29 iunie 2013

Bătăliile pierdute ale unei mediocrităţi muzicale (II)

0 comments
În postarea de săptămâna trecută am văzut cum a ieşit Matei Socor, atotputernicul şef al Radiodifuziunii între 1949 şi 1954 din confruntarea cu basul sovietic Mark Reizen. Dacă musafirul de la Răsărit era un adversar redutabil, colegii din ţară nu puteau, cel puţin în teorie, să-i pună probleme potentatului comunist. Puterile lui Socor erau „greu de imaginat” pentru oamenii zilelor noastre, iar salariul lunar se ridica la fabuloasa sumă de 55.000 lei (salariul mediu al vremii abia ajungea la 1.000 lei). Tot pentru comparaţie, Premiul de Stat pentru muzică, distincţie la care jinduiau artiştii vremii, era de 50.000 lei.

Cu toate acestea, se făcea cum se făcea şi Matei Socor nu avea parte de linişte nici măcar din partea subalternilor, cei plătiţi mult mai prost. Iată ce scrie Octavian Lazăr Cosma:

Matei Socor a cunoscut şi momente foarte dificile, chiar penibile, contestându-i-se în mod direct aptitudinile dirijorale. La o repetiţie, oboistul Constantin Iliuţă l-a înfruntat, într-un moment de tensiune, spunându-i: „Dumneata eşti un foarte bun preşedinte, ne faci fracuri şi ne dai salarii bune, dar eşti un dirijor prost”, după cum ne-a relatat Iosif Conta. Evident, Matei Socor a reacţionat dur şi imediat, dându-l afară. Numai că, după o săptămână, la insistenţele colegilor şi deoarece era un foarte bun instrumentist, a fost reprimit.

Aşadar o poveste cu happy end din anii 1950, lucru mai rar. Cu toate acestea, existau situaţii în care nu se admitea nici cea mai mică deviere de la standardele impuse prin ideologia oficială. Un asemenea caz („situaţie dramatică”) a apărut în stagiunea 1947-1948 a Orchestrei Radio, dirijor fiind acelaşi Socor:

Au existat şi situaţii dramatice în cadrul activităţii orchestrei, cu repercusiuni grave. Un asemenea caz l-a constituit un concert dirijat de Matei Socor, în care s-a cântat uvertura Prietenia popoarelor de R. Glier, intens programată în anii perioadei staliniste. Debuta această piesă cu un întins solo al cornului englez. Solistul, Nicolae Mostalier, a crezut de cuviinţă să intoneze, în locul melodiei compozitorului sovietic, crâmpeie folclorice româneşti, să improvizeze în spiritul lor, fapt care i-a adus arestarea şi condamnarea la închisoare pentru o bună bucată de vreme, mai exact, doi ani, după care, la eliberare, a fost reîncadrat...

Postarea de azi se bazează tot pe lucrarea Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma, din care am luat de asemenea citatele si fotografia lui Matei Socor.

23 iunie 2013

Pe elefant.ro cartea electronică e mai scumpă decât ediţia tipărită

5 comments
Firavul capitalism românesc e capabil de comportamente excentrice de tot felul, iar negustorii de bunuri culturale nu-s mai breji decât cei din branşe mai puţin nobile. Isprava zilei aparţine librăriei online elefant.ro, care reuşeşte performanţa notabilă de a vinde o carte electronică la un preţ mai mare decât al ediţiei tipărite. Din poza de mai jos se vede că în urma unei reduceri de 10% versiunea tradițională costă 20,66 lei, iar cea sub formă de e-book, 22,95 lei. Păi nu era vorba ca noile formate să-i aducă cititorului oarecari economii, eliminând nevoie expedierii fizice prin poştă, cruţând pădurile şi scăzând costurile de producţie? Las’ că a rezolvat-o negustorul autohton.


Să zicem că e o situație conjuncturală provocată de reducerea cu pricina. Bine, bine, dar prețul neredus al  cărţii era de 22,95 lei, adică oricum egal cu cel al ediţiei electronice, ceea ce e în sine o aberaţie. Parcurgerea site-ului îi rezervă cumpărătorului şi alte surprize (ne)plăcute, dar las activitatea respectivă pe seama celor cu mai mult timp liber.


PS Nu fac nicio apreciere asupra cărţii în sine, care poate fi bună sau proastă, nu contează, aici e vorba de cum se vinde o marfă.

21 iunie 2013

Bătăliile pierdute ale unei mediocrităţi muzicale (I)

0 comments
Compozitor şi dirijor mediocru, dar având marele atu de a fi membru de partid din ilegalitate, Matei Socor (1908-1980) are parte sub noul regim comunist de o ascensiune fulgerătoare. Între 1949 şi 1954 ocupă funcţiile de preşedinte al Comitetului de Radiodifuziune și președinte al Uniunii Compozitorilor din RPR, devine academician şi dirijor permanent al Orchestrei radio. Are şi marea cinste de a compune muzica imnului republicii proclamate pe nepusă masă la 30 decembrie 1947. Despre Socor ne oferă detalii picante Octavian Lazăr Cosma în Simfonicele Radiodifuziunii Române (1999), o carte deosebit de interesantă, apărută din păcate în condiţii precare. Un incident amuzant s-a petrecut în timpul stagiunii 1949-1950. Se afla în turneu la Bucureşti marele bas sovietic Mark Reizen (1895-1992), o vizită de gradul zero, având în vedere naţionalitatea şi renumele oaspetelui. Iată relatarea lui Octavian Lazăr Cosma:

Basul, înzestrat cu o voce extraordinară, era prim solist la Bolşoi Teatr, „artist al poporului”, şi el cu o poziţie excepţională, deoarece muzicienii care ajungeau la titlul menţionat se bucurau de multă consideraţie în toate mediile. A cântat întâi la Opera Română, cu Orchestra Radio; Mark Reizen susţinuse monologul Despărţirea lui Wotan din Walkiria de R. Wagner, pagină foarte rar abordată la noi şi în Uniunea Sovietică. La prima repetiţie, Matei Socor la pupitru, emoţionat că-l are colaborator pe un artist de faimă, a avut unele ezitări, grefate pe maniera sa de a tacta care nu era din cele mai sugestive, mai ordonate şi mai sigure. Acest fapt l-a deranjat pe Mark Reizen, obişnuit să cânte cu aşi ai baghetei După câteva opriri, reluări, care l-au enervat pe solist, acesta, fără menajamente, i-a făcut observaţie dirijorului. Apoi lucrurile s-au tensionat şi mai mult, ceea ce a dus la decizia oaspetelui de a afirma că nu va cânta decât în situaţia în care dirijorul va fi schimbat.

Apăruse un moment foarte delicat, căci trebuia să i se dea satisfacţie artistului sovietic:

Situaţia creată era cu totul neobişnuită. În primul rând, cine ar fi avut curajul să-l înfrunte pe Matei Socor, iar al doilea, refuzul venea din partea unui solist care pe scena Operei repurtase ovaţiile publicului entuziasmat de arta sa şi, în al treilea, era un celebru artist sovietic al cărui profesionalism nu putea fi contestat. Pentru Matei Socor, întâmplarea a avut efectul unei lovituri de cuţit, căci nu se bucura de adeziunea necondiţionată a publicului şi mai ales a specialiștilor, care-l primeau cu o anume suspiciune în calitate de şef de orchestră. De fapt, gestul cântăreţului sovietic era o confirmare a inconsistenţei sale dirijorale. Autorităţile culturale au intrat în panică şi singura soluţie care s-a dovedit şi oportună, chiar fericită, a fost de a-l invita pe George Georgescu, cel care dirijase Walkiria la Opera Română, cu ani în urmă şi care nu putea fi mai prejos în arta sa decât înaltul oaspete. [...] Concertul din 15 noiembrie 1950 s-a transformat într-un eveniment al stagiunii, fiind aplaudat cu frenezie. Pentru Matei Socor însă a fost o bătălie pierdută, o bătălie dezonorantă, care i-a şifonat prestigiul artistic, care era şi aşa destul de fragil.


Poza, înfăţişându-l pe Matei Socor la pupitrul Orchestrei Radio, este reprodusă din volumul lui Octavian Lazăr Cosma.

16 iunie 2013

☺☺ Péter Demény - Ghidul ipocriţilor

0 comments
Am citit mai demult o aşa-numită istorie a trădării la români - nu-i mai pomenesc autorul, căci nu merită şi se găseşte oricum uşor cu Google -, din care rezulta limpede că toate faptele istoriei naţionale, mari sau mărunte, au fost în esenţă acte de trădare. Aplicând acest principiu la viaţa de zi cu zi, urmează că dacă treci strada comiţi o trădare (trădezi partea pe care te aflaseşi iniţial), iar dacă mănânci o supă trădezi, de bună seamă, idealurile înălţătoare ale ciorbei şi aşa mai departe. Genul acesta de generalizare mi-a venit în minte citind volumaşul lui Péter Demény, apărut recent la Cartea românească şi intitulat Ghidul ipocriţilor. E o scriere moral-hazoasă, oarecum pe linia altor asemenea „ghiduri” publicate în ultimii ani la noi şi, dacă mă întrebaţi, cam lipsite de chichirez. Într-o scurtă introducere intitulată probabil cu intenţie hilară Lectori salutem, domnul Demény ne explică de ce a optat în titlu pentru pluralul „ipocriţilor”, spre deosebire de cărţile confraţilor săi, care recurg la un singular (a se vedea Ghidul nesimţitului). Recunosc că n-am priceput explicaţia şi nici nu prea cred că era nevoie de una, dar ideea e că nu doar că suntem cu toţii ipocriţi, ci suntem ipocriţi fără să (mai) fim conştienţi de asta, aşadar musai pluralul (?).

După ce ne-a ameţit cu teoretizări forţat umoristice preţ de câteva pagini, autorul plonjează în portretizarea unor categorii de ipocriţi. Avem, aşadar: părintele ipocrit, copilul ipocrit, soţul/soţia ipocrit(ă), amantul/amanta ipocrit(ă), fratele/sora ipocrit(ă), prietenul/prietena ipocrit(ă), ruda ipocrită, socrul/soacra ipocrit(ă), ginerele/nora ipocrit(ă) , vecinul/vecina ipocrit(ă) , colegul/colega ipocrit(ă), şeful/şefa ipocrit(ă), profesorul/profesoara ipocrit(ă), elevul/studentul/eleva/studenta ipocrit(ă), omul public ipocrit, moderatorul ipocrit. Fie-mi iertată lunga enumerare. Dacă în cazul unora din categorii ipocrizia e lesne de imaginat şi de ironizat prin exemple la îndemână, la altele încadrarea la „ipocriţi” e forţată de-a binelea. E uşor să-l vezi pe părintele ipocrit, cel care se făleşte cu odrasla lui pentru a se glorifica pe sine:

[Părintele ipocrit] se caracterizează printr-o laudă continuă a propriilor copii, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica/fiul lui, în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena/prietenul, cu vecina/vecinul, cu profesoara/profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea/el (mama/tata). Poate înşirui adjective la superlativul absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sârguința urmaşului său, dar parcă după fiecare ar şuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.”. Fireşte, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate” în toată puterea cuvântului – frumuseţea nu ne-o „facem” sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului, însă, şoptitul amintit este o adiere sau o intuiţie pe care no putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Şi părinţii lui sunt inteligenţi (frumoşi, harnici, ce or fi)” sau „Dirigintele lui a fost şi al meu cândva şi mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi”.

Nu cu mult mai greu e să-ţi imaginezi modul de acţiune al rudei ipocrite care încearcă să te tapeze de bani lăudându-te, al socrilor, al amantului/amantei, al omului public, al moderatorului etc. Exemplele şi observaţiile autorului sunt la limita aşa-zisului umor observaţional şi pot stârni câteodată amuzamentul lectorului indulgent. Mai rău e atunci când eseistul recurge la adevărate trageri la temă, cum spun rebusiştii. Greu de imaginat categoria copilului ipocrit, dar Péter Demény nici nu clipeşte. Orice poznă infantilă, orice încercare a micuţului de a capta atenţia adulților din jur, orice răsfăţ e ipocrizie; de altfel şi Ionel din Vizita... lui Caragiale aia a fost, un ipocrit. Ce contează că la copil însăşi categoria fundamentală a minciunii e destul de greu de aplicat, autorul nostru îi dă harnic înainte cu ipocrizia. Chiar şi la elev sau student, mai aproape de vârsta maturităţii şi deci mai uşor de încadraţi la ipocriţi, avem de a face cu o forţare a notei. Se ajunge la efecte caraghioase, de nu de-a dreptul bizare: ipocrit e de pildă elevul mai măricel care se înfruptă din nurii unei profesoare apetisante şi cu prea puţină cenzură morală.

Să nu mai pierdem vremea. Ghidul ipocriţilor e o carte proastă, cu mult umor chinuit, cu forţări la limita grotescului, în care câteva momente de vervă satirică nu salvează ansamblul. Şi - bomboana pe colivă - punctuaţia adesea stranie, dacă nu pur şi simplu incorectă, e de natură a-l deruta pe cititor, făcându-l poate să regrete încă o dată că a dat bani pe volum.

14 iunie 2013

Câteva din muzele lui Berlioz

0 comments

Dacă antichitatea clasică a consemnat existenţa a nouă muze, vremurile mai apropiate de noi atestă adesea un număr chiar mai mare de divinităţi feminine aducătoare de inspiraţie pentru artişti. Romantismul muzical este plin de exemple, iar Berlioz nu face excepţie. De pildă, Simfonia fantastică i-a fost inspirată de actriţa irlandeză Harriet Smithson, cu care a avut de altfel o căsnicie nereuşită iar Lélio, lucrare concepută ca o continuare a simfoniei, de Camille Moke, a cărei despărţire de compozitor l-a făcut pe acesta să se gândească la sinucidere.

Berlioz s-a despărţit de Harriet Smithson în 1840, iar curând după aceasta a început o legătură cu cântăreaţa franco-spaniolă Marie Récio, cu care avea de altfel să se căsătorească ulterior. În studiul intitulat In the Shadows of Les nuits d’été din volumul Berlioz Studies (Cambridge University Press, 1992), Peter Bloom discută relaţiile sentimentale care au înconjurat compunerea ciclului de cântece cu titlul respectiv. Comparaţia cu Wagner se impune aproape de la sine, dar - greu de crezut pentru multă lume - se pare că germanul era bântuit de mai puţine obsesii feminine decât contemporanul său francez:

Poate că el a dorit în același timp să consemneze în muzică noile sale sentimente pentru Marie Récio; acea dată ciudat de specifică de pe manuscrisul de la Darmstadt ar putea fi chiar data primei lor întâlniri deşi, așa cum am arătat, cronologia activităţii ei la operă sugerează altfel. Mai mult, pentru Berlioz, viaţa imită arta mai des decât invers: la fel ca Wagner, care întreţinea relaţia cu Mathilde Wesendonk pentru că era mistuit de patimă artistică (în Tristan), este posibil ca şi Berlioz să fi găsit în poemele lui [Théophile] Gautier expresia unei estetici înrudite şi ca urmare, în Marie, chiar dacă pentru scurt timp, un suflet înrudit.  În cele din urmă, trebuie să se ia serios în considerare posibilitatea ca gândurile lui Berlioz să fi fost îndreptate în direcţia amicală, dacă nu amoroasă, a destinatarei dedicaţiei ediţiei tipărite a ciclului Les nuits d’été, Louise Bertin, poetă, compozitoare şi membră a unei familii influente care a sprijinit multă vreme strădaniile artistice ale lui Berlioz.  

Fragmentul de mai sus este citat, în traducerea mea, din cartea editată de Peter Bloom. În imagine, Berlioz dirijând un cor, desen de Gustave Doré (1850), reprodus din volumul Hector Berlioz - The Complete guide, editat de Paul Muljadi.

9 iunie 2013

elefant.ro nu mai are trompă

10 comments
Nu e nici un secret, nici o mare noutate: sunt mare amator de cărţi electronice. Am descoperit anul trecut librăria virtuală elefant.ro şi aş minţi dacă aş spune că nu mi-a plăcut marea varietate de produse de acest gen disponibile acolo. Mi-am făcut un cont, am introdus în sistem datele unui card şi m-am pus pe făcut o groază de cumpărături. Până de curând lucrurile au mers bine şi n-am avut motive de nemulţumire. Aveam, în fine, o sursă comodă şi bine aprovizionată cu e-books.

Să coborâm însă pe pământ, e vorba de o instituţie românească şi treaba nu putea merge bine la nesfârşit. În ultima vreme am constatat că nu îmi mai sunt onorate comenzile, deşi continuam să primesc, pe site, binecunoscutul mesaj încurajator „comanda dvs. nr. X a fost preluată cu succes”. Şi cu comanda preluată rămâneam, linkul pentru descărcarea cărţii nu sosea în veci. Nu tu mesaj că nu ar fi valabil cardul sau că ar fi avut soldul depăşit (şi nici nu ar fi fost cazul) sau că ar fi intervenit o eroare.

Telefonez la customer service. Apel plătit, evident - oamenii nu sunt încă la nivelul ţărilor civilizate unde asemenea convorbiri sunt gratuite. Îmi răspunde o duduie amabilă de altfel, care îmi spune că nu au fost onorate comenzile. Aia ştiam şi singur. Să fac eu bine să mă duc la bancă să obţin un extras de cont ca să văd dacă s-au făcut sau nu plăţile şi dacă da să revin etc. Reprezentantul unei firme pe site-ul căreia faci cumpărături cu cardul este incapabil să-ţi spună ce s-a întâmplat cu datele pe care le-ai introdus. Mi se face, totuşi, hatârul de a mi se propune ca pe viitor să folosesc nu ştiu ce fel de factură pro forma, din punctul meu de vedere, un regres în epoca de piatră. Cumperi cărţi electronice de la un magazin virtual folosind un mijloc electronic de plată. Păi se poate aşa simplu? Nu, noi am vrea să revenim, dacă se poate, la sisteme mai greoaie, la facturi, la hârţoage, la sfânta hârtie.


Era, aşadar, prea frumos ca să ţină mult. Nu ştiu dacă voi continua să fac cumpărături pe elefant.ro. Depinde de modul în care îmi va fi rezolvată problema. Am scris acest text pentru a-i avertiza şi pe alţii: atenţie la elefant.ro, a rămas fără trompă, nu aveţi prea multă încredere în el!


UPDATE (11 iunie 2013) După câteva zile de lupte seculare cu reprezentanţi ai elefant.ro care nu erau în stare să mă ajute, părând incapabili să trateze politicos cu un client nemulţumit, azi am reuşit să înving sistemul, dacă mă pot exprima aşa. O angajată la customer service (a treia cu care am avut de a face) a reuşit să mă lămurească, ba a şi cerut scuze în numele firmei şi mi-a oferit un voucher drept compensaţie pentru insatisfacţiile de care am avut parte. Aşadar mai greu, dar se poate. Aviz altor clienţi cărora sistemul le-a făcut probleme. Trompa elefant.ro a crescut un pic la loc.

7 iunie 2013

Un mic drac simpatic

0 comments
Fără să fie meloman înfocat, precum ceva mai vârstnicul Anton Holban, Arşavir Acterian e totuşi un om cu bun gust şi nu e indiferent la muzică. Printre prietenii pomeniţi în prima parte a Jurnalului (1929-1945) se numără şi Virgil Gheorghiu (1903-1977), poet, dar şi muzician cu o serioasă pregătire de specialitate. Acterian îl cunoaşte în 1932 şi e bucuros să descopere în el un personaj interesant şi un prieten. Pe 25 iulie îi face o vizită, apoi amicii merg în vizită la un al treilea, muzician şi el:

În Virgil Gheorghiu am descoperit, mirat, o năvalnică pasiune. Un om furat de ispita sunetelor, prin care încearcă să se purifice, măcar provizoriu, de meschine tribulaţii şi vanităţi. Om necăjit de altfel, ca şi mine, ca şi tine, care se bucură, ori de câte ori vrea, de binefacerile muzicii. E pianist. Stăturăm de vorbă. Mi-a cântat câteva bucăţi de Chopin, descifrându-mi sensul pe alocuri. Ieşim. Peregrinăm puţin pe străzi. Apoi la Marcel Bresliska, pe care îl ştiam din liceu şi care, îmi spune Virgil, compune muzică. Într-un mediu burghez, cu vagi dispoziţii muzicale - întocmai ca şi mine - s-a purtat ca un mic drac simpatic. E compozitor. A cântat un ciclu de lieduri (pian si voce, autorul). Ceva obsedant, ca o muzică de ceaţă sufletească, grea, tulburătoare . V. Gh., un cunoscător de artă, încântat. M.B. e foarte sociabil, deşi se crede sălbatic. E prea plin de el însuşi, prea încrezut, fără ca totuşi să fie închis în el. Nu e un Beethoven ursuz, stângaci şi sălbatic; nici pe departe.

Personajul cu adevărat interesant este micul drac simpatic. Acesta făcuse studii de drept, dar şi de muzică (cursuri cu Vincent d’Indy la Paris). S-a dedicat însă literaturii. După preluarea puterii de către comunişti, a devenit unul din potentaţii culturali ai vremii şi un poet proletcultist intrat în canonul oficial, sub pseudonimul mult mai corect politic de (Marcel) Breslaşu (1902-1966). În imagine, preluată din controversata Istorie a literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, Breslaşu apare în mijlocul actorilor. Între 1948 şi 1953 ocupase poziţii de frunte în învăţământul artistic, fiind chiar rector al Institutului de Artă.

3 iunie 2013

☺☺ Christian Haller - Muzica înghiţită

0 comments
Un roman capabil să stârnească simpatia unora din cititorii de la noi, aşa cum o fac căţeii care plac trecătorului îndrăgostit de animale, este Muzica înghiţită al elveţianului Christian Haller (Polirom, 2004). Miza pe coarda sentimentală a lectorului autohton e clară, căci e vorba de povestea, născocită total au ba, habar n-am, a unei familii din ţara ceasurilor care petrece la Bucureşti perioada 1912-1926. Prilejul fusese oferit de afacerile capului familiei, afacerist în domeniul textilelor, care conduce o ţesătorie de bumbac în capitala noastră în perioada respectivă. Este, ca să zicem cu o vorbă de azi, un fel de proto-expat, dar dacă neamţul a putut să caute ceva în Bulgaria, de ce n-ar căuta şi elveţianul în România.

Sursa vechilor experienţe româneşti este mama personajului narator, care îşi petrecuse copilăria şi o bună parte din adolescenţă în casa din strada Morilor 7, aflată în apropierea ţesătoriei unde era director tatăl ei, în partea de sud a urbei, pe lângă vechiul abator şi atelierele Lemaître, strămoaşele azi dispărutelor uzine Timpuri Noi. Textul consemnează vechi topografii şi cartiere care nu mai există azi, un peisaj şi o atmosferă care îi lasă micii elveţiene amintiri atât de puternice, încât nu le poate uita. Ajunsă la capătul vieţii o bătrână decrepită, cu pendulări între trezie şi inconştienţă, ea, mama, „aude continuu o muzică în burta ei, o muzică însoţită de viziuni chinuitoare care nu înceta nici noaptea”. Este materializarea organică a amintirilor tinereţii suprapuse în bună parte pe anii din Bucureşti. Pentru a da substanţă exerciţiilor mnezice ale doamnei, autorul mobilizează recuzita senzorială care se cam prăfuise de la Proust încoace, într-o cavalcadă de notaţii, impresii şi senzaţii. Nu e uitată nici limba română, a cărei sonoritate persistă pe scoarţa cerebrală. Într-un fel, e o limbă salvată, nu neapărat însă în sensul lui Canetti.

Misiunea de a confrunta aceste reminiscenţă cu realitatea contemporană îi revine fiului, naratorul de care vorbeam. Acesta e paleontolog (cum vine de se leagă, vorba clasicului!, de găsim în carte multe trimiteri de specialitate) şi face o vizită în Bucureştii de la sfârşitul secolului trecut. Va locui la un monsieur Dragomir, profesor la universitate, un ins lipsit de interes, şi va petrece ore mult mai plăcute cu un personaj semiboem, Sorin Manea, herpetolog ieşit timpuriu la pensie, care îl va purta prin capitala desfigurată de ceauşism şi prost-gustul tranziţiei. Musafirul va avea de pildă ocazia să compare Calea Victoriei din povestirile mamei cu artera de azi. Textul pare pe alocuri luat dintr-un ghid de călătorie.

Autorul pare să fi desfăşurat un efort de documentare remarcabil. Reconstrucţia cuvieriană a Bucureştilor de demult e minuţioasă şi probabil conformă cu realitatea în cea mai mare parte a ei. Elveţianul nu contrazice stereotipurile comune privind naţia respectivă. Romanul e lipsit de o acţiune propriu-zisă, personajele nu contează, iar tentativele de a le caracteriza sunt mai degrabă stângace, mai ales când vine vorba de eroii timpului prezent. Probabil că romancierul nici nu şi-a dorit cu adevărat asta şi a pus toată miza pe jocul amintirilor. Muzica înghiţită poate fi o lectură interesantă pentru conaţionalii noştri, atât de atenţi la cum îi văd străinii, deşi din perspectiva artistică cartea păcătuieşte prin lungimi şi pasaje mai pedestre, tributare clişeelor literare.

Fact checking

În ciuda efortului făcut pentru o cât mai bună documentare, în text se strecoară inexactităţi. De exemplu, sculptura Alergătorii a lui Boucher, amplasată cam ingrat pe Calea Victoriei, a fost realizată în 1913, nu în 1918, cum ne spune romanul. Sorin Manea o pomeneşte pe o anume Mascha Schachter, o americană care a fost la Bucureşti în calitate de corespondentă de presă şi a locuit la Athenée Palace între 1940 și 1941. În Mascha o recunoaştem uşor pe R. G. Waldeck, cea cu romanul Athenée Palace, inspirat şi el din realitatea românească.