miercuri, 25 februarie 2015

Oraşe germane de turtă dulce

0 comments
În mai vechea sinteză consacrată dezvoltării oraşelor, apărută şi la noi sub titlul Omniprezentul Babilon, Wolf Schneider consacră un capitol burgului german şi evoluţiei imaginii acestuia în conştiinţa publicului. Autorul observă cum adesea constructul mental este cosmetizat şi asanat, reflectând un spaţiu ideal sau idilic (traducere de Josefina şi Camil Baltazar):

Atunci când vorbim de înflorirea oraşelor germane în Evul Mediu târziu, de meşteri şi bresle, de romantismul paznicilor de noapte şi al geamurilor bombate, avem în faţa ochilor mai ales imaginea vechiului Nürnberg, cel desenat de Albrecht Dürer, descris de Hans Sachs şi cântat de Richard Wagner, oraşul a cărui imagine imprimată pe cutiile cu turtă dulce este şi azi trimisă spre cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Nürnberg n-a fost numai un mare oraş comercial. El a fost renumit mai ales pentru artizanatul său.  Giuvaergiii şi feronierii săi, cioplitorii în lemn şi pietrarii, turnătorii în cositor şi alamă, şelarii şi armurierii, pictorii, sculptorii şi gravorii în aramă (printre ei se numărau Albrecht Dürer şi Veit Stoss) s-au bucurat la începutul secolului al XVI-lea de o faimă mondială. Lăcătuşul Peter Henlein a confecţionat în 1510 primul ceas de buzunar. încă din secolul al XV-lea vechiul oraş imperial exporta jucării. [...]

După ce descrie o realitate opresivă, lipsa de igienă şi de toleranţă din aceste oraşe, Schneider continuă:

Ne bate gândul că atmosfera romantică a oraşului, care ne entuziasmează azi şi pe care sperăm să o mai găsim în locuri ca Rothenburg ob der Tauber, în cartierele vechi ale Bernei sau de-a lungul canalelor din Amsterdam nici nu provine probabil din timpurile lui Dürer, ci din cele ale lui Spitzweg, adică din secolul al XIX-lea, respectiv dintr-o vreme când deşi vechile oraşe îşi mai menţinuseră aspectul medieval, viaţa devenise acolo mai acceptabilă datorită progresului făcute în domeniul igienei şi datorită ideilor iluministe. [...]

Secolul al XIX-lea şi-a luat rămas-bun de la zidurile şi porţile care înconjurau oraşul ca o cochilie şi care îţi dădeau sentimentul agreabil de a fi la adăpost de acea mare şi sălbatică a pământului care nu se numea Nürnberg. În sufletul german, cu sprijinul lui Spitzweg şi al Maeştrilor cântăreţi este rezervat un locşor pentru vechiul Nürnberg, prototipul german al oraşului, paradisul pierdut. Nu-i de mirare că majoritatea spectatorilor au fost îngroziţi în 1956 când, cu ocazia reprezentării Maeştrilor cântăreţi, Wieland Wagner a îndrăznit la Bayreuth să alunge de pe scenă decorurile gen turtă dulce care le plăceau atât de mult. Aceasta nu era doar o încălcare a imaginii create de Wagner, ci şi un atentat împotriva sufletului german.

Mai jos, o imagine din montarea controversată a lui Wieland Wagner (de aici). În urma scandalului, scenografia a fost revizuită, fiind ulterior „îmbogăţită” cu detalii:




În montarea din 2007, nepoata lui Wieland, Katharina Wagner, a dus scandalul pe noi culmi (sursa):


miercuri, 18 februarie 2015

☺☺☺ Anca Vieru - Felii de lămâie

0 comments
Cu sau fără intenţie – nu asta ne interesează – multe din cele vreo douăzeci de povestiri din volumul Felii de lămâie de Anca Vieru (Polirom, 2015) trimit la Iubirile dificile ale lui Italo Calvino. Sigur că timpurile şi cadrul diferă, acum suntem în România ultimilor două decenii, care va să zică într-o contemporaneitate aproape simultană cu momentul de faţă, dar ideea de bază rămâne eşecul cuplului, dificultatea comunicării, destrămarea relaţiei sub acţiunea dizolvantă a unui ecosistem ostil. Perspectivele sunt variate, de la un copil sau adolescent care constată că ceva nu-i (sau n-a fost) în regulă în lumea celor mari (Ochi de iepure, Paşaportul pe pian) la adulţii care îşi recapitulează eşecurile (ca Laura Lazăr din A zecea parte) sau sunt surprinşi în plină desfăşurare a poveştii lor ratate (precum cuplul steril din Centura de siguranţă).

Uneori ai impresia că autoarea ar vrea să arunce asupra vremilor răspunderea pentru nereuşitele sentimentale ale personajelor. Acestea sunt adeseori oameni ocupaţi, inşi cu deadline-uri şi sesiuni de team building la munte care îi fac să-şi neglijeze partenerul (Zi liberă). Explicaţia, poate simplistă, trimite la o dimensiune socială pe care e totuşi greu s-o ignori citind cartea, mai ales că unele bucăţi cu asemenea exemplare post-comuniste au o tentă satirică vădită (ca în Zâni şi Iubi, unde sunt puse faţă în faţă două perechi din generaţii diferite). Nu lipsesc din acest registru prozele cu tente macabre (Ema, din Chilipir, îşi cumpără, după divorţul de Vio, un apartament grevat de trecute întâmplări tragice).

Anca Vieru pare să fi dorit să exerseze aparatul prozastic testându-i diferitele posibilităţi; de aici variaţiile sensibile de perspectivă şi stil de la o piesă la alta şi, la capătul dinspre cititor, senzaţia că are de a face cu un interpret care îşi încearcă instrumentul pentru a vedea care îi este registrul. Monologul este unul din stilurile marcate experimentate cel mai des - şi nu fără reuşite. E de pildă cazul naratoarei din povestirea care dă titlul volumului, o văduvă ancien régime, stăpâna căţelului Cuchi, care, dispusă să spună vrute şi nevrute, reface traseul tranziţiei economice de la comunism la capitalismul autohton. Prozatoarea a creat (dacă nu-i o vorbă prea pretenţioasă) o întreagă galerie de văduve, unele caricaturale, ca cea sus-pomenită, altele de-a dreptul tragice (ca nebuna poreclită Plânge-apa); şi nu sunt singurele din carte. O menţiune specială ar merita Tanţa Călăraşu din Tanţa recită Luceafărul, o schiţă despre viaţa la bloc privită prin vizor, o cale magică de observaţie:

Ce-am văzut pe vizor? Păi, tocmai, că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, aşa că m-am întors în bucătărie. Nu ştiu să vă spun cât a trecut, da’ era gălăgie mare şi parcă era şi vocea lui Emil, cântăreţul, un om deosebit şi el, iar vocea lui o recunoşti dintr-o mie, pe mine mă trec toţi fiorii, ar fi putut fi celebru, ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da’ nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borţoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăzneşte, doar fiin’că vreau să-l omenesc, da’ ce să ştie ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi nişte bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înţeleagă o fire de artistă, când eram în şcoală recitam Luceafărul la toate serbările şi aveam un succes nebun, aşa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soţ, Tase Degeratu, că Nelu Călăraşu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidenţă, da, că Tase a murit de mult înecat, da’ şi ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză şi a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase [...]

Textul, elaborat, dă poate impresia de şarjă, de caricare niţel neavenită, dar eu zic că e mai bine aşa, decât să umpli pagini după pagini cu relatări de fantasme care îl adorm pe cel care citeşte. Exerciţii stilistico-tematice par să fie Dincolo de uşă (singura povestire a cărei acţiune nu e plasată în spaţiul românesc, un episod burlesc cu Miss Marple din Agatha Christie), Tradiţie în familie sau Numele, aceasta din urmă construită prin luarea în răspăr a formulei nomen est omen. Din Feliile de lămâie ale Ancăi Vieru (eu le-as fi zis felii de lime sau de chitră, căci sunt nu doar acre, ci şi amărui) e greu să nu găseşti măcar câteva care să nu-ţi placă. Acre, amărui... în fine, gusturile sunt gusturi; din fericire cel dulceag n-a intrat în discuţie pe parcursul acestei cărţi.

miercuri, 11 februarie 2015

M. Tanciu - Călătorie în lumea electronului

0 comments
În zadar va căuta cineva în istoriile literare – fie ele cât de stufoase – numele lui M. Tanciu, autorul unei cărticele intitulate Călătorie în lumea electronului, apărută la Editura Tineretului în 1962 în colecţia „Să ştim”, populară în epocă. Motivul îl constituie faptul că autorul e de profesie inginer (a publicat de altfel mai multe lucrări de electronică), iar lucrarea de faţă, din domeniul ştiinţei şi tehnicii popularizate pentru copii atât de drag responsabililor culturali de acum 50 de ani, pare singura lui tentativă de a evada din stricta specialitate. Trăsăturile ficţionale sunt de altfel reduse la banala alegorie a reprezentării print-o călătorie a iniţierii într-un domeniu anume, în speţă cel al electronicii. „Călătoria” începe de altfel sub patronajul lui Jules Verne („un bărbat înalt, de vreo 70 de ani, cu barbă, redingotă liliachie şi ghete ca pe vremea bunicului”), care îl vizitează pe personajul narator. Scena arată cam aşa:


E, după cum şi-a imaginat probabil până publicul-target, un vis; dar imboldul rămâne: povestitorul îşi va continua călătoria în microunivers şi fără a fi însoţit de romancierul francez. Autorul procedează, fireşte, începând cu ce e mai simplu, anume cu structura atomilor, desigur prin prisma modelului planetar care e, dacă nu prea apropiat de realitate, măcar mai uşor de priceput de către cititor. Urmează explicaţii privitoare la curentul electric şi, pentru că nu-i bine să faci multă teorie fără practică, se trece şi la aplicaţii. Prima dintre acestea: becul electric. Aici povestea începe cu Edison, „vrăjitorul din Menlo Parck [sic]”. Toate bune şi frumoase, toată lumea ştie ce contribuţii importante a avut americanul, însă... să nu uităm că suntem în 1962, în plin război rece care ameninţă să se transforme în război cald, aşa că: „Prin preajma anului 1883 Edison lucra cu sârguinţă la perfecţionarea becului electric, care fusese inventat de învăţatul rus Lodâghin.” O fi fost Edison cine a fost, dar primul a fost rusul!

Urmează pagini multe despre tuburile electronice (diode, triode), cu o prezentare amănunţită şi destul de aridă, în ciuda desenelor care mai uşurează misia cititorului. Scriitorul Tanciu loveşte apoi din nou, în capitolele despre undele electromagnetice, unde avem parte de un dialog destul de stufos cu o undă care începe aşa:

Eu:
– O, ce surpriză! Nu mă aşteptam să vă găsesc atât de curând în interiorul acestei cutii muzicale [radioul]... Pe unde aţi ajuns aici?
Ea:
– Pe unde se poate, vreau să zic pe unde purtătoare...
Eu:
– Oh! Nu asta vă întrebasem. Îmi închipuiam eu că n-aţi venit cu tramvaiul...
Ea:
– Ba uneori sosesc, din păcate, împreună cu el şi asta îmi provoacă... paraziţi!




Şi pentru că vine vorba de radio, tema priorităţilor ruseşti izbeşte din nou („A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost... n-aţi fi ascultat azi radioul! A fost odată un savant pe care-l chema Alexandr Stepanovici Popov etc. etc.”) Cei mai în vârstă îşi amintesc probabil bancurile cu Popov şi radioul, dar în carte nu-i loc de glumă.

Ce de a doua parte a volumului se afundă şi mai mult în diferite aplicaţii ale electronicii, precum televiziunea (încă o noutate în vremea aceea) sau sistemele de navigaţie (cu acestea e înzestrat şi vasul românesc Ardealul, care evită astfel soarta crudă a Titanicului). Mi-a fost greu să-mi dau seama cărei categorii de vârstă îi este destinată Călătoria în lumea electronului. Informaţia densă, paginile pline de definiţii, concepte şi scheme, par să o recomande adolescenţilor pasionaţi de domeniul electronicii, dar stângăciile literare şi referinţele anacronice dată fiind vârsta cititorului par să ne pună în încurcătură.









Volumul este bogat ilustrat cu desene de Barbu Teodorescu.

miercuri, 4 februarie 2015

☺☺Liliana Corobca - Kinderland

0 comments
Fără ca acest lucru să fie în sine o calitate literară, romanul Kinderland al Lilianei Corobca (Cartea Românească, 2013) abordează o temă de actualitate pentru multe ţări din Europa de Est: copiii rămaşi singuri după plecarea părinţilor la muncă în Occident. În cazul de faţă, e vorba de o zonă rurală din Republica Moldova, dar lipsa unor neaoşisme şi reziduuri post-sovietice prea marcate îi îngăduie cititorului să deplaseze –  imaginar – acţiunea din carte în regiuni ale ţării noastre, afectate şi ele de emigraţia economică. Nu-i cine ştie ce complexitate epică aici; Cristina, fiica de 12 ani a lui Victor („Vichiuşa”) Dumitrache a rămas singură cu cei doi fraţi mai mici (Dan şi Marcel) şi trebuie să facă faţă cum poate rolului de cap de familie sui generis.

De aici tot felul de întâmplări mărunte, de la îndepărtarea unei căpuşe de pe abdomenul mezinului la gătitul unor plăcinte şi la conflicte cu alţi copii, în care sora mai mare îşi asumă rolul de protectoare. Romanul, scurt de altminteri, este o constelaţie de asemenea mici întâmplări, de celule epice narabile independent, pe principiul din Amintirile... lui Creangă. Perspectiva variază între o povestire la persoana a III-a rece şi atotştiutoare şi o confesiune de copil maturizat prea repede, la persoana I. E, de ce să nu recunoaştem, o găselniţă destul de abilă şi un leac bun pentru monotonia care ar fi riscat să se instaleze după primele câteva pagini.

Purtătoare a unor poveri prea mari pentru vârsta ei, Cristina are de făcut faţă şi provocărilor vârstei, primelor semne ale pubertăţii şi transformării în viitoarea femeie. Candoarea fetei, bine construită de autoare, este elementul dominant al respectivelor pagini, cu efecte de umor amar pe alocuri. Cristina este capabilă să treacă pe plan secund problemele proprii şi să acorde prioritate fraţilor mai mici, aşa cum ar face un adult. Reflecţiile ei, copilăroase în definitiv, sunt tot atâtea încercări de a raţionaliza o lume ostilă:

El [căţelul] a aşteptat să-i dăm toată pâinea, apoi a intrat în curtea lui. Bucata aruncată de Marcel a prins-o din zbor ca la circ şi a plecat cu ea. I-am învăţat pe fraţi să nu se teamă de omizi sau de broscuţe. Le-am spus că unii câini sunt răi şi muşcă doar pentru că se tem că vrei tu să-i baţi. De un câine mare e bine totuşi să nu te apropii prea mult. Oamenii care au frică întâi de animale, apoi de alţi oameni, ajung să se teamă până şi de umbra lor şi sfârşesc prin a se îmbolnăvi. Frica este o boală.

Imaginea satului, caleidoscopică, e schiţată din câteva linii, cu babe groteşti, inşi ostili şi preoţi rapaci. Bunica, muribundă, nu joacă rolul altor bătrâni din poveştile mai frumoase; moartea ei, în final, declanşează mai degrabă bucuria fetiţei, căci va provoca întoarcerea părinţilor pentru înmormântare. Kinderland e un mozaic de momente bune şi momente mai slabe, unele de un sentimentalism de-a dreptul sămănătoresc, à la Gârleanu sau Brătescu-Voineşti (a se vedea, de pildă, scena cu puii de rândunică). Putea fi mai bine, dar putea fi şi mai rău. Din fericire, nu e un roman prea stufos, nu-l solicită foarte mult pe cititor şi îl poţi isprăvi repede pentru a trece la cărţi mai interesante.


Romanul Kinderland s-a numărat recent printre cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă”.