sâmbătă, 28 septembrie 2013

Wagner şi Berlioz (I)

0 comments
Există probabil prea puţine asemănări între creaţiile lui Wagner şi cele ale lui Berlioz pentru a permite o apropiere serioasă între cei doi compozitori. Muzicologul elveţian Guy de Pourtalès afirmă, destul de tranşant, că scriitura muzicală a lui Berlioz utilizează mai ales acorduri verticale, în timp ce a lui Wagner, polifonist extraordinar, e orizontală, ca a lui Bach”. E o comparaţie din care multă lume ar putea deduce că Wagner îi este superior contemporanului său francez, ceea ce ar fi o simplificare destul de groasă. Oricum ar sta lucrurile din punctul de vedere al structurii operei, relaţiile dintre artişti au fost foarte complicate. În Berlioz şi Europa romantică, Guy de Pourtalès rezumă astfel problema:

Istoria „cazului” Berlioz-Wagner este cea a dezvoltării a doi artişti viguroşi, crescuţi atât de rapid, în soluri atât de prielnice, încât s-au văzut dintru început închişi în propria lor operă, fără să mai poată evada din ea. S-au cunoscut şi s-au măsurat prea târziu, prea maturi. Între ei nu mai era posibilă nicio înţelegere: nu mai exista spaţiu liber; nu mai era de aşteptat niciun schimb. Cel mai tânăr [Wagner] seamănă cu un fag zdravăn care domină pădurea şi se avântă spre înaltul cerului; celălalt [Berlioz] cu un castan bătrân şi ţepos, răsucit de vânt şi care de pe acum îşi vede frunzele căzând.

Pourtalès continuă:

Totuşi, de vreo douăzeci de ani ei se tot urmăresc, se ghicesc unul pe altul; de când s-au întâlnit la Dresda, apoi la Londra, s-a născut între ei ceva ce nu este nici prietenie, nici admiraţie, nici chiar stimă; ceva care seamănă cu o fraternitate agresivă bazată pe izolarea de care sunt amândoi conştienţi, pe cultul amândurora pentru Beethoven, pe respectul lor pentru artă. E uşor de sus că s-au detestat. Adevărul e mai subtil, mai ales când e vorba de Wagner, la care cugetarea calmă intervine mereu pentru a potoli impulsivitatea artistului. Să ne ţinem deci la o parte de controversele şovine şi politice care au împătimit dezbaterea şi au îngustat-o. Să încercăm a nu citi în ea decât una din acele drame spirituale ale căror cauze secrete scapă celor superficiali, scapă chiar şi criticilor, dar care au efecte prelungite mult după ce drama s-a încheiat, aşa cum valurile înalte, în zilele senine, ne spun că a fost furtună în larg.

Cu alte cuvinte, Wagner şi Berlioz sunt ca acele organisme a căror înrudire filogenetică nu ar justifica prea multe asemănări, dar care, graţie unui mediu de viaţă asemănător, ajung să „conveargă” şi să dezvolte unele însuşiri comune. Citatele provin din traducerea lui Annie Bentoiu apărută în 2001 la Editura muzicală.


În stânga sus, portretul tânărului Liszt realizat de Lehmann în 1839 (de aici). Bun prieten cu ambii compozitori (şi, ulterior, socru al lui Wagner), Liszt încearcă să îi apropie. Cu ocazia unei serate date de Liszt la Paris în 1853, la care ia parte şi Berlioz, Wagner cântă la pian fragmente din Tetralogia aflată în lucru. Reacţia lui Berlioz nu se poate reconstitui, însă se ştie că peste ceva mai mult de un al el va afirma că nu a priceput nimic din Lohengrin

marți, 24 septembrie 2013

☺☺☺ Dan Stanca - Craii şi morţii

1 comments
În Craii şi morţii (Cartea Românească, 2012) Dan Stanca pare obsedat de ideea de ficţiune şi, implicit, de raporturile acesteia cu realitatea. O dovadă limpede e prezenţa unui refren care afirmă explicit, să priceapă până şi cititorul mai puţin perspicace: Când te apucă lehamitea de ficţiune, fii sigur că taman atunci ficţiunea se năpusteşte asupra ta... De fapt, această aserţiune spune adevărul doar pe jumătate, căci în roman avem de a face nu doar cu o veritabilă năvală a ficţiunii în viaţa (livresc) reală, ci şi cu interacţiuni de tipul meta-ficţiunii, al poveştii despre poveste, ba şi cu o încercare de re-ficţionalizare a unor personaje altminteri cunoscute până și celor care aveau obiceiul să chiulească de la orele de literatură română. E vorba, bineînţeles, de cei trei crai ai lui Mateiu Caragiale, Paşadia, Pirgu şi Pantazi, care dau de altfel şi titlurile a trei mari capitole.

Cei trei sunt reîncarnări  contemporane (fictive, drace!) ale eroilor literari, colegi de breaslă ai naratorului, un anume Horia Stanciu, aspirant la glorie literară. El explorează teme cu vădită încărcătură ezoterică ce îl duc departe în istorie şi îl fac să urmărească traseul cavalerilor de Malta din insula lor mediteraneană până în Rusia lui Alexandru I, pentru ca totul să se constituie într-o adevărată explicaţie rocambolesc-etiologică a originii crailor bucureşteni. Conform fişei biografice confecţionate de romancier,  Stanciu e un ziarist ratat şi pe deasupra cam bătrâior, pripăşit pe la o gazetă a Patriarhiei. Omul are un menaj eşuat pe care îl împarte cu Diana, o femeie mult mai tânără şi dornică de compensaţii extraconjugale. Una peste alta, un exerciţiu al sordidului şi marginalităţii prin care Dan Stanca se arată întrucâtva apropiat de Radu Aldulescu.

Mult succes în viaţă nu au nici „craii”. Victor Paşadia se arată crai şi în relaţiile cu femeile (scurta aventură cu Diana pare să nu-l afecteze prea tare pe soţul încornorat), pare perfect adaptat la realităţile social pre- şi postdecembriste, dar sfârşeşte la puşcărie (să recunoaștem, niţel deus ex machina). Noroc nu are nici Florea Pirgu, ziarist cu vechi state de activitate în regimul comunist, al cărui destin îl duce la casa de nebuni după ce omul îşi pierde minţile în împrejurări cu încărcătură simbolică (a se vedea episodul genţii pline cu cenuşă). Cel de al treilea crai, Alexandru Pantazi, tipograf, se sinucide după ce în ultimii ani de comunism acţionase ca disident. E o trimitere destul de transparentă la cazul lui Alexandru Chivoiu, membru al grupului lui Petre Mihai Băcanu de la România liberă a anilor 1980, care s-a sinucis în 2005 aruncându-se în faţa metroului. De altfel acest roman e înţesat de aluzii la personaje reale din presa autohtonă. Cititorul de rând nu are la dispoziţie chei pentru a elucida toate corespondențele şi de fapt jocul acesta nici nu e din cale-afară de interesant pentru outsideri.  

Perspectiva narativă se modifică în ultimul sfert al cărţii odată cu dispariţia povestitorului, iar rolul acestuia e preluat de un anume Mihai Ştefănescu, introdus cam pe nepusă masă ca medic psihiatru curant al lui Pirgu. Ştefănescu e omul raţional care pare să vrea să facă ordine în toată harababura şi să tragă concluziile care par să ducă într-un punct de intersecţie al istoriei cu prezentul. Craii şi morţii e un roman cu idee interesantă, nu lipsit de tramă epică şi chiar suspense pe alocuri, din păcate tributar câteodată unui retorism supărător, materializat prin repetiţii şi refrenuri greoaie, şi cu incursiuni într-o istorie fantasy care riscă să-l obosească inutil pe cititor.

Juriul criticilor literari a pus acest roman pe lista scurtă pentru premiul literar „Augustin Frățilă” (aici).

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Vânându-l pe Beethoven prin Bucureştiul comunist (II)

0 comments
Romancierul autohton e îndeobşte afon şi — cu excepţiile de rigoare, puţine la număr — nu scrie despre muzica clasică sau despre melomani. Nu zic să avem şi noi o scriere de calibrul lui Doctor Faustus, dar parcă prea e mare seceta la capitolul acesta în mica noastră literatură. În Sala de aşteptare, Bedros Horasangian face excepţie de la această regulă. Lucian, eroul meloman al romanului, îşi continuă hoinăreala prin Bucureştiul anilor 1980 în căutarea discurilor care îi lipsesc din integrala concertelor pentru pian de Beethoven în interpretarea lui Claudio Arrau (vezi aici pentru prima parte a postării):

Când a apărut toată seria, nu l-a interesat şi nu i-a dat importanţă. Apoi le-a avut în mână pe rând: doi, patru, cinci, unu, şi-n ultima săptămână trei-ul. Cine să-şi închipuie că tocmai pe el o să-l primească în dar! Nu putea spune ce anume l-a făcut să nu le cumpere imediat.

Nici integrala cu Gilels şi Szell nu a reuşit încă să o asculte. Cea cu Fischer s-a cam uzat, oricum sunt discuri vechi. Iar Arrau, cu toate că a făcut o grămadă de înregistrări la Philips, nu e mare specialist în Beethoven. Totuşi merita să le aibă şi el. Două concerte într-o pungă de un leu. Însemna ceva? Şi da, şi nu. Deja a intrat într-un carusel al emoţiilor, trei discuri din trei surse diferite: mai trebuia să pună mâna pe concertele patru şi cinci, cele mai căutate, Sol minor-ul şi Imperialul în mi bemol major. Zidul fumegând al ambiţiei. Era deja surescitat, dorinţa şi agitaţia aşteptării, ciuda, nervii, le-ar fi putut avea atât de simplu şi uşor dacă s-ar fi hotărât de la început. Cum să faci să ştii exact ce vrei la momentul oportun?

Pe Podul Mogoşoaiei, oscilând între bemoli şi tonalităţi minore: soarele, martor indiferent, însoţea aceste alergături. Nu cu mulţi ani în urmă era bucuros de integrala cu Gilels. Era ceva mai tânăr şi avea alte preocupări. Dar între Gilels şi Arrau nu s-au schimbat prea multe lucruri în viaţa lui Lucian. [...]

Începe să se înfurie pe cei care stabilesc criteriile de lansare pe piaţă a discurilor: dacă ar fi apărut toate odată le-ar fi luat imediat şi n-ar mai fi umblat aiurea în oraş, enervându-se, uzând pantofi, lovindu-se de atâţia oameni, deranjând pe alţii, forme colective ale timpului pierdut. Şi nopţile, măcar acolo totul e firesc, renasc iluziile, o altă geografie a prezentului, acceptarea şi circumstanţele, mâna sigură a împlinirilor.

Lucian va continua să sufere preţ de câteva sute de cuvinte, după care... (va urma).

În fotografie, coperta unei vechi ediţii a Imperialului interpretat de Arrau apărut la casa est-germană Eterna, parte a ediţiei căutate de Lucian.

luni, 16 septembrie 2013

☺☺ Alina Nedelea - Şoseaua Căţelu 42

5 comments
Năzuinţa spre autenticitate e probabil cea care a împins-o pe Alina Nedelea să-şi intituleze Şoseaua Căţelu 42 romanul apărut anul trecut la editura Allfa. Adresa cu iz comunist folosită pe post de titlu nu e cine ştie ce găselniţă nouă, căci autorii autohtoni exploatează cu sârg procedeul, de-ar fi să menţionăm doar Blocul 29, apartamentul 1 de Corina Sabău sau Cartea vieţii mele (Şulea 31, N3, sc.2. Cu ocazia comunismului) a lui Eugen Istodor, despre care am scris aici şi, respectiv, aici. (Auto)biograficul pare să dea buzna pe fiecare pagină a cărţii, a cărei eroină principală e o anume... Alina Nedelcu, alter ego al autoarei, care pare să-şi fi exploatat din plin experienţa de viaţă. Existenţa Alinei are două părţi, asimetrice ca întindere şi amploare, delimitate de fractura din decembrie 1989, survenită la un an de la moartea mamei adoptive în deja celebrul apartament din Căţelu. Momentul o surprinde pe fată la începutul adolescenţei. Romanciera aruncă câteva flash back-uri înspre copilărie, cu naivităţile ei, când Alina se crede fiica Rominei Pover şi a lui Al Bano şi când percepe, în felul ei inocent, mizeria vieţii cotidiene în comunism.

Cezura decembristă ne aduce în prim plan o altă Alina, emancipată şi cinică, liceeană care face avorturi cu dezinvoltura cu care altele îşi schimbă pieptănătura, bună camaradă, fată de viaţă cum s-ar zice. Are în Aura, mama naturală, o prietenă şi o confidentă înţelegătoare, are şi prietene bune şi credincioase („a doua Alină”) cu care trece prin peripeţii tragi-comice. Deviza care pare să stea la baza textului este „niciun moment de plictiseală”, cititorul e bombarbat cu naraţiune aproape pură, îndopat cu o anecdotică nu de puţine ori forţată, cu relatări într-un stil oarecum vulgar (tot năzuinţa, bat-o norocul!):

Pe Alina T. o pierd din ochi. Prind o conversaţie despre prostituţie. Una dintre fete zice că a găsit un client care ii dăruieşte o sticlă de Coca-Cola după ce face o treabă.
— Ce treabă ? o intreb.
— Să-i ling roata de la maşină. Un Jeep.
— Scuză-mă, dar nu cred c-am inţeles, insist eu.
— De ce ? Eşti proastă ? Am zic că merg la el in grădină şi ling aşa, parşiv, una dintre roţile Jeep-ului. Pentru asta primesc o Coca-Cola. 
— Dup-aia v-o şi trageţi ? 
— Nu.

Dacă comunismul limitase drastic opţiunile individului, noua stare de lucruri pare să permită visuri care de care mai îndrăzneţe, în spiritul filozofiei the sky is the limit. Timpul are, vorba ceea, din ce în ce mai puţină răbdare, Alina alege studiile de actorie - alte prietene, alte peripeţii - joacă într-un film, în fine, pleacă în Italia într-un impuls ce precede marele elan al căpşunarilor din primii ani ai secolului nostru. Nu e o fată care să zăbovească prea mult asupra chestiunilor sentimentale. Traversează o perioadă de compulsive gambling, face şi niţică prostituţie, încheie un mariaj de (semi)convenienţă cu un ins cu nume fistichiu (Boghi Dummi, numit mai în glumă, mai în serios, „omul vieţii mele”), neamţ prin adopţie, altminteri român verde. 

Epica Alinei Nedelea (autoarea!) are adesea un iz bulevardier, de relatare culeasă de prin revistele cu foi lucioase. Dacă Şoseaua Căţelu... are câteva momente bune, acestea ar trebui căutate în prima treime a cărţii, în răscolirea memoriei pentru a regăsi fragmente din primii ani de viaţă, în zbaterea pentru precizarea identităţii unui copil cu prea mulţi părinţi (Ceauşescu fiind unul dintre aceştia, dacă e să ne luăm după percepţia naivă a fetiţei). Ansamblul rămâne însă şubred şi nefinisat, cu momente de grosolănie care s-au dorit pesemne tot atâtea dovezi de autenticitate, cu piruete insuficient motivate psihologic şi literar. Rezultatul, uşor de întrevăzut, e un roman ratat.

Juriul criticilor literari a pus acest roman pe lista scurtă pentru premiul literar „Augustin Frățilă” (aici).

vineri, 13 septembrie 2013

Vânându-l pe Beethoven prin Bucureștiul comunist (I)

1 comments
Obişnuit ca din câteva apăsări pe taste să-şi satisfacă, mai mult sau mai puţin licit, mai toate poftele muzicale, melomanul de azi îşi poate cu greu imagina adevărata luptă pe care o dădeau la noi acum trei decenii semenii săi amatori de muzică clasică. Era o vreme în care singura opţiune era străvechiul LP, dar trebuia luată în calcul şi impredictibilitatea duşmănoasă a comerţului comunist. Un adevărat document de epocă îl constituie romanul Sala de aşteptare de Bedros Horasangian. Lucian, protagonistul cărţii, e un proaspăt convertit la veritabilul cult al discofiliei clasice. Autorul de înfăşiţează pe câteva pagini bune peripeţiile lui Lucian, care bate centrul Bucureştilor în căutarea integralei concertelor pentru pian de Beethoven interpretate de Claudio Arrau

Spre norocul lui, semnarea unor hârtii i-a oferit pretextul de a pleca în delegație. Astfel a putut da curs unei neaşteptate dorinţi de a găsi toate concertele pentru pian de Beethoven interpretate de Claudio Arrau. [...]

Totul a plecat de la concertul numărul trei primit cadou de ziua lui de naştere. Comandorul Aburel, un vechi prieten al tatălui, i l-a dăruit împreună cu două sticle de vin negru de Jariştea: aşa s-a născut în Lucian dorinţa de a avea toate cele cinci concerte pentru pian de Beethoven: din cauza unui aviator care nu are timp pentru nimic, acasă e musafir, e mereu nervos şi nu se ceartă cu soţia, ea e doctoriţă şi mai tânără, la spital lucrează prea mult şi se înfurie când se loveşte de unii colegi mai tineri care sunt „lasă-mă-să-te-las” [...] şi totuşi spitalul este existenţa ei: spitalul şi muzica: altceva nu are.

A intrat val-vârtej la „Muzica”, ghinion, spre nemulţumirea lui, nu existau decât concertele trei şi unu. A întrebat-o pe vânzătoare de celelalte şi a primit drept răspuns clasicul „doar-ce-se vede”, plictisit şi agasat: brusc a luat hotărârea să rişte şi să înceapă cu ceea ce i se oferea. Deci avea trei şi unu. Bon, bani, mutra acră a casieriţei, nebunia asta cu croşetatul, o uşă s-a închis, din nou pe străzi. Şi-a aprins o ţigară, mica bucurie a achiziţiei.

A revenit la „Romanţa”, a luat „doi-ul” îndreptându-se apoi zorit spre „Simfonia” şi „Magazinul fără nume” de pe Smârdan. Cu numai câteva zile în urmă se găseau concertele patru şi cinci: între cele două magazine a făcut socoteli, ce-ar fi să renunţe, începuse să se „oftice” - ăsta era cuvântul oricât de nepotrivit ar fi fost - precum copiii care nu ştiu să piardă la joc.

Când a apărut toată seria, nu l-a interesat şi nu i-a dat importanţă. Apoi le-a avut în mână pe rând: doi, patru, cinci, unu şi-n ultima săptămână trei-ul. Cine să-şi închipuie ce anume l-a făcut să nu le cumpere imediat.

Pasajul reprezintă o adevărată filă de istorie bucureşteană (în afară de „Muzica”, nu cred să mai existe niciunul din magazinele bătute de personaj). În imagine, coperta unei vechi ediţii a „trei-ului” beethovenian interpretat de Arrau apărut la casa est-germană Eterna. Este foarte posibil ca aceasta să fi fost ediţia vânată de Lucian. (va urma)

marți, 10 septembrie 2013

Finaliştii concursului literar „Augustin Frăţilă” ediţia 2013

1 comments
Fac parte şi în acest an din juriul bloggerilor pentru concursul literar „Augustin Frăţilă. Juriul de specialişti a anunţat azi cele cinci romane finaliste care vor concura la legendarul premiu de 10.000 de euro. Ele sunt:

1. Craii şi morţii, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012
2.  Cronicile genocidului, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012
3.  Hotel Universal, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012
4.  Omar cel orb, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012
5. Şoseaua Căţelu 42, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012

Bună, rea, asta a fost opinia acestui juriu restrâns. Cel puţin straniu e însă însă îndemnul organizatorului concursului, care afirmă: „Cele cinci romane alese de juriul de specialitate ar trebui să fie lectură obligatorie pentru cititorul român.”. Să fim serioşi, e greu de crezut că din această lectură obligatorie va mai rămâne mare lucru în viitorul apropiat.

Detalii despre finaliştii concursului se găsesc aici. Despre două din cele cinci romane am scris în trecut pe blog (a se vedea linkurile de la titluri). Până la 1 noiembrie voi comunica punctajul acordat de mine fiecăreia din opere. Vor urma, în lunile care vin, postări despre celelalte trei cărţi. Marele câştigător al premiului va fi anunţat pe 7 noiembrie, zi de tristă amintire de altfel.

duminică, 8 septembrie 2013

Carenţele politice ale unui începător

0 comments
Prolific autor de romane poliţiste în deceniile imediat următoare instalării regimului comunist, Haralamb Zincă (1923-2008) nu iese din tiparul, destul de strâmt de altfel, impus acestui gen în perioada respectivă. Iată, bunăoară, Sfârşitul spionului fantomă, carte apărută în 1962 la Editura Militară, în care este înfăţişată, la fel ca în volumele care au precedat-o, lupta dârză a Securităţii împotriva spionilor imperialişti care vroiau să ne facă una şi alta. În Bucureştii anului 1956 avuseseră lor trei asasinate misterioase, dar vigilenţii securişti prinseseră urma inamicului. Locotenentul major Lucian, cadru tânăr şi de nădejde, recrutat direct dintr-o uzină (fusese cazangiu) şi „absolvent al unor cursuri militare speciale” îşi începe ancheta meticuloasă. Ajuns cu raportul în faţa superiorului, maiorul Panait, Lucian constată că munca lui suferă de carenţe ideologice. Iată cum îşi începe Panait săpuneala pe care i-o trage:

N-o să înţelegem niciodată un fenomen dacă nu-l vom analiza în lumina unor interese politice de clasă. Un ofiţer de securitate este totodată şi un lucrător politic al aparatului nostru de stat.

În naivul Lucian mai existau probabil urme ale vechiului cazangiu, dovadă fiind lipsa de perspicacitate politică. Maiorul Panait îl pune la punct, îndulcind un pic pilula spre finalul discursului critic pe care i-l ţine:

Raportul dumitale este lipsit de perspectiva politică necesară rapoartelor noastre. Ce a determinat duşmanul din umbră să ne arunce în cale cadavrele a trei agenţi? Aceste întrebări trebuie să ne neliniştească, căci neliniştea noastră nu-i rodul unei slăbiciuni, ci izvorăşte din dorinţa fierbinte de a anihila la vreme orice lovitură a duşmanului. De altfel ţi-ai fi putut da seama că cercurile imperialiste şi-au intensificat propaganda anticomunistă, că provocările lor se ţin lanţ. Aş spune că sunt în căutarea unor fisuri pentru a lovi în noi, în cuceririle noastre revoluţionare. Această realitate politică trebuie să ne ducă la aprofundarea faptelor stabilite de dumneata. Fapte, de altfel, foarte interesante şi le apreciez ca atare.

Nu mă îndoiesc că cititorii de romane poliţiste urmăreau cu sufletul la gură soarta eroilor lui Haralamb Zincă şi aveau accese cathartice la sfârşit, când binele corect ideologic triumfa asupra răului. Am lăsat pentru la urmă un detaliu picant: la începuturile carierei, Lucian luptase împotriva  „dușmanilor” care îl uciseseră pe Lazăr Cernescu, nu altul decât eroul celebrei balade Lazăr de la Rusca, cu care Dan Deșliu își cucerise în 1949 o celebritate fulminantă.

luni, 2 septembrie 2013

☺☺ Cătălin Mihuleac - Aventurile unui gentleman bolşevic

0 comments


Cu Aventurile unui gentleman bolşevic (Cartea Românească, 2012), Cătălin Mihuleac pare să fi avut intenţia de a transpune în roman materia pe care o prelucrase în volumul de proză scurtă Zece povestiri multilateral dezvoltate (despre care am scris mai demult aici). E vorba de perioada comunistă (mai bine zis, ultimii ei ani de existenţă), cu oamenii, relaţiile, obiectele şi obiceiurile caracteristice şi pe care persoanele trecute de prima tinereţe şi le amintesc încă foarte bine. Iată cum poate fi introdusă în ecuaţie şi o categorie de cititori pe a căror memorie mizează autorii cărţilor cu tematică înrudită, nu puţini în ultimii ani şi cu opere de valori destul de diferite. Încă din titlu ni se sugerează că vom avea parte de un erou proeminent şi insolit prin caracterizarea sa uşor oximoronică, „gentlemanul bolşevic”. Conform Stării Civile a literaturii, îl cheamă Ion Scutelnicu (cu un nume de familie care se pretează, pe parcurs, la nenumărate calambururi cam uşurele), e activist de partid cu puteri considerabile şi are, pe lângă un apetit sexual greu saţiabil, „cele mai gri şosete din tot blocul comunist”. Iată un epitet homeric pe care autorul nu ezită să i-l aplice acestui personaj, dar lucrurile par meargă ceva mai adânc, cel puţin în intenţia romancierului, care a învestit culoarea cu pricina cu atribute simbolice:

Culoarea lui gri are o forţă de sugestie recunoscută. Gri este culoarea cerului înnorat. Gri este culoarea lipsei de perspective. Gri este culoarea disperării. Gri este culoarea hăului numit depresie. Gri este culoarea dragostei pe care oamenii şi-o poartă unul altuia.

Ion Scutelnicu nu este însă cel mai interesant personaj din roman. Acest rol pare să îi revină tânărului pictor Emil Faure (cunoscut, înainte de o schimbare de nume, drept Vasile Buliga). Marginal tipic, rebel mai degrabă prin acţiunile sale involuntare decât din convingere, Faure-Buliga e stăpân absolut al artei de a da de bucluc. El ajunge până la a-l înfrunta (într-un mod derizoriu, e drept), pe Nicuşor, fiul şi moştenitorul prezumtiv al „iubitului Conducător”, motiv pentru care Scutelnicu îl va destina unui program coercitiv destul de subtil cu rol de reeducare. Cei care cunosc istoria comunismului autohton se cutremură citind termenul cu pricina. În carte, cadrul reeducării e constituit de un... bloc de locuinţe situat pe strada 1 Mai nr. 55, unde pictorului i se repartizează o garsonieră la subsol şi e supus unui experiment oribil cu un şobolan, desigur, gri. N-ar fi singura păţanie a mult-încercatului artist, dacă e să pomenim doar de episodul cu laboratorul de recoltat spermă de ovine de la Institutul Zootehnic, unde e mutat acesta. Interesant e paralelismul biografic parţial dintre cei doi bărbaţi, Scutelnicu şi Faure, amândoi crescuţi la orfelinat, însă cu traiectorii destul de diferite.

De parcă ar fi vrut să traseze un triunghi, Cătălin Mihuleac ne propune şi un al treilea personaj semnificativ, Mihaela Gârneaţă („Ella”), iubita lui Faure. Femeie cu biografie sănătoasă, fiica „directorului de ţevi din Roman”, ea este o entitate oarecum urmuziană, cu geometrie variabilă, supusă unor transformări insolite, înzestrată cu însuşirea de a sesiza şi valorifica o bizarerie locală:

Ella descoperise că saliva ejectată generos de clădiri, după ce se solidifica, în anumite condiţii de presiune şi temperatură, căpăta calitatea excepţională de a aluneca pe asfalt, apoi de a decola şi zbura, pentru a străbate prin aer, în doar câteva minute, distanţe impresionante.

Nu de alta, dar în România comunistă toată lumea scuipa cu ardoare. Ella se transformă, dintr-o femeie grasă (nu însă proastă!) într-o Urweib, care, pornită să-şi caute iubitul dispărut, sfârşeşte prin a-i naşte lui Scutelnicu copilul pe care prima soţie nu i-l putea dărui. Ar fi incorect să închei această trecere în revistă a personajelor fără a menţiona însuşi blocul de pe strada 1 Mai, un organism multicelular înzestrat cu o biologie sui generis, care priveşte locuinţa lui Faure ca pe un corp străin şi are un sistem imunitar propriu.  

Aventurile unui gentleman bolşevic e, în aparenţă, o carte umoristică, în care autorul face uz cu generozitate de un limbaj colorat, dus din păcate uneori până la graniţa rebarbativului. Şarjele lingvistice sunt câteodată obositoare, iar efectul estetic al unor vorbe mai tari e destul de redus. O parte din material, mergând până la elemente de detaliu, e preluat din Zece povestiri multilateral dezvoltate. Să fi ajuns creatorul la fundul sacului? Supărătoare e si frenezia stridentă, de brigadă artistică, ce pare să-l cuprindă pe alocuri romancier. Aventurile... nu sunt lipsite de momente bune, de idei interesante, însă ansamblul e incoerent şi se caută nu rareori efecte facile, care ajung să-l obosească pe cititor şi să-l îndrepte spre alte lecturi.

Fact checking
Adevărata fişă de cadre pe care Cătălin Mihuleac i-o alcătuieşte lui Emil Faure ne arată că pictorul era un aşa-zis „decreţel”, un copil nedorit, născut în 1967 în urma măsurilor de creştere forţată a natalităţii. Interesant e faptul că personajul are, în momentul desfăşurării evenimentelor din roman, cam 25 de ani, după propriile lui declaraţii. Asta înseamnă că perioada comunistă se întindea, în carte, binişor după 1990. E o concluzie interesantă, care aruncă o lumină nouă asupra „realismului” acestui roman. Împotriva unei reconstrucţii curat realiste a scenei comunismului târziu pledează, desigur, întâmplările cu caracter mai degrabă suprarealist care o au în centrul lor pe Ella, autoarea unor călătorii aeriene cu vehiculul ei din salivă, sau clădirea-fiinţă a blocului unde locuieşte Faure.