miercuri, 27 mai 2015

☺☺ Pearl S. Buck - Pavilionul femeilor

1 comments
Ne putem imagina senzaţia pe care au stârnit-o în perioada interbelică, prin exotismul temelor şi al situării, romanele lui Pearl S. Buck, fie şi în traducerea adesea şchioapă a lui Jul. Giurgea. Probabil că în zilele noastre, cu lumea micşorată şi sincronizată, interesul acesta s-a mai domolit, mai ales că temele romanelor misionarei americane au cam căzut în desuetudine. Pavilionul femeilor (Polirom, 2015) pare să nu contrazică asemenea afirmaţii, chit că autoarea îi confecţionează cărţii un început în forţă. E o întâmplare demnă să alcătuiască una din acele ştiri picante care fac o clipă obiectul atenţiei publicului. Doamna Wu, soţia unui bogătaş chinez, a împlinit 40 de ani. Banal, până aici. Cu această ocazie, ea decide să pună capăt vieţii intime duse (nu fără unele satisfacţii) alături de soţul ei de-o viaţă. Nici treaba asta nu-i în sine mare scofală, cu atât mai mult cât, înţelegem din carte, o sarcină la o asemenea vârstă ar fi fost rău privită în societate. Elementul care dă zvâcul poveştii e decizia doamnei Wu de a alege pentru bărbatul ei o concubină care să-i ţină locul în pat.  

Nu e o hotărâre luată în pripă, ci cu chibzuinţă şi metodă, iar înlocuitoarea e selectată cu grijă din rândul orfanelor curate, ba i se dă şi un nume (Xiuming), căci până atunci fusese anonimă. Doamna Wu este – textul bate şaua de pricepe tot cititorul – o înţeleaptă care înţelege bine atât vârstele femeii şi bărbatului, cât şi raporturile sociale într-o societate încă deosebit de conservatoare (China epocii interbelice Kuomintang). O avem în permanenţă ca etalon pentru înţelepciunea doamnei Wu pe prietena şi cuscra ei, doamna Kang, opusă în mai toate privinţele proaspetei cvadragenare.

Viaţa familiei Wu este în esenţă patriarhală, cu raporturi bine stabilite intre soţi, părinţi şi copii şi, mai ales, între bărbaţi şi femei. Că edificiul social şi familia tradiţională încep să mai crape pe la încheieturi se vede totuşi mai peste tot. Rulan, cea de a doua noră a doamnei Wu, e un fel de feministă in nuce; cel de al treilea fiu, Fengmo, are cu Linyi o căsnicie cu unele elemente moderne; în fine, acelaşi Fengmo va sta un timp în America şi va porni, la întoarcere, o campanie de alfabetizare (privită de altfel cu suspiciune de localnici). Doamna Wu navighează cu echilibru printre aceste provocări şi face faţă imperturbabilă dramelor de familie. E, doar, o femeie înţeleaptă şi cu şcoala vieţii.

Probabil nimic n-ar fi scos-o din ale ei pe onorabila matroană dacă n-ar fi fost fratele André, un ciudat misionar creştin pripăşit în oraş. Nu că doamna Wu n-ar mai fi văzut misionari (nefericita soră Hsia, străină şi ea, e o contrapondere slabă a lui André), dar acesta e altfel şi exercită asupra ei o influenţă neobişnuită. André e singurul element perturbator semnificativ din viaţa acestei femei, iar când acesta moare, asasinat de nişte răufăcători, lucrurile nu se liniştesc, ci mai degrabă dimpotrivă. Călugărul continuă să viziteze reveriile doamnei Wu, care stă de vorbă cu el şi primeşte de la el comunicări mistice. Nu e chiar ca în Justiţia română. Secţia corecţională, unde învârtitul mesei o aducea înapoi pe sora moartă, cititoare din Iminescu şi Victor Cucu a femeii Caliopa, dar nici prea departe de asta.

Dacă cititorul va fi atras de unele episoade interesante din viaţa familiei Wu (cu elementele exotice de care pomeneam de începutul postării), el are toate şansele să fie plictisit de lungile pasaje care relatează interacţiunile dintre doamna Wu şi spiritul lui André. Dacă adăugăm la asta stilul autoarei, cu binecunoscutul lui aer gnomic-biblic destul de bine redat în traducere, el însuşi un factor de risc la capitolul „interes de lectură”, bilanţul nu e prea încurajator. Ca experienţă, la aproape 70 de ani de când a apărut, romanul nu e totuşi rău-rău, dar am fi ipocriţi să ne prefacem că nu-i vedem ridurile.

miercuri, 6 mai 2015

☺☺ Barbu Cioculescu - Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică.

0 comments
Titlul vădit oximoronic Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014) aparţine volumului de memorii publicat de Barbu Cioculescu, fiul mult mai celebrului (şi pesemne mai înzestratului) Şerban. Natura nu­-şi răsplăteşte de regulă culmile intelectuale cu progenitură de acelaşi calibru; e suficient să ne gândim la Baruţu Arghezi, născut în acelaşi an cu Barbu Cioculescu (1927). E adevărat că cel de al doilea se naşte la Paris, unde părinţii lui erau plecaţi la studii doctorale, dar capitala Franţei, părăsită la o vârstă foarte fragedă, nu-i lasă amintiri directe literatului de mai târziu. Această lacună, perfect explicabilă de altfel, e compensată prin notațiile privitoare la casa Murineanu din Găieşti, oraşul primilor şapte ani de viaţă, pe care copilul o părăseşte odată cu mutarea definitivă a Cioculeştilor în Capitală. Memorialistul consemnează episoade banale, figuri din urbe, animale, tovarăşi de joacă, în fine, nimic care să stârnească interesul durabil al cititorului.

Marea cotitură are loc la mijlocul anilor 1930, cu stabilirea în casa din Cotroceni, la celebra adresă Dr. Turnescu nr. 5. Bucureştii interbelici, în plină efervescenţă, îl impresionează pe copil şi pe puber, care ajunge elev al liceelor Lazăr şi, mai apoi, Sf. Sava. Suntem martorii anilor de formare, aflăm ce citea elevul Cioculescu, cum îşi petrecea vacanţele (notăm sejururile la casa Societăţii Scriitorilor Români de la Buşteni sau pe litoral, la Carmen Sylva) sau care erau raporturile cu rudele şi prietenii părinţilor. Memorialistul se pretinde, cu cochetărie, uituc, în realitate, o scuză pentru selectivitatea pe care nu i-o poate interzice nimeni. Paginile sunt dense, populate cu o bogăţie de personaje şi întâmplări, uneori pitoreşti, cu poantă, deşi impresia generală e cea de bazar, de tarabă cu mărunțișuri. E drept şi că nu ai prea des ocazia să citeşti cum sunau la telefon vocile unor celebrităţi din lumea culturală precum Rebreanu sau Alexandru Rosetti sau să ţi se relateze o discuţie purtată în tramvai cu ditamai Ion Barbu.

Vârsta de aur se încheie odată cu evenimentele de la 23 august 1944 (Sfârşit de vară în Eden este titlul capitolului respectiv), la vila de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru, unde Cioculeştii se refugiaseră din calea bombardamentelor începute în primăvara anului respectiv. După asta vremurile „se închid” şi se instalează treptat noul regim. Viaţa continuă, evident; studiile de Drept, începute în 1946, trebuie întrerupte pentru că studentul este eliminat din facultate. Va trăi ani de-a rândul din slujbe umile, de normator pe la diferite întreprinderi şi cooperative, apoi de corector la edituri. Îşi va manifesta talentul literar, va scrie versuri şi istorie literară. Volumul e plin de altfel de citate din propria operă poetică. Nu-i aici locul unei evaluări estetice, dar fără îndoială că selecţia ar fi putut să lipsească sau să fie măcar mai riguroasă. Printre atâtea întâmplări şi meandre de existenţă, este loc şi de iubit (mare iubitor al sexului frumos, el are parte de două mariaje), chiar dacă memorialistul îşi pune în mişcare, convenabil, uitucenia şi ne dă puţine detalii explicite.

Prin natura materialului, prin datele existenţiale ale autorului Amintirile unui uituc puteau fi un excelent volum de memorii. Zic „puteau”, căci nu sunt. Stilul prolix, cu veşnice şi agasante piruete, cu numeroase reveniri asupra unor pasaje anterioare (reproduse câteodată ad litteram, de zici că s-a greşit paginaţia) face lectura dificilă fără a adăuga valoare. Multe pagini sunt marcate de pedanterie, de glume de belfer care aşteaptă parcă reacţia clasei la un mot d’esprit, cu paradă de erudiţie vană. Anexele cărţii sporesc impresia de redundanţă, căci conţin articole publicate în anii din urmă în care autorul reia episoade deja istorisite în corpul Amintirilor... Abundentele greşeli de tipar scad şi ele din valoarea cărţii, la fel scăpările de tot felul. Dacă într-un loc aflăm că Mihai (Ică) Antonescu era prim-ministru sub Ion Antonescu, altundeva ne este evocat damnatul Adrian... Leverkusen din celebrul roman al lui Thomas Mann. Şi noi, care cunoşteam numele de Leverkusen mai mult graţie echipei de fotbal din oraşul respectiv...

În ansamblu, Amintirile unui uituc pot prezenta interes pentru materialul pe care îl conţin, mai puţin pentru modul în care este expus acesta, în ciuda unor momente pitoreşti, de mare vioiciune. Adăugarea secţiunii de fotografii de la sfârşitul cărţii a fost o idee bună. Sunt frumoase paginile despre prietenia dintre părintele autorului şi Vladimir Streinu (nenea Nicu; să nu uităm că îl chema în realitate Nicolae Iordache), prietenie care îşi găseşte o paralelă în cea de mai târziu dintre Barbu Cioculescu şi Alexandru George. E mult, e puţin, rămâne s-o spună „lectorul” căruia i se adresează, obsesiv și adesea direct, memorialistul uituc.