miercuri, 28 ianuarie 2015

Prietenul de la catedră

0 comments
N-am idee – pentru că nu scrie nicăieri – cine a alcătuit antologia Prietenul de la catedră, publicată în 1962 de Editura Tineretului, dar ar fi fost probabil interesant de ştiut. Volumul cu acest titlu-clişeu este o colecţie de texte tematice care au în centrul lor figura profesorului, văzută în dualitatea ei de martir care suferă pentru elevii lui şi de mentor al aceloraşi. Din acest motiv strict tematic titlul cărţii e derutant, pentru că nu acoperă decât cea de a doua calitate, de îndrumător, sfătuitor şi, in extremis, chiar un fel de părinte pentru învăţăcei. Fiind apărută la începutul anilor 1960, e de aşteptat ca antologia să poarte semnele epocii şi, citind-o, îţi poţi da seama în ce măsură acestea au fost mai mult sau mai puţin pregnante de la un text la altul.

Putem trece foarte repede peste cele câteva pagini luate din clasici (nelipsitul Domnu’ Trandafir al lui Sadoveanu, pateticul Apostol al lui Cezar Petrescu şi scurtele evocări ale învăţătorului Ion Creangă aparţinând lui Jean Bart şi lui Properţiu, desigur şi el un pseudonim). Tot la „clasici” l-am putea încadra cu un pic de bunăvoinţă şi pe Demostene Botez, care semnează un eseu de circumstanţă, benign şi convenţional, mişcat şi patetic în ton, pe tema apostolatului didactic (Ei ne-au dat lumină). Ajungem acum la carnea macră a florilegiului, dezvoltată în condiţiile realismului socialist şi cât se poate de conformă cu cerinţele acestuia.

Câţiva din autorii mai noi (pentru vremurile respective) sunt destul de cunoscuţi pentru lucrările lor adresate copiilor şi tineretului. Călin Gruia, de pildă, figurează cu Judecata din primăvară, o povestire din vremurile întunecatului trecut burghezo-moşieresc în care învăţătorul Dumitru Căulea se luptă tenace – şi cu un succes îndoielnic – cu autorităţile represive şi venale din Cătuni, localitate cunoscută prin sinistra perifrază „satul care-şi ucide învăţătorul”. Într-un alt registru (căci vremurile evocate sunt cele ale strictei actualităţi) se situează Eusebiu Camilar în Lecţia de geografie. Ajuns la Racova, naratorul vizitează şcoala, e impresionat de dotarea impresionantă a bibliotecii şi asistă la o oră de geografie la Tişăuţi. Scrisă în stilul unui reportaj, povestirea e un pretext propagandistic străveziu pentru proslăvirea „realizărilor” epocii. Iată un fragment din culminarea unui adevărat climax propagandistic în care elevul îşi asuma involuntar rolul pedagogului de şcoală nouă:

– Tot acum! i-a răspuns băiatul [...] ... cum să nu se dezvolte industria, când... când...
– Ei? Când? l-a îndemnat învăţătorul.
– ... când avem o ţară aşa de bogată, şi când bogăţiile sunt stăpânite de popor, şi nu de bancheri şi moşieri? Nu? Ce, nu-i aşa?
– De bună seamă! a răspuns învăţătorul.
Băiatul a continuat aproape răpus de emoţie:
– ... numai datorită puterii poporului... Partidului Muncitoresc Român... căci, ce interes aveau bancherii şi moşierii să dezvolte industria ţării noastre? Doar ei n-au inimă...

Părăsind această atmosferă de film nord-coreean, dar rămânând cam în acelaşi domeniu, putem citi un reportaj de Veronica Porumbacu, vestala poeziei proletcultiste (Director de şcoală la 27 de ani) sau Scrisoare din Hunedoara de Mircea Sîntimbreanu. Celebrul autor al Legendelor Olimpului îşi semnează cu numele întreg (Al. Mitru-Pârâianu) bucata intitulată Într-o fotografie, în care elevii unei şcoli din vechiul cartier bucureştean Uranus parcurg tranziţia dificilă între vechiul şi iubitul lor profesor de geografie, pensionat din cauza unei boli, şi mult mai tânăra lui urmaşă la catedră. Un detaliu: profesorul îşi şubrezise sănătatea luptând împotriva fasciştilor.

Găsim în antologie şi nume de autori mai puţin cunoscuţi (Şerban Nedelcu, George Nestor, Oliviu Negoiţă etc.) pe care probabil istoriile literare nici nu-i mai pomenesc. O menţiune specială ar merita schiţa Nea Tăsică a lui Vladimir Colin, onorabil autor de SF în deceniile următoare. Scrierea îl are ca erou pe un profesor de desen şi caligrafie, nesemnificativ atât prin materia pe care o predă, cât şi prin personalitatea lui ştearsă în aparenţă, care se dovedeşte un suflet foarte sensibil şi capabil de acte impresionante. E una din puţinele piese din volum care are parte de o psihologie verosimilă a personajelor, iar amprenta ideologică e mai puţin apăsată. 

Într-o carte despre şcoală, profesori şi elevi cititorul s-ar aştepta, poate, şi la momente mai relaxate, la şotiile inerente vârstei celei din urmă categorii. Antologatorul a avut grijă să nu scape în carte aşa ceva, dorind poate ca textele să fie parcurse cu pioşenie, iar tinerii cititori să nu-şi piardă vremea cu fleacuri. 

miercuri, 21 ianuarie 2015

☺☺☺☺ Marius Turda - Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950)

0 comments
Cu Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), lucrare tradusă anul trecut la Polirom, Marius Turda face o prezentare sintetică, dintr-o perspectivă istorică, a problemelor, ideilor şi personalităţilor cele mai importante din domeniul respectiv. Este o disciplină cu un statut ingrat, care a ajuns să fie adesea asociată (şi nu întotdeauna pe nedrept) cu concepţii maligne precum darwinismul social, rasismul (în general) sau antisemitismul (în mod particular). Din bătălia dintre lamarckism şi mendelism (iniţial mai ales, darwinism, căci până pe la 1900 cercetările lui Mendel fuseseră date uitării) ies învingătoare de cele mai multe ori concepţiile care pun accentul pe natură în detrimentul culturii. Detaliu insolit: părintele eugenismului (şi cel care impune termenul de eugenics) este Francis Galton, copil minune al secolului al XIX-lea, văr cu Darwin.

Din cartea lui Marius Turda se vede limpede că eugenismul nu a fost, în perioada lui de glorie de până prin anii 1930-1940, o mişcare omogenă. Bazat pe credinţa aproape fanatică a adepţilor săi că ştiinţa (id est biologia) oferă o soluţie pentru mai toate problemele, eugenismul cunoaşte forme zise „pozitive”, care încurajează reproducerea şi dezvoltarea indivizilor (şi grupurilor) cu înzestrări superioare, dar şi negative, cu accent pe eliminarea din societate a însuşirilor nedorite prin sterilizare şi eutanasie. Sigur că apogeul acestor procedee inumane este atins în Germania nazistă, dar numărul ţărilor în care ele au fost propovăduite şi chiar puse în practică este destul de mare. Şi – dacă tot e vorba de eterogenitatea eugenismului – autorul pomeneşte de un eugenism vest-european şi de unul est-european (cu deosebiri de accent şi unghi de abordare), de un eugenism al tinerelor naţiuni apărute după Al Doilea Război Mondial şi de unul al establishmentului continental sau de un eugenism al majorităţii în raport cu unul al minorităţilor în cadrul aceleiaşi ţări. Şi, pentru că tot am menţionat prima conflagraţie globală, merită amintită controversa cu privire la rolul războiului în ameliorarea (sau degenerescenţa) raselor. Cu toate aceste clivaje şi oricât de variegat se prezintă tabloul, toate formele de eugenism au în comun scientismul neclintit şi asocierea intimă cu factorul politic şi cu statul, fără ale cărui instituţii şi mecanisme nu îşi pot transpune în practică ideile.

O bună parte a volumului (adresată probabil mai mult specialiştilor decât publicului larg) este ocupată de prezentarea activităţii unor societăţi eugenice şi personalităţi din întreaga Europă, inclusiv de la noi. Spiritul perioadei interbelice şi apoi ideologia naţionalist-fascistă au agitat şi la noi apele, dând naştere unor instituţii efemere şi multor susţineri controversate. Luase naştere şi în România o şcoală eugenică (ilustrată de personalităţi mai puţin cunoscute azi, precum Gheorghe Banu, Ioan Manliu, fraţii Făcăoaru) care nu a fost ferită de excesele epocii. Ceea ce o salvează în parte este preocuparea pentru chestiunile de medicină socială. Soarta eugenismului românesc este în bună măsură o ilustrare a ironiei istoriei. După o încercare disperată de reabilitate îndată după întoarcerea armelor, în 1944, eugeniştii noştri sunt în cea mai mare parte marginalizaţi şi supuşi represiunii în primul deceniu de comunism. Supravieţuieşte, surprinzător, endocrinologul C. I. Parhon, ultimul preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor Latine de Eugenie interbelice, personaj abil, care urcă până în fruntea republicii instaurate la sfârşitul lui 1947. O prelungire a preocupărilor eugenice până spre finalul perioadei comuniste o reprezintă gerontologia Anei Aslan (elevă a lui Parhon, de altfel).

Mărturisesc că impulsul decisiv pentru cumpărarea acestei cărţi mi l-a dat cuvântul „modernitate” din titlu. Pe măsură ce avansam cu lectura, vedeam cu neplăcută surprindere că modernităţii nu-i mai vine rândul, iar textul se ocupă de tot felul de alte lucruri, ce-i drept, interesante de cele mai multe ori. Din fericire despre modernism/modernitate şi eugenism a venit vorba în capitolul final, unde Marius Turda conchide, după o discuţie aplicată:

Am încercat să demonstrez că eugenismul nu trebuie tratat ca un episod ruşinos al istoriei ştiinţelor biologice şi medicale şi nu ar trebui izolat de contextul său social, politic şi naţional, ca o deviaţie de la normă care a dus în cele din urmă la măsurile genocidale ale regimului nazist, ci ca pe o parte integrantă a modernităţii europene, în care statul şi individul s-au îmbarcat într-o aventură fără precedent pentru reînnoirea comunităţii naţionale.

Nu am cum să reiau aici demonstraţia autorului; sunt convins că cei interesaţi vor citi cartea. Este o concluzie ponderată, departe de orice înfierări pătimaşe. În Eugenism şi modernitate... găsim destulă hrană pentru propriile noastre reflecţii asupra temei şi, nu în ultimul rând, o listă de referinţe foarte bogată care poate oferi sugestii pentru lecturi viitoare.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Arthur Honegger şi un fel de „progres social”

0 comments
Fragmentul de mai jos, din scrisoarea adresată de Arthur Honegger lui Bernard Gavoty, prefaţează volumul Sunt compozitor, care cuprinde convorbiri ale artistului elveţian cu muzicologul francez. Schimbând ce trebuie schimbat – au trecut, totuşi, peste cincizeci de ani, iar secolele de referinţă s-au schimbat, multe formulări rămân straniu de relevante pentru zilele noastre (traducere de Adina Arsenescu):

Cred că Léon Daudet a fost primul care a vorbit despre „stupidul secol al XIX-lea”. Să fie oare acesta vinovat de alunecarea vertiginoasă a secolului al XX-lea în prăpastie? Poate. Totuşi, secolul al XIX-lea a dat Franţei, pentru a nu cita decât această ţară, muzicienii săi cei mai mari: Berlioz, Debussy, Fauré şi alţi douăzeci; poeţi ca Victor Hugo, Verlaine, Baudelaire, Mallarmé etc. ..., o mulţime de scriitori, în sfârșit, o şcoală de pictură şi sculptură fără seamăn. În ţările civilizate se cunoştea de asemenea o bunăvoinţă dispărută de atunci. Îţi era îngăduit să ai câțiva franci în buzunar, fără ca statul să vie să ţi-i ia, mai mult încă, nu te obliga să plăteşti înainte de scadenţă sumele pe care le-ai fi datorat. Puteai să duci banii dintr-o ţară într-alta, fără să colecţionezi autorizaţii, permise, amprente digitale, paşapoarte de tot felul etc. ... pe care le considerăm ca expresie a celei mai grosolane sălbăticii.

De atunci, războaiele vin unele după altele mereu pentru „drept şi libertate”, având ca efect tocmai dispariţia totală a acestei libertăţi de pe suprafaţa globului. Toate strădaniile se îndreaptă spre un singur ţel: un război definitiv, care va lichida totul. Cel mai neştiut ministru de finanţe al unei democraţii libere exercită o tiranie mai apăsătoare decât aceea a cezarilor. Fiscul este un stăpân despotic, în faţa căruia toţi pleacă capul. „Progresul social” înregimentează pe fiecare într-o viaţă asemenea celei dintr-un lagăr de concentrare, făcând aproape imposibilă o existenţă independentă. Savantul este înrolat de către forţele conducătoare. Toate invenţiile sale sunt transformate imediat în mijloace de distrugere. „Binefăcătorii umanităţii” sunt depăşiţi de evenimente, nu mai răspund de maşina de distrugere pe care au pus-o în funcţiune şi din care au sărit repede, asiguraţi astfel că nu vor primi nicio pedeapsă.

În imagine, Honegger la volanul unei „invenţii” a secolului trecut (de aici).

miercuri, 7 ianuarie 2015

☺☺☺ Matei Vişniec - Negustorul de începuturi de roman

1 comments
Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec (Cartea Românească, 2013) este, după cum anunţam mai demult, câştigătorul  premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a treia. La vremea respectivă îl văzusem pe locul al doilea, după Boala şi visul de Dan Stanca. Ştiu că se poartă, dar nu-mi schimb părerea, dându-mă de partea marelui învingător. Asta nu înseamnă că e o carte proastă, ci pur şi simplu că printre cele cinci din finală a existat alta care să-mi placă mie mai mult. Revenind la subiectul postării de azi, mai că poţi spune că ai de a face cu o piesă de material didactic concepută pentru a arăta studenţilor ce-i postmodernismul literar şi ce poate el. E vorba de un text cu multiple planuri, cu repetate luări în răspăr ale noţiunilor tradiţionale de personaj şi, desigur, autor, cu răsuciri autoreferențiale care mai mult aduc în prim-plan obiectul literar  mai degrabă decât să reflecte (!) lumea extraartistică.

Convenţiile sunt în aparenţă respectate (desigur, numai pentru a fi încălcate cu prima ocazie). Elementul (senzaţional) care pune în mişcare întreg caleidoscopul (cartea e subintitulată „roman caleidoscop” e existenţa unui misterios domn Courtois, reprezentantul unei agenţii care nu doar că vinde scriitorilor începuturi de roman de succes, ci – fapt în sine scandalos, nu? – ar fi furnizat unor mari autori începuturi care i-au făcut celebri. Domnul M. (personajul aflat cel mai aproape de o entitate auctorială) e un scriitor român trăitor la Paris şi valorifică, probabil, o parte din datele existenţiale ale autorului propriu-zis. El va face obiectul unui joc complicat, în care este pe rând manipulat (de Courtois, prin intermediul lui Bernard şi al Domnişoarei Ri) şi manipulator (al propriilor personaje).

Nu lipsesc din puzzle accentele tehnologice de ultimă oră, apelurile pe Facebook şi Twitter, ba chiar intră în scenă un sinistru program de scris literatură numit Patch. Suntem în plină distopie, uneori cititorului îi e greu să-şi dea seama unde e vis şi unde e realitate textuală, se estompează limitele dintre viaţă şi moarte. E o desfăşurare de forţe care nu are cum să nu impresioneze, deşi uneori poţi rămâne cu senzaţia că eşti la o lecţie de anatomie şi profesorul îţi explică scheletul folosind un model meşteşugit confecţionat.

Romanul lui Matei Vişniec are miză mare (în definitiv, ea e miza virtuală maximă a unei opere, anume însuşi statutul ei ontologic), e scris cu un bun control al tensiunii şi nu fără un anume umor negru care serveşte drept condiment al unei scrieri care ar fi rămas altminteri cam anostă:

Mulţumesc, GUŢĂ. Vom scrie împreună un roman triplu mixt în care vom ţine cont de elemente autobiografice, dar în care vom strecura şi o poveste de dragoste precum şi elemente care să-l facă inclasabil. Te rog acum să marchezi pe scara care ţi se afişează în faţă gradul de originalitate pe care îl doreşti pentru romanul tău. Te rog să muţi cursorul pe scala pe care o vezi unde originalitatea este notată de la nivelul 0 până la nivelul 100. Pe măsură ce mişti cursorul observi că apar şi exemple de romane situate la nivelul respectiv. Acum te-ai oprit la nivelul 65, deci eşti în familia de originalitate reprezentată de Oscar Wilde, Franz Kafka, Maurice Ponce, Haruki Murakami, Bohumil Hrabal şi Dino Buzzati. Felicitări. Ai optat pentru o familie de scriitori care au mult spirit şi umor, care amestecă fantasticul cu oniricul, gustul pentru absurd şi insolit cu o imensă capacitatea de observare a realităţii în profunzime.

Trecem acum la faza propriu-zisă de redactare. Doreşti ca povestea să fie scrisă la persoana a treia, la persoana întâi, pe mai multe voci, sau după principiul unor alternanţe aleatorii.

Mai slăbuţe mi s-au părut paginile „româneşti” ale romanului, acele pasaje în care domnul M. revine în Bucureştii tinereţii lui. E o ocazie de evocare a unor locuri şi oameni care spun mult iniţiaţilor, dar mai puţin cititorului laic. Dimensiunea autohtonă e un ingredient care putea lipsi din ciorba caleidoscopului nostru, o carte incitantă, care pune probleme – nu puţine – şi din fericire nu-şi propune să le rezolve.