joi, 28 noiembrie 2013

☺☺☺ Cristian Meleşteu - Radiografia unei zile de mai

0 comments
Decriptarea intenţiilor auctoriale e un sport îndoielnic, oricât s-ar strădui să-l practice unii cititori, iar succesele, chiar sub rezerva legitimității demersului, sunt rare. Oricare ar fi adevărul, lectura tripticului de proze intitulat Radiografia unei zile de mai al lui Cristian Meleşteu (Cartea Românească) e dovada tangibilă a încurcăturii în care pare să vrea autorul să-şi pună publicul. Drept e şi că prozatorul îşi asumă riscuri destul de mari. Nu-i de ici, de colo să scrii o bucată-monolog de dimensiuni respectabile (Radiografia unei zile de mai, cea care dă titlul întregului volum) fără să-ţi botezi protagonistul-narator, lipsindu-l pe receptor de un cârlig referenţial pe care să-l apuce cu nădejde la nevoie. Oricum l-o fi chemând, personajul e un fel de actor de stand-up comedy care îşi povesteşte cu dezinvoltură extraordinară peripeţiile, începute cândva în România anterioară evenimentelor din 1989 şi continuate în noua societate a capitalismului rudimentar şi naiv. Iată o mostră luată aproape la întâmplare:

Scrisesem deja primele două capitole ale cărţii, când, brusc, mam îmbolnăvit: înghiţisem doi sâmburi de măslină şi simţeam cum îmi cresc doi măslini in stomac, unul pe partea stângă, altul pe dreapta. La început nu a fost chiar aşa rău, eram doar puţin balonat, dar, cu timpul, crescuseră prea mult şi începuseră din când in când să-mi gâdile cu frunzele creierul. De la gâdilatul acesta mă apuca un râs al gândirii nemaipomenit. O prietenă care mă auzi astfel râzând îmi spuse: „Du-te, dragă, la un doctor !”, şi fiindcă ţineam mult la ea, i-am îndeplinit dorinţa. Doctorul mi-a recomandat să beau cat mai puţină apă, ca să stopez creşterea măslinilor şi să stau cat mai mult cu burta la soare, poate se usucă...

Eroul (scriitor aspirant, vezi bine!) face parte din categoria oximoronică a nebunilor înţelepţi. El ajunge de altfel într-o instituţie psihiatrică ca urmare a ideilor sale benigne, dar interpretate drept subversive în contextul politic al vremii (M-am aşezat la maşina de scris şi am conceput un raport către şeful statului in care i-am arătat că Regina trebuie să fie stăpâna ţării şi totul trebuie organizat după regulile Stupului.) Urmează un întreg şuvoi epic, cu episoade dinamice care se înlănţuie fără oprire, cu crize naiv-mistice derizorii care aduc parcă cu cele ale eroilor lui Petru Cimpoieşu din Simion liftnicul, cu îngeri şi halucinaţii. Textul are un omor negru susţinut, acte de mare brutalitate (cum ar fi uciderea doctorului Baniciu, ajuns din investigator pacient al stabilimentului de boli mintale) sau pendulări între amoralismul implicit şi moralitatea afirmată emfatic, de regulă în registru religios parodic. Peripeţiile continuă într-o Românie post-decembristă care pare un loc al tuturor posibilităţilor, în care bărbatul o cunoaşte pe Vizitiu Aritina („femeia visurilor mele”), căreia îi va face de petrecanie într-un stil dostoievskian destul de bătător la ochi.

Cea de a doua piesă a ansamblului (Colonia subterană) aduce în prim plan tot un personaj fără nume, deşi un pic de detectivistică literară ne poate arăta că e probabil acelaşi erou din proza anterioară. Perspectiva se schimbă, relatarea devine obiectivă, un autor atotștiutor îşi urmăreşte creaţia în peregrinările ei prin diferite straturi sociale. E vorba de un marginal care cerşeşte şi ajunge să trăiască prin canale, îşi depăşeşte pentru un timp condiţia materială extras fiind din mediul lui de o femeie bogată (poreclită Marilyn), dar alături de care nu poate rămâne. şi iar multă fantezie, pioşenie naivă şi viziuni onirice la limita halucinaţiei („femeia-aeroplan”). Schema, începută promiţător în cea dintâi parte a cărţii, îşi epuizează treptat potenţialul, articularea e mai slabă, jocul planurilor e mai puţin iscusit.


A treia secţiune, Ultimul pahar de vin (subintitulată de altfel Fals tratat despre o iubire imposibilă) abandonează schemele care dăduseră unitate paginilor anterioare. E povestea de un naturalism puţin desuet a lui Nazaret, un tânăr bărbat născut dintr-o relaţie ilegitimă şi care trece prin tot felul de aventuri la Paris, unde e student şi cunoaşte o femeie fatală, Yvonne, care... Dar să rezistăm tentaţiei de a povesti chiar totul. Ultimul pahar... este net mai slab decât restul cărţii, în ciuda (sau poate tocmai ca rezultat al) unei adieri metafizice care străbate epicul altminteri destul de prozaic. Trăgând linie, Radiografia unei zile de mai nu-o o carte rea. Cristian Meleşteu struneşte destul de bine bidiviii prozei şi seamănă bine cu acei povestitori de bancuri cărora nu li se clinteşte un muşchi al feţei în timp ce-şi relatează textele. E o performanţă greu de susţinut pe spaţii mari, aşa că nu-i vom lua în nume de rău autorului câteva momente în care muza îi mai aţipeşte. 

duminică, 24 noiembrie 2013

Cinci ani de îngheţ... muzical

0 comments

Pentru muzică – de altfel ca şi pentru toate celelalte ale vieţii artistice – primii cinci ani ai comunismului efectiv (1948-1955) sunt marcaţi de un fundamentalism extrem. În materie de repertoriu vocal, predomină lucrările ruseşti şi sovietice. În Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50 (despre care am scris mai de demult aici), Dorin-Liviu Bîtfoi notează:


La Operele de Stat se pregătesc, pentru stagiunea 1951-1952, lucrările sovietice Rusalca de A.S. Dargomâjschi, Familia Taras de D. Cabaschi, Tânăra Gardă de A. Meitus şi Marosco de Crasev, opera românească Harap Alb de Alfred Mendelsohn, opera poloneză Halca de Moniusco şi opera chineză Liang Huang Huang de Van Kuai şi Li Hsiang. La 10 ianuarie 1954 se deschide stagiunea în noul Teatru de Operă şi Balet al R.P.R. (Opera Naţională Română, mai târziu) – clădire construită cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului din anul precedent – cu opera Dama de pică de P. I. Ceaikovski.

Opereta – gen minor ­– nu era lipsită de probleme ideologice, pentru care s-a găsit în cele din urmă o rezolvare convenabilă:

După 23 August 1944, opereta a fost considerată o artă decadentă burgheză, uşuratică. Cam de prin 1950 însă, a început să fie acceptată şi s-a înfiinţat şi Teatrul de Stat de Operetă. Stagiunea a fost atunci deschisă cu lucrarea N-a fost nuntă mai frumoasă de Nic. Kirculescu. Au urmat Vânt
de libertate de I. Dunaevski, cu Elena Zamora în rolul marchizei de Saint-Cloud, Aculina de N. Kovner, cu „viaţa, jocurile, obiceiurile şi datinile vechi ruseşti” – „un mare succes”, după câte apreciază aceeaşi protagonistă; se joacă cinci ani, cu un Ion Dacian foarte în vogă. Alte titluri
sunt opereta Ana Lugojana de Filaret Barbu (la premiera căreia sunt prezenţi prim-ministrul Petru Groza, Ana Pauker, Mihail Sadoveanu, membri ai C.C. şi ai guvernului, ambasadori), Culegătorii de stele de Florin Comişel (pusă în scenă de Nic. Kiriţescu, cu Elena Zamora în „rolul unei tinere, franţuzite şi fandosite, care venea pe şantierul de la Bicaz în vizită la soţul ei, inginer şef al şantierului, un om mai în vârstă decât ea”, împreună cu servitoarea ei cu căţelul în braţe, o mulţime de bagaje, pălării şi cu manii burgheze care încurcă treburile şantierului de la Bicaz), Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino (premiera: un triumf, iar lui Dendrino i se decernează Premiul de Stat), Liliacul de Johann Strauss şi altele. La C.C.A., de operetă răspunde regizorul de teatru Sică Alexandrescu, care se preocupă să-i aducă pe baritonul Petre Ştefănescu-Goangă, pe o Silly Popescu, pe un Şerban Tassian.

Dacă repertoriul propriu-zis era supus unor constrângeri extreme, nu de mult mai multă libertate de acţiune se bucurau artiştii, obligaţi să se pună cu totul în slujba noului regim:

Actorii şi soliştii de operă şi operetă sunt obligaţi să dea reprezentaţii şi la nou-înfiinţatele atenee populare. Numai în Capitală, în 1949 există 80 de atenee populare (de pildă, în Ferentari), unde, sub îndrumarea unor instructori voluntari, se dau reprezentaţii şi cu amatori, cu „acei oameni care dimineaţa erau muncitori, iar seara artişti”. Cei mai mulţi nu au fost vreodată la teatru. Tot la ateneele populare se organizează şezători – de pildă, pe tema luptei pentru pace ori a zilei de 9 Mai –, conferinţe, spectacole cu cântece şi jocuri populare româneşti şi sovietice, scenete etc. Artiştii joacă nu doar pe scenele ateneelor populare, ci şi în marile întreprinderi; sunt mobilizaţi şi pentru sprijinirea campaniei agricole de vară, iar colonii de artişti din teatrele bucureştene dau spectacole în comunele dimprejur. În iunie 1954, Teatrul de Stat de Operă concertează la Bragadiru, Teatrul de Operetă – în comuna Hotarele, Ansamblul de Estradă – la Vidra, Teatrul Municipal – la Cornetu.


În imagine (reprodus din excelenta carte a lui Octavian Lazăr Cosma Simfonicele Radiodifuziunii Române), un afiş de concert din anul 1950 relevant pentru repertoriul tipic în epocă:


joi, 21 noiembrie 2013

☺☺ Marin Mălaicu-Hondrari - Lunetistul

1 comments
Constantin e nu doar un bărbat în plină putere („e cea mai frumoasă spermă pe care am văzut-o vreodată”, îl laudă iubita spaniolă, Carmen Mercedes după un act sexual pe cinste), ci şi practicantul unei meserii care de regulă fascinează publicul larg. Personajul nu e contabil sau frezor-rabotor, ci ditamai lunetistul, mercenar fără sentimente, ucigaş plătit, aflat în solda celor care vor să scape de indivizii incomozi. Şi – detaliu relevant pentru cititorul autohton – omul e român verde, plecat de pe undeva de la Sângeorz-Băi, unde mai are ceva familie, o soră şi nişte părinţi decrepiţi. Era, orice s-ar zice, momentul să avem şi noi faliţii lunetiştii noştri, nu doar culegători de căpşuni. Toate bune şi frumoase, meseria brăţară de aur şi dacă ar fi numai asta probabil că romancierul nu ar fi avut prea multe de spus. Clou-ul poveştii e că la un moment dat Constantin e însărcinat să lichideze un tânăr scriitor sud-american, un anume Carlos. Nu rezultă de nicăieri prea limpede de ce patronii asasinului doresc moartea lui Carlos, dar probabil că în marea ordine a lucrurilor artistice chestia asta nici nu prea contează. Ideea e transparentă, artistul duce în sine o existenţă periculoasă, vivere pericolosamente, vezi bine, în virtutea condiţiei sale ontologice. 

Nu-i vorbă că nici Constantin nu e un killer oarecare, ci un individ sensibil, cu o adolescenţă românească marcată, în anii ’80, de apartenenţa la aşa-zisul Club al Trimbulinzilor (cine ar fi crezut că Nichita Stănescu ar putea fi scos de la naftalină în felul acesta?) alcătuit din câţiva amici cu preocupări rebele. Din epoca respectivă datează relaţia cu Cristina, o tânără sensibilă şi citită, pe care evenimentele din 1989 o destramă. Noroc că lumea e mică. Carlos se dovedeşte a fi fost, înainte de a fi devenit amantul Cristinei, un copil sărac pe care aceasta şi soţul ei, Jim, îl ajutau financiar. Spuneţi şi dumneavoastră, cum să omori un scriitor care mai e, pe deasupra, protejatul fostei tale iubite?

N-are rost, desigur, să povestesc aici romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari. Mă limitez a pomeni câteva elemente structurale care îl pot ghida pe cititor. O bună parte a spaţiului e ocupat de confesiunile Cristinei adunate într-un aşa-numit Caiet Constantin, populate din belşug cu referinţe livreşti şi tropi care fac ca unele fraze să pară mici poeme în proză (ca în „Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă şi scrie despre trecutul său şi nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, aşadar scrie fără patimă şi fără grabă, ca şi cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă”) und so weiter. Ce nu acoperă Cristina acoperă Constantin cu monologurile şi relatările lui sau interviul pe care îl acordă, în final, însuşi Carlos. Sunt amintiri din adolescenţa românească, povestioare de amor, mici scene erotice (cuminţele, până la urmă) sau puneri ale cititorului pe pista falsă a unui policer.

Lunetistul prelungeşte într-o oarecare măsură temele favorite din precedentul roman al autorului, Apropierea (despre care am scris, la vremea respectivă, aici). Ne izbim şi aici de referinţele repetate (şi, să fim serioşi, adesea neadecvate) la Roberto Bolaño sau la senzualul (şi precaritatea) relaţiilor dintre sexe, într-un stil câteodată pretenţios şi banal. Cu toate acestea, faţă de Apropierea, Lunetistul pare să fi renunţat la o anume emfază şi la câteva manierisme supărătoare. Romanul e mai bine motivat intern, deşi personajele şi acţiunile lor nu sunt cu totul convingătoare şi ni se cere, implicit, să-l credităm pe autor fără ca promisiunile sale să se împlinească întotdeauna. Transpare chiar prin câte un colţ de pagină o undă de umor, ca atunci când Constantin primeşte sarcina să-l elimine pe „savantul” Jack Hyde, „inventatorul unui aparat care testează veridicitatea orgasmului la femei”. Comanda venea din partea unei anume doamne Linda Jekyll.


Marin Mălaicu-Hondrari - Lunetistul (Polirom, 2013).

duminică, 17 noiembrie 2013

Fabrica de muzică

0 comments
Am preluat pentru postarea e azi titlul unui subcapitol din mai vechea lucrare a lui Alvin Toffler, Al treilea val, care a făcut atâtea valuri (!) la apariţie, acum mai bine de 30 de ani. Şi dacă tot am furat titlul, să merg mai departe şi să reproduc pasajul din carte care poate prezenta interes pentru melomani şi cititorul preocupat de istoria muzicii (traducere de Georgeta Bolomey şi Dragan Stoianovici). Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, al doilea val este societatea industrială întemeiată în secolul al XVIII-lea:

Până şi în artă găsim unele din principiile fabricii. În loc de a lucra pentru un protector, cum se obişnuia în cursul lungii domnii a civilizaţiei agricole, muzicienii, artiştii, compozitorii şi scriitorii au ajuns să fie tot mai mult la cheremul pieţei. Din ce în ce mai frecvent au creat „produse” pentru consumatori anonimi. Şi pe măsură ce se producea această trecere în fiecare ţară a celui de Al Doilea Val, se modifica însăşi structura creaţiei artistice.

Muzica constituie un exemplu grăitor. După sosirea celui de Al Doilea Val, au început să apară săli de concert la Londra, Viena, Paris şi în alte oraşe. Odată cu ele au apărut casa de bilete şi impresarul – omul de afaceri care finanţează manifestarea şi apoi vinde bilete consumatorilor de cultură.

Natural, cu cât vindea mai multe bilete, cu atât încasa mai mulţi. bani. În consecinţă, a fost mărit numărul locurilor. Dar, la rândul lor, sălile de concert mai mari reclamau sunete mai puternice – muzică ce putea fi auzită bine până în ultimul rând. Rezultatul a fost trecerea de la muza de cameră la piesele simfonice.

În prestigioasa sa lucrare History of Musical Instruments, Curt Sachs spune: „Trecerea de la o cultură aristocratică la una democratică în secolul al XIX-lea a înlocuit saloanele mici cu săli de concert din ce în ce mai uriaşe, care cereau un volum mai mare”. Dat fiind că nu exista încă nici o tehnologie cu care să se realizeze aceasta, s-au adăugat tot mai multe instrumente şi mai mulţi interpreţi pentru a produce volumul necesar. Rezultatul a fost orchestra simfonică modernă. Pentru această instituţie industrială au compus Beethoven, Mendelssohn, Schubert şi Brahms minunatele lor simfonii.

Chiar structura internă a orchestrei reflecta anumite trăsături ale fabricii. La început orchestra simfonică nu avea dirijor ori conducerea era preluată pe rând de interpreţi. Mai târziu, interpreţii, asemenea lucrătorilor din fabrici sau din birouri, au fost împărţiţi în secţii (grupuri de instrumente), fiecare contribuind la producţia globală (muzica), fiecare coordonată de sus de un director (dirijorul) sau chiar, în cele din urmă, de un şef de paie aflat mai jos în ierarhia conducerii (prim-violonistul sau prim-interpretul unui alt grup de instrumente). Instituţia îşi vindea produsul pe o piaţă de masă – adăugând eventual şi discuri de patefon la producţia sa. Se născuse fabrica de muzică.

Corectă sau nu, analiza lui Toffler are calitatea de a fi coerentă şi grăitoare. În imagine, reprodusă din lucrarea The Orchestra - A Very Short Introduction de D. Kern Holoman, vedem orchestra Conservatorului din Paris întrunită la Salle des Concerts în aprilie 1843. Dirijorul, Habeneck, foloseşte un arcuş de vioară, iar corul stă în faţa orchestrei.

joi, 14 noiembrie 2013

☺☺☺ Keith Hitchins - Românii. 1774-1866

2 comments
A apărut anul acesta la Humanitas (în stilul caracteristic al editurii, cu coperte groase şi preţ bine îngroșat şi el!) a treia ediţia a sintezei de istorie a lui Keith Hitchins intitulată Românii. 1774-1866, prima parte a unui diptic care continuă cu volumul care tratează perioada regatului (1866-1947). Pentru cititorul autohton pasionat de istorie asemenea lucrări sunt pe cât de rare, pe atât de demne de a-i capta interesul. E ele reprezintă o ocazie utilă de comparare a propriilor percepţii asupra unor evenimente şi stări de lucruri din trecut (hrănite, nu rareori, cu clişeele patriotard-naive cu care ne-a obişnuit din păcate o bună parte a istoriografiei naţionale) cu percepţiile, presupus mai obiective, ale unui autor străin. Profesorul Hitchins este el însuşi un personaj istoric. Azi octogenar, specialist în istoria Europei de Est, bun cunoscător al lumii româneşti şi vorbitor de română, el a fost primul savant american sosit la Bucureşti cu o bursă Fulbright acum peste 50 de ani. Interviul pe care l-a oferit acum câţiva ani unui ziarist bucureştean (vezi aici) ne luminează în câteva privinţe şi îi invită la o reflecţie mai adâncă pe cei care înghit pe nemestecate tot felul de mituri soteriologice moralizatoare cu americani providenţiali.

Acoperind o perioadă care începe de la Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) prin care imperiile rus şi otoman reglementau situaţia din cele două principate dunărene şi care se încheie cu înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de către aşa numita „monstruoasă” coaliţie în 1866, cartea se concentrează pe chestiuni de natură politico-diplomatică, juridică şi economică relevante pentru istoria modernă a ţărilor române. Relatarea este seacă şi precisă, lipsită de efuziuni, deşi câteodată se poate citi printre rânduri o înţelegere a fenomenelor înfăţişate care poate trece drept simpatie pentru subiecţii istoriei. Aşa stau lucrurile de pildă în capitolul Societatea şi economia, 1774-1829. Prezentând date care atestă o subdezvoltare aproape abisală a ţărilor române, o situaţie economică şi socială vecină adesea cu animalitatea, istoricul identifică cauze de ordin politic extern (precum stăpânirea otomană sufocantă sau frecventele ocupaţii străine) ale unor fenomene economice interne, aproape simpatizând cu bieţii locuitori.

O atenţie specială este acordată momentului 1829 (Tratatul de la Adrianopol), când liberalizarea comerţului exterior permite principatelor să devină permeabile la spiritul celui de „al doilea val” (capitalismul dinamic al primei epoci industriale). Teritoriile încorporate în imperiile vecine (Bucovina, Transilvania, Basarabia) au parte de capitole separate. Istoricul nu e indiferent la mişcarea de idei (iluminism, ulterior clasicism şi romantism) şi prezintă activitatea unor clerici îndeobşte mai puţin cunoscuţi publicului larg, cu un accent special pe şcoala de la Râmnic. De secţiuni substanţiale se bucură, previzibil, mişcarea lui Tudor Vladimirescu (fără poncifele devenite tradiţionale) sau revoluţiile de la 1848. Domnia lui Cuza e tratată nuanţat. Autorul scoate în evidenţă, alături de reformele incontestabile asociate cu această personalitate, spiritul autoritar, nedemocratic care l-a animat pe primul suveran al statului român şi care a făcut necesară detronarea lui. Şi pentru că tot a venit vorba de Cuza, iată un citat relevant pentru o stare de lucruri care pare să se prelungească până astăzi:

[Cuza] nu a putut să biruie nici prejudecăţile societăţii, care în general prefera studiile clasice şi umaniste în defavoarea agronomiei, comerţului şi economiei şi, astfel, nu a apucat să trăiască ziua în care, aşa cum s-a exprimat în 1859, un doctor în științe agricole să se bucure de acelaşi respect şi de aceleaşi avantaje ca un doctor în literatură.

Stilul expunerii este clar şi elegant, iar traducerea, inspirată şi adecvată terminologic, ceea ce nu e puţin lucru. Asta nu înseamnă că ediţia e lipsită de gafe, datorate mai degrabă neglijenţei redacţiei bucureştene decât lipsei de informaţie a autorului. De exemplu, ni se spune că „în 1774, Curtea [de la Viena] ajunsese să-l considere pe Inochentie Micu un duşman al unirii şi l-a silit să plece în exil la Roma”. Toate bune şi frumoase, atât că în 1774 Micu era mort de şase ani. Trecând peste asemenea scăderi, cartea lui Keith Hitchins are toate şansele să ajungă lectură de bază pentru nespecialiştii care vor să-şi facă o idee de bază, corectă şi sintetică, despre o perioadă foarte agitată a istoriei României.

duminică, 10 noiembrie 2013

Cicerone Theodorescu - Atenţie, copii...!

1 comments
Cartea despre care e vorba azi e atât de scurtă, încât există riscul ca postarea să întreacă în lungime textul la care se referă. Am decis aşadar să scurtez introducerea şi să redau, scanată, întreaga operă. Apărută în 1961 la Editura Tineretului,  Atenţie, copii...! de Cicerone Theodorescu (1908-1976) e o plachetă de versuri în care acest poet, altminteri cu o evoluţie artistică nu lipsită de interes, ilustrează faza de zenit a primului deceniu de realism socialist. Tema „copilăriei fericite” în comunism este juxtapusă altor hit-uri propagandistice de epocă, în primul rând lupta pentru pace, dar şi cea a armatei glorioasea celor ce muncesc şi, desigur, a măreţei sărbători de 1 Mai. Volumul este ilustrat de Angi Petrescu.



































joi, 7 noiembrie 2013

„Cronicile genocidului” de Radu Aldulescu a câştigat premiul literar „Augustin Frăţilă”.

0 comments
S-a anunţat romanul câştigător al premiul literar „Augustin Frăţilă”, care răsplăteşte cu 10.000 euro cel mai bun roman al anului 2012. E vorba de Cronicile genocidului” de Radu Aldulescu, pe care eu îl văzusem pe la mijlocul plutonului. Nu pentru că ar fi o carte rea, ci pentru că mi s-a părut un regres faţă de scrierile anterioare ale acestui scriitor înzestrat.

Iată clasamentul alcătuit de mine (linkurile trimit la postările pe care le-am pus pe blog la vremea respectivă):

1.  5 puncte - Craii şi morţii” de Dan Stanca
2.  4 puncte - „Omar cel orb” de Daniela Zeca
3.  3 puncte - „Cronicile genocidului” de Radu Aldulescu
4.  2 puncte - „Hotel Universal” de Simona Sora
5.  1 punct - Şoseaua Căţelu 42” de Alina Nedelea

duminică, 3 noiembrie 2013

Doi rivali şi un Maestru

0 comments
Pentru Bruckner, titlul de „maestru” era rezervat unei persoane anume, profund venerate, desigur Wagner. În Bruckner Remembered, Stephen Johnson a colectat mai multe mărturii contemporane despre Bruckner, printre care şi unele referitoare la relaţiile sale cu Maestrul. Foarte utile sunt citatele din amintirile lui Carl Hruby (din 1901), în care acesta evocă nu doar interacţiunile dintre Bruckner şi Wagner, ci şi ciocnirile austriacului diferiţi intimi ai casei. Unul din aceştia era Hans von Bülow, fostul soţ al Cosimei, despre care gurile rele susţin că şi-a plasat nevasta în patul autorului Tetralogiei. Desigur, din veneraţie, semn că Bruckner nu era singur. Principiul tranzitivităţii nu funcţionează în cazul de faţă, căci, în ciuda admiraţiei amândurora faţă de Wagner, Bruckner şi von Bülow nu s-au înţeles niciodată prea bine:

Momentele petrecute de Bruckner în compania privată a „Maestrului” său adorat au fost probabil cele mai fericite din viaţa lui. Ochii lui căpătau o strălucire stranie ori de câte ori avea ocazia să vorbească despre ele. Pe tema respectivă circulă nenumărate anecdote [...]. Mă voi limita la câteva amintiri inedite bazate pe propriile relatări ale lui Bruckner şi a căror autenticitate o pot garanta.  Ele ilustrează atât de bine naivitatea copilărească a lui Bruckner, încât nu le pot ţine doar pentru mine.

De exemplu, Bruckner povestea de nenumărate ori, ca şi cum ar fi evocat una din cele mai fericite amintiri ale sale, cum, în timpul deselor lui vizite la vila Wahnfried, „Maestrul Nibelungilor” îi ieşea în întâmpinare, ţinând-o de mână pe fiica lui, micuţa Eva, şi cum o ridica pe „strălucitoarea copilă a lui Wotan” şi i-o pasa lui Bruckner cu vorbele comic-serioase „ Bruckner, uite-ţi mireasa!” Singura problemă a compozitorului nostru era incapacitatea lui de a se înţelege cu Bülow, care nu înceta niciodată să-l „ia peste picior”, pentru a folosi descrierea terestră a lui Bruckner. Între cele două mari spirite pare să fi existat o antipatie specifică. Desigur, e greu să ne închipuim un contrast mai puternic între manierele infantile ale lui Bruckner sarcasmul muşcător al lui Herr von Bülow.


Ca ultimă anecdotă, să-l cităm chiar pe Stephen Johnson, care menţionează o zicere răutăcioasă a lui von Bülow despre Bruckner. Simfonia a Noua a acestuia din urmă ar fi trebuit să se numească Ode an die Schadenfreude (trimitere clară la Simfonia a Noua a lui Beethoven, bazată pe Ode an die Freude a lui Schiller). Nemţescul Schadenfreude este echivalentul aproximativ al românescului „să moară şi capra vecinului”. Mai jos, o poză indiscretă înfăţişându-l pe Bruckner pe patul morţii (din cartea lui Johnson):