miercuri, 25 martie 2015

☺☺☺☺ Simon Sebag Montefiore - Stalin. Curtea ţarului roşu

0 comments
Ar fi fost greu să faci într-o singură postare pe blog prezentarea cărămizii de carte care este Stalin. Curtea ţarului roşu de Simon Sebag Montefiore (Polirom, 2014). Din fericire nici nu mi-am propus aşa ceva, aşa că mă limitez la câteva observaţii în fugă. Rămâne ca cei interesaţi să citească sau nu cartea şi să-şi dea eventual şi ei cu părerea. Este – iertat fie-mi clişeul, dar mi-e lene să caut vorbe – o frescă vastă a cercurilor conducătoare sovietice între 8 noiembrie 1932 (noaptea sinuciderii Nadiei Allilueva, a doua soţie a lui Stalin) şi 5 martie 1953 (moartea celui care fusese proclamat, spre proslăvire, generalisim). Cu mii de trimiteri bibliografice, sumedenie de detalii mărunte, dar relevante pentru o atitudine sau alta, bazată pe convorbiri directe cu martori la epoca respectivă sau cu urmaşi ai acestora iniţiaţi în secretele lor, lucrarea îl poate înspăimânta la prima vedere pe cititorul care nu-i istoric de meserie.

Din fericire, nu avem de a face cu un tratat academic scorţos şi pedant, ci mai degrabă cu o relatare expresivă, însă strânsă şi ghidată în permanenţă de dovezi. Nu e o biografie romanţată în adevăratul sens al cuvântului, deşi există procedee care par a fi luate din arsenalul ficţional. Unul dintre ele ar putea fi prezenţa unui prolog, relatarea petrecerii de la 8 noiembrie 1932, după care Nadiei Allilueva e găsită moartă în camera ei, tragedia care pare să-l fi marcat puternic pe Stalin, atât de profund încât el n-a mai fost niciodată acelaşi ca înainte, trezind în el bestia adormită. Corect e, desigur, să spunem şi că e imposibil să ştim cum ar fi evoluat Stalin fără acest episod. Important e că autorul nu cedează tentaţiei ieftine a spectaculosului şi nu creditează teza asasinării Nadiei de către Stalin, de altfel destul de vehiculată. Prologul „Nadia” este singura abatere de la principiul cronologic al prezentării. După el, firul expunerii urmează expunerea evenimentelor începând din tinereţea lui Stalin şi până la moarte.

Scene de viaţă privată, elita de partid, intimii conducătorului, vacanţe, ospeţe, toate se proiectează pe fondul unei tragedii imense, de la foametea din Ucraina (provocată, practic conştient, de Stalin) la industrializarea forţată şi galopantă la marea teroare de la mijlocul anilor 1930. A-l crede pe Stalin singurul vinovat ar fi o greşeală, arată istoricul („Stalin era voinţa dominantă, dar „Marea teroare” nu a fost opera unui singur om. Aproape că putem auzi entuziasmul evanghelic al setei lor de sânge care uneori ajunge la limita tragicomicului.”) Spectacolul sfâşierii între ei a călăilor e fascinant (succesiunea Iagoda - Ejov - Beria, în care fiecare îşi execută cu sânge rece predecesorul, e pilduitoare), după cum fascinant e şi cinismul de care dă dovadă Stalin. În vreme ce sute de mii de oameni sunt arestaţi şi trimişi la moarte, se dă liber la jazz, toată lumea dansează frenetic, iar Stalin însuşi declară „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăşi.Viaţa a devenit mai bună.”

Şi totuşi, Stalin a fost înconjurat nu doar de gorile care s-au devorat una pe cealaltă, arătându-şi totodată docilitatea faţă de stăpân. Au existat şi supravieţuitori de profesie, cum ar fi cunoscutul Molotov, care a rămas în picioare, consimţind să-i fie arestată soţia. La fel şi Mihail Kalinin (nominal, şeful statului sovietic, în practică, o simplă marionetă, a cărui soţie are parte de acelaşi tratament). Stalin pare să nu fi avut sentimente sau favoriţi şi nici milă, dar e interesant că printre extrem de puţinele persoane care au avut curajul să-l contrazică s-au numărat... Molotov şi Kalinin, care au supravieţuit politic, având în plus norocul ca nevestele lor să rămână totuşi în viaţă. E o imagine care pare să sugereze că o atitudine mai puţin slugarnică, mai fermă, ar fi fost posibilă şi ar fi putut să limiteze ororile. Ipoteze, însă.

Anii războiului înfăţişează tabloul unei imense improvizaţii, al unui teatru imens de măceluri provocate de incompetenţă. Lipsa totală de pregătire a armatei sovietice (Stalin o decimase conştiincios în anii 1930) se vădeşte peste tot, iar lipsa de adăposturi din Moscova duce la scene suprarealiste, cu birouri ale organelor de stat amenajate prin staţiile de metrou. Interesant e cum şi-a revenit până la urmă URSS şi cum a reuşit să întoarcă soarta războiului. Se pare - oricât de riscantă poate fi o asemenea afirmaţie - că personalitatea lui Stalin a avut aici un rol important. Fără să aibă o pregătire militară propriu-zisă, omul avea instinct şi fermitate. A fost probabil singurul moment în care temperamentul de fiară a servit la ceva.

Capitolul final, căderea cortinei, e prezentat cu lux de amănunte, ocazie pentru a disipa tot felul de mituri cu privire la o aşa-zisă asasinare a lui Stalin. Tabloul unui întreg aparat de partid paralizat de teamă, incapabil să acţioneze, e fascinant. Cel care s-a trezit primul a fost Hruşciov. Modul lui de a acţiona pentru acapararea puterii seamănă destul de mult cu stilul în care a ajuns în vârf Nicolae Ceauşescu. Există probabil invariante care se regăsesc în toate sistemele dictatoriale. Mă opresc aici. Stalin. Curtea ţarului roşu e o lectură captivantă, în ciuda stufoşeniei. Un motiv în plus să-ţi cumperi ebook, căci volumul clasic e cam greu de ţinut în mână.

miercuri, 18 martie 2015

☺☺ Radu Găvan - Exorcizat

0 comments
Exorcizat, romanul lui Radu Găvan apărut anul trecut la Herg Benet, începe cu o scenă care ar putea să ofere o cheie solidă de lectură. Protagonistul narator al volumului, un tânăr student la Construcţii care şi-a abandonat studiile pentru a trăi o viaţă independentă, se mută într-o garsonieră, iar tatăl lui îl ajută să care în casă canapeaua extensibilă pe care avea să petreacă multe clipe pe parcurs. Practicând un pic de hermeneutică de duminică putem spune că s-a creat cadrul unei lungi confesiuni autoanalitice, nu în faţa unui psihiatru, ci în faţa propriei instanţe interioare. Este, după caracterizarea pe care îl pune romancierul să şi-o facă, „un puţoi de doujşiceva de ani, care poate fi orice doriţi dumneavoastră, mai puţin sfătos ori înţelept”. 

Tânărul nostru alege să îmbrăţişeze o carieră hermetică şi, să recunoaştem, destul de atrăgătoare în Bucureştii de acum câţiva ani, aceea de agent imobiliar. Munca la o agenţie de specialitate îl va pune în contact cu o lume dubioasă, cu colegi violenţi (deşi cu grade diferite de inteligenţă) precum Ioan şi Victor sau cu personaje interlope caracterizate prin forţă brutală. În paralel, actantul nostru caută senzaţii tari acasă, pe internet, unde desfăşoară o activitate sexuală febrilă (filme porno, socializare, randevuuri cu persoane de ambele sexe, repetate autosatisfaceri). Nu mai trebuie să spun că autorul nu lasă nimic la voia întâmplării şi îi împărtăşeşte cititorului detalii picante ale acestor îndeletniciri.

Mai mult decât atât, fostul student se transformă în teoretician ad hoc, explicând geneza criminalităţii în serie sau, mai exact, aderând la una din teoriile populare în domeniu:

În ultimul interviu, înainte de a fi executat, Ted Bundy, celebrul criminal în serie, spunea că pentru el începutul a fost făcut de soft porn, care a fost poarta către sado-masochism și mai apoi către violența extremă ca fetiș sexual.
Mda, cred că avea oarecare sens. Dus cum era tipul, tot spusese lucrurilor pe nume. Porneala, ca orice drog, îți distruge spiritul. Măcar atunci când îți bagi în venă intri în lumea fericirii și ai scuza că te caci pe tine dacă nu mai iei, dar la porneală ce scuză ai?
Toți violatorii sunt dependenți de pornografie. Criminalii în serie au la bază pornoșaguri din ce în ce mai elaborate, până când nu li se mai scoală și atunci îi apucă amocul și vor ceva real.

Dezvălui potenţialilor cititori ai cărţii că activităţile neortodoxe desfăşurate în garsoniera cu sofa nu vor avea ca urmare crime în serie. E drept că ne vor fi înfăţişate destule scene de violenţă extremă, descrieri sordide de bătăi şi acte sexuale, dar – har Domnului – nimic ireparabil, căci dinţii scoşi pot fi înlocuiţi.

Toate acestea nu ajung să spună mare lucru. Literatura contemporană (până şi cea produsă pe malurile Dâmboviţei) e plină de aşa-numita ficţiune transgresivă, de personaje lăturalnice care testează limitele suportabilului şi refuză să se încadreze în grup şi se dedau la tot felul de fapte care îl oripilează pe cititorul cuminte. Nimic nou, épater les bourgeois şi atâta tot. Toate acestea par a indica un roman prost, în ciuda versatilităţii limbajului şi naraţiunii, care nu se pot nega. Ar exista şi o cheie de lectură care ar mai salva ceva din această dandana, anume cea parodică. Ca parodie a unor scrieri (inclusiv scenarii de film) care mizează pe psihologia ieftină şi stereotipă, cu personaje traumatizate în copilărie, respinse de familie, terorizate la şcoală, Exorcizatul lui Radu Găvan ar putea face o bună figură. Eroul lui are toate aceste caracteristici, ba mai mult, este incapabil să aibă o relaţie bazată pe dragoste, fiind respins de singura femeie pe care o iubea. Dacă luăm toate acestea (prea) în serios şi producem un clic compătimitor cu limba, romanul e prost. Dacă vedem în peripeţiile şi trăirile agentului imobiliar elemente de răspăr ale unei tradiţii bogate în clişee psihologizante, mai rămâne loc pentru mântuire estetică.

marți, 10 martie 2015

Mihnea Moisescu - Nemaipomenitele aventuri ale lui Fănel

2 comments
Cititorii volumului pentru copii Nemaipomenitele aventuri ale lui Fănel de Mihnea Moisescu (Editura Tineretului, 1963) nu trebuie să se ataşeze prea puternic de personajul din titlu, căci el este eroul unei singure povestiri din cele şase care alcătuiesc cartea. Chiar şi aşa, nu s-ar putea spune că aceasta nu e bine închegată. Măcar şi tematic sau stilistic, avem de a face cu un mănunchi de proze pentru copii destul de unitar. Strategia e şi ea cam peste tot aceeaşi: un copil din clasele mici, de regulă cu tare de caracter ce se vor îndreptate, e proiectat din universul contemporan al României anilor 1960 într-o lume de basm în care deficienţele eroului ies pregnant în evidenţă şi sunt conştientizate de acesta până la apariţia dorinţei (autentice?) de îndreptare. Intenţia pedagogică e transparentă şi prezentă pagină cu pagină. Lipsa de tragere de inimă la învăţătură, automulţumirea, lenea, absenţa respectului faţă de minunatele condiţii de studiu din şcoala comunistă, iată câteva din defectele – din fericire, corijabile – ale copiilor.


Fănel, eroul titular al cărţii, e un băiat căruia îi place să se joace „de-a astronauţii” cu prietenii lui Barbu şi Gică. În paranteză fie spus, e insolită utilizarea termenului de „astronaut” în loc de mai frecventul „cosmonaut” în contextul epocii, dominată de marile realizări sovietice cărora li se plătea şi la noi tributul de admiraţie cuvenit. Ce te faci însă că Fănel stă prost la învăţătură, face greşeli de scriere şi nici tabla înmulţirii n-o ştie. Aşa îl găseşte vizita unei nave cosmice de pe planeta Strălucitoarea (un nume manelist avant la lettre, nu?) pilotat de un copil de vârsta lui Fănel, Scânteioară. Fănel are ocazia unei vizite pe Strălucitoarea, sediul unei civilizaţii extrem de avansate, care îşi manifestă dorinţa de a studia limba română, mai precis, aspectul scris al acesteia:

– Iată ce-am hotărât, preaînțeleptule Fănel: Întâi, să se ţină pe întreaga planetă serbări în cinstea ta, sol nepreţuit!...
Al doilea: viitoarea expediţie, care trebuie să plece pe Pământ, să coboare în România.
Al treilea: limba voastră vorbită, româna, o cunoaştem. Am învăţat-o cu ajutorul radiourilor de pe rachete. Dar cum scrieți nu avem de unde şti! Te rugăm nespus de mult să ne fii profesor şi să ne înveţi să scriem româneşte. Vrei?!


Zis şi făcut, strălucitorenii sunt nevoiţi să-l folosească pe Fănel pe post de instructor şi sunt iniţial încântaţi de cunoştinţele lui. Şi probabil că impostura ar fi mers la nesfârşit, dar din păcate pentru pământean cei de pe Strălucitoarea sunt în posesia unui exemplar din revista Luminiţa adus de pe Pământ. Pentru cine nu ştie, e vorba de cea mai cunoscută publicaţie pentru copii a anilor 1950-1960. Regulile ortografice din revistă se dovedesc în contradicţie cu cele expuse de Fănel; în plus, acesta se dovedeşte un ageamiu în ale aritmeticii, nefiind în stare să rezolve calculele relativ simple solicitate de un robot, drept care e expediat înapoi pe Terra. Din fericire, totul fusese un vis, dar unul care îi dă de gândit băiatului.


În n-am condiţii, rolul lui Fănel e preluat de Costin, un şcolar leneş şi gata să găsească justificări comode pentru lipsa lui de tragere de inimă la studiu (sub leitmotivul „n-am condiţii”). Toate până într-o zi, când, revoltat de indolenţa posesorului, manualul de aritmetică prinde viaţă şi decide să-l părăsească. Surprins, Costin încearcă să-l oprească, dar cartea creşte şi prinde aripi, purtându-l prin tot felul de ţări îndepărtate. Acolo Costin are surpriza să întâlnească un băiat de-o vârstă cu el, dar asuprit de un stăpân şi lipsit de posibilitatea de a-şi cumpăra manualele necesare... pe când Costin, venit din România comunistă, are la dispoziţie tot ce-i trebuie. Ruşinat, băiatul îşi schimbă atitudinea faţă de învăţătură.


Un personaj negativ (cel puţin la început) e şi Voicu Stoenescu, din clasa a doua, care nu e în stare să ajungă la timp la ore (Caricatura). Colegii îi pun caricatura la gazeta de perete, iar Voicu, supărat, o fură şi încearcă s-o distrugă. Nu reuşeşte, desenul se dovedeşte indestructibil, ba chiar capabil de automultiplicare, aşa că Voicu trebuie să se recunoască învins. Caricatura va dispărea, scoasă de la gazetă de chiar colegii lui, după ce leneşul devine punctual. În Necazurile unei bănci facem cunoştinţă cu cuplul de eroi Nucu - Ducu, doi băieţi certaţi cu disciplina, care vandalizează banca în care stau şi sunt şi ei aduşi pe calea cea bună după nişte întâmplări supranaturale cu obiecte vorbitoare. Pe urmele lui Fănel din prima povestire merge Cătălina (Păţaniile Cătălinei în Împărăţia-Lucrurilor-Neterminate). Fetiţa e atât de leneşă, încât nu-i în stare să ducă nimic la bun sfârşit. Ca răsplată i se oferă o călătorie în Împărăţia-Lucrurilor-Neterminate, locul în care toate se fac numai pe jumătate, unde ar fi urmat să devină prinţesă moştenitoare. E o distopie sinistră, unde un om normal nu poate trăi, astfel încât Cătălina se întoarce în lumea reală, decisă însă să renunţe la relele ei apucături.


Printre atâţia copii răi îşi fac loc, mai înghesuiţi, cei buni din bucata Tudoraş şi Baba Iarna. înfruntând elementele naturii, dezlănţuite într-o zi de iarnă aspră, aceştia săvârşesc fapte vecine cu eroismul pentru a ajunge cu orice preţ la şcoală. Onoarea elevilor e salvată.


Schematice de multe ori, prozele lui Mihnea Moisescu sunt desigur tributare ideologiei epocii (la care se poate adăuga, ca o pată de culoare, un anume soi de naţionalism incipient manifestat în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej). Construcţiile de tip SF sunt naive şi adesea lipsite de grăuntele de verosimilitate necesar pentru a construi o povestire bună, dar pieselor nu li se poate nega un anumit dinamism care trebuie să fi stârnit interesul cititorilor de acum peste 50 de ani.







Ediţia este bogat ilustrată de Gh. Boţan.

miercuri, 4 martie 2015

☺☺☺☺Marian Coman - Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI)

0 comments
La o privire superficială, care îi dezvăluie cititorului bogate trimiteri bibliografice şi, – vai! –destule vorbe cu chirilice presărate pe pagini, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI) (Polirom, 2013) pare o lucrare de specialitate care n-ar avea de ce să-l intereseze pe laic. La urma urmei, de ce şi-ar pierde cineva vremea cu sute şi sute de file consacrate unui subiect de istorie medievală românească, ba chiar unul limitat parohial în spaţiu şi care acoperă o perioadă de timp relevantă mai mult pentru cărturari. E o întrebare legitimă, dar trebuie să mărturisesc că, fără să fiu istoric, am găsit în carte suficient de multe elemente interesante, care mi-au ţinut trează atenţia, chiar dacă a trebuit să trec mai repede peste bibliografie şi unele texte însoţitoare.

Sarcina pe care şi-a asumat-o Marian Coman, aceea de a studia problema teritorialităţii în raport cu puterea centrală (a domnitorului) în Ţara Românească medievală e foarte dificilă, poate în primul rând din cauza numărului mic de documente care au supravieţuit. Istoricul a parcurs în lung şi în lat un corpus alcătuit din circa 3000 de documente, atâtea câte se cunosc din câte a emis cancelaria domnească în secolele XIV - XVI. La prima vedere pare mult, însă e vorba de două veacuri, oricum, e infim în raport cu volumul textelor din alte cancelarii europene contemporane. Sarcina cercetătorului e aşadar ingrată, dar ea poate fi oarecum uşurată procedând conform logicii surselor (şi nu a susţinerilor proprii) şi evitând erorile metodologice. De altfel dimensiunea epistemologică e bine reprezentată în lucrare, iar unul din subcapitolele cele mai importante se referă la viciile metodologice care pun sub semnul întrebării rezultatele multor istorici, chiar dintre cei mai onorabili.

Una din capcanele care îl pândesc pe cercetător este, apreciază Marian Coman, tendinţa de a privi o epocă istorică mai îndepărtată cu ochii omului de astăzi. De exemplu, poţi cădea în ispita de a crede că un stat feudal recent întemeiat, precum Ţara Românească, ar fi putut avea frontiere atât de bine delimitate (şi protejate) ca cele al unui teritoriu de azi. Nici vorbă de aşa ceva, demonstrează autorul. Ţara Românească era o alcătuire destul de laxă, în care zonele de est (înspre Buzăul şi Brăila de azi) scăpau în bună măsură autorităţii domneşti. De Dobrogea nici nu mai vorbesc, căci ea s-a aflat în componenţa Ţării Româneşti o perioadă de doar câteva decenii, sub Mircea cel Bătrân, şi nu a lăsat amintiri durabile în tradiţia istorică a voievodatului.

Dacă există un element care poate stârni cu adevărat interesul cititorului nespecialist, acela mi se pare a fi acţiunea demolatoare a demonstraţiilor lui Marian Coman asupra unor clişee vehiculate în istoriografia noastră. Am pomenit deja Dobrogea, o posesiune vremelnică a lui Mircea cel Bătrân şi cam atât. Cel puţin aşa o arată documentele şi realitatea istorică. Unora dintre noi s-ar putea să le placă mai mult realitatea din filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar asta e o altă chestiune. Revenind la frontiere, una din marotele istoriografiei naţionale a constituit-o existenţa, la hotarele statului meridional românesc, a unui veritabil brâu de fortificaţii menit să ne apere de năvălitori. Frumos construct, însă lipsit de fundament; în realitate, aceste cetăţi erau sublime, dar lipseau aproape cu desăvârşire, iar puţinele existente fuseseră construite mai mult de transilvăneni, pentru a se proteja de atacatorii veniţi dinspre miazăzi.

Un capitol consistent este consacrat judeţului ca entitate politico-administrativă. Tema e destul de actuală, dacă ne gândim la dezbaterile înfocate purtate în anii regimului Băsescu pe marginea unei eventuale desfiinţări judeţelor. Sigur că Marian Coman nu intră în asemenea speţe care ţin de contingent; concluzia analizei lui este că judeţele Ţării Româneşti au fost unităţi mai degrabă fiscale decât politico-administrative. Amatorii de detalii pitoreşti vor în carte găsi şi o listă a vechilor judeţe. În ceea ce priveşte coerenţa şi forţa propriu-zisă a statalităţii medievale a Ţării Româneşti, istoricul ajunge la o concluzie insolită, care îi va fi ofuscat pe mulţi colegi. Mai precis, statul muntean s-a consolidat şi s-a centralizat sub influenţa, ba chiar datorită acţiunii Imperiului Otoman. Cu alte cuvinte, turcii, despre care se susţinea în mod tradiţional că au avut o acţiune dizolvantă (oamenii răi ai istoriei noastre, vezi bine!), au lucrat pentru mărirea coeziunii statale a Ţării Româneşti.

Pun capăt aici acestei postări despre cartea lui Marian Coman, dar n-am făcut decât să pomenesc câteva din multele teme abordate în contextul general al discuţiei despre teritorialitate. Detaliile contează mai puţin, deşi demonstraţiile, pline de rigoare, pot fi urmărite chiar şi de către cititorul nespecialist. Bunăvoinţă să avem. Şi – nu în ultimul rând – să fim dispuşi să acordăm atenţia meritată unor teorii care pun sub semnul întrebării multe din ideile vehiculate în cărţile de istorie de la noi, ca să nu mai vorbesc de creaţiile artistice din perioada naţionalist-ceauşismului.