duminică, 30 decembrie 2012

☺☺ Radu Aldulescu – Cronicile genocidului

2 comments

În postarea mea despre Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare scriam (aici), cu peste doi ani urmă, că Radu Aldulescu „nu iese, în esenţă, din tiparul care l-a consacrat în romane precum Amantul colivăreseiProorocii Ierusalimului sau Mirii nemuririi şi ne poartă, cu variaţiuni puţin însemnate de la o carte la alta, în lumea lumpenproletariatului, a boemei mizere şi a violenţei”. Citind, zilele trecute, cea mai recentă carte a autorului (Cronicile genocidului, Cartea Românească, 2012), nu am cum să nu observ că nici ea nu se clinteşte din tipicul sus-pomenit. În tradiţia ştiută, avem şi aici un personaj central pentru acţiunea romanului, dar perfect periferic în raport cu societatea românească contemporană aşa cum e ea suprinsă, de altfel cu mult realism, în scriere. Robert Stan (zis Diavolul) e un bărbat deja în vârstă, cel puţin după standardele locale, căci în ţările mai răsărite un om de 58 de ani, cât are el la început, e considerat încă tânăr. Ar fi văzut destule la viaţa lui complet nespectaculoasă, a practicat diferite meserii care nu sunt de natură să te umple de mândrie, cum ar fi cea de gropar sau, în anii mai din urmă, paznic la magazinele noilor patroni. Elementul insolit îl constituie convieţuirea lui cu Andreea, o femeie cu peste 20 de ani mai tânără, suicidară, care are şi un băiat, Andrei.

Cuplul trăieşte în mizerie, slujbele, şi aşa proaste, sunt precare, aşa că cei doi se hotărăsc să spargă ghinionul şi să vândă garsoniera din Bucureşti a Andreei pentru a se stabili la Frăsineni, o localitate probabil fictivă, undeva la graniţa judeţelor Argeş şi Vâlcea, oraş de provincie unde totul e mai ieftin. Acolo, un întreg lanţ al cunoştinţelor (asemănător cu cel al slăbiciunilor care face legătura între madam Piscupescu şi Costică Ionescu) îl face pe Robert să reîntâlnească o fostă febleţe din anii 1970, care are la rândul mai multe fete, dintre care una, Brânduşa, se îndrăgosteşte lulea de el. Este perioada de glorie a lui Robert, prins (flatant, nu?) între două femei mult mai tinere. Dintre acestea, cea nou venită (alintată cu diminutivul de mahala Floricica) îl şi angajează ca paznic la şcoala la care e directoare adjunctă.

Brânduşa şi amantul ei tomnatic vor plăti însă pentru plăcerile interzise. Soţul femeii, Laurian Susanu, e un fel de boss din presa locală, autor de editoriale demolatoare şi titular al rubricii Cronicile genocidului din gazeta numită sforăitor-ironic Foaie argeşeană pentru minte şi cuget. Susanu, un individ bogat şi plin de putere, pare iniţial neinteresat de infidelităţile consoartei, dar va decide în cele din urmă să... nu povestesc ce, ca să nu stric cheful celor care ar vrea să citească cartea.

Miza romanului pare destul de măruntă. Sunt drame de mahala lipsite probabil de semnificaţii mai adânci, foieşte peste tot o lume măruntă şi care încearcă să supravieţuiască în lupta cu greutăţile vieţii din primele două decenii postcomuniste, dar ne sunt înfăţişaţi şi câţiva din învingătorii necinstiți ai acestei ciocniri. Robert e mai degrabă unidimensional, şters, adesea abulic. Câţiva din eroi sunt ceva mai bine reliefaţi (madam Friţ, vecina cinofilă, Miron Geană, fratele ei şi coleg de muncă cu Robert, cămătarul Auraş Crivac etc.), dar nu au de interpretat partituri prea întinse. Nici cele două roluri feminine importante (Andreea, Brânduşa) nu strălucesc prin relief. Dacă personajele şi acţiunea, în cea mai mare parte a lor, nu sunt de natură să se impună în ochii cititorului mai pretenţios, stilul lui Aldulescu rezervă câteodată surprize plăcute:

Păcatele tinereţilor cele grele ca pământul scos din gropi: mam trufit, am ispitit şi am minţit, am furat şi am preacurvit şi am ucis, miluieştemă, Doamne, după mare mila Ta şi cu timpul morţii deveniră tot mai grei pe când îi ducea de la capelă la groapă cu targa sau cu căruciorul şi încă şi mai greu ajunsese mirosul lor de carne stricată, oricât de bine ar fi fost îmbălsămaţi sau oricât de frig ar fi fost. Duhoarea de hoit parcă ar fi tras după ea pacheţelele cu pomană împărţite la groapă, copănelele de pui, bucăţile de peşte prăjit, pilaful, castraveciorii, napolitanele, eugeniile, pachetele de biscuiţi, plăcinţelele, prăjiturelele, coliva din păhărelele de plastic, sticlele de vin şi de ţuică de turnat pe mormânt şi de dat pe gât ca să spele gustul morţii, dar mai curând năclăindul şi învârtoșându-l.

Faţă de Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, Cronicile genocidului reprezintă totuşi, dacă nu regres calitativ, măcar o dovadă de stagnare a inspiraţiei romancierului. Vâna de scriitor bun se vede cu uşurinţă în câteva locuri, dar în ansamblu rezultatul e mai degrabă nesatisfăcător pentru cititorul căruia i-au plăcut cărţile de până acum ale lui Radu Aldulescu. Vina acestuia e doar de a fi scos pe piaţă până acum produse literare mai bune decât cel mai recent.

vineri, 28 decembrie 2012

Doi copii promiţători

2 comments

2013 este, după cum se ştie, anul Verdi-Wagner, căci se împlinesc două secole de la naşterea celor doi monştri sacri ai operei secolului al XIX-lea. Până să înceapă festivităţile, să aruncăm o privire indiscretă asupra celor doi artişti pe vremea când aveau amândoi 7-8 ani. N-au fost ei chiar copii-minune, cum fusese Mozart cu peste jumătate de secol mai devreme, dar se pare că au lăsat să se înţeleagă de timpuriu că erau plini de talent muzical. Am ales pentru ilustrare fragmente din biografii ale celor doi scrise în urmă cu 30-40 de ani într-un stil care poate părea azi desuet.

Viitorul compozitor italian s-a născut într-o familie dintr-o mică localitate rurală din ducatul de Parma, din părinţi fără aplecare spre arte, dar al căror fler apare cu atât mai important în descoperirea înzestrării copilului. În Verdi (Editura Muzicală, 1987, traducere de Florina şi Ştefan Nicolae), Gustavo Marchesi scrie:

Se spunea că deja la patru ani manifestase o înclinaţie suspectă [spre muzică]. E sigur că înainte de 1821, pe când avea opt ani, stricase rău de tot o spinetă pe care tatăl său se îngrijise să i-o procure de la reverendul Paolo Costa, mort în 1820, fost canonic la Madonna dei Prati, unde locuia şi Francesca, bunica lui Verdi. Şi este posibil ca înainte de 1820 canonicul să-l fi iniţiat pe băiat în elementele de bază ale muzicii. Un reparator de instrumente muzicale, chemat să verifice spineta, este impresionat de calităţile învăţăcelului. Nu vrea să fie plătit şi lasă, pentru curiozitatea posterităţii, un mesaj atât de emoţionant, încât constituie, pentru portretul muzicianului, o glorioasă atestare a valorii sale: „Eu, Stefano Cavaletti, am refăcut aceste strune, le-am acoperit cu piele şi am potrivit pedala pe care am pus-o de la mine. Şi tot gratuit am făcut din nou acele strune, văzând eu la copilul Giuseppe o deosebită râvnă de a învăţa să cânte la acest instrument, iar asta îmi ajunge să mă ştiu pe de-a-ntregul răsplătit. Anul de graţie 1821”.

Wagner a fost oarecum mai norocos, căci, născut la Leipzig, a crescut într-un mediu artistic. Tatăl lui vitreg, Geyer, era actor. În Magicianul de la Bayreuth (Editura Albatros, 1985), Doru Popovici, autor contestat nu de puţine ori pentru prea marea lui apropiere de naţionalist-ceauşism, relatează:

În 1821, Richard a fost adus acasă, deoarece Ludwig Geyer se afla pe patul de moarte. În acea perioadă, fiul vitreg al actorului ştia să cânte la pian, punând într-un con de lumină o fină muzicalitate şi o putere sugestivă ieşită din comun, cu toate că avea mari carenţe în ceea ce priveşte tehnica instrumentală propriu-zisă. Când mama micului muzician l-a revăzut printre cei din familie pe mult preţuitul ei fiu, a încercat să-l ţină departe de patul de suferinţă al soţului ei, pentru a nu fi emoţionat. Richard, fire sensibilă, s-a retras în camera de muzică şi a început să interpreteze la pian cu fior poetic fragmente importante din operele lui Karl Maria [von] Weber. Ludwig Geyer, foarte bun prieten cu Weber, preţuind în mod deosebit romantismul compoziţiilor sale, a fost impresionat până la lacrimi când a reascultat paginile mult îndrăgite din muzica amicului său şi, cu glasul stins de muribund, a întrebat:
–  Ce-ar fi să aibă talent pentru muzică?

Cam asta făceau cei doi pe la 7-8 ani şi nu s-ar putea spune că n-au avut noroc de adulţi cu viziune.

Sursa imaginii aici.

luni, 24 decembrie 2012

Sfredeluş

3 comments
Longevivul Demostene Botez (1883-1973), om din vechea lume burgheză, vechi colaborator al Vieţii Româneşti şi poet luat în seamă de critică, nu pare să fi făcut o mare dramă din convertirea la realismul socialist. El este creatorul personajului Sfredeluş (din cartea de versuri cu același nume, bogat ilustrată, apărută la Editura Tineretului în 1964). Poezia introductivă a volumului îi face portretul somatic: Sfredeluş e-un băieţel,/Ca şi tine, mititel./Are nasul mic, turtit,/Părul creţ şi ciufulit,/Ochii vii de veveriţă/Şi pe-obraz o aluniţă. E un copil sociabil – nu erau vremuri propice eroilor cu probleme de integrare – şi un lider de opinie (El nu-i singur niciodată/Împrejurul lui stau roată,/Bucuroşi, ceilalţi copii). E în grija bunicii: Sfredeluş are-o bunică/Stă acasă singurică,/Fiindcă e bătrână-acuş/Şi cu ea stă Sfredeluş (Sfredeluş şi bunica). Asta nu însemnă că Sfredeluş ar fi, Doamne păzeşte, orfan. Părinţii lui sunt, desigur, muncitori în fabrică (Dimineaţa, tata/Cel întâi e gata/Şi se-mbracă-n grabă/Să meargă la treabă,/Că sirena sună) în vreme ce băiatul merge la cămin (Azi începe săptămâna). Poeziile din segmentul central al cărţii relatează episoade din viaţa la cămin. Redau o parte din versurile din La cămin, unde se vede că orice pădure îşi are uscăturile ei, chiar dacă uneori sunt foarte tinere:
 
Să vă povestesc puţin
Despre viaţa la cămin:
 
Dimineaţa, cum se scoală,
Merg copiii de se spală,
Doar Matei că-i lenevos
Doarme dus cu faţa-n jos.
Radu-l trage de picioare
Dar el sforăie mai tare.
Iar târziu, când s-a sculat,
Tot el umblă bosumflat. [...]
 
Doar Matei, pitit pe jos,
Şi-a pus ghetele pe dos:
Pe cel drept ghetuţa stângă...
Şi a început să plângă.
Dar l-ajută cu răbdare
Sfredeluş, că e mai mare.
 
 
Vor urma şi alte momente ale zilei (Masa la cămin), dar ceea ce contează, activitatea cu adevărat importantă, e jocul de-a uzina electrică pe care o construiesc copiii: De trei ceasuri în grădină/Fac băieţii o uzină./Sfredeluş, pe un carton,/Trage linii c-un creion./Desenează, colorează/Planu-i gata la amiază./Cară apoi împreună,/Într-un ceas cât într-o lună:/Piatră şi nisip, şi var,/Apă multă-ntr-un pahar,/Cutiuţe cu prundiş/Tablă pentru-acoperiş/Şi chibrituri, cherestea,/Trasă toată la rindea (Uzina). Nu e singura ispravă a micilor fruntaşi în producţie, căci aceştia fabrică şi un tren, sub îndrumarea lui Sfredeluş, care e inginer (Trenul).
 
 

 
După atâta muncă, foarte tinerii lucrători au parte de o vacanţă în colonie (termen azi desuet, folosit pentru taberele pentru copiii oamenilor muncii). Drumul spre colonie, parcurs cu un tren de data asta adevărat, prilejuieşte un incident caragialesc al cărui protagonist e acelaşi Matei, care se înghesuie „Cu boneta lui albastră/Şi se-apleacă pe fereastră./O crenguţă face „Hap”/Şi i-o smulge de pe cap”. Vor urma câteva întâmplări cu animale, de vacanţă, mai relaxate în absenţa producţiei din uzină (relatate în Crocodilul, în realitate o biată şopârlă care îl sperie pe bietul Matei, Cârtiţă, fă-mi un tunel sau Melcul curier). Ultimele două poezii al ciclului (Cu săniuţa şi Iarna) sunt notaţii de sezon, oarecum pe linia Otiliei Cazimir, colaboratoare şi ea la vechea Viaţă românească.  Alături de Ciopârţilă al lui Tiberiu Utan, Sfredeluş-ul lui Demostene Botez e unul din eroii propuşi copiilor de scriitorii noştri atenţi la comandamentele ideologice ale epocii.
 
 
 
Informaţiile despre Demostene Botez sunt luate din Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) de Alex. Ştefănescu. Cartea este ilustrată de György Mihail.

duminică, 23 decembrie 2012

☺☺☺ Ciprian Măceşaru – Superhero

0 comments
Ciprian Măceşaru şi-a propus probabil să fie ironic cu personajul său încă din titlul (Superhero) dat romanului apărut în 2012 la Cartea Românească, pentru că nu-i în fond decât un „escu” fără cine ştie ce calităţi care să-l scoată în evidenţă într-o asemenea măsură. În registrele Stării Civile a ficţiunii, omul se numeşte Paul Vasilescu, e redactor la o editură şi e însurat cu Alina, avocată, cam bigotă, cu discrete înclinaţii lesbiene şi în curând mamă a micului Alexandru. Paul a avut o copilărie destul de puţin fericită, într-o familie în care tatăl, un ins grosolan, se impunea cu brutalitate în faţa mamei şi a copilului, exercitând asupra lor o violenţă prea puţin cenzurată. Cu atât mai mari sunt visele lui de glorie la maturitate, căci tânărul se visează mare scriitor.  
 
Până una-alta, primul lui roman, apărut la o editură mai de a doua mână, nu se vinde, iar critica îl ignoră. Autorul rămâne cu cele zece exemplare atribuite de editor şi cumpără el însuşi multe altele. E probabil o situaţie cu care se confruntă, în viaţa reală, nespus de mulţi scriitori. Cu toate acestea, nu e Paul omul care să se resemneze. El primeşte la editură manuscrisul unui roman valoros, al cărui autor, un anume domn Mihalache, individ ajuns la o vârstă venerabilă, moare în curând fără urmaşi. Redactorul îşi însuşeşte cartea şi o publică sub numele lui, ajungând astfel să-şi atingă, fraudulos, idealul de celebritate literară. 
 
Dacă acestea sunt, în linii mari, faptele, mai interesante sunt hainele literare în care le îmbracă Ciprian Măceşaru, strategiile şi tertipurile romaneşti la care recurge acesta pentru a-l atrage pe cititor. Cartea nu duce lipsă de epică, iar relatarea întâmplărilor o face chiar protagonistul, Paul, într-un registru mereu aflat la limita labilă dintre seriozitate şi (auto)persiflare, cu o aplecare sănătoasă spre satira discretă. Iată, spre bună ilustrare, chiar primele fraze ale cărţii:
 
Stăteam la birou, în sufragerie, gol, şi băteam la maşina de scris. Fesele mi se lipeau de tapiţeria unsuroasă a scaunului, un scaun vechi care scârţâia enervant la fiecare mişcare, oricât de nesemnificativă ar fi fost ea. Biroul, mai degrabă o simplă masă, era din lemn de cireş, cu un sertar îngust în care ţineam manuscrisul. Planturoasa maşină de scris Erika şedea docilă pe blatul zgâriat, ţăcănind infernal sub imboldul degetelor mele. Lângă ea, o scrumieră din sticlă albastră, ciobită.
 
Alina, soţia mea, se aranja în dormitor. Era înaltă, o iapă, cum ar zice Breban, o femeie frumoasă, roşcată, cu sânii plini şi mari, cu buze senzuale şi ochi limpezi, albaştri, dar cu nasul cam lung. Avea un trup grozav, doar genunchii solizi îi stricau armonia.
 
Eu eram un tip cât se poate de banal, blond, slab, bărbos, cu ochii gri-verzui (ceva spălăcit, oricum), cu nasul uşor coroiat, sprâncenele groase şi gura cu un desen moale, efeminat, noroc că barba masca acest lucru. Barba mă prindea bine, semănam izbitor cu Van Gogh. Îmi dădea aerul unui om inteligent.
 
Zbaterile şi micile reverii ale scriitorului aspirant, contrastul dintre viaţa banală într-un Bucureşti sordid, alături de o femeie care nu-l înţelege pe geniu, ciocnirile cu tatăl grobian şi răutăcios, toate acestea sunt în roman prezenţe distincte şi totodată lipsite de ostentaţie. Paul pare să-şi piardă treptat capacitatea de a distinge între realitate şi pura aspiraţie, iar romancierul îl sancţionează cu ironie reţinută, punându-l ba să copieze pasaje din scriitori celebri, ba să urmărească femei ispititoare prim metro, ba să poarte o corespondenţă în răspăr cu tatăl lui, amintind ostentativ de cea dintre Kafka şi părintele asupritor.  
 
De altfel relaţia (eşuată) cu tatăl este una din temele fundamentale ale cărţii, iar un rateu asemănător se profilează şi în raporturile dintre Paul şi deocamdată prea tânărul Alexandru. Fără a fi, de bună seamă, o scriere de adâncimi abisale şi proporţii pe măsură, Superhero-ul lui Ciprian Măceşaru este o lectură vie, antrenantă, o carte în care autorul ţine bine volanul şi nu lasă hărăbaia să intre în şanţ.

vineri, 21 decembrie 2012

Vegetale cultural-ideologice. Wagner ca măr al discordiei şi cartof fierbinte (II)

0 comments
Aşa cum am văzut în postarea precedentă, în primii ani de război rece şi de rivalitate culturală dintre RDG şi RFG Wagner a intrat, alături de alţi mari compozitori, în obiectivul propagandei cultural-ideologice. În mod firesc, o serie de „bube” la dosar ar fi trebuit să ducă la o poziţionare mărginaşă în canonul est-german a autorului lui Tristan, fie şi doar pentru vina de a fi îmbrăţişat spre sfârşitul vieţii pesimismul schopenhauerian. Cu toate astea, figura lui Wagner stârnea prea mult ecou internaţional şi era mult prea plină de prestigiu pentru ca ideologii din est să se poată dispensa de ea. În plus, vestul făcuse prima mutare prin redeschiderea, în 1951, a Festivalului de la Bayreuth sub directoratul lui Wolfgang şi Wieland Wagner, nepoţii fondatorului, ocazie cu care Wilhelm Furtwängler a dirijat Parsifal.
 
Mişcarea de răspuns a Germaniei de Est a constituit-o aşa-zisul „Bayreuth al Nordului”. E vorba de iniţierea la Dessau, oraş de mărime medie din Saxonia-Anhalt de azi, a Săptămânii festive Richard Wagner. Dessau fusese în mare măsură distrus în timpul războiului, dar teatrul fusese renovat, fiind redeschis în 1949. Se crease şi un soi de tradiţie wagneriană prin montarea de către Willi Bodenstein în următorii patru ani, a patru opere (Tannhäuser, Der fliegende Holländer, Die Meistersinger... şi Lohengrin). În 1953 s-a pus în scenă însăşi Tetralogia, iar până la sfârşitul deceniului avuseseră loc multiple reprezentaţii şi se mai cântaseră şi Rienzi şi Parsifal. Săptămâna festivă din 1958 s-a putut chiar lăuda prin prezentarea mai multor opere decât ediţia rivală de la Bayreuth.
 
Se desfăşura în paralel o propagandă susţinută de denigrare a Festivalului de la Bayreuth, care nu ar fi fost decât o manifestare snoabă a unor bogătaşi ignoranţi. Într-un reportaj din 1951, Ernst Krause descrie un public necunoscător, transportat la festival în „Cadillacuri cu opt locuri şi doi şoferi”. El se plânge că, deşi nu chiar toţi cei care îşi permit biletele pipărate de 30 sau 50 mărci vest-germane sunt snobi, „ei nu sunt totuşi adevăraţii prieteni ai lui Wagner şi nici oamenii cărora maestrul ar fi vrut să le prezinte arta sa”. În schimb, organizatorii evenimentelor de la Dessau puneau accent pe caracterul popular, dorind să ofere producţii accesibile „unui public nou, muncitori, ţărani şi membri ai intelectualităţii productive din republica noastră”.
 
Ar fi interesant de observat că, în ciuda pretinsului spirit nou, revoluţionar, care ar fi animat noul Bayreuth, condus de Bodenstein pe post de antipapă, producţiile sale au rămas prăfuite şi îndatorate realismului naturalist din Germania antebelică. Acest lucru, pretindea Bodenstein în 1954, ar fi fost de fapt o respectare a tradiţiei şi ar fi pus la adăpost festivalul de interpretările greşite şi falsificările fascismului”. Problemele ideologice sensibile puse de Tristan, Parsifal şi Inel erau atenuate susţinându-se că de fapt ceea ce conta era muzica, mai puţin conţinutul de idei. Muzicologul est-german Walther Siegmund-Schultze, militant comunist dur, scria de altfel că „În dramele muzicale ale lui Wagner muzica reprezintă partea cea mai importantă. Ea conferă textului adesea îndoielnic un mesaj realist, impact social şi ambiţie pozitivă. Este greşit să vrei să interpretezi prea multă filozofie sau să pui prea mult în cuvintele lui Wagner”. Elefantul fusese evacuat discret din încăpere (va urma).
 
Această serie de postări se bazează pe articolul Imagining Richard Wagner: The Janus Head of a Divided Nation publicat de Elaine Kelly în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History, vol.9, nr.4 (2008). Traducerea citatelor este a mea. În imagine, teatrul din Dessau, a cărui renovare (finalizată în 1949) a permis desfăşurarea reprezentaţiilor wagneriene (de aici).

duminică, 16 decembrie 2012

☺☺☺ Florina Ilis – Vieţile paralele

5 comments

Un titlu destul de insipid – Vieţile paralele – tronează pe coperta acestui roman de Florina Ilis apărut recent la Cartea Românească. Să rezistăm totuşi tentaţiei (mare, recunosc) de a judeca produsul după ambalaj şi să dăm piept cu cartea. Pentru treaba asta trebuie să fim destul de... pieptoşi, căci până şi ediţia digitală pe care am citit-o eu are aproape 700 de pagini. Abundenţa asta tipografică nu e totuşi nejustificată, căci am avea de a face cu un fel de dosar, unul nu doar vechi şi devenit foarte voluminos în ultimul secol şi jumătate, ci şi sensibil şi îndelung discutat. E vorba de cazul Eminescu, consacrat de canonul literar oficializat prin şcoală drept poet naţional.

Florina Ilis ne aruncă de la bun început pe o pistă falsă, dându-ne impresia că are de gând să scrie un nou roman al lui Eminescu, desigur, nu neapărat o dulcegărie sentimentală pe linia Lovinescu (Mite, Bălăuca) – Cezar Petrescu (trilogia Romanul lui Eminescu) – G. Tomozei (Miradoniz). Pare, cel puţin în primele 50 de pagini, că ar fi vorba de o reconstituire a ultimilor şase ani din viaţa poetului, între momentul declanşării bolii mintale (1883) şi cel al morţii (1889). Cu toate acestea, există de la bun început indicii că ideea de roman tradiţional va fi pusă serios la încercare. Primul dintre acestea îl reprezintă notele de subsol, semnate de diferite „surse” identificate prin nume sau porecle în spatele cărora ghicim destul de uşor biografi ai poetului, critici sau contemporani.

Pas cu pas, nu fără o dozare destul de rafinată a efectelor şi detaliilor, iese în evidenţă şi planul. E vorba de un roman în răspăr, de o revizitare a biografiei „Luceafărului” carpato-danubian-pontic în registrul demitizant al prozei postmoderne. Pe aparenta evocare a unor episoade din viaţa scriitorului romanciera a suprapus plasa unei strategii ce aminteşte (de ce nu, polemic) de literatura SF, cu călătoriile ei în timp şi tulburarea raporturilor temporale conforme percepţiei comune. Ar fi vorba de un proiect al Securităţii comuniste numit Trecutul istoric, în cadrul căruia există dosarul Poetul naţional, deschis de un anume colonel Merişeanu pentru a corecta, din perspectiva gloriosului prezent comunist, imaginea lui Eminescu, care fusese preluat pe post de poet naţional de la regimul anterior. Este o acţiune de rescriere a istoriei, poate nu foarte original imaginată de autoare. N-a trecut în definitiv chiar atât de mult timp de la Ministerul Adevărului al lui Orwell, însă efortul romancierei e bine condus. Agenţi ai Securităţii precum Filipescu (infiltrat pe post de coleg de cameră al lui Eminescu la sanatoriul vienez unde e internat în 1883) sau Elisabeta Badea (teleportată ca infirmieră tot la sanatoriu, mai târziu ca soţie de primar într-o comună vasluiană vizitată de poet pe când era revizor şcolar) veghează şi alcătuiesc rapoarte. Iată cum relatează chiar Filipescu, un personaj de altfel agreabil, începutul experienţei sale:

Mă vedeam, în sfârşit, intrând în acţiune. Ca John Bramble. Plecam pe teren, deveneam operativ. Şeful Securităţii mi-a explicat că misiunea nu era una uşoară, comportând şi anumite riscuri. Dar eu, care aspirasem toată viaţa să devin operativ (activ), nu mai eram atent la riscuri. Am semnat hârtia fără să clipesc. Când mi s-a spus despre ce era vorba (să-l urmăresc pe poetul naţional) în entuziasmul meu, totul mi s-a părut absolut firesc. Nu e formidabil? Numai că am aterizat direct la Viena într-un institut de boli nervoase! Ceea ce e cam neplăcut, fiindcă nu pot să ies de aici. Doctorii mă cred nebun, dar eu nu sunt nebun. Mă prefac numai. Totul în scopul îndeplinirii misiunii. Cu frigul nu mă prea împac fiindcă nu mi-am adus haine groase... Am noroc că vorbesc perfect germana. Şi engleza.

Efectele comice, dozate de altfel discret, nu lipsesc. Nu de puţine ori relatarea evenimentelor se face din perspectiva lucrătorilor de Securitate, obţinându-se o umanizare, o tratare a personalităţii acestora în spiritul unei verosimilităţi profitabile pentru valoarea romanului. De pildă, nu sunt înfăţişate zbaterile lui Merişeanu pe parcursul câtorva decenii de comunism, pe măsură ce orientarea partidului se schimbă, virând spre naţionalismul ceauşist, care are în continuare nevoie de Eminescu. Nu fără un anumit temei, căci în epocă ieşirile poetului fuseseră de multe ori pe linia unui autohtonism ridicul, redat de altfel şi în carte („Un fagure de miere, nu alta! Ştiaţi, domnule doctor şi consilier aulic, că limba română e cea mai veche din Europa”). De observat şi o oarecare asemănare a lui Merişeanu cu alţi membri ai galeriei de securişti umanizaţi din literatura ultimilor ani. Din ea fac parte apariţii precum colonelul Chiriţă din Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane de Răzvan Rădulescu (vezi postarea mea aici) sau tovarăşul Bojin din Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (aici).

Alături de securiştii care sfidează timpul, Florina Ilis a introdus în roman o distribuţie foarte bogată din care fac parte contemporanii şi cunoscuţii lui Eminescu, precum Maiorescu, Creangă, Caragiale, Slavici (dintre cei foarte cunoscuţi), evident Veronica Micle (prezentă în numeroase scene comic-melodramatice), ca şi o pletoră de personalităţi minore care au avut atingere cu „obiectivul” Eminescu. Dintre aceştia merită menţiuni prietenul Chibici-Revneanu sau Coralia Gatoschi, viitoare soţie a istoricului Xenopol şi martoră a unora din ultimele zile ale poetului. A rezultat o construcţie foarte complexă, cu un text dens, încărcat cu trimiteri mai mult sau mai puţin directe la exprimările din opera artistică sau jurnalistică a lui Eminescu. Ca la şcoală, personajele sunt uneori puse să se autocaracterizeze („Nu neg, surâde dramaturgul [Caragiale] că-mi place să râd. Sunt o fire veselă, ce mai! Eu, doamnă Micle, nu cred în dramatism şi nici în suflete alese. Ca să nu mai spun că apa de trandafiri (în cascade) îmi provoacă ameţeli şi o infinită greaţă, iar când orchestra atacă Stela confidente îmi dau fiori de groază, nu alta!, pomenindu-mă că strănut de parcă în loc de aer aş respira – nu ştiu – polen”). Alteori pe eroi îi caracterizează alţii. Câteodata cititorul poate fi derutat, căci un personaj precum Filimon Ilea (aceleaşi iniţiale cu ale romancierei!), un deţinut politic convins prin şantaj să colaboreze cu „organele”, se pierde la un moment dat, chiar dacă părea să îi fi fost destinat un rol mai important

Nu cred că încape îndoială că Vieţile paralele este un roman bun. Are realmente momente foarte bine realizate (aş cita capitolul cu petrecerea organizată la sanatoriul vienez de Lăsata Secului şi care aminteşte, păstrând desigur proporţiile, de petrecerea de la sanatoriul din Muntele vrăjit de Thomas Mann). Corpul cărţii este realizat dintr-o reţea fină de elemente care amestecă planurile şi alternează de multe ori subtil secţiunile temporale (de exemplu, într-o discuţie dintre Eminescu şi Filipescu apare pe neaşteptate o aluzie la acţiunile militare ale feldmareşalului Rommel). Mai puţin inspirată este poate includerea, în ultima treime, a unor aşa-zise interogatorii luate de un procuror martorilor la evenimente din ultimii ani ai poetului (ca doctorii şuţu sau Zosin) sau cuvântarea ţinută de Xenopol. E limpede că s-a dorit o varietate cât mai mare de perspective, deşi există riscul căderii în stereotipia unor „procese literare” de genul celor organizate în clase de unii profesori de literatură română.

Dincolo de valoarea literară, care nu este neglijabilă, probabil că cel mai mare merit al romanului este demitizarea cultului poetului naţional. Eforturi in privinţa asta s-au făcut nu puţine în ultimii ani (de semnalat celebrul număr tematic din Dilema de pe vremea când revista asta mai merita citită, episod integrat de altfel în carte) sau chiar romane întregi, ca Strada Plantelor a lui Mihail Gălăţeanu. Pentru cititorul înzestrat cu capacitatea de a se bucura de text, dar şi care dispune de ceva timp, Vieţile paralele poate fi o lectură dătătoare de satisfacţii.

Fact checking
Autoarea a desfăşurat un imens efort de documentare minuţioasă, iar semnalarea unor posibile erori ar reprezenta o întreprindere de o amplitudine corespunzătoare.

  •   Stela confidente (de fapt, Alla stella confidente) pomenită de Caragiale este o piesă foarte populară în epocă compusă în 1878 de Vincenzo Robaudi.
  •    Aşa-zisul caz Baltag la care se face referire în planul temporal al actualităţii comuniste este probabil cazul scriitorului Nicolae Breban care, din poziţia unei înalte demnităţi comuniste, a manifestat o poziţie rebelă la începutul anilor 1970. 

vineri, 14 decembrie 2012

Vegetale cultural-ideologice. Wagner ca măr al discordiei şi cartof fierbinte (I)

1 comments
După încheierea războiului adevărat şi înființarea, pe teritoriul Germaniei învinse, a celor două state aparţinând celor două mari blocuri rivale în noua confruntare zisă război rece, Wagner devine un caz delicat. E vorba mai ales de situaţia din fosta Republică Democrată Germană, unde intervenea şi criteriul purităţii şi oportunităţii ideologice. Fiind în esenţă un stat artificial, RDG-ul a trebuit să-şi creeze repejor o identitate culturală. Una din ideile centrale în făurirea noului canon era că de fapt cultura germană era produsul iluminismului (progresist, de bună seamă), iar regimul nazist nu făcuse decât să trădeze glorioasa moştenire. În mod firesc, noile autorităţi comuniste nu ar fi făcut decât să restabilească ordinea firească. 

În canonul cultural est-german alcătuit cu promptitudine şi-au găsit locul, dintre scriitori, Goethe şi Schiller, iar dintre muzicieni, „triumviratul” Bach-Händel-Beethoven. Un comitet alcătuit pentru a pregăti comemorarea a 200 de ani de la moartea lui Bach considera, în 1949, că Bach fusese „un compozitor în ultimă instanţă secular şi populist, ale cărui lucrări religioase erau o simplă componentă a serviciului pe care îl avea [cel de capelmaistru]”. Händel era prezentat ca erou al clasei muncitoare, militant împotriva comerţului cu sclavi, colonialismului şi asupririi irlandezilor. Cu Beethoven s-a procedat oarecum evaziv, punându-se surdină elementelor germane şi insistând pe internaţionalism, umanism şi alte „isme” convenabile.

Pentru a ne face o idee asupra atmosferei puternic ideologizate, de război rece în plină desfăşurare, să aruncăm o privire asupra declaraţiei din 1959 Partidului Socialist Unificat German, partid comunist de guvernământ în RDG, cu ocazia bicentenarului morţii lui Händel:

Politica oprimării aspiraţiilor paşnice şi progresiste ale clasei muncitoare din Germania Occidentală, înarmarea nucleară a forţelor militare vest-germane şi propagarea unor pretenţii teritoriale deschis revanşarde faţă de alte ţări europene nu mai lasă loc ideilor progresiste [sic!] şi umaniste ale marilor gânditori şi artişti din trecutul nostru. Statul NATO de la Bonn este astăzi nu doar focarul ameninţării cu războiul nuclear în Europa, ci şi scena unui declin cultural rapid.

Dacă cu preclasicii şi clasicii lucrurile se puteau limpezi relativ repede, oamenii fiind morţi de mai multă vreme şi nefiind exploataţi atât de intens în regimul nazist, cazul Wagner (ca să folosesc terminologia consacrată nietzscheană) era unul mult mai complicat. Într-adevăr, din punctul de vedere al oficialităţilor din RDG, Wagner o pornise cu dreptul, pentru că avusese o perioadă de activitate revoluţionară în tinereţe ce culminase cu participarea la revoluţia de la paş’opt, putând trece drept socialist şi asimilat gândirii marxist-leniniste. Problema e că în a doua parte a vieţii Wagner o luase spre Schopenhauer, ceea ce nu era deloc o bucurie, devenind din ce în ce mai pesimist. Pe de altă parte, este de înţeles că „est-germanii nu prea aveau chef să pună pe lista neagră un compozitor cu un ecou public atât de amplu”. Ca urmare, propaganda din RDG a trebuit să-l accepte pe Wagner, mai ales că în rivala RFG procesul de recuperare era în plină desfăşurare, iar în 1951 se reluaseră manifestările Festivalului de la Bayreuth. Replica redegistă nu a întârziat (va urma).

Această serie de postări se bazează pe articolul Imagining Richard Wagner: The Janus Head of a Divided Nation publicat de Elaine Kelly în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History, vol.9, nr.4 (2008). Traducerea citatelor este a mea. În imagine, scenă din spectacolul cu Maeştrii cântăreţi... montat în 1951 la Dessau, echivalentul est-german al Bayreuth-ului (de aici).

marți, 11 decembrie 2012

Lecturi electronice serioase şi nu prea

3 comments
Programele de citit cărţi electronice (aşa-zisele readere) nu sunt numai nişte interfeţe pentru lectură. Desigur, e foarte important ca ele să fie uşor de folosit, să permită o bună vizualizare a textului, să nu obosească ochiul, să-l lase pe cititor să întoarcă „paginile” cu uşurinţă. Pe scurt, contează ca ele să facă confortabilă experienţa cititului pe aparatul pe care sunt instalate (eu le am pe iPad, singurul dispozitiv pe care citesc la ora actuală). Alături de funcţia lor de bază, aplicaţiile pentru e-books ar trebui să poată funcţiona şi ca instrumente de lucru pentru cei pentru care textul este (şi) obiect de studiu, nu doar de efemeră plăcere estetică. şi pentru că nu-mi permit să vorbesc în numele altora, o s-o fac pentru mine şi o să mă refer doar la experienţa mea.

Unul din avantajele cărţilor electronice (mai precis, al aplicaţiilor pentru citit) este că utilizatorul are posibilitatea să pună semne de carte („bookmarks”) la paginile de interes, putând oricând să revină la ele cu uşurinţă. Mai important încă, el poate face şi însemnări pe marginea textului citit, însemnări pe care programul le memorează şi care sunt disponibile la următoarele sesiuni de lectură, pot fi şterse, modificate etc. Unele programe oferă şi opţiunea de a selecta un şir de caractere (cuvânt sau sintagmă) care să poată fi apoi căutate printr-un simplu tap într-un dicţionar sau pe internet, cu un motor de căutare. Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu se fac asemenea operaţii cu o carte de celuloză; dacă nu eşti dintre barbarii care scriu pe cărţi, fă bine şi alcătuieşte bileţele pe care să-ţi scrii observaţiile şi apoi să le pui ca semne la paginile cu pricina, de ajunge volumul să semene cu un burduf din care se scurg tot felul de foiţe şi foicele. Unora asta li se pare un semn de mare distincţie, aşa cum altora praful de pe cărţi (numit de anglo-saxoni, foarte poetic de altfel, „learned dust”) li se pare o dovadă de nobleţe şi nu o sursă de alergii. Hapciu!

Toate bune şi frumoase, ce ne facem dacă ştergem cartea din dispozitiv şi o păstrăm, eventual, pe o unitate de stocare, în vederea revizitării cu altă ocazie? Evident,  pierdem şi notele pe care le-am făcut pe marginea ei, note pe care de asemenea am putea să vrem să le parcurgem din nou la un moment dat. Se pune deci întrebarea cum se pot „exporta” însemnările noastre astfel încât să le putem avea şi în absenţa cărţii. Cu o funcţie de export, e la mintea cocoşului, însă problema e că nu toate aplicaţiile de citit au asemenea funcţii. Să vedem la ce ne putem aştepta.

Aplicaţiile mele favorite, cele care îmi plac cel mai mult în ceea ce priveşte layout-ul, reglajele şi capacitatea de navigare şi „răsfoire” sunt Bluefire Reader şi Stanza (pe cel de al doilea l-am reinstalat cu câteva luni în urmă, când noua versiune OS a făcut iar posibilă folosirea lui). Citeam mai demult şi cu Bookman, dar am renunţat, căci mi se pare mai greoi, chiar dacă impresia iniţială a fost bună (vezi aici o postare mai veche despre aceste readere, între timp întrucâtva depăşită, aşa cum şi trebuie să fie ştirile despre gadgeturi). Problema tuturor acestor aplicaţii este că nu permite exportul notelor. Pentru lecturi lejere, ele sunt ideale, dar pentru lecturi mai serioase, care presupun însemnări, nu sunt la fel de bune.

Soluţia pentru mine a constituit-o până la urmă iBooks. Chiar dacă nu-mi place foarte mult cum arată paginile la faţă, nu pot să nu recunosc că are asupra celorlalte aplicaţii descrise un avantaj incontestabil, căci permite tipărirea notelor la imprimantă sau exportul lor pe e-mail. Faţă de ce pot să facă celelalte programe mi se pare un progres incontestabil. A, să nu uit, nu merită să descărcăm aplicaţia băştinaşă Elefant Reader de pe elefant.ro, căci nu e decât un Bluefire Reader cu comenzile traduse din engleză, chiar dacă  site-ul încearcă să ne momească cu o carte gratis. E din cele pe care cu niţică perseverenţă le scoatem oricum de pe net fără o para chioară.

Poza e luată de aici.

duminică, 9 decembrie 2012

☺☺☺ Andrei Kurkov – Prieten drag, tovarăş al răposatului

0 comments
Aveam un prieten care îmi tot spunea ce cărţi bune scrie Andrei Kurkov. Nu ştiam că nu e rus, cu ucrainean, dar nu-i bai, noi oricum îi punem pe toţi în aceeaşi oală. Fapt e că scrie în ruseşte. După mai multe cărţi groase (vorba vine, că citesc mai mult e-books mai nou, oricum, de peste 600 de pagini), această cărticică pe care autorul a botezat-o Prieten drag, tovarăşal răposatului (Curtea veche, 2012) a fost o adevărată binecuvântare şi nu doar pentru că e mult mai subţire. E un roman al cărui cadru, schiţat destul de sumar, însă suficient de pregnant pentru individualizare îl constituie Kievul anilor imediat post-sovietici. Este o lume săracă, destul de cenuşie şi deprimantă, surprinsă într-o toamnă tristă, când „la radio se transmit promisiuni bombastice de a nu pune în practică în totalitate următoarea «liberalizare» a preţurilor la lapte şi pâine”. Oameni necăjiţi, o bătrânică care îşi numără banii (calculaţi în zeci de mii) pentru a-i cumpăra nepoţelului un pistol cu apă. Dacă omul de rând are pistoale de jucărie, inşi mai descurcăreţi au arme adevărate şi le şi folosesc în scop profitabil. E o situaţie de care vrea să profite şi Tolia, un tânăr de 35 de ani, protagonistul romanului. Bărbatul a eşuat în căsnicie, nu vede niciun viitor şi se hotărăște s-o termine cu viaţa asta. Sinucigaş nu e, dar are prieteni cu relaţii în lumea interlopă. Unul dintre ei, Dima, îi propune să recurgă la serviciile lui Kostia, un killer dispus să omoare pe oricine pentru bani. 

Zis şi făcut, Tolia face rost de bani şi Kostia primeşte fotografia victimei sale. Nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. Dintr-o eroare, Kostia pierde momentul favorabil şi nu-l execută pe Tolia în momentul convenit. Ce te faci însă că victima face rost de nişte bani (în urma unei mărturii mincinoase, dar parcă mai contează) şi prinde iar chef de viaţă. Ucigaşul plătit e însă un adevărat profesionist, omul s-a angajat să facă treabă şi nu se lasă până n-o duce la capăt. Ca într-o comedie neagră, Tolia va trebui să angajeze un alt killer, de data asta ca să-l scape de primul. Ultima parte a romanului e o grotescă intrare a lui Tolia în pielea lui Kostia. Eroul nostru ia legătura cu văduva interlopului, îi dă bani, are în vedere o căsătorie cu ea şi intrarea în rolul de tată al micuţului orfan, ba chiar... Ei, pe asta n-o mai povestesc, cine e curios, să pună mâna să citească cartea.

Interesante sunt, cred, motivaţiile care îl pun în mişcare pe Tolia. Din stilul detaşat, aproape totalmente obiectiv ca iluzie, al relatării sale (făcută la persoana I singular şi mai tot timpul la indicativul prezent al evenimentelor instantanee) ar putea să pară că Tolia e imoral, ba chiar amoral. Că nu e aşa ar putea-o dovedi întorsătura pe care o iau lucrurile când el se hotărăşte să adopte rolul de „prieten drag, tovarăş al răposatului”, exact ca în titlu. Mai mult, câteva din reflecţiile tânărului ni-l prezintă drept un om însetat de afecţiune, de prezenţa unei femei. O găseşte şi el cum şi pe unde poate, mai întâi la fosta soţie (chix!), apoi la o prostituată sufletistă, dar cu picioarele pe pământ (Lena-Vika) şi în cele din urmă la Marina, văduva „răposatului”.

Din păcate, prietenul de care ziceam a murit şi n-am apucat să-i spun că Andrei Kurkov se arată a fi, cel puţin judecând după cartea asta, un autor foarte bun. Un text sobru, bine articulat (tradus pare-se impecabil de Antoaneta Olteanu), o schemă epică ingenioasă şi surprinzătoare, toate acestea sunt argumente de natură să te facă să cauţi şi alte cărţi ale acestui autor.

joi, 6 decembrie 2012

Curge! Curge! Curge!

0 comments
Unul dintre artiştii cu care Mahler are anumite afinităţi personale şi estetice este scriitorul german Gerhart Hauptmann (1862-1946), mai astăzi mai puţin cunoscut de publicul larg, dar foarte apreciat acum un secol. Primeşte de altfel premiul Nobel acum fix 100 de ani. Ca şi opera muzicală a lui Mahler, creaţia literară a lui Hauptmann a fost acuzată de „banalitate şi sentimentalism”. Cei doi schimbă scrisori admirative, se tutuiesc, iar în 1905, aflat în vizită la Viena, Hauptmann asistă la reprezentaţiile cu Fidelio şi, la distanţă de numai trei zile, cu Rheingold. Impresiile lui Hauptmann sunt de neşters. Entuziasmat atât de prestaţia dirijorului, cât şi de muzica în sine, el notează în jurnal:

Ultima mare impresie artistică din Viena a constituit-o Rheingold, dirijat de Mahler. Teatru al demonilor [Dämontheater]. Preludiul a fost supraomenesc din punct de vedere emoţional. Un fluviu! Un fluviu transparent! Care curge neîncetat prin milenii, elementar. Sunete care sugerează un proces tăcut. Ceva ce nu se opreşte niciodată, niciodată în vecii vecilor! - ceva ce curge mereu! curge! curge! Sunt lungi momente în care din micul teatru şi din spectatorii săi dispare orice senzaţie temporală. Totul s-a dizolvat, totul s-a transformat într-un şuvoi transparent. Sunetul de cristal al acestui şuvoi. Propulsat din însuşi interiorul său, întorcându-se înspre sine, mergând mai departe, umplut zgomotos cu forţe mai liniştite acum, trecând ca nişte lumi aflate în rotaţie. Rezonanţă în sine, mişcându-se, repezindu-se, mereu curgând, curgând! Minute în care percepi mişcarea ascunsă a tuturor lucrurilor. „Inefabilul nu poate fi auzit” – iată o lege care pare să fie încălcată aici. Este aşa de grandios, de nou, nu doar din punct de vedere muzical, deschide asemenea perspective [...] încât este, fără îndoială, o revelaţie că lasă speranţe nelimitate pentru viitorul omului. Am închis ochii şi am văzut numai fluviul. Nu mi-am dat seama că se ridica cortina. Şi deodată am auzit alte voci reverberând, dulci şi copleşitoare ca o bună-vestire. Am fost uimit, tremuram, aşteptam... Dar lucrurile măreţe din Wagner, chiar şi în acest preludiu, sunt mai măreţe decât îşi pot închipui admiratorii săi. Arta înseamnă viaţa divină a Naturii! 

Ca element picant, Hauptmann ar fi fost înamorat până peste urechi de Alma, soţia lui Mahler şi viitoare nevastă a lui Walter Gropius şi, ulterior, a lui Franz Werfel. Dar ce bărbat de acum un veac nu era îndrăgostit de această femme fatale...

Postarea de azi se bazează pe volumul al III-lea al lucrării Mahler de Henry-Louis de la Grange (de unde provine şi imaginea) şi pe cartea lui Karen Monson, Alma Mahler, Muse to Genius. Traducerea citatului este a mea. Reproducerea este o caricatură de epocă în care apare Mahler atacat de statuia Comandorului din Don Giovanni, care ia chipul lui Mozart și îl ceartă pe dirijor pentru interpretarea lui.

duminică, 2 decembrie 2012

☺☺☺ Alina Mungiu-Pippidi – De ce nu iau românii premiul Nobel

2 comments

Poftim, că a trecut şi ziua naţională, zi în care era poate mai potrivit să răsfoim o carte ca cea de faţă decât să ne schingiuim pancreasul cu mâncăruri grele. Oricât de antipatică ar fi Alina Mungiu-Pippidi în apariţiile ei publice, e greu să nu-i dai de multe ori dreptate în ceea ce susţine, chiar dacă e vorba de opinii incomode şi câteodată de-a dreptul supărătoare despre mersul lucrurilor la noi. Nu altceva se întâmplă în volumul intitulat provocator De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012), de fapt o culegere de articole publicate în presa tipărită şi pe site-uri între 2005 şi 2012. Sunt teme generale importante şi totodată sensibile pentru cetăţeanul român, mai ales pentru cel care trăieşte prost şi e incapabil să-şi dea seama care sunt cauzele acestei situaţii. Mi-ar fi plăcut să văd la sfârşitul fiecărui text, pomenit în paranteze, anul apariţiei acestuia, dar deduc şi pe baza altor volume că editura nu are asemenea obiceiuri bune. Cititorului nu-i rămâne decât să-şi exerseze spiritul deductiv şi să ghicească momentul publicării textului pornind de la conţinutul articolului, ceea ce uneori merge, alteori nu.

Volumul are cinci capitole mari sau secţiuni tematice care grupează textele selectate. Cestiuni mai mult sau mai puţin arzătoare la ordinea zilii. E, desigur, interesant şi moralmente, cât se poate de legitim să glosezi pe tema despărţirii de comunism sau pe cea a lustraţiei, ca în Europenizare fără decomunizare (partea a II-a a cărţii), atâta că la aproape 23 de ani de la prăbuşirea de facto a vechiului regim asemenea discuţii au un caracter uşor caraghios şi captează din ce în ce mai puţin atenţia opiniei publice. În Pactul contra educaţiei (partea a III-a), autoarea scoate în evidenţă tare de altfel cunoscute ale sistemului de învăţământ şi are onestitatea de a recunoaşte că împăratul e gol-goluţ chiar când vine vorba de „reforme” precum cea a sinistrului ministru Funeriu. Una din cele mai reuşite secţiuni ale cărţii este a IV-a, intitulată De profundis, în care găsim, pe lângă istorioare morale despre foşti prieteni, reflecţii despre biserica dominantă şi oamenii acesteia. De altfel chestiunea raporturilor dintre stat şi biserică e aproape ubicuă în carte. Dăm mai peste tot peste lucruri pe care lumea nu vrea să le recunoască şi care ţin de incapacitatea statului român de a se manifesta neutru în raport cu instituţiile religioase, de ipocrizia instituţionalizată, de fundamentalismul ortodox care îi mai bântuie pe mulţi conaţionali, de extremisme naţionalist-ortodoxe care aduc alături (o, vai!) spirite considerate în teorie incompatibile, precum Andrei Pleşu sau Victor Roncea.

Chestiunile politice nu aveau cum să lipsească, iar ultima secţiune a cărţii se ocupă de multe din ele. Dezastruoasa politică de cadre a partidelor de la noi, lipsa de scrupule şi – mai rău – de competenţe, reţelele de interese, în fine, nesimţirea sunt tot atâtea motive pentru care lucrurile merg prost. Autoarea e perspicace, are spirit analitic, ba chiar şi soluţii (atragerea tehnocraţilor, a oamenilor bine instruiţi prin străinătăţuri, acţiunea civică etc.) Toate bune şi frumoase, idei înălţătoare şi de mult bun-simţ, păcat însă că Alina Mungiu-Pippidi uită (?) să pomenească rolul pe care l-a avut ea însăşi în ajungerea la putere, în 2004, a unui grup politic de o rapacitate şi virulenţă rar întâlnite până şi în peisajul infectat de la noi. E adevărat pe de altă parte că autoarea a avut inteligenţa de a se dezice pe parcurs (chiar dacă nu convingător uneori) de mulţi din cei pe care i-a susţinut iniţial, în frunte chiar cu Traian Băsescu. Găsim câteodată şi la Alina Mungiu-Pippidi reminiscenţe ale filozofiei dâmboviţene a lui „Vodă e bun, sfetnicii sunt răi” (sau, dacă vreţi, mai pe dos, „el e rău, păcat că are sfetnici buni”).

Am lăsat la sfârşit prima secţiune, cea cu celebrul Nobel din titlul cărţii, intitulată totuşi, caragialesc, Triumful talentului. E probabil cel mai bun capitol din carte. Nu e vorba desigur numai despre mult-râvnita distincţie, dar acesta e subiectul care se vede cel mai bine din depărtare. Autoarea explică „de ce premiul Hertei [Müller] nu e şi al nostru”:

Ca să înţelegem de ce a luat Herta premiul Nobel, şi nu Kundera sau Kadare, scriitori mult mai cunoscuţi decât ea, la douăzeci de ani de la căderea zidului, trebuie să înţelegem rostul acestui premiu. El a fost făcut pentru a populariza valorile umanităţii şi rolul social al literaturii, e un premiu special, făcut de un fabricant de dinamită ca să îşi spele păcatele. O literatură scrisă în scopuri pur estetice nu interesează comitetul care desemnează premiul Nobel, care caută mai ales autenticitatea unei experienţe speciale, convertite în literatură. Ca atare, Nobelul se dă şi pentru biografie; şi slavă Domnului că e aşa. Altfel l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat perfect în establishment, care cunoaşte pe toţi cei care ar putea să dea un telefon şi stăpânește perfect tehnica marketingului. Treaba juriului e să găsească în jungla literară echivalentul unui Mozart: geniul anti, care a avut curajul singularităţii, a fost persecutat, izolat şi hăituit, şi juriul reuşeşte destul de des să găsească asemenea personaje. Ce exemplu mai bun ca Herta, care s-a certat întâi cu toţi şvabii ei, pe care îi bănuia că toleraseră fascismul, şi mai apoi cu toţi românii, pe care îi vedea drept colaboratori ai comunismului?

Cu alte cuvinte, scriitorul de Nobel nu e doar un autor cu mult talent, un ins care – la alte cote, desigur –  e elevul care scrie cele mai frumoase compuneri din clasă. Autori de compuneri frumoase se mai găsesc şi la noi, e drept că nu foarte mulţi, dar scriitori cu „biografie” mai greu, aşa că nu e de mirare că ne prinde fiecare început de octombrie jelind că iar n-a luat Nobelul tânăra noastră speranţă azi-mâine sexagenară şi alcătuind scrisori de solidarizare cu ea.

De ce nu iau românii premiul Nobel e o lectură adesea incomodă şi chiar enervantă, însă niciodată plictisitoare. Alina Mungiu-Pippidi are talentul formulărilor memorabile („suntem ţara cu cei mai mulţi analişti politici care sunt de fapt ofiţeri”) şi spune nu odată lucrurilor pe nume. Mai supărătoare (dar explicabilă, poate, psihanalitic) e ocultarea propriilor acţiuni în câmpul politic, nu întotdeauna inocente. După cum enervant le poate apărea unora narcisismul autoarei, care nu uită să povestească mai pe fiecare pagină ce cursuri predă ea (numai la mari universităţi), cum bate ea globul în lung şi în lat, ce experiențe a mai avut ea cu studenţii (de la marile universităţi, evident) etc. Unele din referirile autobiografice sunt însă interesante şi bine conduse, iar lipsa de inteligenţă e singurul reproş care nu i se poate face publicistei.