30 octombrie 2013

☺☺ Gabriel Constantinescu - Crime înfiorătoare şi Tâlhării îndrăzneţe din a doua jumătate a secolului XIX în România

0 comments
Sub titlul de mai sus, lung, cam indigest şi cu o folosire discutabilă a majusculei cel puţin pe copertă,  Gabriel Constantinescu a publicat recent la editura Curtea Veche un studiu care îmbină istoria criminologiei cu cea a presei autohtone. Oricum am lua-o, tema e insolită şi nu lipsită de pitoresc. Oare am avut şi noi vreun Jack Spintecătorul pe care presa să-l fi răsfăţat în termeni comparabili cu originalul englez? Desigur, la o ţară mai mică nu poţi avea prea mari aşteptări nici în privinţa criminalităţii, nici a reflectării sale în mass media, dar asta nu înseamnă că nu există o mare cantitate de documente de epocă ce au căpătat, prin trecerea vremii, un caracter pitoresc indeniabil.

Aşadar, dacă am fost văduviţi de crimele sinistre ale Spintecătorului, ne-am avut şi noi porţia de bandiţi celebri. Pe la 1860 ziarele relatau procesul fiorosului Stan Albulescu, deşi prezentarea avea de regulă un aer placid (,,Banditulǔ Albulescu avea unǔ aerǔ obicinuitǔ, cu sânge rece, veselǔ mai multǔ”) şi evita vorbele mari. Galeria de răufăcători autohtoni îşi găseşte încununarea în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cu vestitul Simion Licinsky, cel care teroriza Dobrogea, sau cu ucigaşul de cârciumari din Capitală. Desigur, acestea sunt cazuri de mare notorietate şi răsunet în epocă, de natură să provoace aşa-numita panică morală, adică să creeze în rândul cititorilor acea psihoză pe care o va fi provocat, în deceniile mai apropiate de noi, ucigaşul Râmaru. Alături de marii delincvenţi îşi fac loc numeroase fapte diverse, crime pasionale sau pruncucideri. Analiza lui Gabriel Constantinescu, minuţioasă, acoperă un număr impresionant de publicaţii, dar se concentrează, pentru statistică şi grafice, pe patru dintre acestea (,,Trompetta Carpaţilorǔ” (1865-1877), ,,Pressa” (1868-1876 şi 1877-1881), ,,Telegraphul” (1871-1888) şi ,,Resboiul” (1877-1902)). Ilustraţiile, destul de abundente, sunt de multe ori delicioase prin naivitatea lor (mai ales cele din „Veselia”):


Din păcate, cele mai multe din reproduceri sunt de slabă calitate şi par rezultatul unei fotografieri neglijente cu un telefon mobil.

Deşi nelegat în mod direct de tema reflectării în presă, ecoul literar al crimelor şi nelegiuirilor se bucură de un spaţiu important şi e demn de tot interesul. Cititorul a familiarizat, desigur, cu ucigaşii din opera unui Caragiale sau Slavici. El nu ştie probabil mare lucru despre un Emanoil (Ilie) Ighel Deleanu, autor al unor romane de senzaţie despre sus-pomenitul bandit Licinski [sic], al cărui portret e reprodus de Ilustraţiunea Română într-un număr din 1891:



E interesant să compari modul în care figura banditului Licinsky apare în presa şi în (para)literatura epocii. Iată un capitol la care autorul face o treaba de toată isprava. Mai puţin inspirată este, cred, excesiva dilatare a capitolului introductiv, cu consideraţii nesfârşite (şi deloc originale) pe tema criminologiei, a sistemelor penale şi poliţieneşti. De fapt marea întindere a acestor pasaje nu ar fi păcatul principal; mai rău e că, într-un spirit dăscălesc cam neinspirat, istoricul repetă la nesfârşit o serie de idei şi citate, unele banalizate prin ocurenţă repetată. E suficient să ilustrăm acest neajuns cu obsedanta repetare a celebrei formulări a lui McLuhan („mediul este mesajul”), cu pomenirea de nu ştiu câte ori a lui Lombroso (fără să se vină de regulă cu vreun element nou) etc. Supusă unei cure de slăbire raţionale şi epurată de balast cartea lui Gabriel Constantinescu ar putea constitui o lectură agreabilă pentru o categorie largă de cititori. Cu toate neajunsurile (la care aş putea să adaug şi lipsa unui control redacţional vigilent asupra punctuaţiei), cartea se bucură de avantajul de a fi fost publicată şi sub formă electronică. Altfel, produs al unei edituri mici, ar fi fost probabil aproape imposibil de găsit în librării.

27 octombrie 2013

Ludwig manga

1 comments
Personalitatea romantică şi maladivă a regelui Ludovic al II-lea al Bavariei (cunoscut posterităţii până la urmă mai mult ca protector al lui Wagner) şi-a exercitat fascinaţia asupra creatorilor din cele mai diferite domenii. Nu trebuie aşadar să ne surprindă prea tare să găsim benzi ilustrate manga al căror erou este nefericitul monarh. Iată câteva reproduceri din volumele cu Ludwig ale japonezei You Higuri. Găsim în ele, reproduse în stilul caracteristic vecin cu kitschul, nu doar figura regelui, ci şi castelul împopoţonat Neuschwanstein sau lebăda lui Lohengrin. Nu lipsesc Wagner şi Cosima: 








23 octombrie 2013

☺☺☺ Daniela Zeca - Omar cel orb

2 comments
În Omar cel orb (Polirom, 2012) preocuparea de căpetenie a Danielei Zeca – să nu zic, mai puţin elegant – „obsesia”, pare să fie crearea unei impresii pregnante de autenticitate. Pornind de la impresii personale dobândite cu ocazia contactului direct cu geografia fizică şi umană a Iranului, autoarea are ambiţia de a introduce în scenă aşa-numitul „personaj eliptic, cel care se identifică în primul rând prin propriile sincope şi doar prin câteva tuşe definite, însă întotdeauna definitorii.” N-am inventat desigur nimic. N-am făcut decât să citez din textul programatic intitulat „Despre dragoste şi moarte pe pământul lui Zarathustra”, „un cuvânt înainte al autoarei”, o prefaţă în care cititorul e îndemnat să n-o ia prea tare razna şi să stea cuminte în lesa ţinută de romancieră. Că va urma o carte despre dragoste şi moarte n-ar fi cine ştie ce mare scofală în sine. La urma urmei, cea mai mare parte a cărţilor serioase, literatura majoră adică, de asta se ocupă.  

Cititorului autohton, care a văzut destule la viaţa lui, i se propune, dincolo de declaraţiile auctoriale, o scriere cu pronunţat caracter enciclopedic. Cadrul îl constituie Iranul ultimelor trei-patru decenii. E un teren accidentat şi frământat de convulsii majore, o societate care, trecând de la regimul opresiv al şahului Mohammad Reza la cel chiar mai apăsător al pasadar-ilor („Gardienii Revoluţiei Islamice”), pare să fi căzut din lac în puţ. Elementul care dă culoare specifică este zoroastrismul, acea „teologie a acţiunii”, religie străveche, în teorie tolerată, dar în practică înghesuită într-un colţ de religia islamică oficială. Omar, protagonistul declarat al romanului, este un tânăr inginer frigotehnist, provenit dintr-o familie de zartosht-i (zoroastrieni) asimilaţi cu forţa. Întreaga carte este o constelaţie de episoade, trecute sau prezente, întreţesute uneori cu dibăcie, ai căror eroi sunt Omar, membrii de familie sau prieteni de tot felul. Existenţa lui Omar este fracturată de plecarea într-un exil destul de neverosimil într-o ţară neprecizată, unde este practic adoptat de un anume Godun, proprietar şi întreprinzător local, văduv cu copii. Departe de Ghazal, soţia lăsată în urmă în Iran, Omar („orfan de religie şi de mamă”) trăieşte o poveste de dragoste cu Veterinara, femeie puternică şi fascinantă.

Cu tot numele care i-a fost introdus în titlu şi în ciuda procesului de pierdere treptată a vederii (provocat de degenerescenţa maculară) care face eroii literari interesanţi, Omar nu e cel mai interesant personaj al romanului. Acest rol îi revine mai degrabă lui Ghazal, femeie emancipată (practică avocatura) şi care e condamnată la moarte prin lapidare. Scena execuţiei lui Ghazal, care încheie de altfel cartea, este puternică şi demnă de reținut. Tot la capitolul „realizări” putem contabiliza atenţia la detaliul istorico-geografic, deşi Daniela Zeca e nu rareori pândită de pericolul pedanteriei. Pagini întregi de prefaţă sunt consacrate explicării zoroastrismului; textul e împânzit de termeni de specialitate, de expresii în farsi, de note de subsol. Este o logistică impresionantă menită să dea senzaţia de autenticitate, să sublinieze ataşamentul autoarei faţă de materia primă a cărţii. E drept şi că nu rareori toate aceste detalii riscă să-l obosească pe lector, ca să nu mai spun că există riscul ca romanciera să fie percepută mai degrabă ca şcolăriţă conştiincioasă decât ca artist. Dialoguri cu un caracter colocvial cam forţat alternează cu formulări memorabile. Omar cel orb e o carte inegală şi uneori derutantă, care lasă pe alocuri senzaţia unei disproporţii între efortul depus şi efectul obţinut, iar promisiunea „personajului eliptic” rămâne în bună măsură lipsită de acoperire literară.


Omar cel orb este unul din cele cinci romane selecţionate de juriul criticilor oficiali pentru premiul literar „Augustin Frăţilă”.

20 octombrie 2013

Vânându-l pe Beethoven prin Bucureştiul comunist (III)

0 comments
Data trecută l-am lăsat pe Lucian, eroul lui Bedros Horasangian din Sala de aşteptare, bătând Bucureştii în căutarea integralei concertelor pentru pian de Beethoven interpretate de Claudio Arrau. Îi mai lipsea tocmai cel mai celebru concert, ultimul („Imperialul”). Melomanul anilor 2010 va trebui depună eforturi serioase pentru a-şi imagina prin ce trebuia să treacă omologul său din România de acum trei decenii:

Oare pe Smârdan va găsi concertul cinci?
Se uită după un magazin mai puţin cunoscut, înghesuit între „Chimicale” şi „Articole sanitare”. Iată-l ajuns şi acolo, a intrat, Lucian e emoţionat, altă surpriză: o vânzătoare nouă, nu o cunoaşte, tânără şi drăguţă – când eşti bine dispus toată lumea şi se pare mai altfel – şi de ce să nu recunoască, chiar i-a plăcut, dar bucuria lui a atins cota cea mai înaltă când a văzut expus pe cimentul magazinului, bomba bombelor, concertul cinci. Numai el! Formidabil! Ce noroc, tocmai concertul care-i lipsea! Trebuie să-şi păstreze cumpătul şi calmul, bucuria este prea mare. [...]

„Vă deranjez pentru un disc...” Lucian e bine dispus, zâmbeşte, magazinul e strâmt, marfa înghesuită pe rafturi, dar şi pe jos. Vânzătoarea mânca, el a deranjat-o, nu şi-a dat seama, ce să facă, riscurile meseriei, se scoală să-l servească, îi oferă discul, amabilă, zâmbitoare la rându-i, cum să nu fii fericit! Se uită la mapă, scoate discul, îl verifică să nu aibă vreun defect, înainte era mai prudent, oarecum exagerat, acum nu mai are răbdare şi nu e atent decât la zgârieturi, lucruri evidente, anii l-au transformat, a devenit concesiv, tolerant, nici să asculte prea des muzică nu prea are ocazie, de timp ar fi vorba, dar nu întotdeauna el e de vină.

Lucian încearcă să facă chiar şi o glumă, luând ca subiect concertele pentru pian de Beethoven, dar vânzătoarea îşi închipuie că e „din ăia” care vor să intre în vorbă cu ea ca să-i ceară apoi telefonul de acasă. Nu-i răspunde. Păcat, era drăguţă! „Io am cărat porumb şi cu dricu... Păi ce, era să-l las să se strice? Două Maria Ciobanu, dom’şoară...”
Dă să plece. Întreabă de nişte trio-uri pentru coarde care-i lipsesc: ochii îi cad pe un disc cu Momente muzicale de Schubert – disc bulgăresc – ea îşi imaginează iar cine ştie ce şi devine acră.

Bedros Horansangian este unul din puţinii autori români în opera cărora găsim ecouri muzicale clasice.

16 octombrie 2013

☺☺ Emil Berdeli - Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur

0 comments
Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur este titlul – să recunoaştem, cu oarecare cârlig la cititor – sub care Emil Berdeli publică, la obscura editură Virtuală, o serie de relatări mai picante cu şi despre spionii carpato-danubiano-pontici ai ultimelor decenii. Istorioarele sunt destul de atent circumscrise domniei lui Nicolae Ceauşescu („epoca”...), dar nu lipsesc o serie de extensii înspre perioada post-decembristă. Deşi fauna care populează cartea este destul de variată (securişti, diplomaţi sub acoperire cu sau fără soaţele lor, secretare, activişti de partid etc.), o fantomă pare să bântuie peste tot şi pare să-l obsedeze pe autor. E vorba de celebrul defector Pacepa, eroul unei mitologii abundent ilustrate, cu privire la care contemporanii noştri nu se pot decide dacă face parte din categoria băieţilor buni sau a celor răi. Depinde pe cine întrebi. Dacă l-am întreba pe Emil Berdeli, acesta l-ar încadra dintr-o răsuflare în cea de a doua categorie.

Lăsându-l deocamdată la o parte pe Pacepa (ah, de ar fi ascultat şi domnul Berdeli acelaşi îndemn!), nu se poate spune că ducem lipsă de personaje pitoreşti. Nu sunt, cel puţin aşa cum apar ei în carte, ticăloşi majori, ci mai degrabă pramatii mărunte şi cu obiective mai degrabă meschine. Iată-l de pildă pe Vasile Pungan, înalt demnitar comunist, diplomat şi ministru, aranjor de afaceri dubioase şi mare fustangiu, detaliu care nu putea să scape „organelor” vigilente. Sau pe Vasile Patilineţ („Cabinetul ministerial, cuibuşor de nebunii al ministrului”), individ ambiguu, participant la un fel de cabală menită să-l răstoarne pe Ceauşescu, dar şi afemeiat fără leac, mort într-un accident de automobil în Turcia, unde fusese trimis ambasador. Toţi aceşti „tovarăşi” îşi desfăşurau activităţile sub ochii Securităţii, care îi înregistra şi alcătuia rapoarte folositoare pentru un eventual şantaj. Uneori aceste texte au un comic involuntar irezistibil:

O altă notă, de fapt o completare a celei din 31 august 1979, consemnează: „Dollinger Leona, translatoare de limbă engleză la ISCE GEOMIN, pe care, cu ocazia recepţiei la Athénée Palace, tov. Vasile Patilineţ a tratat-o cu intimitate, fiind dezaprobat de cei care l-au văzut, atât români, cât şi străini... (text cenzurat de CNSAS)“. Elena Borcea, sărutată de Patilineţ în cabinetul său, ca şi Steliana Nedeluşe au fost însă încântate de manierele lui Patilineţ, cât şi de faptul că-i un şef „curtenitor“.

De atenţia Securităţii se bucuraseră şi persoane publice, cum ar fi actorii Dem Rădulescu şi Ilarion Ciobanu, regizorul Lucian Pintilie sau prozatorul Fănuş Neagu. Primul a intrat în atenţia instituţiei cu ocazia unui turneu în fosta RFG, de unde a revenit cu o combină muzicală în valoare de 6000 de mărci, sumă exorbitantă şi greu de justificat, iar cel de al doilea, pentru că era mai slobod la gură şi îl critica pe dictator. Cu toate acestea, nu pare să se fi pus în mişcare niciun mecanism represiv mai serios, dar se strângeau gospodăreşte rapoarte de la informatori. Uneori se recurgea la interceptări, cu rezultate câteodată neaşteptate. Dispunând să fie ascultat un oarecare Andrei Manoliu, generalul de Securitate Doicaru dă peste o înfocată conversaţie amoroasă între acesta şi Tamara, propria sa fiică.

Se pare că spionajul naţional era, atunci şi acum, cam de râsul curcilor. Ne-o dovedeşte relatarea păţaniilor lui Nicolae Vlăsceanu („spionul ghinionist”) sau ale lui Ion Agheană, infiltrat în Statele Unite sub numele de John Pearson. Povestioarele sunt de multe ori amuzante, iar Emil Berdeli pare să ştie să-şi exploateze conexiunile din „servicii”. Dintre acestea, cea cu ziaristul Mihai Pelin pare să-i fi fost de mare folos. Avem parte şi de un fel de epilog post-decembrist. Fără îndoială, perioada ultimelor două decenii a prilejuit episoade tragi-comice pe măsura celor trăite sub Ceauşescu, atâta că ele au fost dezvăluite deocamdată cu parcimonie. Caraghioasele peripeţii în jacuzzi ale lui Theodor Baconschi, pomenite in carte, par să fie numai vârful icebergului.

Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur n-ar fi fost până la urmă o carte prea rea dacă autorul n-ar fi bântuit de obsesia Pacepa sau dacă el nu l-ar îmboldi pe cititor cu tot felul de consideraţii personale (şi nesprijinite de data asta pe fapte!) despre evenimentele din ultimii ani. Cartea are destul material ce se apropie de literatură. O compromit din păcate intervenţiile prea apăsate şi subiective ale lui Emil Berdeli. Ca detaliu interesant, el îi beşteleşte (pe drept cuvânt, să ne înţelegem) pe mai toţi responsabilii şi beneficiarii spionajului românesc din anii din urmă, dar uită un nume foarte important, unul care începe cu „B” şi se termină cu „escu”. Fatalitate, vorba lui Caragiale, ce să-i faci!

13 octombrie 2013

Alexandru Şahighian - Coiful de aur

0 comments
Cu Coiful de aur (Editura tineretului, 1968; prima ediţia apăruse, se pare, cu câţiva ani mai devreme) Alexandru Şahighian (1901-1965) continuă tradiţia postbelică a romanelor de aventuri pentru tineret reprezentată de Marea Bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu-Iaşi (despre care am scris aici) sau, pentru a pomeni un exemplu notoriu, de Cireşarii lui Constantin Chiriţă. Schema după care sunt construite asemenea cărţi e cam aceeaşi: un grup de copii plini de imaginaţie şi amatori de întâmplări palpitante se organizează în vederea unor fapte glorioase şi sfârşesc, oarecum prozaic, prin a demasca tot felul de răufăcători, de preferinţă rămăşite ale fostului regim odios burghezo-moşieresc. Canonul fusese aşadar fixat, iar Şahighian propune tinerilor cititori o localizare pitorească, deoarece acţiunea se petrece în Delta Dunării, cu grindurile şi plaurii ei cu tot, cu pădurea Caraorman, cu pescari şi legende cu istorisirea cărora autorul nu se zgârceşte. Eroii sunt membrii „brigăzii” conduse de Nicolae, un puşti de 13 ani. Sunt copii din Sulina, de vârste apropiate, băieţi cu toţii, cu excepţia Mariei, singura fată care reuşeşte să fie admisă în acest club select.

Acţiunea e pusă în mişcare de acostarea unui vapor italian, apar personaje ciudate şi, evident, dubioase (la loc de frunte, marinarii italieni, dar şi localnici precum Spiru „şchiopul”). Un ins enigmatic e marinarul Paul, om umblat pe mări şi oceane, trecut prin naufragii şi repatriat în cele din urmă. „Pentru asta m-am întors în patrie, să nu mai văd stăpâni, să trăiesc în ţara noastră socialistă care respectă omul”, declară el, dând impresia unui ins bine înfipt în realităţile social-politice ale vremii. Suntem în vara anului 1957, iar amintirile războiului sunt încă proaspete. Copiii din brigada lui Nicolae visează călătorii şi comori, iar sosirea vasului străin e de natură să le stimuleze imaginaţia. Precis au venit italienii să recupereze o comoară îngropată undeva prin Deltă!

Şi pentru că lucrurile se fac aşa cum trebuie, brigadierii, care sesizaseră niscai activităţi suspecte, se adresează miliţiei. Comandantul „organelor” e, se înţelege, un om de toată isprava. Deziluzie însă, totul se soldează cu descoperirea unei amărâte acţiuni de contrabandă. Este, cu toate acestea, un prim vârf al acţiunii, chiar dacă rezultatele sunt mediocre. Încurajaţi de succes, copiii plănuiesc o expediţie adevărată, la bordul unei „corăbii” botezate Vijeliosul. Abia acum se îngroaşă intriga. Micii marinari sunt surprinşi de furtună, se rătăcesc, trăiesc o noapte de coşmar, dar de data asta chinul lor îşi găseşte o dublă răsplată. Ei descoperă un tezaur îngropat de trupele germane la sfârşitul războiului (cu coiful de aur care dă titlul cărţii); ba mai mult, îl demască pe Paul. Acesta, colaboraţionist sinistru, îşi escamota adevărata identitate. Când colo, era una şi aceeaşi persoană cu un anume Willy, unealta nemţilor, personaj negativ prin excelenţă, însemnat de altfel cu o cicatrice pe care şi-o ascundea lăsându-şi barbă, „un trădător al poporului său, un fascist vândut duşmanilor”.

Romancierul trudeşte la conturarea eroilor săi. Nicolae, şeful, are stofă de lider, însă are meteahna se a se pierde uneori în reverii, Andrei e botanistul grupului (prezenţa omului de ştiinţă face parte din canon), Luca e timid, Vladimir, flegmatic şi cu ticuri verbale („Valabil!”) etc. Maria, singura fată din grup, are de luptat cu stereotipurile falocentrice, căci „brigada nu prea vroia să aibă de a face cu fete”. „Să se ducă la fete, să se joace cu păpuşile”, spune la un moment dat cineva. Ea se arată însă mai destoinică decât mulţi dintre băieţi şi reuşeşte să fie acceptată în acest adevărat Männerbund. Să nu se creadă că aceşti copii sunt vreun moment de capul lor. Ei sunt cuprinşi într-o tabără de vară asupra căreia veghează cu vigilenţă instructorul de pionieri, profesorul Alexandru Achiţei, „fiu de ţărani nevoiaşi”, preocupat de istoria grupurilor de partizani din Deltă.

Alexandru Şahighian nu face nicio concesie ideologică şi îşi împănează romanul cu pasaje  tematice lipsite de orice echivoc:

Copiii de azi au cu adevărat copilărie, o copilărie veselă şi sănătoasă. Nu e nevoie să-ţi descriu toate bucuriile pe care le pot avea ei în ţara noastră acum, când au fost alungaţi stăpânii de odinioară.

Ar fi totuşi pripit să aplicăm acestei cărţi eticheta de scriere ideologizată şi să ne oprim aici. Cu toate concesiile – destule – făcute comandamentelor epocii, Coiful de aur este o carte antrenantă, cu dialoguri şi întâmplări care trebuie să fi reţinut nu de puţine ori atenţia cititorilor de acum aproape cincizeci de ani. Stâlp de nădejde al realismului socialist din primele două decenii de după 1944, Alexandru Şahighian surprinde în câteva rânduri prin prospeţimea şi tehnica insolită a naraţiunii, cu elemente de autoreferenţialitate strecurate neaşteptat printre tămâierile rituale ale realizărilor „epocii”. Coperta volumului a fost realizată de Kalab Francisc.

8 octombrie 2013

☺☺☺Vasile Baghiu - Planuri de viaţă

1 comments
Nu cred că greşesc prea mult dacă spun că Planuri de viaţă de Vasile Baghiu (Polirom, 2012) este un roman cuminte, cel puţin judecând după contextul destul de zbânţuit al literaturii noastre de azi, unde se duce o luptă acerbă pentru epatarea sărmanului cititor. Ei bine, nu aici va găsi satisfacţii amatorul de senzaţii tari. Nu tu o scenă mai tare, un organ sexual, o vorbă mai radicală (în sens junimist, desigur). Nimic, zero, nada, zilch. Prozatorul nostru şi-a construit un personaj (Vili Barna) cu identitate şi stare civilă bine precizate, om pe la vreo 45 de ani, psiholog cu studii făcute mai la bătrâneţe, însurat cu Diana, cu doi copii (aproape) mari, de loc de undeva de prin Moldova, mărunt mădular al intelighenţiei de provincie. Ce se poate închipui mai plicticos? Şi – asta nu-i o glumă de-a bloggerului, ci pura realitate literară – Barna al nostru cercetează „legătura dintre stările emoţionale ale oamenilor şi plantele de interior”.

Avem, aşadar, un fel de antierou ale cărui acţiuni nu se anunţă spectaculoase şi nici nu vor fi. Pe parcursul celor circa 300 de pagini ale cărţii Vili Barna va face câteva plimbări prin Europa şi va privi, cu ochii unui Dinicu Golescu timid şi cam flegmatic, excentricităţile altora. O va vedea, de pildă, pe turcoaica Meryem, venită şi ea în Occident cu o bursă de cercetare, cum paşte iarbă în scop experimental, se va întreţine cu colegi mai trăsniţi, dar va rămâne, vorba din strămoşi, zen şi nu-l va scoate nimeni din ale lui. Nu că n-ar avea şi el nelinişti şi îngrijorări ca tot omul, mai ales dacă e sărac şi cinstit şi cam trage targa pe uscat. O bună supapă pentru defulare o reprezintă discuţiile pe medii de socializare (suntem în 2012, ce naiba!) cu prieteni plecaţi din ţară. Se zbuciumă şi Vili, ca tot intelectualul deziluzionat, ba chiar face câţiva paşi spre America, dar cade victimă unei escrocherii şi renunţă repede. Bovarizează şi el, ca atâţia alţii, e dezgustat şi are şi de ce, nu-i merge nimic, ajunge să renunţe şi la mişcarea civică în care se angrenase.

Dacă ar fi numai asta, cartea ar fi plicticoasă peste măsură. Noroc cu aşa-zisul „lift spaţio-temporal imaginar”, cum numeşte autorul, poate nu cu prea multă abilitate, tehnica navigării printre niveluri ale acţiunii. Liftul acesta face ca punctul de interes al cărţii să se deplaseze între un prezent implicit al anilor 2000 şi un trecut trăit de tatăl protagonistului, Grigore Barna. Acesta făcuse după război câţiva ani de prizonierat în URSS şi îşi consemnase experienţa în scris. Fiul său îşi propune să valorifice însemnările tatălui. Iată cum se îmbogăţeşte romanul cu paginile „siberiene” care, chiar dacă nu reprezintă în sine o valoare narativă excepţională, contribuie la binevenite ruperi de ritm într-o tramă care risca altfel să devină prea monotonă.

Polisemia cuvântului „plan” din titlu e probabil cheia acestei cărţi. Compartimentalizând, am avea, mai întâi, planul pe post de strat temporal. Există planul trecutului, cu Grigore Barna în URSS şi, ulterior, anii de comunism pre-decembrist, cu evocări marca Vili), desigur, un plan al actualităţii anilor din urmă, cu burse în străinătate care nu fac decât să intensifice incertitudinea şi, mult mai vag conturat, un plan al viitorului. Vili Barna nu e un aventurier, nu-l vom regăsi probabil pe la antipozi şi ni-l putem imagina angrenat şi pe mai departe în activitatea lui preferată, ca în avion, unde „trăieşte şi citeşte”. Revenind la polisemie, „planurile de viaţă” sunt nu doar paliere ale existenţei, ci şi proiecte personale. Vili Barna (de altfel un alter ego transparent al autorului, cu multe din datele biografice ale acestuia) nu are ţinte spectaculoase, el pare să-şi dorească un firesc totuşi greu de atins în România zilelor noastre. Planuri de viaţă îi va dezamăgi probabil pe cititorii aflaţi în căutare de senzaţii tari şi formule romaneşti epatante, dar va constitui o lectură reconfortantă pentru cititorii amatori de cărţi solide şi care rezervă puţine surprize.

Romanul Planuri de viață a participat la concursul pentru premiul literar Augustin Frățilă, însă nu a fost selectat pe lista scurtă de către juriul criticilor oficiali.

4 octombrie 2013

Deşteptarea! (cu Wagner)

0 comments
Am ales pentru acest weekend două citate din Metapolitics. From the Romantics to Hitler de Peter Viereck. Cartea e veche (apărută în 1941) şi este in medias res în ceea ce priveşte gusturile şi acţiunile muzicale ale corifeilor nazişti. Iată ce scrie Viereck despre Goebbels, propagandistul-şef al regimului (traducerea este a mea):

Jurnalul publicat al lui Goebbels a aruncat multă lumină atât asupra lui însuşi, cât şi asupra lui Hitler. După o seară la o reprezentaţie cu Die Meistersinger în 1932, elogiul adus de Goebbels „gigantului  Wagner” se încheie astfel: „Când începe marele cor ‚Sculaţi’, simţi stimulentul în sânge.  Germania va simţi şi ea în curând acelaşi lucru şi va fi chemată să se scoale. Trebuie să ajungem la putere!” Şi ajungând la „putere”, primul decret al victoriei naziste este interpretarea aceluiaşi cor. „Acum strălucitorul ‚Sculaţi’ [al lui Wagner] şi-a recăpătat adevărata semnificaţie, exclamă cu nesaţ Goebbels în jurnalul său din 1933, după ce Hitler devenise dictator sub lozinca „Deutschland erwache!” [Germanie, trezeşte-te!].

În altă parte Goebbels notează: „Ascult Walkiria la Opera de Stat. Muzica sublimă a lui Wagner se întrepătrunde cu sunetul marşului trupelor cu coifuri de oţel care şi-ai sărbătorit marea zi la Berlin şi trec acum pe lângă clădirea operei.” Aceasta este chintesenţa minţii naziste, această „întrepătrundere” a romantismului wagnerian şi a marşului brutal şi eficient al militarismului.

De observat că demnitarul nazist se referă la celebrul cor din actul al III-lea al Maeştrilor, unde expresia  folosită de Wagner este „wach auf”, nu „erwache”, ca în sloganul menţionat şi care figurează de altfel pe multe steaguri şi însemne heraldice din epocă. Traducerea „sculaţi” este a lui Rudolf Steiner şi face parte din textul cântat cu mulţi ani în urmă la Opera bucureşteană şi publicat apoi în volum.


Fotografia reprodusă aici este luată din montarea Maeştrilor cântăreţi din Nürnberg realizată la ediţia din 2010 a Festivalului de la Bayreuth de Katarina Wagner, descendenta compozitorului (de aici).