marți, 29 aprilie 2014

Melomanul seducător

0 comments
Fără să fie propriu-zis un roman al Capitalei, Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu reface câteva trasee bucureştene parcurse în anii 1950 de Chiril Merişor, protagonistul nevrotic, cu succes de altfel la celălalt sex, bărbatul care „niciodată nu alegea; se lăsa ales” de femei. Fără să fie un adevărat cunoscător în ale muzicii precum prietenul Cavadia, Merişor bate străzile în decembrie 1957 în căutare de cadouri şi ajunge la magazinul Armonia, acolo unde lucrează o vânzătoare pe care o remarcase anterior. Are loc un joc al seducţiei având la pretext cumpărarea unui disc clasic. Pentru prima şi ultima oară în viaţa lui Merişor, acesta alege o femeie:

Cu două-trei zile înaintea anului nou, trecând pe „Victoriei”, el intră în magazinul Armonia, a doua oară în viaţa lui, după discul cumpărat de Cavadia de ziua Praxiteei pe la mijlocul lui decembrie. Ora închiderii se apropia, în magazin era puţină lume. Chiril  privea rafturile colorate cu produsele artei în care el era complet afon. Această stângăcie de intrus nu scăpă fetei, aceleiaşi fete melancolice, slăbuţă, înaltă, uscată, cu aerul ei de gravitate visătoare, cu dinţi puternici, mărindu-i melancolia prin contrast, şi trăgând parcă după ea un balaur în lesă, unul nevăzut, sau doar presupus, ca domniţele bizantine. Ea căută în raft fără să întrebe şi cu aceleaşi mişcări sigure, precise, având ceva din precizia somnambulică, ce nu trebuie trezită, şi totuşi nu lipsită de un răsfăţ interior, îngândurat, numai de ea ştiut şi de cine ar fi avut ochi buni să vadă, să desluşească mesajul unei feminităţi evidente mai mult prin ce căuta să reprime. Placa pică din mâinile ei cu degetele descărnate şi unghii de femeie castă, fidelă, direct pe axul picupului, la fel ca rândul trecut, atrasă ca de un magnet. Chiril mai mult deduse, decât recunoscu primele acorduri ale „Simfoniei în stil clasic” a rusului Prokofiev. El înţelese libertatea aceasta a fetei faţă de toţi şi faţă de ei înşişi, precum şi momentul ales, în magazinul golit, şi care oricum se afla pe închidere. Ascultând cu capul în jos, Chiril măsură rafinamentul acestei fete tinere, strania ei frumuseţe şi distincţie, cum numai periferia bucureşteană o dă uneori, continuitatea unui anume farmec feminin trecând peste toate convulsiile istoriei şi care o făcea pe această vânzătoare simplă de magazin să semene, în spirit, cu tot ce reprezenta, ca epocă, Praxiteea. Ascultă astfel până la capăt. Toată lumea plecase. Rămăseseră numai ei singuri şi responsabilul, un bătrân chel privindu-i rezemat de contoarul casieriţei care îşi făcea absorbită socotelile. Chiril cumpără placa, făcând o propunere care nu-i şedea în fire: „Vă aştept, vă însoţesc”, îi spuse pe un ton sigur vânzătoarei, fără a-i cere îngăduinţa, sau a presupune măcar că ea ar fi putut să se supere, şi o însoţi, schimbând două tramvaie, până în Dămăroaia, în partea diametral opusă Dristorului.

Într-o vreme în care melomanii erau limitaţi la suportul de vinil, Bucureştii deceniilor trecute aveau mai multe magazine de profil. Țoiu scrie despre Armonia. În Sala de aşteptare, Bedros Horasangian fixează în memorie Romanţa, Simfonia şi un „magazin fără nume” de pe Smârdan. Ca un făcut, şi Lucian, eroul acestui roman, are parte de o vânzătoare plină de nuri, dar acolo e vorba de un amator de muzică mai profesionist, care nu trece la atac, fiind prea îndrăgostit de Beethoven şi alţi câţiva mari.

Despre Sala de aşteptare am scris aici, aici şi aici. În imagine, un disc de vinil cu „Clasica” lui Prokofiev dirijată de Rojdestvenski datând din anii 1960. 

sâmbătă, 26 aprilie 2014

☺☺☺Cristian Ardelean - Agenţia

0 comments
Agenţia lui Cristian Ardelean, roman câştigător al concursului de debut organizat de Cartea Românească în 2012, pare să se înscrie în categoria cărţilor what-you-see-is-what-you-get, în sensul că ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Nu tu rafinamente narative, universuri sofisticate sau personaje pe care e greu să pui degetul. De la cap la coadă totul se vrea de o simplitate dezarmantă, iar strategia adoptată de autor, cea a confesiunii unui personaj narator, nu e nici nouă, nici zguduitoare ca idee în sine. Asul pe care pare să fi dorit să şi-l păstreze în mânecă romancierul este cel al poveştii bine alcătuite, fără timpi morţi, cu încheieturi bine sudate, în fine, cu „poantă” şi ar fi nedrept să nu îi recunoaştem o anume abilitate în modul în care îl joacă atunci când îi vine vremea.

Agenţia din titlu e chiar o agenţie de pariuri sportive dintr-un oraş de provincie al tranziţiei autohtone. Protagonistul, un tânăr profesor de franceză suplinitor, ratat fără mari bovarisme, trăieşte de pe o zi pe alta pariind mici sume şi ferindu-se de excese. Toate bune şi frumoase, până când apare elementul care pune în mişcare o acţiune de natură să-l captiveze pe cititor. Omul nostru pune mâna pe însemnările unui bătrân jucător, nea Curcubete, care, sinucigându-se, nu mai apucă să fructifice previziunile pe care le făcuse cu privire la rezultatele unor meciuri din sezonul respectiv. O va face protagonistul, care va constata cu uimire că acest Curcubete fusese un adevărat geniu al premoniţiei și va începe să câștige bani de pe urma moștenirii veteranului.

De aici o cascadă de întâmplări relatate nu fără un anume savoir faire, cu o frazare fără farafastâcuri şi cu o naturaleţe bine simulată. Autorul construieşte câteva personaje caricaturale, micii monştri benigni ai stabilimentului (Păr-Mărunt, bruta puţină la minte, dar care te ajută la nevoie, trupeşa Marieta („Bertha”), Liţuş lesbiana), ceva mafie locală (Sandu). Portretele sunt sumare, însă destul de reuşite şi nu lipseşte o tentativă de schiţă a unui fragment de frescă socială, repede abandonată însă în favoarea acţiunii. Dialogurile, alerte, sunt veridice, nu lipsesc formulările înzestrate cu umor („Pensionarul, ca dușmanul de clasă, nu doarme niciodată”), ba chiar ni se oferă scene de umor negru:

Și atunci s-a produs tragedia, cataclismul, comédia. Sandu a șutat cu putere într-un aparat de păcănele. Ei, se pare că muncitorii făcuseră o treabă românească tipică, proastă, ca la carte. Nu fixaseră șuruburile cum trebuie în podea, picioarele metalice erau șubrede. Probabil casa de pariuri se zgârcise și luase aparate la mâna a doua. Așa că aparatul nu s-a zgârcit când a fost vorba să se supună principiului acțiunii și al reacțiunii, apoi s-a lăsat cu totul în mrejele gravitației. A căzut cu putere și sete fix peste Sandu, încă atent în jurul agenției, să vadă dacă nu cumva îmi fac apariția. Așa că aparatul și-a făcut apariția peste el. Un zgomot oribil, un trosnit cumplit de oase i-a îngrozit pe toți. Până și Lițuș, care avea o propensiune spre sadism, spre macabru, și-a făcut cruce. Pe sticla aparatului încă se mai roteau, pentru câteva clipe, fructele. Apoi s-au oprit. Patru portocale pe orizontală, și încă patru pe verticala din mijloc. Pe „gura” stilizată kitschos a aparatului țâșneau fără oprire fise de 10 și 50 de bani, care se revărsau peste rămășițele însângerate ale mahărului cu față de contabil/profesoraș. Ca dintr-o mult prea generoasă cutie a milei, avuția (foarte) recentă a agenției se cobora peste chiar primul câștigător la acel aparat. Suntem toți egali în fața morții. De-asta își și permite să ne trateze cu umor și cinism, ca pe niște neica-nimeni ce suntem. Cât despre Sandu, se îmbogățise ca un mare artist ce se voia. Post-mortem.


La apel e prezent şi un firişor de comedie romantică, dar cuplul canonic dintre profesoara de română (Ilinca) şi suplinitorul de franceză cu noroc la pariuri de construieşte un pic forţat. Nici vorbă, el nu e menit să reziste, eroul ştie vorba strămoşilor (Fortuna labilis), iar lucrurile se sfârşesc altfel decât în comediile romantice. Prin ochiurile urzelii epice pătrunde firul etic, cel cu banii n-aduc fericirea. Agenţia seamănă în multe privinţe cu un scenariu de film (nu prea rău ca atare; unii vor găsi că povestea aduce oarecum cu cea din Filantropica, mai vechea peliculă a lui Caranfil) şi e înrudit, ca tematică şi structură, cu alte romane contemporane (Cum să faci primul milion de Bogdan Costin, despre care am scris mai demult aici). Romanul nu e recomandat amatorilor de rafinamente stilistice sau de delicii prozastice, însă îl va satisface probabil în bună măsură pe cititorul care îşi doreşte mai presus de toate claritate şcolărească, story şi ceva suspense.

miercuri, 23 aprilie 2014

Muzica clasică n-o muritu, numa’ ţâr’ s-o hodinitu

0 comments
A murit recent, cu numai o lună înainte de a împlini 90 de ani, cunoscutul muzicolog american Joseph Kerman. Ultima lui carte, apărută în 2008, în realitate o culegere de eseuri şi articole tematice, se numeşte Opera and the Morbidity of Music. Mi-a plăcut ideea din spatele acestui titlu, care exploatează în mod fericit ambiguitatea termenului „morbiditate”. Accepţiunea din carte este nu cea de spirit maladiv, ci de boală sau stare patologică care ar afecta (sau nu?) muzica clasică. Textele lui Kerman, elegante şi bine argumentate, se reuşesc să demonstreze că muzica clasică e bine merçi, în ciuda crizelor care au afectat-o în diferite momente ale existenţei sale. Tehnica autorului se bazează în bună măsură pe apelul la gândirea logică a cititorului:

Declinul – numit adesea moartea – muzicii clasice a servit multă vreme pe post de declanşator de nădejde, al lamentaţii sau al dorinţei de a să moară şi capra vecinului, după caz, şi ca umplutură vrednică de la fel de multă încredere pentru spaţiul din ziare. [...]

Morbiditatea muzicii clasice: un concept vid şi obosit care refuză să moară. Trebuie să concepem în mod serios muzica clasică ca pe un lucru unitar, a cărui „moarte lentă în secolul XXI”, cum o numeşte destul de lejer Carolyn Abate, poate fi acum confirmată? [...] Şi dacă e acum moartă, atunci când s-a născut sau a fost concepută muzica clasică? Odată cu Bach şi cu punerea finală a bazelor tonalităţii [...]? Odată cu Monteverdi şi cu inventarea, apoi odată cu inevitabila transformare în marfă, a operei? Atunci când polifonia a fost fixată în scris îl timpul aşa-zisei Renaşteri din secolul al XII-lea? Atunci când îngerul din celebra miniatură i-a turnat sfântului Grigore în ureche cantus plenus dintr-un ulcior?

(traducerea mea)

sâmbătă, 19 aprilie 2014

☺☺ Martin S. Martin - America povestită unui prieten din România

0 comments
America povestită unui prieten din România (Humanitas, 2012) este, aşa cum cu transparenţă arată titlul, o încercare de prezentare a Statelor Unite pe înţelesul românului care nu ştie despre vestita ţară de la Apus decât, cel mult, ce a văzut prin filme sau ce îi spun prejudecăţile îndeobşte răspândite în Europa. Autorul, Martin S. Martin (numele american al lui Martin Ştefan Constantinescu) este un medic român emigrat în anii 1980, cu o poveste relativ banală, de individ cu dosar prost, sufocat şi opresat de sistem şi care, exasperat, găseşte în expatriere soluţia optimă a problemelor sale. E un caz fericit, al unui individ care părăsind România nu găseşte doar mari satisfacţii profesionale, ci şi o nouă patrie, ale cărei valori le îmbrăţişează din toată inima şi de care e tare mândru.

Îndemnat de ditamai şeful editurii Humanitas, care îi e prieten şi pe care îl găzduieşte în sejurul său peste Atlantic, Martin S. Martin alcătuieşte un adevărat ghid al Statelor Unite. Rând pe rând, sub forma unui set de scrisori adresate unui amic, el trece în revistă Constituţia, forma de guvernământ, sistemul politic şi juridic şi armata, sistemul de taxe (desigur!) dar nu uită să vorbească de cultură, mâncare, moravuri și să abordeze teme sensibile precum antiamericanismul din lumea de azi. Autorul nu face niciun secret din faptul că, pentru el, America este „cea mai bună dintre lumile posibile” şi e entuziasmat de modul în care americanii, pornind de la părinţii fondatori, au reuşit să construiască o ţară plecând de la un amestec de naţiuni care nu păreau să aibă prea multe în comun.

Unele din informaţiile prezentate, mai ales cele ce ţin de aspectul cantitativ-statistic, par luate direct din Wikipedia, dar până la proba contrarie nu ne putem îndoi de acuratețea lor. Spre cinstea lui, doctorul Martin foloseşte, pentru a-şi ilustra relatările, poveşti de viaţă pe care i le-au relatat cunoscuţii lui americani, vecini sau pacienţi, ceea ce dă adesea textului un aer de oarecare prospeţime. Fără a avea pretenţii de istoric sau specialist în teoria politică, el nu se fereşte să se lanseze câteodată în explicaţii sui generis pentru fapte care îl pot uimi pe cel neavizat. Iată, spre ilustrare, ce scrie autorul despre obiceiul american de a pune gheaţă în mai toate băuturile servite reci:

Serviciile în restaurantele americane sunt prompte şi politicoase. Înainte de a cere ceva, la doar câteva clipe după ce te-ai aşezat la masă, chelnerii îţi pun în faţă pahare mari de apă cu multă gheaţă. Fără să o pot dovedi, bănuiesc că acest obicei vine din epoca de dinaintea aerului condiţionat omniprezent, când cel care intra într-un local era îndreptăţit să-şi astâmpere mai întâi setea, pentru ca abia apoi să fie întrebat ce doreşte să bea şi să mănânce. La orice băutură care urmează, gheaţa este de la sine înţeleasă, în afară de cazul în care faci cunoscut că vrei doar puţină gheaţă, sau deloc.

Dacă întreg volumul s-ar fi menţinut pe această linie, a prezentării de date „obiective” alternând cu experienţe şi opinii personale, probabil că el ar fi fost o reuşită. Din păcate, Martin S. Martin nu încearcă să îi vândă cititorului român doar povestea Americii (aşa cum ar reieşi din titlul metaforic al cărţii), ci şi opiniile sale politice excesiv de partizane. Medicul de origine română este militant republican, iar acest lucru se vede la tot pasul. Aproape că nu există capitol (scrisoare) în care, în cadrul temei abordate, să nu vină vorba şi despre blestemăţiile lui Obama. Ca să nu mai vorbim de universităţile americane, adevărate instituţii de pervertire a studenţilor. Desigur, e dreptul autorului de a avea opinii politice, iar despre Obama, dacă m-ar întreba cineva la o cafea, n-aş avea nici eu prea multe lucruri bune de spus. Dar de aici până a-l face pe actualul preşedinte principalul cal de bătaie şi a-ți revărsa asupra lui şi a democraţilor mai toate nemulţumirile sau a vorbi, textual, despre „tineretul bine spălat pe creier în universităţile americane“ e o cale foarte lungă. De Tocqueville al nostru o străbate conştiincios, iar rezultatul, trist, este ratarea întregii lucrări.

Plăcerea lecturii unor informaţii interesante sau a unor întâmplări care dau de gândit este din păcate umbrită în bună măsură de militantismul rânced al autorului. Sinceritatea deplină, îndeobşte lăudabilă, nu e neapărat cea mai de seamă însuşire atunci când scrii o carte de genul celei de faţă, mai ales atunci când ea seamănă izbitor cu ranchiuna. La impresia neplăcută se adaugă insuficienta localizare a unor termeni americani. Ajungem, de pildă, să citim despre un „caz referit [de ei]” (de la englezescul „referred”, cu sensul de „recomandat”), „condiţie medicală” (de la „medical condition”, adică „afecţiune medicală”) sau despre „rotaţie” (de la „rotation”, însemnând în context „stagiu de pregătire într-un spital”) etc. Răspândirea în text a acestor barbarisme e destul de uniformă, ceea ce uşurează oarecum situaţia cititorului care, după ce că are la tot pasul de luptat cu maleficul Obama, mai trebuie să mestece şi nişte vorbe care cad prost.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Beethoven, masculinul – Schubert, femininul

0 comments
Muzicologul Lawrence Kramer este autorul cărţii Sexual Violence and the Making of Culture din care am extras postarea de azi (traducerea mea):

În raport cu Beethoven, scrie Schumann, Schubert a fost într-adevăr un compozitor feminin, dar în raport cu toţi ceilalţi compozitori a fost suficient de masculin. Beethoven, în această lectură, este o figură violentă sau o figură – o personificare a violenţei – un om care îi feminizează pe alţii, dar care nu poate niciodată el însuşi feminizat. Bărbatul [Beethoven], scrie Schumann, „impune”, femeia [Schubert] „pledează”.  În acest rol hiperviril, Beethoven este întruchiparea culturii muzicale în sine: sever, neînduplecat, impunător, numele său fiind numele Tatălui muzical. În faţa acestui Beethoven, Schubert este ezitant, dependent, permeabil. Şi totuşi acelaşi Schubert poate revendica el însuşi numele tatălui cu condiţia să se poată uita (dar nu se poate uita) figura lui Beethoven din spatele său.
Această poveste de gen a geniului muzical oferă, în mod alegoric, esenţa acestei cărţi. În termeni neechivoci, argumentul meu este că în identităţile noastre de gen suntem cu toţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, nişte Schuberţi. Între secolele al şaisprezecelea şi al optsprezecelea, poziţia în care Schumann l-a recunoscut pe Schubert a devenit poziţia normativă a subiectului în cultura occidentală şi a rămas aşa până astăzi. Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, a deveni subiect, să dobândeşti o identitate, înseamnă să-şi asumi o poziţie de feminitate în raport cu o masculinitate care îi aparţine mereu altcuiva. Acest celălalt este mânuitorul şi purtătorul autorităţii sub toate formele ei, socială, morală şi culturală; el răspunde atât pentru plăcere, cât şi pentru adevăr, dar cu toate acestea niciun bărbat şi, în mod sigur, nicio femeie, nu se poate identifica în mod sigur cu această poziţie de subiect masculin. În schimb, bărbaţii biologici sunt îndrumaţi spre ocuparea unei poziţii care este simultan masculină în raport cu o figură feminină publică vizibilă şi feminină în raport cu poziţia neafirmată, adesea inconştientă deţinută de figura (trop, imagine sau persoană) unui alt bărbat. Aceiaşi bărbaţi sunt îndrumaţi să-si reprime conştiinţa că această dublare a polarităţii de către figura obscură şi etern conturată a celuilalt bărbat le face propria poziţie masculină în privinţa conţinutului, dar feminină ca structură. Fiecare bărbat care impune este în secret o femeie care pledează – şi se supune cu graţie – dar care se străduieşte să n-o ştie.

În imagine, reprodusă din Analyzing Schubert de Suzannah Clark, acuarelă din 1818 reprezentându-l pe Schubert privind printr-un caleidoscop în timp ce autorul, Leopold Kupelwieser, călăreşte un vehicul strămoş al bicicletei. Textul de azi reproduce o postare mai veche de pe Sex Reader.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

La operă cu Freud

0 comments
Pasionaţii operei sunt bântuiţi de acest gen muzical până şi în vis. În Interpretarea viselor, Freud menţionează o întâmplare ciudată care face trimitere la Fidelio, contribuţia în materie a lui Beethoven:
Sensul „viselor cu dinţi“ pe care le am destul de des de analizat la pacienţii mei mi-a scăpat mult timp, pentru că, spre marea mea surpriză, împotriva interpretării lor se ridicau de regulă prea mari rezistenţe.
În final, copleşitoarea evidenţă nu a lăsat loc de îndoială: la bărbaţi, forţa motrice a acestor vise nu constă, din altceva decât din poftele onaniste ale perioadei pubertare. Voi analiza două astfel de vise, dintre care unul este în acelaşi timp un „vis de zbor“. Ambele provin de la aceeaşi persoană, un tânăr cu o puternică homosexualitate, care este inhibată în viaţă:
Se află la o reprezentaţie cu „Fidelio“ în stalul Operei, alături de L., o persoană pe care o găsea simpatică, a cărei prietenie ar fi dorit să o câştige. Deodată, el zboară transversal prin stal, se loveşte la gură şi îşi pierde doi dinţi.
El descrie zborul ca şi cum ar fi fost „aruncat“ în aer. Dat fiind că este vorba despre o reprezentaţie cu Fidelio, se impune versul:
„Cine a cucerit o femeie frumoasă.“
Dar cucerirea fie şi a celei mai frumoase femei nu face parte din dorinţele visului. Acestora li se potrivesc mai degrabă alte două versuri:
„Cine a reuşit marea lovitură [Wurf, „aruncare“]/ Unui prieten să-i fie prieten…“
Visul conţine deci această „mare aruncare“, care nu este doar împlinirea unei dorinţe. În spatele ei se ascund şi gândul penibil că atât de des a avut ghinion cu încercările sale de a se împrieteni, că a fost „aruncat“ (respins), şi teama că această soartă s-ar putea repeta şi la tânărul lângă care savurează reprezentaţia cu Fidelio. Rezultă din aceasta recunoaşterea, ruşinoasă pentru visătorul delicat, că odinioară, după respingerea din partea unui prieten, de dor, s-a masturbat de două ori la rând, plin de excitaţie senzuală.
În Opera and Modern Culture: Wagner and Strauss, Lawrence Kramer ne explică mai îndeaproape sensul şaradei:
Dar de ce se petrece această scenă la operă? Şi de ce tocmai la Fidelio? Răspunsul lui Freud depinde de observarea unei mici aventuri textuale. Finalul operei conţine expresia triumfătoare „Wer ein holdes Weib errungen” [Cine a cucerit o femeie frumoasă], luat din Oda bucuriei a lui Schiller; aceeaşi expresie se întâlneşte şi în finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven. Ceea ce e important e faptul că tânărul şi-a descris senzaţia de zbor ca pe o senzaţie de a fi „aruncat” (geworfen) prin aer, iar cuvintele-cheie sunt imediat precedate în simfonie de altele:

Wem der grosse Wurf gelungen/ Eines Freundes Freund zu sein  [Cine a avut norocul/ De prieteni buni să dea]
În această interpretare, visul identifică scena de masturbare a tânărului cu „marea aruncare” a iubirii homosexuale. Freud adaugă că această imagine a aruncării este ambivalentă. Pe de o parte, aruncarea reprezintă respingerea, senzaţia de a fi „aruncat la o parte” şi repetă în formă simbolică actul compensator de dublă masturbare în absenţa prietenului al celui care visează. Pe de altă parte, aruncarea reprezintă fantazarea unei împliniri binecuvântate a dorinţei homosexuale a celui care visează. Am putea chiar să adăugăm că ea îi împlineşte dorinţa specifică de desăvârşire în masturbare reciprocă, aruncându-i pe amândoi, eines Freundes Freund zu sein.
Poza reproduce o scenă din montarea spectaculoasă cu Fidelio la Atlantic Ballet Theatre din Canada, semnificând parcă ambiguitatea despre care a fost vorba în textul de mai sus (de aici). Traducerea textului freudian îi aparţine Roxanei Melnicu. Fragmentul din Lawrence Kramer a fost tradus de mine (postare apărută iniţial pe blogul Sex Reader).