun început o apariţie interesantă. Cartea romancierului suedez porneşte de la un episod real din viaţa artistului maghiar, coliziunea cu sistemul represiv instalat într-o bună parte a Europei, în urma căreia este nevoit să plece în America. Suntem într-o seară de octombrie 1940, iar Bartók, însoţit de Ditta, cea de a doua soţie, e filat de doi indivizi care îl pândesc dintr-o maşină în timp ce ia masa într-un restaurant dintr-o localitate franceză de frontieră.

În timp obiectiv romanesc (dacă putem vorbi de aşa ceva), acţiunea acoperă abia câteva ore, o durată tensionată, suprapusă peste momentul mesei la restaurant, cu interacţiuni neplăcute cu agenţii poliţiei secrete care sâcâie cuplul şi pun binecunoscutele întrebări privind scopul călătoriei. Cea mai mare parte a romanului se desfăşoară însă într-un timp subiectiv, al reamintirii, al evocării unor momente şi acţiuni din trecut a căror consecinţă e reprezentată de dizgraţia lui Bartók. E drept şi că îndrăzneala ungurului fusese mare. Muzicianul intrase în coliziune cu atotputernicul Goebbels şi lansase un protest. Acesta se declarase – simbolic – evreu voluntar şi ceruse să participe la expoziţia consacrată artei degenerate. Uluit, şeful propagandei naziste ajunsese să vrea să „ştie clar de ce mijloace dispune scandalagiul ăsta de Bartók, care se pornise împotriva întregii maşinării de război germane, în cizmele lui ungureşti”. Asistând la un concert Bartók, Goebbels are reacţia unui posedat supus unui ritual de exorcizare:

La a doua măsură, Goebbels păli de moarte şi încercă de mai multe ori să îşi descheie gulerul de la cămaşă. La a treia, păru că înlăuntrul său se va produce o explozie, ochii fiind gata-gata să îi iasă din orbite. În timpul celei de-a patra, se prăbuşi la pământ în convulsii. Concertul a fost suspendat, iar publicul îngrijorat formă un cerc fremătător în jurul corpului care se zvârcolea scuturat de urlete şi de spasme. Între un urlet şi altul îşi încleşta fălcile atât de tare, încât muşchii i se încordau pe faţă ca nişte sârme, iar pe la colţurile gurii îi curgeau bale. Interpreţii încremeniseră pe scenă neştiind ce să facă. Nimeni nu le mai dădea nici o atenţie acelor martori involuntari.

E vorba desigur de un tratament artistic al unor reziduuri istorice. Asta nu înseamnă că Espmark nu are grijă să reconstituie credibil peisajul atmosfera intelectuală a epocii, cu dramele generate de ascensiunea şi, ulterior, acţiunea regimului nazist, cum ar fi sfârşitul cunoscutului critic evreu Walter Benjamin, evocat discret. De un spaţiu considerabil au parte relaţiile dintre Bartók şi confraţii lui. Cu Stravinski nu se înţelege, rusul reproşându-i că alocă prea mult timp studiilor etnomuzicologie şi prea puţin timp creaţiei. De dodecafonismul lui Schönberg se îndepărtase. Afinităţi semnificative avea cu compatriotul său Kodaly, cu care formase, potrivit unora, cuplul „tinerilor barbari”. Până la urmă singura soluţie e cea a emigrării în America, unde se integrează mult mai rău decât Stravinski, Schönberg sau Hindemith şi moare de leucemie în 1945. Legături cu materialitatea existenţei lui Bartók stabilesc permanentele flashback-uri, rememorarea unor întâmplări din vremea în care cutreiera satele Ungariei, Slovaciei şi României echipat cu un fonograf primitiv pentru a realiza înregistrări ale creaţiilor vernaculare. Relatarea emoţionantă a acestor episoade reprezintă cea mai mare reuşită a cărţii.

Mai puţin reuşite pot părea retorismele exaltate la care recurge pe alocuri autorul (de tipul „Limbajul forţelor de ocupaţie este separarea, divizarea. Al său este înţelegerea dincolo de diferenţe, fraternitatea, imediateţea senzorială, palpabilă”) şi care taie câteodată maioneza textului. Mulţi cititori vor aprecia cu toate acestea sobrietatea şi concentrarea stilului şi redarea sobră a zbaterilor interioare ale compozitorului care alcătuiesc substanţa cărţii. În final, o nelămurire. Pe pagina de titlu (ca şi în caseta tehnică a cărţii) scrie negru pe alb că traducerea este din limba spaniolă (Angela Martin). Toate bune şi frumoase, n-o fi avut editura traducător de suedeză şi s-a descurcat cum a putut. Ce ne facem însă că tot în caseta tehnică titlul cărţii apare în suedeză (Béla Bartók mot Tredje Riket), ca şi cum traducerea ar fi fost totuşi făcută din suedeză. Nici nu ştii ce să crezi. N-ar fi însă prima dată când Polirom dă cu mucii-n fasole. 

12 octombrie 2012

Reflexe wagneriene în Casa Buddenbrook (II)

0 comments

M-am ocupat în urmă cu câteva săptămâni (aici) de câteva elemente wagneriene detectabile în Casa Buddenbrook de Thomas Mann. Era vorba atunci de parodierea unor elemente tematice din Tetralogie (cum ar fi celebra şi generoasa temă a decăderii) sau de tehnica leitmotivică ce se poate evidenţia în roman (precum fatalitatea care acţionează inexorabil şi loveşte unde cu gândul nu gândeşti). Rămăsese să vedem câteva exemple de tehnică wagneriană la nivel textual sau caracterologic. Pentru postarea de azi am recurs la The Cambridge Companion to Thomas Mann (ed. Ritchie Robertson). În studiul intitulat Buddenbrooks: between realism and astheticism, Judith Ryan afirmă:

Thomas Mann [...] utilizează pe scară largă unele detalii, gesturi sau expresii recurente e un asemenea caz. În Casa Buddenbrook, printre leitmotive se numără mâinile tipice de Buddenbrook cu degetele lor lungi şi fine, vena albastră de pe tâmpla lui Thomas, umbrele albăstrui din jurul ochilor Gerdei, sforăiturile ca de trompetă pe care le scoate Tony atunci când rosteşte numele celor doi soţi josnici, durerile nervoase de la piciorul stâng al lui Christian, exclamaţia repetată a lui Sesemi Weichbrodt („Fii fericit, copil bon”), exclamaţia dojenitoare „assez!” a lui Elisabeth Buddenbrook folosită ori de câte ori discuţia devine prea înfierbântată, precum şi modul în care starea danturii diferitelor personaje este citită ca indicator al stării lor de sănătate fizică şi mintală. Detaliile semnificative de realism european, precum linsul erotic al degetului de către Emma în Doamna Bovary, devin în Casa Buddenbrook un sistem de semne stenografice elaborat şi articulat cu grijă care umplu spaţiul dintre realitate şi ficţiune. În acest fel, leitmotivele dau romanului un aspect simbolist care transcende baza lui realistă sau naturalistă. (traducerea mea)

Istoric vorbind, Mann nu a fost primul autor care a utilizat în cărţile sale tehnica leitmotivului wagnerian (unul din cazurile cele mai cunoscute este cel al lui Theodor Fontane, care o folosise, culmea, pentru a reda discuţii despre Wagner). Judith Ryan adaugă însă că la Thomas Mann tehnica are obiective mai ambiţioase, constituind o „strategie de a face din real simbolic şi din simbolic real”. E, în definitiv, una din funcţiile leitmotivelor din operele lui Wagner.

11 octombrie 2012

Cărţile care ne-au făcut oameni (alte reacţii)

1 comments
Reacţia mea lipsită de entuziasm, ba chiar răutăcioasă după unii,  la volumul Cărţile care ne-au făcut oameni editat de Dan C. Mihăilescu (vezi aici postarea şi comentariile) mi-a atras numeroase reacţii de dezaprobare. Unele au fost de un grobianism evident, aşa că nu le-am publicat. În definitiv, nu ţin acest blog pentru a mă expune la înjurături, cine are chef să mă porcăiască s-o facă altundeva. Textul de mai jos e unul din comentariile primite ca mesaj independent, pe e-mail, iar autorul lui pare să nu-l fi dorit făcut public, deşi conţinutul e cât se poate de civilizat. Îl redau totuşi, cu păstrarea anonimatului corespondentului meu, pentru că mi se pare instructiv pentru gândirea (confuză şi naivă, deşi plină de bune intenţii) a unora din contemporanii noştri. De prisos să spun că nu ader la majoritatea opiniilor, ideilor şi poziţiilor exprimate în text, începând cu ascultatul muzicii ca fond pentru lectură:
***
Ante-scriptum: În timp ce scriu ascult pe repeat a treia gymnopedie a lui Satie. Îmi doresc să citiți, dacă veți citi, pe cât de calm, de destins și de liber așează pianistul degetele pe clape.
Vă scriu acestea ca reacțiune la articolul dumneavoastră “Dan C. Mihăilescu (ed.) – Cărțile care ne-au făcut oameni”. Aș fi scris în comentarii, dar fiindcă simt că dumneavoastră vreau să vă spun ceva și nu celor care vă citesc, am decis să o fac prin email.
Văzându-vă modul în care v-ați raportat la carte, simt o oarecare nevoie de a mă disculpa (sunt sigur că astfel veți privi dumneavoastră), spunând că nu am nici o legătură cu cei prezenți în carte, alta decât aceea de simplu cititor anonim. Iar simpatiile mele psihologice și alte asemenea afecte și nuanțe aș vrea să cred că pot fi înlăturate, sau măcar diminuate, oricum, nu ele fac obiectul textului, nu vreau să vă convertesc la “humanitism” (permiteți-mi gluma), ci să încerc un exercițiu de percepție, eu însumi și, sper, dumneavoastră odată cu mine, a umanului (continui același joc facil de cuvinte) din care a pornit inițiativa editorului și care există (de ce nu? eu unul mă bucur că îl văd, deși indistinct, urmând să-l obțin sau nu în rândurile de mai jos, sau mă mint? eu fiind cel care-l atribuie ?) în cele nouăsprezece texte.
Nu sunt un om sistematic, nu în cadrul cuvântului scris, după cum prea bine se observă. Pentru a-mi dăuna și mai mult ‘argumentației’ vă voi spune că am douăzeci și unu de ani și sunt student la politehnică, zâmbiți wagnerian dacă doriți. Voi încerca, însă, să mă refer la doar două lucruri (prefața cărții și textul d. Liiceanu), pe care cred că le-ați citit prost (e laitmotivul, trebuia să o spun, fiindcă sunt om și-mi doresc să am dreptate, mai ales, în ceea ce gândesc, asta neblocând ca exercițiul de percepție să rămână, totuși, un epifenomen).
Primele cuvinte ale prefeței sunt “frumoasă carte a ieșit”. Și, într-adevăr, e singurul ei merit. Cartea asta e doar frumoasă. Nici măcar nu am să încep să disec nevoia de frumos la care tinde o carte, orice carte, mă și îndoiesc că aș putea fără să rezulte o impietate. Să nu spuneți, mijlocind spiritul căutător de nod în papură, că nevoia aceasta nu există într-o carte de legislație, fiindcă voi replica : tocmai că nu există și obținem monștrii precum cei din librării și nu rafinamentul, în primul rând estetic, al Contractului social, Despre spiritul legilor, etc. Continuă prefața, iar dumneavoastră ați citit în ea o cerere de ‘jos în sus de la masele care solicitau Everesturilor noastre intelectuale o geană de lumină, un sfat’ și traducându-vă în continuare în limbaj propriu ‘domnilor Pleşu-şi-Liiceanu, spuneţi-ne ce-aţi mâncat de v-aţi făcut, la senectute, aşa mari şi frumoşi!’,dezvinuindu-vă ironic, cum că dumneavoastră la cultură vă referiți și nu la aspecte fizice, de parcă ar fi vreun mare secret că d. Pleșu e gras. Dar micimea e micime. Ceea ce nu știți însă, sau vă faceți că nu știți doar pentru a vă impune un punct de vedere resentimentar, este cât de proști sunt (ar trebui să spun suntem) tinerii din România deceniului doi al mileniului trei. Am avut ocazia să merg pentru o noapte într-o excursie cu o clasă a 10-a de la un liceu de arte. Un prieten, nu cu mult mai mare ca mine, suplinea un profesor și a propus părinților o excursie, el și zece-douăzeci de copii, de o noapte la o zonă de camping de lângă oraș. M-a chemat și pe mine. Irelevant să spun că odată văzuți fără părinți copiii au dorit să facă chete pentru jack și țigări. Asta n-ar fi o problemă, tinerețea are haine grele și oricum și nouă ne deschidea gura alcoolul. Problema a fost atmosfera generală. Sunt tânăr și eu, am trecut de curând pe acolo. Am fost în excursii. Nici eu nu aveam vreun reper și mă învârteam ca un titirez între jocurile de pe computer. Dar distanța, diferențierea, vulgarizarea, e una exponențială : cântări de beție din conectr, apelarea oricui prin ‘pulă’ și nota disonantă de plictis și sațiu care apare, în mod paradoxal, atât în zona prostiei crase cât și pe culmile euforiei existențiale, dar care se poate discerne fără probleme de ce ținea în cazul de față. Un punct amuzant-trist al nopții, de asta vă și povestesc asta, a fost atunci când cineva m-a întrebat dacă știu vreun jucător dintr-o echipă de fotbal. Ludic, i-am răspuns : Da, pe Eugen Ionescu, e portar, cred’. El impasibil, mi-a spus replica pentru care-mi pusese, de fapt, întrebarea : ‘Joacă tare prost!’. Și nimeni nu a sesizat vreo problemă. Dacă nu mă înșel veți suci ideea, spunând că nu au de ce să cunoască un *introduceți aici cuvântul peiorativ*, menționez, însă, că o mare parte din ei urma să monteze o scenetă după Cehov.
Știu că o carte ca cea despre care vorbesc nu poate schimba mare lucru, dar nici nu poate dăuna. În special când experiența-mi cuprinde și următorul eveniment. Din întreaga facultate de construcția mașinilor am găsit un singur coleg care să tindă spre mai mult decât fabuloasa meserie de dealer de șuruburi. Am discutat cu el despre diversele mele idiosincrazii, am fost atent și am încercat să nu-i inculc balivernele inconștientului meu, lucru care mă îndoiesc că a reușit în totalitate. Într-o zi l-am găsit citind nuvele de Giovanni Verga, autor de care nu auzisem în viața mea până atunci. Bine că a existat și el, îi spun, dar tu nu ești la Litere să ai timp de așa ceva. Astfel că i-am turnat la foc-automat patru pagini cu autori de la Homer la Kafka. Nu știu exact cât de rău va fi până la urmă, cel puțin momentan râde cu Rabelais. Acum, fără îndoială că eu am încredere în gustul meu, cât de greu poți greși spunând unui inginer să-l citească pe Shakespeare și nu pe Ben Jonson, nu din alte motive decât acela că nu are timp de Jonson, că e prea puțin, dar demersul Cărților care... este atât de necesar, încât a spune că tot ce reușește e o impresie anacronică, desuetă te poate, măcar, motiva să scrii două pagini în luptă cu morile de vânt (am spus deja că nu vreau să vă convertesc la opiniile mele sau ale altcuiva).
În fine, la textul d-lui Liiceanu spuneți că ‘e limpede că pe autor nu-l preocupă latura pedagogică’. Un citat din text, pe care mă gândesc că l-ați sărit : “Astăzi, când mă uit la ea [la lista lui Noica], mi se pare neverosimilă. Ce avusese oare Noica în minte? Cum să citești în patru luni toată istoria filozofiei de la Augustin la Kant?”. Iar răspunsul vine imediat după listă : “Inutil să spun că lista n-am acoperit-o în acea vară a lui 1968, dar, dincolo de cele câteva volume procurate și citite chiar atunci, ea a devenit un îndreptar pentru anii următor. Bănuiesc că Noica nici nu își propusese altceva și că, de fapt, voise doar să ne pună să facem o recunoaștere a terenului și ne schițase orizontul în care de-acum urma să ne așezăm”. Nu știu nimic mai ‘pedagogic’ decât a-i arăta celuilalt, în cazul de față printr-o listă de cărți, unde se află. Nu văd ce alte comentarii ar mai trebui făcute.
Am scris divagatoriu și, sincer, am obosit.
Nu mi-am dorit să vă țin o lecție despre buna-credință a cititorului. Vă pot înțelege zeflemeaua și ironia, fiindcă am simțit același lucru uitându-mă peste Manifestele futurismului și văzând cum un om cu o imaginație fenomenală, Marinetti, aduce fără nici o îngrijorare elogii lui Benito, dar asta nu m-a oprit să fiu în continuare doritor de a cunoaște ce-i cu omul acela și cu ideile sale. Iar aici nici nu e vorba de o asemenea proporție, am dat un exemplu extravagant de dragul reducerii la absurd.
***


10 octombrie 2012

Finaliştii

0 comments
În ciuda scandalului provocat de intervenţia supărată a lui N. Manolescu, ba chiar aş zice, stimulat de asemenea reacţii, concursul literar „Augustin Frăţilă” a ajuns în etapa finală. Juriul alcătuit din critici oficiali a anunţat lista scurtă a celor cinci romane din care noi, bloggerii-juraţi, urmează să alegem marele câştigător.
Iată candidaţii, selectaţi din cele 59 de lucrări înscrise:
 
1. „FEM” de Magda Cârneci, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2011

2. „Viaţa lui Kostas Venetis” de Octavian Soviany, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2011
3. „Emoţia” de Mirela Stănciulescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2011
4. „Matei Brunul” de Lucian Dan Teodorovici, Iaşi, Ed. Polirom, 2011
5. „Ploile amare” de Alexandru Vlad, Bistriţa, Ed. Charmides, 2011

Câştigătorul mult-râvnitului premiu va fi anunţat la data de 7 noiembrie. Până atunci nu-mi rămâne decât să citesc cărţile pe care nu le-am citit până acum şi să votez, desigur subiectiv şi fără niciun respect faţă de ierarhiile literare. Informaţii despre concurs de găsesc aici.

6 octombrie 2012

Lenin fără comentarii muzicale

0 comments
Pentru postarea de azi n-am avut acces la sursa primară, aşa că am folosit ce mi-a fost la îndemână. În Mahler sau Cum exprimă muzica idei (1964), George Bălan are o sarcină aproape imposibilă. E vorba de a expune universul estetic al vienezului într-o epocă în care vigilenţa ideologică slăbise, ce-i drept, în comparaţie cu deceniul precedent, dar se menţinea la cote foarte ridicate. Muzicologul îşi ia cuvenitele măsuri de precauţie şi face referiri generoase la corifeii materialismului dialectic. Chestiunea rolului jucat de text în opera muzicală e una spinoasă, dar nu fără soluţie. Dimpotrivă:
 
Analizând simfoniile lui Mahler ne-am propus să demonstrăm că muzica este capabilă să exprime un asemenea mesaj [complex, intrinsec] prin propriile ei mijloace, că redarea pregnantă a unei atitudini faţă de viaţă este intrinsecă acestei arte şi nu îi este adăugată din afară prin mijloace extra-muzicale.
 
 
Pentru o asemenea afirmaţie e nevoie de sprijinul (calificat!) acordat de o autoritate incontestabilă:
 
Acest lucru îl intuia cu o uimitoare subtilitate Lenin atunci când respingea explicaţiile pe care unii specialişti voiau să i le dea asupra muzicii ascultate. „Mai mult decât orice – scrie M. Kedrov – îi plăcea lui Ilici muzica lui Beethoven. Sonatele acestuia – Patetica şi cea în re minor, uverturile Coriolan şi Egmont. Dar comentariile la aceste lucrări, comentarii pe care nu le făceam în modul cel mai fericit, trezeau remarci ironice din partea neuitatului ascultător: «Numai fără comentarii»”.

4 octombrie 2012

☺☺Tatiana Niculescu Bran – Nopţile Patriarhului

2 comments
Deşi în scurta notă pe care o pune la începutul recentului său roman Nopţile Patriarhului (Polirom, 2011) Tatiana Niculescu Bran ne spune că „[p]ersonajele şi situaţiile din această carte sunt, în cea mai mare parte, fictive”, e limpede că nici ficţiunea nu mai e ce era pe vremea când un autor francez făcea singur concurenţă stării civile. Pasionaţii de detectivistică literară ar putea fi tentaţi să cerceteze în ce măsură Patriarhul din carte e un Teoctist chinuit teribil de un adenom de prostată – mai mult chiar decât de fantomele propriului trecut – sau pur şi simplu o sublimare ceva mai abstrasă din concretul României agitatului an 2007. Tentante desigur, asemenea jocuri sunt mai puţin relevante decât detectarea calităţii estetice, a vânei romaneşti, a capacităţii de a-l prinde pe cititor în definitiv.
Suntem aşadar într-o (meta)-Românie de acum cinci ani, a fost suspendat un preşedinte, dar nu s-a reuşit mai mult, ţara colcăie (ca şi acum, de altfel) de tot felul de inşi cu treburi incerte, generali de servicii secrete, iar în palatul său Patriarhul luptă din greu cu neplăcerile provocate de o prostată nărăvaşă. Desele treziri la vreme de noapte sunt un bun prilej de recapitulare în racourci a unei vieţi întinse pe 92 de ani, de la copilăria şi adolescenţa petrecute într-un mediu rural sărăcăcios, trecând printr-o tinereţe cu un efemer episod legionar şi culminând cu dobândirea, la maturitate şi senectute, a celor mai mari funcţii ale Bisericii Ortodoxe. Sunt lungi pagini de gânduri ale personajului pe care autoarea le transcrie nu fără dibăcie, cu grija aproape excesivă de a-l caracteriza cât mai pregnant. Patriarhul nostru livresc e un ţăran înzestrat cu o viclenie nativă remarcabilă ce nu reuşeşte să acopere întru totul simplitatea naivă a personalităţii. Ajuns la capătul liniei, nu are remuşcări sau regrete prea adânci când vine vorba de marile cedări în favoarea Cezarului la care a luat parte în calitatea lui de vlădică.
Singurul episod al unei oarecari fracturi e cel al retragerii temporare, inspirate desigur de un eveniment real, din 1990. În rest, importantă e succesiunea, căci primordială e continuitatea. În comunism, ierarhii coabitaseră de minune cu Securitatea, în anii din urmă, relaţiile cu serviciile secrete ale fragedei noastre democraţii sunt cât se poate de solide. Patriarhul Tatianei Niculescu Bran e înconjurat de o faună alcătuită din clerici arivişti şi vicioşi. Din rândul acestora se detaşează Grifonu, transparent echivalent romanesc al lui Vincenţiu Grifoni, înaltă faţă bisericească, sau Ioanichie mitropolitul. Nopţile Patriarhului e romanul unui singur personaj, aşa că n-a prea rămas suficientă substanţă epică şi pentru alţi eroi. Fauna bisericească şi cea a serviciilor secrete oferă câteva caricaturi destul de îngroşate. Mai reuşite sunt cele două figuri de oameni simpli şi credincioşi care îl veghează pe Patriarh în ultimele sale zile, maica Macrina şi şoferul Cornel.
 
Nopţile Patriarhului e o carte care le va plăcea probabil celor care îşi doresc un gen literar care să îmbine ficţiunea subţire cu elementul extras din presă şi supus unei minime prelucrări prozastice. În felul acesta ei vor putea rămâne aproape de textul de actualitate, îndepărtându-se totuşi de el atât cât să poată pretinde că citesc literatură.