sâmbătă, 27 iunie 2015

☺☺☺ Jean des Cars - Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea

0 comments
E firesc, într-o lume agitată de baubaul expansiunii ruseşti, exploatat de altfel oportunist pe scena politică românească şi de aiurea, ca o carte de istorie popularizată precum Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea a lui Jean des Cars (Corint, 2014) să prezinte interes pentru cititor. Asta se întâmplă nu doar din cauza reverberaţiilor contemporane ale unor teme(ri) vechi, ci şi dintr-un motiv intrinsec istoriei Rusiei, fascinantă de-a dreptul prin galeria de autocraţi alcătuită de marea ei familie domnitoare de până la 1917. Rusia e Rusia, nu-i o Elveţie plicticoasă şi are nu doar o Siberie amplasată convenabil pentru represiune, ci şi un şir nesfârşit de drame spectaculoase la nivel înalt. De la filicidurile unui Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare la paricid (Pavel I) sau la uciderea, cel mai probabil la ordinul Ecaterinei a II-a, a lui Pavel al III-lea la orgiile sexuale ale aceleiaşi ţarine sau la tenebroasele afaceri rasputiniene ale ultimilor ani ai lui Nicolae al II-lea totul poartă însemnul ororii glamour.

Jurnalist de felul lui, istoriograf perfect imun la pedanteria care îl pândeşte pe istoricul de meserie, des Cars pare autorul ideal pentru o asemenea carte, care nu-i o sarcină uşoară pentru nimeni. E vorba de un material imens care se întinde pe mai mult de un mileniu, dacă luăm în considerare şi cealaltă mare familie domnitoare a ruşilor, Rurikizii, al căror ultim vlăstar se stinge în 1598. Fără o deosebită putere de sinteză n-ai cum să scrii o asemenea lucrare. Din fericire, autorul francez o are.

Astea fiind zise, nu ne rămâne decât să ne punem în fotoliu, în pat sau unde ne place nouă mai mult să stăm când citim şi să parcurgem, cronologic, şirul domniilor unor cnezi, apoi ţari/împăraţi. Sigur că partea leului o iau cei mari şi memorabili, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a şi chiar Nicolae I („ţarul de fier”), rămas în istorie mai puţin prin marile lui realizări şi mai mult printr-o domnie îndelungată şi plină de teroare absolutistă, încheiată cu pierderea războiului Crimeii. Capitole mai scurte, potrivite cu lungimea domniei şi importanţa suveranului, au de pildă Ana, Petru al II-lea, Petru al III-lea sau fiul acestuia din urmă, Pavel I. Paradoxal poate, capitolele consacrate celor „mari” sunt mai puţin interesante decât ale rudelor lor de mai mică importanţă. Acest efect paradoxal se datorează probabil faptului că cititorul a fost mai expus la faptele celor din prima categorie, aşa că nu prea e loc de mari noutăţi. Şi mai e şi Henri Troyat, cunoscutul specialist în istorie rusă şi biograf al atâtor capete încoronate. Fără a-l acuza pe des Cars de plagiat – nu am dovezi pentru aşa ceva – nu pot să nu observ cum el urmează adesea îndeaproape relatările lui Troyat.

Bogăţia materialului e desigur imensă şi trebuie făcută o selecţie inteligentă pentru ca publicul să rămână cu ceva. Jean des Cars are meritul de a fi scos în evidenţă o serie de permanenţe ale istoriei marelui imperiu. Una din acestea e eterna chestiune e reformelor, aflată pe tapet de la Petru cel Mare încoace. Cu câteva excepţii notabile (Nicolae I e una din ele), toţi ţarii fac (sau intenţionează să facă) reforme, unele necesare şi reuşite (ca la Alexandru al II-lea, „reformatorul condamnat), altele mai zbanghii (Pavel I). Pe un plan mai degrabă metafizic, altă permanenţă a istoriei ruse e aşa-zisa temă a regelui dispărut, existentă de altfel şi în Occidentul medieval, unde germanii refuzau de pildă să admită ca Frederic Barbarossa ar fi murit şi spuneau că el continuă să-şi ducă zilele pe o insulă în aşteptarea revenirii; la fel cu Sebastian, pretendentul la tronul Portugaliei din secolul al XVI-lea. La ruşi, ţara e cutreierată de pretinse reîncarnări ale unui Ivan al VI-lea sau Alexandru I, pentru a aminti numai două din cele mai cunoscute exemple. Până la fiii locotenentului Schmidt din Ilf şi Petrov nu mai e un drum prea lung.

Din câte mi-am putut da seama, informaţiile sunt îndeobşte corecte, deşi există şi greşeli (Ivan cel Groaznic nu era fiul lui Ivan al III-lea, ci al lui... Vasile al III-lea; o eroare privind vârsta Ecaterinei a II-a la un moment dat etc.) Poţi trece peste asemenea scăpări şi te poţi bucura de ansamblu, în care există destule elemente mai puţin cunoscute publicului larg. Unul dintre acestea se referă la soarta tragică a familiei ultimului ţar. Nu mulţi ştiu că guvernul provizoriu iniţiase tratative cu englezii pentru a-i transfera pe ultimii Romanovi în Marea Britanie, dar perfidul Albion s-a spălat pe mâini. După asta fereastra de oportunitate s-a închis, au venit bolşevicii la putere şi i-au masacrat.

miercuri, 24 iunie 2015

Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună

0 comments
Până şi mulţi din cei cu cunoştinţe sumare de istorie ştiu că Uniunea Sovietică a deceniului 1930-1940 a fost un spaţiu a unor orori greu de imaginat, al căror punct culminant se atinge cu ocazia marilor epurări din perioada 1936-1938. Paradoxal, în contrast izbitor cu grozăviile care afectau milioane de indivizi (cu familiile lor cu tot), viaţa artistică înfloreşte în aparenţă. Se dă „liber” la imperialistul jazz, spectacolele cu dans şi revistă se înmulţesc. Toată lumea cântă, râde şi dansează, după cum o spune cu cinism titlul unui film muzical celebru în epocă. Încununarea sinistrului oximoron viaţă/artă o reprezintă, poate, celebrele cuvinte ale lui Stalin „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună.”.

Viaţa asta „mai veselă şi mai bună” e reflectată într-o producţie pletorică de comedii muzicale feerice şi niciodată inocente ideologic. În eseul But Eastward, Look, the Land is Brighter. Toward a Topography of Utopia in the Stalinist Musical din volumul The Landscape of Stalinism (editori E. Dobrenko şi E. Naiman), Richard Taylor discută câteva din temele frecvente ale genului. Acesta şi-a avut eroii şi, mai ales, eroinele sale. Se detaşează din rândul acestora Marina Ladânina şi mult mai cunoscuta Liubov Orlova (născută, zice-se, din vechii prinţi Orlov). Erau, susţine Taylor, nişte eroine neconvenţionale, potrivite cu noile vremuri (traducerea este a mea):

Trebuie spus şi că nici Orlova, nici Ladânina nu se conformau stereotipurilor tradiţionale ale feminităţii. Deşi Ladânina apărea uneori în costum popular în musicalurile colhoznice, atât ea, cât şi Orlova apăreau şi în îmbrăcăminte „bărbătească” (Ladânina în Mireasa bogată şi Tractoriştii, iar Orlova în Circul, Volga-Volga şi Calea luminoasă), fapt care le desexualiza. Pentru femeile sovietice prinse în dubla capcană a gospodăriei şi maternităţii, pe de o parte, şi a muncii în colectiv, pe de altă parte, lucrul acesta trebuie să fi reprezentat îndeplinirea dorinţei lor utopice. Eroina este întotdeauna înfăţişată la locul de muncă, fie colhoz, fie circ, fie ţesătorie. Ea este prezentată acasă doar atunci când locul ei de muncă este tot acolo, aşa cum se întâmplă cu eroina-cenuşăreasă din Calea luminoasă. Unii critici au susţinut că eroina din musicalurile sovietice este o figură maternă, dar acest lucru nu este adevărat în sensul convenţional al termenului: caracterul domestic lipseşte şi nu există familie, ci doar colectivul ca loc de muncă în microcosmos sau ţara în macrocosmos. Unirea lor se realizează parţial prin utilizarea folclorului şi parţial prin muzică.


În imagine (preluată din volumul citat), reclamă din 1938 la produsele cosmetice Krasnâi mak (Macul roşu) destinate mai ales orăşencelor sovietice... refeminizate.

miercuri, 17 iunie 2015

Cu „T” de la Tristan şi Tom

0 comments

Patima de a căuta surse literare e nu doar frivolă şi plină de incertitudini, ci şi câteodată de-a dreptul frustrantă. Să nu fim însă ipocriţi, plăcerea de a face conexiuni o avem mai cu toţii; ea ascunde ceva din curiozitatea morbidă a celui care se uită pe gaura cheii. Aşa şi cu T.S. Eliot („Tom”, pe când era tânăr şi necunoscut), a cărui viaţă ascunde, dacă dai la o parte colţul cuverturii, o mulţime de legături cu scrisul. Să luăm azi un exemplu wagnerian din tinereţea poetului (preluat din recent apărutul volum Young Eliot: From St. Louis to The Waste Land de Robert Crawford, Farrar, Starus and Giroux, 2015). Textul este tradus şi uşor adaptat de mine pentru cerinţele blogului:

Emily Hale nu era irlandeză, dar e posibil ca Tom, care ulterior s-a străduit destul de mult ca să-i poată trimite un buchet de trandafiri de Killarney, s-o fi asociat cu o baladă irlandeză şi e posibil ca ea să-l fi însoţit la o reprezentaţie cu Tristan und Isolde la Opera din Boston atunci când s-a dus să-i asculte pe Edoardo Ferrari-Fontana în Tristan şi pe Margarete Matzenauer în Isolde în producţia de la 1 decembrie 1913. Tom, ca şi prietenul lui Jean Verdenal, găsea opera Tristan und Isolde profund mişcătoare; mai târziu, în contextul unei puternice dorinţe erotice, el a citat în The Waste Land versurile în care Tristan, în primul act al operei lui Wagner, tânjeşte după iubita lui irlandeză:

Frisch weht der Wind
Der Heimat zu
Mein Irisch Kind
Wo weilest du?
[Proaspăt adie vântul/Spre patrie/Copila mea irlandeză/Unde m-aştepţi tu?]

În poezia lui Tom aceste versuri sunt urmate de un pasaj propriu în care se vorbeşte despre dăruirea unor zambile unei „fete” şi despre imposibilitatea de a te mişca sau a vorbi din cauza unei emoţii puternice. El revine apoi la Tristan und Isolde pentru sentimentul mării „întinse şi pustii” care îi desparte pe îndrăgostiţi: „Öd’ und leer das Meer” [Întinsă şi pustie, marea].

În imagine (preluată din carte), Emily Hale, muza lui Tom, în fotografia ei favorită, făcută în epocă (1914).

vineri, 12 iunie 2015

☺☺ Cristian Teodorescu - Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui

2 comments
Cristian Teodorescu e autorul a două romane deloc rele (despre care am scris aici şi, respectiv, aici), aşa că se explică graba cu care am citit cea mai rentă producţie a sa, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, apărută în primăvara asta la Cartea Românească. E şi acesta un mod de a merge la pomul lăudat, e drept că nu cu sacul, ci cu blogul. Că recolta s-a dovedit de data asta modestă e o altă problemă; autorul şi-a făcut datoria, scriind cartea, iar cititorul, aşijderea, cu lectura.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui se arată a fi chiar de la primele pagini o scriere de actualitate; pledează pentru asta plasarea acţiunii în România post-decembristă, abordarea unor teme mereu calde, de nu fierbinţi (revoluţia, capitaliştii autohtoni şi problemele lor, simbioza dintre politic şi economic şi – obsesie naţională de care n-o să scăpăm prea curând – fosta Securitate şi oamenii ei, instalaţi în posturi confortabile în politica şi economia de care pomeneam). Romanul are, în toată colcăiala asta, un personaj principal din a cărui perspectivă ni se spune povestea; numele acestuia îi este interzis cititorului, care nu are acces decât la porecla Câinele, de la care nu se face nicio abatere în cele două sute şi ceva de pagini.

Câinele, inginer specializat în chimie alimentară, a lucrat înainte de evenimentele din 1989 la un institut de specialitate şi a pus serios umărul la crearea a tot felul de alimente pe cât de odioase, pe atât de sintetice menite, sub vechiul regim, să compenseze lipsa hranei de bună calitate. Căsătorit cu Mari, învăţătoare, tată a doi băieţi, Câinele părea sortit unei existenţe fără surprize. Nimerit în vâltoarea revoluţionară, ba chiar deţinut scurtă vreme la Jilava, omul cade victimă transformărilor care urmează şi ajunge să renunţe la slujba de la institut. Dar nu pentru a îngroşa rândurile cărătorilor de rulmenţi din Turcia sau a pentru a se face taximetrist, nu, omul are o idee măreaţă şi lansează, pe o piaţă atunci virgină, Gastronom, prima revistă de bucătăriseală din România post-comunistă.

Rezist tentaţiei de a povesti cartea. Ea este, în mare, relatarea peripeţiilor Câinelui cu Gastronomul lui, cu un adevărat montagne russe de urcuşuri şi coborâşuri, de la variaţiile de tiraj şi publicitate ale revistei la rateurile sexuale ale protagonistului, urmate de reveniri nesperate. De altfel omului nostru i s-a hărăzit o existenţă agitată, cu destule lovituri de teatru (mă rog, în mica lume dâmboviţeană unde îşi face afacerile). Autorul pare preocupat, în subtext, de morala poveştii pe care o spune. Pentru asta nu pledează simpla prezenţă în titlu a toponimului Şoseaua Virtuţii, din geografia cartierului Militari, ci şi nesfârşitele referiri la Securitate şi urmaşii acesteia, ajunşi acţionarii Gastronomului, aşa-zişii evanghelişti. Cu toate păcatele lui (inclusiv cel al preacurviei), bilanţul etic al Câinelui e unul pozitiv; omul e esenţialmente modest, diferit prin asta de numeroşii parveniţi ai epocii, continuă să locuiască la bloc, în ciuda succeselor ameţitoare, care culminează cu numirea în postul de consilier de ceremonii la Cotroceni.  

Ca şi cum n-ar fi fost destul material de mestecat, romancierul introduce şi elementele ale unei intrigi poliţiste de care se satură el însuşi destul de repede (uciderea, în condiţii misterioase, a lui Leni Surugiu, bătrâna doamnă folosită pe post de ghid în ale manierelor elegante atât de foştii, cât şi de actualii deţinători ai puterii). Pe lângă asta, el umple cu hărnicie pagini după pagini cu relatări de evenimente anodine, de prin redacţia revistei, cu discuţii ale Câinelui cu evangheliştii lui şi cu tot felul de mici întâmplări care nu fac decât să dea senzaţia de talcioc narativ, de aglomerare inutilă de paragrafe. Din cauza asta romanul ajunge să plictisească; e păcat că Cristian Teodorescu, care ne-a obişnuit cu o remarcabilă acribie a detaliului şi cu un perfect control la nivel micro pare să scape din mână ansamblul, care iese dezlânat, fără cap şi coadă. Unde mai pui că evenimentele sunt uneori previzibile, or ce poate fi mai rău în roman decât aşa ceva...


Ar fi totuşi nedrept să nu trecem nimic la rubrica reuşitelor. Mi-au plăcut interacţiunile (un termen mai bun n-am găsit) protagonistului cu... bustul lui Dobrogeanu-Gherea, unul din puţinele elemente metafizice, alături de hiperosmia ocazională a Câinelui, cu care ne întâlnim în carte. E totuşi cam puţin şi riscăm să ne vedem în situaţia de a trece şi acest roman în categoria, bine reprezentată, a romanelor contemporane proaste scrise, paradoxal, bine.

marți, 9 iunie 2015

Un îndrăgostit de logică merge la Scala

1 comments
În preajma Crăciunului 1927, cunoscutul istoric Constantin C. Giurescu, pe atunci aflat în plină afirmare academică, face o călătorie de plăcere în Italia şi Franţa însoţit de tânăra lui soţie, fiica lui Simion Mehedinţi. Cuplul, care nu manifestă o pasiune deosebită pentru muzică, bifează totuşi un spectacol de operă. E o reprezentaţie cu Gianni Schicchi de Puccini la Teatro alla Scala de la Milano. Relatarea e succintă şi nu lasă loc de echivocuri. Citez din Amintirile autorului, publicate cinci decenii mai târziu:       

La Scala, avem locuri nu la parter care, se pare, sunt foarte scumpe, ci la balcon. Se vede şi se aude totuşi foarte bine. Piesa e Gianni Schicchi. Nu mi se pare grozavă. Trebuie să mărturisesc de altfel că nu sunt partizanul acestui gen de spectacol care e opera, amestec de teatru şi de muzică. Prefer teatrul separat şi muzica, de asemenea, separat. Mi s-a părut întotdeauna ciudat că un actor e pe punctul de a muri pe scenă şi totuşi timp de cinci minute cântă. Sau un altul, care cere cântând, o bucată de pâine şi un cârnat. Poate că greşesc, dar n-am admirat niciodată lucrurile nelogice.

Sigur că nu tuturor ne place Puccini (sau această operă în mod special). Atitudinea îngustă faţă de arte surprinde totuşi, mai ales că e vorba de un istoric care ar fi putut să ştie câte ceva despre tragedia antică, ea însăşi un soi de amestec de teatru şi de muzică. Dar cu gustul omului nu te joci!

În imagine, un poster cu Gianni Schicchi din anii 1920 (de aici).

miercuri, 3 iunie 2015

Stelian Filip - Azi pitic mâine voinic

1 comments
Chiar dacă lipsa unei virgule din titlu face formularea să şchioapete un pic, e limpede că în volumul de versuri Azi pitic mâine voinic de Stelian Filip (Editura Tineretului, 1963) găsim poezii ale vârstei de început, văzută în tranziţia ei spre stadiile mai mature ale vieţii. De altfel autorul (născut în 1924, mort în 2010, poet minor, fabulist şi epigramist în anii comunismului) începe, sistematic, cu una din etapele timpurii ale explorării cognitive a lumii înconjurătoare. E vorba de vârsta primilor paşi (Măsurătoare, unde „Micul dop/A pornit-o hopa-hop/Spre-a vedea, neapărat/Cât măsoară casa-n lat). Odată pornit pe drumul dezvoltării, copilul (băiat, fetiţă, ce-o fi) e aruncat într-o lume mai degrabă idilică, cu furnici care construiesc muşuroaie, cu fluturi feerici sau albine care lucrează într-o „colectivă”, căci abia se încheiase cooperativizarea agriculturii (Muntele, Fluturaşul, Stupul).







Suntem în primii ani ai deceniului al şaptelea al secolului trecut, iar ecourile realismului socialist în versiunea sa dură persistă. Fluturaşii ca fluturașii, dar nimic nu e inocent. De la insectele simpatice poetul virează, brusc, pe roşu (sic!): „Mi-am făcut un pui de steag/Roşu, de hârtie/Are beţigaş de fag/Cum îmi place mie” (Steguleţul). Odată precizat mai bine cadrul ideologic al jocului, intră în scenă meşteri-copii, miniaturi ai viitorilor adulţi chemaţi să edifice industria naţională: Alexandru şi cu Nicu/(Meşterul şi ucenicu’)/Robotesc de dimineaţă/C-un desen întins în faţă/[...]/Un tractor/... Dintr-un mosor!” (Tractorul). În Discuţie tehnică, copilul (probabil de vârstă preşcolară) ţine să afle „ce-i acela un baraj”, apoi dialogul glisează spre hidrocentrală („Dar hidrocentrala ce-i?”; i se explică, printr-o metaforă, că „E-o maşină/De lumină”). Exemplul cel mai la îndemână e cel al hidrocentralei de la Bicaz, realizare de vitrină a epocii Gheorghiu-Dej.




De la baraj şi hidrocentrală trecem, natural, la electrificare, realizată (şi) la ţară de Muncitori de la oraş. După atâtea exemple pozitive, nu mai miră pe nimeni că visul fratelui mai mic este să ajungă pionier, la fel ca fratele mai mare (Primul vis).


Ultima treime a cărţii conţine poezii cu tentă fabulistică, versificaţii în care contează mesajul etic. O fetiţă e sancţionată pentru că exagerează plângând pentru o bubă minoră (Plângăreaţa), lui Sănducu i se pune în faţă exemplul trist al unui balon care, umflându-se cu trufie, sfârşeşte prin a pocni (Fabulă cu un balon). În Interviu cu Bebişor, e ridiculizat un copil care nu apreciază la justa lui valoare mersul în tabără şi vrea să vină... mămica (Deci eşti foarte mulţumit?/Da. Aicea totu-mi place,/Dar regret că n-a venit/Şi mămica... să mă-mbrace!”). Poftind la seminţe de dovleac, un băiat rămâne cu mâna prinsă în bostanul pe care îl perforase, fiind prins de stăpâna culturii (Cursa), iar în La telefon un elev se dă drept propriul său tată, dar cade în capcana deixisului comunicaţional (Cine vă vorbeşte?/Parc-aş fi chiar eu?/Nu! Aici, fireşte,/Este... tatăl meu!). Urma scapă însă turma, pardon, cârdul, căci în Şchiopu’ o fetiţă, dovedind talent de veterinar, salvează un pui de găină care îşi rupsese un picioruş.

Dând Cezarului ce era, incontestabil, al lui, Stelian Filip scrie versuri ireproşabile metric, cu o mecanică demnă de Bolintineanu, stereotipe prin teme şi imagini, în ciuda încercărilor de a realiza scene dinamice, cu multă animaţie. Volumul este bogat ilustrat cu desene de Dumitru Negrea.