miercuri, 26 februarie 2014

Inimi însângerate de 14 februarie

1 comments
Poza alăturată, binişor afectată de trecerea vremii şi retuşată pentru a scoate mai bine în evidenţă personajul central, a fost făcută în Florida în ziua de Sf. Valentin a anului 1929. Pe vremea aceea America nu numai că nu exportase pretutindeni sărbătoarea îndrăgostiţilor, dar nu o cunoştea prea bine nici ea. Sfântul cu pricina era celebrat mai ales în comunităţile – ce-i drept, numeroase – ale italienilor catolici. De la acest grup etnic mare şi influent obiceiul de a marca ziua de 14 februarie s-a răspândit treptat şi în alte zone ale societăţi americane şi, în vremurile globalizării, peste mări şi ţări. Dar să trecem la domnul din fotografie. Tânăr (abia împlinise 30 de ani), deşi cam grăsuţ (va muri în urma unui infarct miocardic înainte de a împlini 50 de ani), omul ştia să guste plăcerile vieţii (poza ne arată maşina de lux parcată în curtea reşedinţei de vacanţă din Miami). Nici cu dragostea nu stătea prost. Se însurase înainte de a împlini 20 de ani cu aleasa inimii sale şi ducea o viaţă exemplară de familist. Până aici, o poveste relativ banală din ţara tuturor posibilităţilor, chiar dacă eram în plină eră a prohibiţiei. Pe domnul din poză îl chema Al Capone şi era capo al mafiei din Chicago. Ziua de Saint Valentine a anului 1929 a constituit momentul unei răfuieli sângeroase între bandele mafiote regizate de Capone, cunoscută în istorie drept masacrul din ziua de Sf. Valentin. În rest, omul nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Era în Florida şi se sorea în costum de baie. Cum să fie vinovat pentru grozăviile din Oraşul vânturilor?

Unde dai şi unde crapă. Capone a scăpat de acuzaţiile pentru crimele din ziua Sfântului Valentin, însă incidentul a contribuit – paradoxal – la creşterea notorietăţii sărbătorii, iar trecerea oceanului n-a mai fost decât o chestiune de timp. O fi bine, o fi rău, chiar nu ştiu. Unii înfierează noua sărbătoare, considerând-o marcată de un mercantilism excesiv şi de un mimetism inexcuzabil. Alţii, dimpotrivă, o privesc ca pe un semn de adaptare la spiritul vremurilor. Habar n-am cum e mai bine, dar să nu uităm că acum un secol şi ceva nu puţini erau, la noi, cei care înfierau sărbătorirea Crăciunului cu brad cu globuri şi beteală şi moş cu barbă albă şi halat roşu. Prea era pe stil nemţesc – şi chiar era! În altei imagini iconice pentru ziua de Sf. Valentin (cu excepţia nesfârşitelor inimioare însângerate, ca la masacru), mie îmi tot vine să studiez poza cu Al Capone în Florida. Ce vegetaţie luxuriantă... şi nici nu era sezon de uragane.

Fotografia şi o parte din informaţii provin din albumul Capone: A Photographic Portrait of America’s Most Notorious Gangster realizat de ziarul Chicago Tribune. Textul postării de azi a fost publicat iniţial în numărul pe februarie al revistei Cronica veche (aici).

sâmbătă, 22 februarie 2014

☺☺☺ Jean Mattern - Lapte şi miere

0 comments

Citind romanul Lapte şi miere al francezului Jean Mattern (Polirom, 2011), n-ai cum să nu te ducă gândul la cartea altui autor străin, Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăşte să iubească, despre care am scris acum vreun an aici. E, probabil, o coincidenţă că am avut parte într-un interval atât de scurt de lucrări care exploatează, ca materie literară, destinul istoric al lorenilor din Banatul românesc, așezați îndeobşte alături de alte neamuri în categoria mai largă a şvabilor. Asemănările cu Jacob-ul lui Florescu se opresc totuşi aici. Dacă autorul elveţian pedalează pe elementul mitic/mitizant, cu o amplitudine pe măsura vastului domeniu temporal acoperit de acţiune, Mattern pare să aibă ambiţii mai mici. Cartea lui este mai degrabă o confesiune intimă, cu numeroşi bemoli aplicaţi la cheia portativului, fiind situată, în raport cu celălalt roman, într-o relaţie asemănătoare cu cea dintre o lucrare de cameră şi o simfonie.

Weber, protagonistul cărţii, a fugit ca adolescent din satul bănăţean Ciacova în faţa trupelor sovietice care avansau înspre vest şi a ajuns, după o călătorie cu destule greutăţi, în Franţa strămoşilor săi, unde s-a şi stabilit, căsătorindu-se cu Suzanne (noua identitate a unguroaicei Zsuzsanna, fugită şi ea tot din faţa sovieticilor, de această dată cei care înăbuşiseră revoluţia maghiară din 1956). E o relaţie familială armonioasă şi fără zguduiri, între un bărbat destul de cultivat şi o femeie cam simpluţă pentru el, dar care se iubesc şi fac două fete şi un băiat. Povestea ne-o spune Weber, suferind de o boală incurabilă şi încercând să-şi încheie conturile cu această lume, iar relatarea pendulează în permanenţă între planul trecutului (antebelic, bănăţean) şi cel al prezentului (postbelic, franţuzesc), cu scurte evocări ale evadării înspre vest (episoadele Budapesta şi Viena).

Avem parte de resuscitări ale unei lumi definitiv trecute, ale universului cosmopolit al Banatului tradiţional, cu români, unguri şi sârbi trăind în (relativă) armonie, cel puţin atâta timp cât istoria nu îşi iese din pepeni. Războiul şi mai ales ocupaţiile succesive, brutale, germană şi sovietică, acţionează ca revelator al unei laturi mai puţin idilice a firii omeneşti. Proverbialul Gemütlichkeit bănăţean se dovedeşte mai fragil decât s-ar fi crezut, iar locuitorii, mai puţin toleranţi decât o arată clişeele comune. Cu toate acestea, preocuparea lui Mattern nu pare să fie câmpul vast al istoriei, ci mai degrabă universul parohial al indivizilor. Romancierul creează, într-un spaţiu restrâns şi cu mijloace economicoase, o galerie destul de bogată de personaje secundare (bunicii, locuitorii Ciacovei, profesorii de la liceul din Timişoara etc.) Cea mai mare atenţie îi acordă lui Ştefan Drăgan, cel mai bun prieten din copilărie şi adolescenţă al lui Weber, muzician talentat şi ajuns, peste ani, violoncelist renumit la Chicago, din păcate niciodată regăsit. Povestea prieteniei dintre cei doi, spusă cu melancolie, e una din cele mai mari reuşite ale cărţii.

Lapte şi miere (titlul e dat de o propoziţie în care eroul promite să-i asigure Suzannei o viaţă plină de belşug în ţara făgăduinţei) e o carte cuminţică, fără vorbe tari sau prăbuşiri spectaculoase. Când personajele suferă (ca, de pildă, atunci când fata cea mare a soţilor Weber moare într-un accident), ele o fac fără stridenţă, gospodăreşte, interiorizat. Ni-l putem închipui pe autor punând bemoli la portativul suferinţelor omeneşti (aşa cum sugeram la începutul postării) sau amortizoare de şoc la marile revărsări de patimă, cine ştie, poate într-un spirit protestant al decenţei şi fricii de extreme. Romanul e, în ansamblu, rafinat – o lectură plăcută, de calitate, cu care poţi umple câteva ceasuri, chiar dacă pe termen lung memoria cititorului riscă să nu reţină mare lucru din el.

miercuri, 19 februarie 2014

Wagner „marele, adevăratul” şi copia sa

0 comments
Onorat încă de la naştere cu o lucrare muzicală a tatălui său (Idila Siegfried), Siegfried, cel de al doilea membru al dinastiei muzicale Wagner, nu reuşeşte să se ridice deasupra condiţiei de epigon. Compozitor de opere destul de greoaie şi wagneriene prin spirit, dacă nu în geniu, Siegfried face totuşi o carieră onorabilă de dirijor. În 1910 el întreprinde un turneu la Paris, ocazie cu care dă câteva concerta la sala Gaveau. Tânărul Georges Duhamel, wagnerian înfocat (vezi postarea de săptămâna trecută) nu poate rata ocazia. Impresiile ni le comunică tot în volumul Puterea muzicii, din care citez mai jos. De fapt nu e nimic surprinzător în ele. Complexele fiului faţă de tată, dar şi aparenta seninătate cu care Siegfried Wagner purta o pălărie mult prea mare pentru capul lui sunt îndeobşte cunoscute (traducere de Adina Arsenescu):

Într-o zi am văzut anunţat un concert la sala Gaveau, pe care trebuie să-l dirijeze Siegfried Wagner în persoană. Am făcut călătoria pe malul drept al Senei. Sala era plină şi a fost destul de greu să găsesc un loc. În fine, a apărut Siegfried Wagner. Era un bărbat de statură mijlocie cu un chip palid, puţin puhav. Din când în când întorcea capul, mişcări fireşti ale dirijorului, şi atunci – ca într-o străfulgerare – se zărea profilul de vultur al magului. Repet, o străfulgerare şi imediat totul de ştergea. Prima parte a concertului a fost consacrată operelor sale. Publicul i-a făcut o primire politicoasă, dar aproape glacială. A venit apoi partea a doua a programului, care cuprindea numai operele vrăjitorului, ale lui Wagner, marele, adevăratul. De la prima bucată a fost un adevărat triumf, sala cutremurându-se de tumultul aplauzelor. Trebuie să mărturisesc că Siegfried Wagner dirija onorabil operele părintelui său. Totuşi, de la prima parte a concertului, la a doua, schimbarea climatului a fost atât de bruscă, atât de crudă, încât era greu să-ţi imaginezi, fără o strângere de inimă, care puteau fi gândurile acestui fiu, copleşit definitiv de gloria paternă, fără de care nu însemna nimic, glorie, care, desigur în asemenea momente îi devenea de nesuportat.

Mai jos, reprodusă din Herrin des Hügels: Das Leben der Cosima Wagner de Oliver Hilmes, o fotografie de familie făcută cu aproape cincisprezece ani după concertele de la Paris, când Siegfried asigurase succesiunea maestrului. Pe scările care dau în grădina vilei Wahnfried pot fi văzuţi, de la stânga la dreapta: Wolfgang, Verena, Siegfried, Winifred şi Friedelind Wagner.


sâmbătă, 15 februarie 2014

☺☺☺ Sanda & Vlad Stolojan - Să nu plecăm toţi odată. Amintiri din România anilor ‘50

0 comments
Dintre cei doi autori ai volumului Să nu plecăm toţi odată. Amintiri din România anilor ’50 (Humanitas, 2009), Sanda Stolojan e de departe mai cunoscută şi asta nu doar pentru că e nepoata de fiu a lui Duiliu Zamfirescu sau pentru că a fost interpreta de limba română a lui Charles de Gaulle. E, într-un fel, firesc, pentru că în familia soţilor Stolojan ea era poliglota, cu studii umaniste serioase, în timp ce Vlad, soţul, deşi cu un background academic cu nimic mai prejos (absolvent de inginerie chimică la Zürich), era personalitatea mai puţin spectaculoasă. Relatările celor doi Stolojeni, juxtapuse în carte, acoperă perioada cuprinsă între 1948 (instaurarea oficială a regimului comunist) şi 1962 (momentul când cei doi părăsesc România pentru a se stabili în Franţa). Este, ca să mă menţin în spirit franțuzesc, un morceau de vie care instanţiază, prin detalii, tragedia trăită de un segment important al elitei autohtone. E vorba de aşa-zişii foşti (cum îi numeau noii stăpâni), în realitate reprezentanţii lumii bune de altădată, ai cărei vlăstari tipici erau Sanda şi Vlad Stolojan (ea, urmaşa Zamfireştilor, familie de diplomaţi şi proprietari agricoli, el, dintr-o familie boierească din Oltenia).

Traseul evenimentelor povestite în carte este unul comun multor existențe din epoca respectivă, începând cu evacuarea din casa confortabilă din zona Aviatorilor şi mutarea forţată „la comun” într-o locuinţă modestă din raionul Griviţa Roşie şi culminând cu arestări şi detenţii. Oameni lucizi, memorialiştii îşi dau bine seama că odată cu sfârşitul scurtei perioade de relativă normalitate de după război (1944-1947) clasa lor socială nu mai poate aştepta nimic bun, aşa că au o tentativă de fugă peste graniţă în 1949, în urma căreia sunt amândoi condamnaţi la câte un an de muncă silnică (ea, cu suspendare, pentru că avea un copil mic, el, cu executare). Aserţiunea Sandei Stolojan, conform căreia „Vreme de patruzeci şi cinci de ani, cei din Europa de Est n-au privit decât într-o singură direcţie, sperând să plece într-o zi, să scape din întunericul lumii totalitare în care erau închişi”, deşi exagerată în generalizarea ei, surprinde totuşi disperarea pe care o vor fi resimţit o bună parte din locuitori.

Până una, alta, în aşteptarea unei scăpări (care se prelungeşte cu peste un deceniu) Sanda şi Vlad Stolojan se străduiesc să ducă o existenţă în limitele aceleiaşi „normalităţi” pierdute. Supuşi unui adevărat apartheid profesional, ei îşi câştigă existenţa cum pot – ea, ca traducător extern pe la diferite instituţii, el, angajat la un Sovrom pe un post inferior calificării sale, dar au prieteni pe care îi frecventează sau petrec vacanţe pe litoralul Mării Negre, odată cu ridicarea restricţiilor de deplasare. Mersul vieţii cotidiene, aventura procurării celor necesare traiului, umilinţele de zi cu zi, mizeria traiului în comun, cu oameni de condiţie joasă, toate acestea sunt evocate de Sanda Stolojan în prima parte a cărţii. Sfârşitul umilinţelor vine oarecum după principiul deus ex machina. Familia este pur şi simplu cumpărată de la autorităţile române de Jean le Marois, cel de al doilea soţ, francez, al mamei lui Vlad („familia Stolojan a fost cumpărată de la statul român, odată cu o încărcătură de cereale”).

Eliberarea venea la timp, căci între timp Vlad Stolojan primise în 1958 o nouă condamnare de închisoare, de această dată la opt ani, pentru orwelliana acuzaţie de „agitaţie şi cosmopolitism”. Tânărul inginer chimist fusese victima înăspririi prevederilor Codului penal în urma revoluţiei eşuate din Ungaria, dar şi a retragerii trupelor sovietice din România, ocazii de care Gheorghiu-Dej profita pentru a strânge şurubul. Ultima treime a cărţii cuprinde relatarea celei de a doua experienţe carcerale a autorului. În contrast cu textul scris de Sanda Stolojan, cel al lui Vlad Stolojan este mult mai sobru, analitic, cu observaţii sagace despre colegii de închisoare şi cu aplecare asupra psihologiei deţinutului. Este o lume plină de orori, tortură şi abjecţie, cu gardieni şi anchetatori cruzi şi grobieni, pe care Stolojan o evocă cu un echilibru remarcabil. Fără a avea neapărat calităţile literare ale amintirilor soţiei, cele ale soţului compensează prin caracterul lor sintetic, ceea ce nu exclude totuşi expresivitatea, mergând până la savoare, a detaliului. Cititorul evocărilor soţilor Stolojan are toate şansele să rămână cu regretul că producţia soţului a fost mai săracă, din punct de vedere cantitativ, decât a soţiei.

miercuri, 12 februarie 2014

Din suferinţele wagnerianului începător

0 comments


În eseurile din Puterea muzicii, Georges Duhamel fixează cu ascuţime a observaţiei – dar şi cu mult umor – câteva din suferinţele wagnerianului începător (traducere de Adina Arsenescu; am îndreptat unele greşeli evidente de punctuaţie): 

Aceste lecturi incandescente mă transformau cu încetul din tânăr ucenic în apostol şi sigur de credinţa mea, de noile mele cunoştinţe începeam să recrutez şi să pregătesc catecumeni. Unul dintre ei mă distra grozav, dându-mi totuşi de lucru. Era un doctor al prietenilor mei, doritor să se cultive în arte şi litere, inteligent, dar lipsit de sensibilitate. Nu avea nicio memorie muzicală, ceea ce nu-i o trăsătură lăudabilă pentru un wagnerian, căci wagnerianul demn de un asemenea titlu trebuie să se arate în stare oricând, să cânte tema, întrucâtva polifonică a „entuziasmului dragostei” sau aceea a „nenorocirii Wälsungilor”, pe care nu trebuie să o confunde cu tema „eroismului Wälsungilor” şi nici cu aceea a „neamului Wälsungilor”.

Prietenul meu, medicul neo-wagnerian mă ducea din când în când la Operă. Îmi oferea un fotoliu cu obligaţia de a-i explica desfăşurarea dramei şi modul cum se succed peripeţiile. Câteodată desluşea deasupra valului de armonie o temă, plutind ca şi [sic] o epavă. Atunci se apleca la urechea mea şi-mi şoptea: „Tema aceasta ce temă este?” Îi răspundeam în şoaptă laconic: „Vestirea morţii”. Atunci dădea din cap cu un aer ca şi cum ar fi înţeles, în timp ce în jurul nostru pasionaţii, tulburaţi, ne impuneau tăcerea, scoţând câte un „şşşt! şşşt!” care erau [sic] mai zgomotoase decât scurtul nostru dialog.

Mi se întâmplă uneori, când sunt la teatru sau la un concert, în timp ce se execută ceva de Wagner, să zăresc un spectator sau un auditor care se întoarce spre vecinul său şi îi spune câte un cuvânt în grabă. Aş putea să afirm că acest cuvânt este mereu acelaşi, eterna chestiune a discipolului dezorientat: „Ce temă este asta?” Şi mă simt plin de indulgenţă faţă de toţi aceşti oameni care vor să înţeleagă.

În imagine, Georges Duhamel și muzicianul Marius Casadesus (de aici).

sâmbătă, 8 februarie 2014

☺☺☺ David S. Landes - Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace

0 comments
Dacă e, evident, mai bine să fii bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav nu e lipsit de temei să te întrebi, ca în titlul cărţii lui David S. Landes (Polirom, 2013), de ce unele ţări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace. Căci e limpede că există asemenea categorii, după cum există, iarăşi ca în titlul cu ecouri din Adam Smith, naţiuni care se bucură de avuţie şi naţiuni mai puţin fericite cu daruri materiale. Problema e pusă tranşant, dar dacă întrebările sunt limpezi, răspunsurile sunt mult mai greu de dat. Autorul se înhamă la această întreprindere dificilă şi încearcă, pe parcursul acestui mastodont editorial de aproape 600 de pagini, să dea satisfacţie cititorului mai puţin iniţiat în chestiunile economice prea specializate, însă iubitor de expuneri logice şi pline de bun simţ. Avem de a face, în realitate, cu o lucrare de istorie economică popularizată, scrisă cu acribie şi totuşi accesibilă, cu acel amestec de erudiţie lipsită de stridenţă şi volubilitate prietenoasă la care se pricep atât de bine universitarii de peste ocean şi atât de puţin cei de pe Dâmboviţa. 

David S. Landes contribuie la demontarea unei serii de mituri altminteri bine înşurubate în conştiinţa publică, cum ar fi acela al influenţei decisive a climei asupra gradului de civilizaţie şi dezvoltare economică (cei de la sud/din zonele cu climă caldă ar fi mai puţin favorizaţi decât cei de la nord/din zonele cu climă rece), după care averea şi bogăţia s-ar mişca ireversibil de la sud la nord. E un stereotip poate la fel de solid înrădăcinat precum acela, foarte corect politic de altfel, conform căruia colonialismul a fost un factor important în succesul metropolelor şi falimentul coloniilor, îmbogăţindu-le pe primele şi sărăcindu-le pe cele din a doua categorie. Cu toate păcatele lui (reale de altfel) colonialismul nu poate fi văzut doar în alb şi negru, iar subdezvoltarea (persistentă, după decenii de libertate) a fostelor teritorii subordonate ridică destule semne de întrebare.

De mult spaţiu se bucură în volum tratarea comparativă a ascensiunii şi decăderii marilor puteri coloniale, în principal Spania, Portugalia, Olanda, Anglia, Franţa. Foarte diferite ca abordare a problemelor, cele cinci ţări au lăsat în urmă situaţii diferite în fostele colonii (e suficient să comparăm fostele colonii spaniole şi portugheze din America de Sud cu fostele colonii engleze din America de Nord). Raţionamentele lui Landes converg înspre ideea că, în ultimă instanţă, „cultura poate schimba totul”. E o afirmaţie care poate fi în egală măsură atacată şi apărată, dar tocmai asta e toată frumusețea discuţiei. Până la urmă, izolarea pe care China şi-a autoimpus-o în Evul Mediu (şi destul timp după aceea) a dus la rămânerea în urmă a ţării, dar tot o chestiune de cultură este şi deschiderea Chinei spre Occident, cel puţin tehnologic vorbind, din ultimele decenii, care are toate şansele s-o propulseze pe primul loc în rândul economiilor mondiale. Cu deosebirile care se impun şi cu diferenţe notabile discuţia e valabilă şi pentru Japonia. Enclavizarea Europei, extraordinara ei fragmentare din perioada medievală, a reprezentat, paradoxal, un avantaj economic, căci a favorizat dezvoltarea iniţiativei şi a promovat curiozitatea culturală, spre deosebite de Orient, unde centralizarea sufocantă (China) sau dominaţia absolută a islamului (lumea arabă) au gripat sute de ani motoarele dezvoltării.

Prin importanţa acordată factorului cultural, autorul nostru este, aşa cum o declară indirect chiar el, un adept al lui Max Weber, un gânditor mai puţin en vogue azi decât cu câteva decenii în urmă, dar nicidecum de neglijat. A se vedea, pentru contrast, atitudinea unui istoric precum colegul lui, Ian Morris, autorul cărţii De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor (despre care am scris mai demult aici), care acordă o mare atenţie factorilor psihologici şi universalităţii unor apucături umane. Avuţia şi sărăcia naţiunilor este o carte care are darul de a înfăţişa lucruri complicate într-un mod limpede şi agreabil, fără ca prin asta să le simplifice în mod nepermis sau să le trivializeze supărător. Există, desigur, riscul ca cititorii să o aprecieze în măsura în care analizele vin (sau nu) în întâmpinarea propriilor convingeri ideologice, dar trebuie să i se recunoască meritul unei construcţii bine articulate şi al unui stil atrăgător.


Fact checking
  • Traducerea, în general acceptabilă, nu e lipsită de gafe (cum ar fi redarea englezescului „argument” prin omonimul românesc, acolo unde sensul este cel de „dezacord, dispută”), ca în „Acest argument privind efectele sclaviei va dăinui pentru totdeauna, deoarece nu este susceptibil de tranşare faptică şi este un substitut pentru alte aspecte.” Altminteri, volumul are destule greşeli de tipar, cu tot blazonul editurii.
  • Am găsit în carte exprimarea „La începutul secolului al XVII-lea, Carol al V-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, a devenit şi rege al Spaniei în urma căsătoriei tatălui său Filip cu Ioana, fiica lui Ferdinand şi a Isabelei.” Se ştie că de fapt Carol al V-lea a murit în 1558, aşa că nici vorbă să fi devenit rege al Spaniei în secolul următor. La început am crezut că de vină este tot editorul român, dar cercetând ediţia originală am citit că „[i]n the early seventeenth century, Charles V, Holy Roman Emperor, also became king of Spain through the marriage of his father Philip to Juana, daughter of Ferdinand and Isabella.”
  • Ca element de picanterie, menționez foarte scurta referire la țara noastră. România figurează în categoria perdanților epocii comuniste, în compania neonorantă a Uniunii Sovietice și Coreei de Nord, în vreme de restul statelor foste socialiste s-ar fi aflat mai în capul mesei, ceea ce în sine este corect.

miercuri, 5 februarie 2014

Tristan şi detronarea sistemului tonal

0 comments
„Adevărata detronare [a sistemului major/minor] a avut loc în ultimul secol. În Tristan-ul lui Wagner, rolurile tonalităţii majore şi minore au fost detronate. Fără îndoială, scara diatonică a fost înlocuită de cea cromatică ca bază a tuturor liniilor şi combinaţiilor armonice. Dar revoluţia a venit prea devreme. Decizia şi rigoarea acestui pas curajos au fost unice şi la început nu au existat urmaşi pe această nouă cale. Timp de decenii Tristan a rămas singura operă bazată pe cromatism şi nici măcar creatorul ei nu a mai făcut niciodată un pas înainte atât de important. Lumea descoperită în Tristan nu s-a conturat până la sfârşitul secolului. Muzica a reacţionat la ea aşa cum reacţionează un organism uman la un ser injectat, pe care se străduieşte la început să-l elimine ca pe o otravă, numai pentru a se deprinde ulterior să îl accepte ca fiind necesar şi chiar sănătos. Lucrul pe care l-am trăit în locul unei adevărate înţelegeri a lumii cromatice a muzicii a fost penetrarea celui mai mărunt cromatism în aspectele liniare şi armonice ale muzicii noastre, apoi dezintegrarea fiecărui element, o cădere în completa absenţă a planului şi regulii şi în cele din urmă anarhia pură.
Dacă adoptăm astăzi, din perspectiva pe care o avem asupra întregului câmp, scara cromatică pe post de material de bază pentru compoziţie, nu facem decât să continuăm ce s-a început acum optzeci de ani.”


(Paul Hindemith, Unterweisung im Tonsats [Arta compoziţiei muzicale], volumul I (1937), traducerea mea)

Mai jos, schiţe de costum pentru montarea de la Skt. Petersburg a lui Vsevolod Meyerhold (1909), inspirate de miniaturi medievale franceze (din Patrick Carnegie, Wagner and the Art of the Theatre):









sâmbătă, 1 februarie 2014

☺☺ Cristian Sandache - Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej

0 comments
Intitulat, destul de pompos, Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej (Mica Valahie, 2011), volumul lui Cristian Sandache  îl lasă nedumerit pe cititor, căci nu va găsi în el s-ar fi aşteptat judecând după titlu, anume o prezentare sintetică a chestiunii spinoase a relaţiei dintre literatură şi propagandă în intervalul respectiv (1948-1965). După un capitol introductiv destul de scurt, deşi nu lipsit de interes (Se crapă zorii unei alte ere), care evocă perioada de tranziţie dintre 1944 şi 1948, autorul ne propune o succesiune de aproape treizeci de studii de caz pentru tot atâţia autori socotiţi probabil relevanţi pentru primele două decenii de comunism. Aceste capitole sunt alcătuite după aceeaşi schemă: o scurtă prezentare a origininilor sociale ale autorului avut în vedere, apoi analiza pe text, cu numeroase citate, a operelor socotite mai semnificative în contextul realismului socialist, urmată de un epilog sumar care descrie evoluţia post-1965 a artistului.

Cristian Sandache a selecţionat atât scriitori, cât şi teoreticieni ai literaturii. Indiferent de specialitate, majoritatea acestora sunt la rândul lor clasificabili axiologic. Unii sunt irecuperabili esteticeşte. Alţii, odată trecute vremurile cumplite ale primelor decenii de comunism, dau şi opere valoroase. Din prima categorie, cazuri notorii: celebrul, în epocă, A. Toma, harnic versificator, socotit al doilea după Eminescu în ierarhia poetică sau romancierul V. Em. Galan (remarcat pentru ilizibilul său Bărăgan), dramaturgul Mihail Davidoglu, cel cu Cetatea de foc, gardieni ideologici ca N. Moraru sau M. Novicov. Din cea de a doua: Dan Deşliu (autorul poemului Lazăr de la Rusca), devenit peste decenii poet interesant şi disident anticomunist sau Maria Banuş şi Eugen Jebeleanu, cu cariere antebelice şi post-Dej respectabile. Nu lipsesc G. Călinescu sau Arghezi, cu reverenţele lor în faţa regimului, mai scârboase, îmi pare, din partea celui dintâi. Pentru ilustrare, iată câteva rânduri abominabile scrise de Călinescu în 1948, într-o vreme de mari privaţiuni pentru omul de rând:

Cred că nu este om de bună înţelegere care să nu-şi dea seama de miraculoasele progrese pe care le-am făcut. Muream de foame, n-aveam nici pâine, nici bani cu ce s-o cumpărăm. Acum franzelele stau mormane la colţurile de stradă ca într-un paese di Cucagna şi vitrinele gem de şunci.

Numele alese, specialităţile şi valorile sunt aşadar diverse. Felurite sunt şi gradele de notorietate, căci alături de un Ov. S. Crohmălniceanu sau Paul Georgescu (cerberi stalinişti care au ştiut să-şi pună în valoare inteligenţa odată ce s-a produs relaxarea) găsim nume precum Isac Ludo, A.G. Vaida sau Jacob Popper, cunoscuţi astăzi mai mult istoricilor literari decât publicului laic. În treacăt fie spus, e suprinzătoare lipsa din carte a unor corifei ai realismului socialist precum Nina Cassian. Altminteri efortul întreprins de autor este considerabil, iar lucrarea oferă un material ilustrativ deosebit de bogat. Din păcate, analizele de text sunt pedestre în cel mai bun caz şi lipsite de strălucire, fără a spune neapărat lucruri incorecte. Analistul e bine intenţionat, însă uneori lipsit de inspiraţie şi stângaci de-a dreptul. Iată ce ni se spune, printre altele, despre adevărata sovietizare a României în opera unora din scriitorii ilustraţi:

Probabil că, asemenea liderului comunist bulgar Todor Jivkov la un moment dat şi Alexandru Toma ar fi fost obsedat de o asemenea idee. (Se cunoaşte deja faptul că spre finalul carierei sale politice Jivkov se gândea serios ca Bulgaria să devină o simplă republică sovietică).

Nici rigoarea referinţei critice nu e însuşirea cea mai valoroasă a cărţii, căci ne întâlnim nu rareori cu formulări precum „un politolog afirma că...” fără să ni se spună cine. De formaţie istoric, Cristian Sandache recurge, pe drept cuvânt, la expertiza unor critici literari. De departe, cel mai des invocat este Marian Popa, un specialist controversat. Toate acestea subminează succesul efortului întreprins de autor, iar dacă adăugăm şi nenumăratele erori de punctuaţie sau scăpări ale exprimării rezultatele se vădesc a fi chiar mai modeste. Totuşi, Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej conţine un material primar bogat şi nenumărate fragmente de text relevante pentru spiritul oribil al vremurilor respective şi se poate bucura de aprecierea cititorului mai indulgent, dispus să treacă peste scăderile lucrării.