30 iulie 2014

Un compozitor „eliberat de influenţe formaliste”

0 comments
Printre artiştii evrei pe care îi cunoaşte şi pe care îi vizitează Maria Banuş în anii războiului se numără şi Alfred Mendelsohn (1910-1966), compozitor interesant şi plin de idei la vremea aceea. Episodul de mai jos, petrecut în 1943, într-o perioadă de persecuţii rasiale a căror temă apare în conversaţie („exodul în Transnistria), e notat în Însemnările... poetei:

La Alfred Mendelsohn acasă, în strada Vulturi. O locuinţă modestă, antreu întunecos, încărcat de mobilă. Camera, şi ea, supraîncărcată, cu mobilă greoaie, pian, maldăre de partituri. Compozitorul e gras, blond, bucălat, ciuf mare, râs facil, din când în când subţire, în falset. Bonom, comunicativ. Clocoteşte de proiecte. Arată ca un uriaş prunc din ţara giganţilor. Din 1937 până-n 1940 a fost ofiţer activ. Până-n 1937, corepetitor stagiar la operă. Nu l-au definitivat. Dacă se boteza, îl definitivau. Nu ştie bine de ce n-a făcut-o. Probabil din cauza lui taică-său care, deşi nu e bigot, s-ar fi necăjit.

Îmi cântă la pian câteva motive din muzica pentru Bucureştii copilăriei. Îmi vorbeşte cu pasiune şi competenţă despre oratoriu. Vrea să scrie un oratoriu laic şi i-ar plăcea să colaborăm, să-i dau textul. Personajele recită şi cântă într-o desfăşurare statică. Ceea ce-mi spune despre oratoriile moderne e aproape o prelegere. Nevoia cuvântului, resimţită de compozitori, mai ales după corul din a noua cuvânt, în incantaţiile magice. Carmen şi charme au aceeaşi origine: vraja formulelor magice. Instrumentul singur nu ne mai satisface. El nu poate spune tot. Cuvântul aduce sensuri noi. Textul are o mare importanţă în muzica modernă. Richard Strauss a scris pe texte de Hofmannsthal. Schoenberg cu ale lui Gurrelieder a adus o nouă formulă de operă. Se reprezintă foarte rar din pricina orchestrei enorme. În stânga şi dreapta sunt corurile. În faţă, doi actori recită. Din fund, de pe o estradă, coboară ceilalţi, vin şi ei în prim plan şi cântă, în atitudini hieratice, fără să privească. În Oedipus Rex al lui Stravinski, actorii apar unii în frac şi joben, femeile în rochii de seară, alţii în togă, pe coturni, pentru a sugera ceea ce rămâne imuabil în devenirea umană.

Ceea ce-i propun eu, tematic, e prea vag, prea nebulos. Trebuie ceva precis. Atenţia publicului trebuie direcţionată, polarizată.

— Dar Exodul în Transnistria, îl întreb, crezi că ar putea fi baza unui oratoriu profan? E o temă care mă obsedează şi care ne stă multora la inimă. Dar mă gândesc că în viitor nu va interesa, nu va fi pe linia nouă a artei.

— De ce? se miră el. Arta nu se va schimba prea mult. Tragedia unei populaţii care a dat un număr imens de victime va găsi ecou în orice societate nouă.

Ce părere are de arta, de muzica din Est?

— Eu mă uit cam urât în direcţia aia. În muzică, cel puţin, nu se încurajează nici o înnoire. Au rămas la vechile melodii populare şi de tavernă: Oci ciornâie etc. E drept că pe Prokofiev, care era rus alb, l-au rechemat în ţară, l-au numit preşedintele Academiei de Muzică şi fac un caz teribil de el. Dar am impresia că talentele tinere, inovatoare, nu sunt încurajate. În arta lor oficială e ceva plat, convenţional.

În doar câţiva ani vremurile se schimbă radical. Alfred Mendelsohn nu se mai uită „urât” înspre Est, ba chiar dimpotrivă. În stagiunea 1950-1951 a Orchestrei Radio, i se interpretează compoziţii precum Prăbuşirea Doftanei sau Cantata închinată Revoluţiei din Octombrie. În programul de sală apărut cu ocazia concertului se vorbeşte frumos despre Cantată...,  dar se strecoară şi aluzii la trecutul mai puţin convenabil al compozitorului:

Deşi întreaga sa [a lui Mendelsohn] operă stă sub semnul tradiţiilor clasice, în lucrările timpurii se manifestă totuși unele tendinţe dăunătoare [...] din accentuarea unor elemente izolate ale limbajului muzical. Ataşamentul compozitorului pentru cauza clasei muncitoare, precum şi serioasa pregătire ideologică l-au ajutat să se elibereze în mare măsură de influenţele formaliste străine de arta sa. În această direcţie, de mare ajutor i-au fost îndrumările cuprinse în Hotărârea CC al Pc (b) al Uniunii Sovietice din februarie 1948, asupra problemelor muzicii.

Finalul Cantatei este „un măreţ imn de slavă închinat Uniunii Sovietice şi marelui Stalin, care conduce omenirea spre noi victorii:

... Faptele-l cântă pe Lenin
Pe bolta întinsă a răsărit
Mândră Uniune, stegar slăvit!
Către biruinţă aprig ne conduce zi de zi
În frunte-i STALIN!

Citatele din programul de sală şi fotografia lui Alfred Mendelsohn sunt luate din Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma.

25 iulie 2014

☺☺ A.C. Pahomi - Filosof de ocazie

4 comments
O posibilă intenţie satirică ne semnalează din capul locului titlul (Filosof de ocazie, Cartea Românească, 2014) dat de A.C. Pahomi romanului de faţă, iar bănuiala se confirmă după numai câteva pagini, fie şi de e-book. Într-un cadru clasic, destul de bine circumscris (stradă de venerabil cartier bucureştean de bună condiţie, ai cărei locuitori se ştiu între ei), elementul de intrigă îl constituie apariţia, pe post de chiriaşă într-unul din imobile, a unei femei misterioase, de o răpitoare frumuseţe, ba încă plină de enigme, o anume Cristina („Cristina! Simplu, limpede, clar! Nici Desdemona, nici Euridice, nici Dulcineea… Cris-ti-na! Punct.” zice la un moment dat cineva). Această ivire este un fel de primum movens care pune în mişcare un întreg mecanism al rivalităţii între locuitorii de sex masculin de pe stradă, cei mai mulţi trecuţi bine de prima tinereţe, cu excepţia unui anume Octavian Florescu, moştenitorul unei case bătrâneşti.

Pentru a atrage favorurile Cristinei (niciodată acordate cuiva) se zbuciumă atât personajul narator, cât şi bunul lui prieten Baltazar, sculptor şi cu antecedente donjuaneşti respectabile, ba chiar şi septuagenarul Camil Istrate. Autoarea (înţeleg că A.C. Pahomi este o „ea”) confecţionează cu sârguinţă scene şi dialoguri din care să reiasă limpede ridiculul acestor inşi. Impresia este amplificată de incursiunile dese în istoria filozofiei pe care le face naratorul, care galopează în lungul şi în latul disciplinei, transcriind în definitiv numeroase platitudini. Personajul nu e lipsit de un anume interes. Nu i se atribuie niciun nume; mai mult, el poartă diverse etichete, de la autoatribuitul cognomen  „domnul Zero” la caragialescul Mitică cu care îl botează Baltazar. Reflecţiile eroului sunt uneori amuzante, aşa cum sunt şi unele dialoguri.

Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Satira lui A.C. Pahomi rămâne cam la nivelul pieselor din anii 1950-1960 ale lui Aurel Baranga. Iată un fragment revelator dintr-o discuţie dintre filosoful de ocazie şi sculptorul Baltazar:

Baltazar încuviinţă, dând din cap. Apoi, îmi făcu semn cu mâna.
— Du-te! Hai, du-te, Mefisto!… Lasă-mă singur în noaptea Valpurgiei…
— Ei, ce să-ţi spun, micuţule Faust, te-oi teme de provocatoarele bacante care-ţi bat la ferestrele minţii!… Ai grijă!
M-am îndreptat spre uşă, dar nu m-am putut abţine şi m-am întors.
— Şi să-ţi fie ruşine, domnule! Mă faci pe mine, Mefisto?
— Da.
— Ştii ce înseamnă, prostule?
— Ştiu.
— Me e rău şi fotofiles e iubitor de lumină! Deci, eu sunt împotriva luminii, nu?
— Unii spun că me e rău, iar fisto este un derivat din Faust… Deci, Mefisto este un antiFaust…

Rămânerea prea îndelungată în purul plan al comediei de moravuri n-ar fi avut prea mare... haz, aşa că de la un punct încolo se recurge la un joc al planurilor, cu o puternică componentă fantastic-onirică. Cristina, personaj construit parcă pe post la replică ironică la domnişoara Christina a lui Eliade, se dovedeşte şi ea o entitate malefică. Raportarea la proza eliadescă e transparentă de altfel pe întregul parcurs al romanului. În sine, ea are efectul pe care se zice că l-ar avea apa sfinţită, adică nici nu strică, nici nu ajută. După ce terminăm de citit Filosof de ocazie, putem pune liniştiţi cartea la loc în raft sau putem închide fişierul epub, după caz, lăsând romanul să se scufunde lent într-o meritată uitare.

17 iulie 2014

Petre Luscalov - 80000 de prieteni

2 comments
Conform noii legi de împărţire administrativ-teritorială adoptată în toamna aceluiaşi an, la data de 3 decembrie 1950 au avut loc alegerile locale pentru nou-înfiinţatele „sfaturi populare” (până la acea dată funcţionaseră comitete executive provizorii). Redusă la condiţia de apendice propagandistic, literatura nu avea cum să nu ilustreze acest eveniment şi o făcea în modul cel mai primitiv cu putinţă, inclusiv în lucrările pentru copii. E şi cazul cărţuliei apărute în anul cu pricina la Editura Tineretului, pe care autorul ei, Petre Luscalov, a intitulat-o, grandios, 80000 de prieteni. În momentul acela prozatorul, care avea să cunoască mai târziu o perioadă de glorie cu ai săi eroi Scatiu şi Babuşcă, era un obscur tânăr de 23 de ani care abia debutase, însă activa cu zel pe fertilul teren ideologic.

Ca intrigă şi acţiune, scrierea, de mică întindere de altfel, e rudimentară şi cu idei puţine, fiind de pură utilitate propagandistică. Elevii unei şcoli din vechiul cartier bucureştean Pantelimon sunt pasionaţi de fotbal şi îşi doresc un teren pe care să-l practice fără a risca să le spargă mărăcinii mingea. Bunul lor prieten, nenea Savu, muncitor fruntaș la secţia de cazangerie a uzinelor 23 August, decorat cu medalia muncii, îi ajută şi le-o mai peticește din când în când. Nu e totuşi de ajuns, ar fi nevoie de acţiunea unui factor superior. Copiii au aflat de la învăţătorul lor de alegerile locale care se apropie şi la care vor fi aleşi, desigur, numai muncitori („numai cei ce muncesc pot alege şi pot fi deputaţi în ţara noastră, spuse învăţătorul”); ba mai mult, că prin acţiunea aproape miraculoasă a deputaţilor va creşte numărul cărţilor, şcolilor, terenurilor de sport etc. Ce-i de făcut aşadar decât să-l cauţi pe candidatul local (care e unul singur, evident) şi să-i ceri ajutorul?


Dând dovadă de intuiţie politică, cei mici îşi încep căutarea la uzină, unde secretarul de partid îmbrăcat într-o haină neagră de piele (brr!) îi îndrumă la comitetul provizoriu încă în funcţie. Cu flori în mâini (căci, auziseră ei, în Uniunea Sovietică copiii aduc candidaţilor daruri frumoase), ei ajung la comitet. Lovitură de teatru! Candidatul mult-căutat este chiar nenea Savu, care le ţine un discurs scurt, însă mobilizator, explicându-le că în urma alegerilor fiecare copil va dobândi nu mai puţin de 80000 de prieteni, exact numărul aleşilor locali.

Spaţiul e mic şi nu e loc pentru individualizarea unor eroi deosebiţi. Câţiva copii (Mihăiţă, Nelu, Valerică, Florica), învăţătorul, secretarul de partid şi, desigur, providenţialul nenea Savu sunt cam toate personajele. În text nu a fost lăsat nimic la voia întâmplării, iar dialogurile sunt pe alocuri savuroase:

Florica bătu supărată cu piciorul în pământ.
– Tata mi-a spus că deputaţii vor fi muncitori, tot ca şi el, spuse ea.
Nelu se legănă pe picioare şi, apropiindu-se, îi prinse cravata roşie de colţuri, i-o netezi cu palma şi spuse, privind-o drept în ochi:
– Ştii tu ce e aia un deputat? Ehei, deputaţii au maşini, locuiesc în palate şi numai din trei în trei ani vin în faţa poporului, spun o cuvântare şi iar se închid în palate!
Băieţii pufniră în râs.
– De unde ştii tu asta? întrebă, îmbufnată, Florica.
– Eu să nu ştiu? îi răspunse, batjocoritor, Nelu. Eu ştiu tot, adăugă el îngâmfat, rotindu-şi privirea asupra băieţilor.
– „Ştie-Tot” lăudărosul, murmurară băieţii, privind la Nelu, care roşise ca sfecla.


Amatorii de geografie literară vor găsi câteva paragrafe despre vechea gară Titan şi Şoseaua Vergului, pe care trecea tramvaiul 23. Linia există şi azi, cu modificări, dar trece prin aceleaşi cartiere (la fel şi tramvaiul 14, cea mai veche linie a Capitalei, pomenită de Mircea Eliade în proza lui). Şi pentru că tot s-a încheiat recent campionatul mondial, cei interesaţi de chestiunile de dinamică lexicală vor găsi termeni sportivi încă incomplet adaptaţi limbii române:

Linia de atac a „galbenilor” se apropia. Apărarea ieşi înaintea atacanţilor. Becul „albaştrilor”, un omuleţ rotund ca un butoiaş, se repezi la minge, răsuflând mânios. „Galbenul” îl păcăli. Acum erau în dreptul porţii: 15 m... 10 m... 8 m... shoot! Mingea porni ca o săgeată. [...]
Goal!... răsună strigătul din zeci de piepturi.
Goal!... repetă ecoul.


Coperta şi cele două desene din interior sunt semnate D. Iura (pseudonim al actorului şi graficianului Iurie Darie).

9 iulie 2014

Citind pe (noua) tabletă

0 comments
La cât tapaj fac pe tema cărţilor electronice, cred că nu surprinde pe nimeni faptul că îmi place să citesc pe tabletă. De la o vreme am trădat nobilele idealuri ale iPad-ului şi am cotit-o spre rivalii cu sistem Android, mai întâi cu un telefon Samsung Galaxy, mai nou cu tableta Samsung Galaxy Note Pro. Având pasiunea grandomană a display-urilor mari, am luat-o pe cea de 12,2 inci apărută astă-primăvară. Un hectar de ecran de-ar avea şi tot nu mi-ar ajunge, deşi trebuie să recunosc că de la un punct încolo cititul riscă să devină dificil tocmai din cauza dimensiunilor prea mari ale afişajului. Mai am însă până acolo; deocamdată mă bucur încă de obiect, care e suplu şi elegant în ciuda gigantismului relativ (cred că e cea mai mare tabletă disponibilă pe piaţa obişnuită la ora actuală).

Nu-mi propun să prezint gadget-ul sau să-i fac reclamă de vreun fel. Postarea de azi e, într-un fel, o revenire la una de acum câţiva ani (aici) în care scriam despre partea de soft a lucrurilor, despre readere şi (dez)avantajele lor relative. Între timp am adoptat pentru citirea cărţilor electronice aplicaţia Bluefire Reader, la care am apreciat – şi apreciez încă – interfaţa prietenoasă, naturaleţea cu care se întorc „paginile” şi uşurinţa cu care poţi face însemnări pe marginea textului. Mai mult, pe iPad aceste note se puteau exporta către o adresă de e-mail. Zic „se puteau” pentru că această opţiune nu există pentru versiunea Android a aplicaţiei, ceea ce face atracţia exercitată de ea să fie mai mică. Până una-alta nu am reuşit să găsesc un reader civilizat care să-mi permită salvarea şi exportarea notelor pe tableta Samsung, dar n-au intrat zilele în sac.

Încă o hibă a Androidului este absenţa din browser a opţiunii „reader” pentru anumite pagini de web. Pe iPad (în Safari) ea exista şi uşura foarte mult lectura unor pagini de text compact, cum ar fi articolele din reviste culturale. Noroc cu ecranul mare cu care mă făleam în primul paragraf. În fine, pentru a încheia pe o notă pozitivă această postare, e de menţionat că am găsit câteva readere pentru Android civilizate – şi încă gratuite! – care permit citirea documentelor în formatul djvu, din ce în ce mai popular pentru cărţile scanate. Pentru iPad trebuise să-mi cumpăr o aplicaţie djvu reader, nu scumpă, e drept, însă nu gratuită.

2 iulie 2014

☺☺☺ A.R. Deleanu - Acluofobia. Zece povestiri macabre

0 comments
Nu mă dau în vânt după lucrările circumscrise prea strict unei tematici sau tehnici în esenţă canonice, cum ar fi genul poliţist, horror, SF sau fantasy. Să las aşadar ipocrizia la o parte şi să recunosc că, dacă nu mi-ar fi făcut-o cadou în ediţie electronică un magazin online dornic de publicitate, probabil n-aş fi cumpărat cartea lui A.R. Deleanu intitulată, savant,  Acluofobia. Zece povestiri macabre (Herg Benet, 2013). Mai greu de explicat e de ce am şi citit-o, căci am doar zeci, dacă nu sute de volume care îşi aşteaptă rândul care nu vine niciodată. În fine, aceste consideraţii perioperatorii, să le zic aşa, riscă să plictisească, aşa că mai bine trec la cestiune.

Cele zece texte din Acluofobia autorului nostru nu aduc mari surprize. Afirmaţia e derutantă, pentru că povestirea macabră îşi propune, aproape prin definiţie, să aducă surprize, să-l şocheze pe cititor şi să-i inducă, dacă nu angoasa (aia fiind rezervată personajelor) măcar o zdravănă senzaţie de disconfort şi nelinişte. Ar părea deci că naraţiunile sunt proaste, că nu-şi ating ţinta, că sunt previzibile, ceea ce e doar pe jumătate adevărat. Absenţa surprizei e dată mai degrabă de repertoriul relativ convenţional al elementelor acţiunii, de acei topoi care te fac să recunoşti de la o poştă categoria taxonomică, ba chiar şi de personajele-tip, de zici că ai nimerit în plin realism critic sau socialist. Nu lipsesc aşadar din volum eroii tip zombie (ca în Trenul umbrelor), marginalizatul social care ascunde un secret sinistru (Vis cu furnici), recepţionerul de motel cu preocupări malefice al cărui rol e preluat de victima care îi scapă (Toma. Administrator), ciclotimicul cu o faţă lugubră care i se dezvăluie prea târziu fiinţei iubite (Negru ca o şoaptă fără rost) etc. Suntem purtaţi prin spaţii oribile, aflate adesea în spaţii sub nivelul solului: beciuri (iarăşi Negru ca o şoaptă fără rost) sau – unde eşti, Agârbicene? – mine abandonate unde vâlva-băilor face victime printre bieţii imprudenţi care se aventurează acolo căutând fier vechi. Personajele visează mult şi, desigur, horific, deşi oarecum convențional, ca şi cum ar fi nevoie să se bifeze şi un asemenea punct pe ordinea de zi. E, în realitate, o respectare cuminte a canonului de gen, care impune o solidă reprezentare a planului oniric, oricât de mult plictis ar putea acesta genera la lectură.

Ce vreau să spun este că A.R. Deleanu nu pare să fi dorit să revoluţioneze genul dau să rupă gura târgului cu inovaţiile sale. Autorul pare să practice mai degrabă exerciţiul unor procedee şi teme consolidate. O prezenţă comună este cea a interfeţei dintre spaţiul banal şi plat al locuinţei contemporane şi un tărâm infernal, unde au loc numai blestemăţii (ca în Scrum, unde Cami şi Ig, doi tineri căsătoriţi, care o păţesc închiriind un apartament pentru o vacanţă la Budapesta). Tot în fondul anodin al unor fapte sinistre se încadrează şi scara de bloc, cu pensionarii ei curioşi şi sâcâitori (ca în Max Li, unde avem parte de un final cu scenă pseudo-homoerotică). Principala sursă de efect rămâne (probabil de la Poe încoace) tot senzaţia că oribilul e consubstanţial cu existenţa obişnuită (it’s out there, fraţilor!), că e o faţetă a acesteia, că nu ştii niciodată când te loveşte ce-i mai înspăimântător. Mai degrabă izolată apare o bucată precum Kilimanjaro, unde cadrul e exotic şi te poţi aştepta la blestemăţii. Noroc că ele se petrec (şi) acasă, când ţi-e lumea mai dragă. Incongruenţa e aici de nepreţuit.

Fără să pot pretinde că mă pricep cu adevărat la horror (care mie mi se pare mai mult un gen umoristic care şi-a ratat vocaţia), intuiesc că Acluofobia lui A.R. Deleanu e o carte onestă, care nu contrazice prin conţinut ambalajul şi care livrează ce promite. În definitiv, cei care citesc literatură de acest tip au anumite aşteptări de ordin tematic şi formal, iar când acestea sunt satisfăcute de autor toată lumea e mulţumită.