marți, 24 iunie 2014

☺☺ Marin Ioniţă - Kiseleff 10. Fabrica de scriitori

1 comments
Cu Kiseleff 10. Fabrica de scriitori (Adevărul, 2011), Marin Ioniţă îşi propune evocarea unei instituţii culturale celebre a anilor 1950, Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, un experiment unic (la noi, căci altfel de imitaţie sovietică) care îşi propunea să recruteze tinere talente pentru a le canaliza spre cariera scriitoricească. În ce măsură s-a întâmplat acest lucru, adică în ce măsură cursurile de doi ani au putut să insufle talent şi har acolo unde acestea nu existau e destul de uşor de văzut. S-a încercat, oricum, îndoctrinarea, spălarea pe creier a tinerilor aduşi acolo şi ţinuţi aproape sechestraţi („Viaţa în colivie” e chiar titlul unui capitol), într-o atmosferă inchizitorială. Cu toate astea, ne asigură autorul, acest lucru nu a reuşit decât într-o măsură neînsemnată, motiv pentru care instituţia ar fi şi fost desfiinţată după vreo cinci ani de funcţionare.

După câteva capitole care au de a face cu datele biografice ale memorialistului şi care rămân, cel puţin pentru publicul laic, de un interes restrâns, se trece la miezul cărţii. Sunt puse în mişcare mari mase de personaje, prin faţa ochilor ne defilează lungi liste de foşti colegi în ale uceniciei literare, majoritatea nume azi uitate, dar şi personalităţi care s-au bucurat de notorietate în regimul trecut. La loc de frunte, Nicolae Labiş, probabil cel mai cunoscut şi discutat produs al şcolii, căruia îi sunt consacrate numeroase pagini. S-ar putea spune că Labiş este vedeta lucrării şi e aproape ubicuu. Tânărul abia ieşit din adolescenţă, rebel şi, orice s-ar spune, talentat, pare să fi exercitat o adevărată fascinaţie faţă de cei din jur. Marin Ioniţă nu pare să adere la teoriile care pun moartea tinerei speranţe pe seama unui complot al organelor de represiune.

Sunt, apoi, dintre colegii de generaţie, figuri precum Gheorghe Tomozei sau Florin Mugur. Relatarea destinului ingrat al acestor scriitori aflaţi într-o relaţie dificilă - şi nu uşoară nici cu cei din jur - este probabil partea cea mai reuşită a cărţii. Nu lipsesc portretele, mai detaliate sau mai sumare, ale altor scriitori: „lupii [pe atunci] tineri” Petru Dumitriu, Zaharia Stancu sau Marin Preda), consacraţii care navigau prin apele dificile ale deceniului al şaselea (Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu) sau „cele trei sirene” (Nina Cassian, Veronica Porumbacu şi Maria Banuş)  şi mulţi, mulţi colegi de generaţie pe care oboseşti să-i enumeri. Nu s-au neglijat nici relaţiile dintre sexe (aşa-numita „sublimă evadare”, iar Marin Ioniţă oferă un repertoriu cuprinzător al cuplurilor erotico-literare înjghebate mai mult sau mai puţin durabil între zidurile clădirii aflate în vecinătatea Ambasadei sovietice.

Aparatul anecdotic pus în mişcare este vast dar, din păcate, nu de prea multe ori inedit. Citim, de pildă, aceleaşi eterne poveşti despre prelegerile lui G. Călinescu în faţa amfiteatrelor ticsite, sau despre boierul Petru Dumitriu, ca să nu mai vorbim de faptul că relatările sunt adesea dezlânate, cuprinse de un fior liric nefiresc şi inadecvat. Bine ar fi spus Sadoveanu (altă anecdotă arhicunoscută) că „scriitorul există sau nu există, el nu poate fi fabricat”. Şi totuşi, ceva ajutor i se poate da scriitorului. La Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” Dumitriu preda ceea ce azi s-ar numi creative writing, o disciplină aflată în mare suferinţă la noi, admiţând că există.

Cu amputări masive, cu mai mult discernământ şi mai puţine zorzoane, din Fabrica de scriitori a lui Marin Ioniţă ar fi putut să iasă o carte bună. N-a fost să fie. La neajunsurile de mai sus se adaugă citatul aproximativ şi neglijent (nici măcar binecunoscuta sintagmă „miezul unui ev aprins” a lui Labiş nu este redată cum trebuie şi ajunge... miezul unui ev fierbinte), iar eroul din Enigma Otiliei se pomeneşte rebotezat... Stelică Raţiu, pentru a reda numai două din perlele care se pot pescui uşor la tot pasul. A ieşit o carte despre care optimistul va spune că e bine că a fost scrisă, chiar şi aşa, dar pe care pesimistul o va da la o parte supărat că n-a cheltuit banii pe ceva mai bun.

vineri, 13 iunie 2014

Corneliu Leu - O familie puternică

0 comments
Dacă nu ar exista caseta editorială care să ne spună că a apărut la Editura Tineretului în 1963, romanul pentru copii O familie puternică de Corneliu Leu ar părea publicat cu vreo zece ani înainte, într-atât e de tributar realismului socialist ortodox al deceniului anterior. Timida liberalizare dejistă de la începutul anilor 1960 nu apucase să atingă creaţia acestui romancier, devenit de altfel stâlp propagandistic de nădejde al regimului Ceauşescu cu numai câţiva ani mai târziu. Dacă din toată literatura epocii ar supravieţui numai această carte şi tot ar fi de ajuns pentru a-i permite cititorului din viitor să-şi formeze o imagine concludentă asupra epocii. Sunt prezente toate locurile comune îndrăgite în perioada cu pricina, de la preeminenţa colectivului asupra individului până la legătura strânsă dintre pionieri, utemişti şi muncitori, de la obsesia pentru creşterea producţiei până la campaniile de colectare a fierului vechi ca supremă piatră de încercare a tineretului. Lipseşte, ce să-i faci, evocarea realizărilor sovietice în domeniul astronauticii.

Tropul care pare să stea la temelia întregii şandramale epice se bazează pe ambivalenţa conceptului de familie. Ar fi, mai întâi, familia biologică, reprezentată de neamul Samsudenilor, mineri din tată-n fiu (bunicul, Pavel, tatăl, Petru şi doi dintre fiii lui sunt mineri), apoi familia organizaţională (colectivul de muncitori din mină sau detaşamentul de pionieri din care face parte Costel, mezinul). Fără a face un exerciţiu de sociologie, la care de altfel nu ne pricepem, nu suntem departe de zisa lui Rică Venturiano: Familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare. Costel, probabil eroul principal al întâmplărilor din carte, e prins la intersecţia a două conflicte. Primul conflict îi implică pe cei ai casei, căci bătrânul Pavel, deşi pensionat, nu se poate împăca cu noua lui viaţă şi insistă să-şi continue activitatea pe post de dispecer de vagonete în mină, deşi e depăşit de situaţie. Neînţeles în primă instanţă de ai lui, proaspătul pensionar părăseşte noua locuinţă de la bloc a familiei şi se mută în vechea lui casă părăginită.  


Al doilea conflict, mai tare decât cel dintâi, se petrece în interiorul detaşamentului de pionieri pe care îl păstoreşte însuşi Costel. Prinsă în focul unei aprige întreceri cu un detaşament rival, gruparea riscă să iasă a doua la colectarea fierului vechi, o dramă de proporţii colosale. Costel ezită, ba chiar se rupe la un moment dat de colectiv, după care e confruntat cu o alegere demnă de o tragedie antică. Copiii găsiseră un vagonet dezafectat: ce să facă cu el, să-l recondiţioneze şi să-l pună la dispoziţia minerilor (pierzând competiţia pentru fierul vechi) sau să-l adauge la metalul deja strâns, surclasându-şi adversarii? Vor opta până la urmă pentru cea de a doua soluţie, care are avantajul că îi permite lui Costel să rezolve şi problema bunicului, oferindu-i un vagonet foarte necesar în producţie.



În cele din urmă, toţi ies învingători şi câştigă premiul cel mare, constând dintr-o excursie la Hunedoara, râvnită de parcă ar fi fost cel puţin un sejur în Las Vegas. Nici pomeneală de aşa ceva, deplasarea se face cu ocazia zilei de 1 Mai, pentru participarea la demonstraţia rituală. Nimic nou faţă de alte romane pentru tineret apărute în acei ani, poate doar ceva mai mult conformism. Aceiaşi pionieri silitori, aceiaşi instructori care îi îndrumă părinteşte, severi dar drepţi, aceeaşi aducere la ordine a oiţei temporar rătăcite de turmă. Pentru a ne face o idee asupra atmosferei, e oportun un scurt citat. La un moment dat naratorul omniscient cade în extaz în faţa valorilor colective şi ţine un mic discurs la persoana a II-a... impersonală:
  
Ce bine-i în mijlocul grupei tale! Cât de sigur şi liniştit te simţi, ce uşor te pricep ceilalţi! Cum să nu te priceapă, dacă acţiunile lor sunt şi acţiunile tale, dacă întâmplările prin care trec ei sunt întâmplările prin care treci şi tu! Şi cum să nu fii liniştit când ştii că efortul nu-i numai al tău, ci al tuturor celor din jur, când ştii că de te vei opri tu o clipă ca să respiri sau ca să te odihneşti ceilalţi vor duce treaba înainte, iar întreruperea nu se va simţi! Cât de încrezător te simţi în mijlocul grupei tale! Ideile – dacă le ai – de unul singur nu poţi să-ţi dai seama cât sunt de bune, pe când aici se discută, se lămuresc. Le descoperă unul o parte greşită, le remarcă altul o calitate, vine altul cu o idee care o completează pe a ta şi astfel ele capătă forma cea mai bună, iar tu ai certitudinea că nu vei greşi punându-le în aplicare.

După asta cred că nu mai e nimic de spus. 

Volumul este ilustrat de Pavlin Nazarie.






miercuri, 4 iunie 2014

☺☺☺Arnon Grunberg - Istoria calviţiei mele

0 comments
Nu credeam ca dincolo de înrudirea semantică a doi termeni din titlu să mai existe şi alte legături între Istoria calviţiei mele a olandezului Arnon Grunberg (Humanitas, 2007) şi Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, dar se pare că înrudirile depăşesc o simplă coincidenţă lexicală. Asta poate şi pentru că, deşi ne anunţă emfatic încă de la început că urmează povestea cheliei lui, adolescentul vienez Marek van der Jagt, protagonistul şi naratorul din roman, îşi umple paginile cu multe alte lucruri, pentru a expedia subiectul în câteva paragrafe înspre final. Este, să recunoaştem, un procedeu eficient, chiar dacă nu din cale-afară de original, de a capta interesul cititorului.

Adevărat este şi că degeaba captezi acest interes dacă nu reuşeşti să-l şi ţii treaz, dar lui Grunberg îi iese în cea mai mare parte a timpului. El creează un erou nevrotic şi anxios, cu sensibilitate pretins artistică (Marek scrie poezii, dar subiectul e tratat mai degrabă în cheie ironică) pe care îl urmăreşte în drumurile sale prin Viena, în căutarea a ceea ce chiar el numeşte amour fou şi care nu-i decât un nume deşucheat pentru febra descoperirii sexualităţii. Marek ar putea fi încadrat la repezeala în categoria tinerilor care au probleme acasă. Rămas orfan, căci mama lui moare într-un accident montan destul de ciudat, el trăieşte într-o familie bine aranjată financiar. Tatăl lui (Fer) s-a recăsătorit cu Eleonore, ea însăşi multiplă văduvă, autoare de cărţi motivaţionale, iar cei doi fraţi, Daniel şi Pavel, sunt primul dirijor de succes, iar cel de al doilea, mahăr financiar la Banca Mondială.

Este o familie disfuncţională, în care relaţiile sunt reci şi formale, iar lipsa de comunicare e aproape completă, dovadă numeroasele dialoguri care amintesc de piesele lui Ionesco, semn că legătura de care pomeneam la începutul postării pare mai profundă:

Într-o zi de Paşti, la micul dejun, mama a întrebat odată:
– Câţi copii am?
– Trei, am spus eu.
Uitându-se fix la pască, tata a spus:
– De la an la an, pasca-i tot mai gustoasă.
– Nu, a spus mama, am patru. Unde este al patrulea?
Tata a spus:
– Nu trebuie să-i acordaţi prea multă atenţie mamei. Îi dăunează sănătăţii. Faceţi-vă că nu-i aici.

Căutând acel amour fou inaccesibil, Marek are parte de dezamăgiri dureroase, iar episodul abordării celor două fete din Luxemburg, Milena şi Andreea subliniază eşecul şi lipsa de perspective, mai ales că el coincide cu o descoperire dureroasă, aceea că penisul personajului este absurd de mic. De aici o întreagă cavalcadă de reflecţii şi acţiuni care de care mai caraghioase văzute din exterior, precum vizita la chirurgul estetician sau sesiunile cu psihanalistul Hirschfeld. Suntem doar la Viena şi e un clişeu de bon ton, dar fapt e că Marek e un suflet profund tulburat, care nu poate comunica în realitate cu nimeni şi care nu fusese, pare-se, străin de accidentul mamei sale. Chelia i-o va provoca un leac homeopatic pe care îl luase pentru mărirea membrului bărbătesc, dar detaliul e mai degrabă derizoriu.

Ajuns student (la Filozofie, desigur) îţi continuă itinerariul neadecvării. Femeile cu care are de a face, fie că e vorba de misterioasa Mia, care îi aduce un geamantan cu haine ale mamei lui) sau de Trude, mama unui invalid pe care îl meditează sau de domnişoara Oertel, sunt toate mult mai în vârstă decât el. Inadecvarea e completă, de amour fou, nici pomeneală, decât ca leitmotiv ironic al eşecului. Relatarea, sumbră şi mai degrabă austeră, conturată de un romancier nordic care scrie despre un spaţiu germanic, e cât se poate de adecvată, dar ar putea deveni plictisitoare dacă nu ar exista ruperile de ritm prilejuite de remarcile sarcastice ale naratorului. Istoria calviţiei mele este un roman despre care cu greu ai putea spune că îl citeşti cu plăcere şi e, cu toate astea, o carte bună, de parcă ar fi colaborat la ea Ionesco şi Will Self.