duminică, 26 iulie 2015

☺☺☺ Gheorghe Florescu - Confesiunile unui cafegiu

2 comments
N-am întâlnit până acum o carte (sau un film, totuna) al cărei erou să fie un primitor-distribuitor. Ficţiunea preferă meserii mai spectaculoase (poliţist, medic, avocat sau chiar... artist) şi ignoră asemenea ocupaţii cu valenţe hermetice evidente. Noroc cu Confesiunile unui cafegiu (Humanitas, 2008), volumul memorialistic al lui Gheorghe Florescu, urmaşul bucureştean cu strămoşi olteni ai renumiţilor negustori de cafea armeni din Capitală. Născut prin mahalaua (azi în cea mai mare parte dispărută a Dudeştilor), autorul îşi începe legendara carieră comercială în 1964, la douăzeci de ani... ca primitor-distribuitor, pentru a ajunge, după o ascensiune remarcabil de rapidă, şeful magazinului de cafea şi coloniale din Hristo Botev 10. Până la dispariţia sa în urma prăbuşirii întregii clădiri în timpul marelui cutremur din 1977, magazinul ar fi fost un ţinut al făgăduinţei, unde amatorii de cafea se puteau aproviziona cu celebrul sortiment Avedis, obţinut de Florescu prin prăjirea boabelor după reţeta armeanului Avedis Carabelaian.

În teorie, şi mai ales la distanţă de decenii, toate acestea nu spun mare lucru. Trebuie să ne transpunem însă în condiţiile epocii, când întregul comerţ era sub controlul (şi, în definitiv, în posesiunea) statului comunist, care supraveghea strict, prin oamenii săi de încredere, importul şi distribuţia delicateselor, în rândul cărora cafeaua se afla la loc de frunte. Nu e de mirare să găsim în paginile cărţii o faună foarte variată şi numeroasă reprezentată de şefii diferitelor departamente comerciale, ai depozitelor de marfă, de primari şi adjuncţii lor, mulţi dintre ei membri acoperiţi ai Securităţii. Trebuia câştigată bunăvoinţa tuturor, trebuia navigat prin apele tulburi şi periculoase ale relaţiilor cu clienţii de tot soiul. Potrivit relatării memorialistului, el reuşeşte foarte bine acest lucru, ba chiar fără a deveni informator al „organelor” şi va trebui să-l credem până la proba contrarie.

Şi iarăşi va trebui să-l credem pe Gheorghe Florescu (chiar dacă ne vine, poate, greu) atunci când el susţine că preocuparea lui de căpetenie nu era să facă avere (într-o lume, cea a comerţului „socialist” în care fiecare se străduia să apuce cât poate), ci să-şi servească clienţii cu produse cât mai bune, mărfuri ce păreau să provină din lumea interbelică şi care se găseau tot mai dificil. Fire de artist, dar fără să piardă niciodată simţul proporţiilor şi al propriei sale poziţii sociale, Florescu cultivă în anii 1970-1980 o clientelă formată din numeroşi oameni de artă, scriitori, actori, avocaţi, ba chiar închiriază în blocul de pe Hristo Botev o garsonieră ce devine loc de întâlnire la o cafea Avedis şi la o şuetă cu bancuri vinovate pentru o bună parte a boemei bucureştene. Securitatea pare să tolereze toate acestea - ni se dă de înţeles că graţie peşcheşurilor împărţite de cafegiu.

Cutremurul din 1977 aduce sfârşitul aventurii de cafenea artistică. Dispariţia fizică a clădirii aduce după sine mutarea negustorului, mai întâi la un mare magazin recent deschis în Pantelimon, pe care autorităţile comuniste nu reuşeau să-l aprovizioneze corespunzător pretenţiilor, apoi iar în centru, pe strada Sfinţilor. Degeaba - vremurile din Hristo Botev nu se mai întorc; dimpotrivă, sunt timpuri din ce în ce mai grele, dispare cafeaua de calitate, apoi apare obligativitatea amestecării cafelei cu înlocuitori dubioşi şi - dacă mai era nevoie de nenorociri - Florescu este arestat într-o acţiune de anvergură care îi are ca obiect pe „cafegiii” din comerţ. Se alege cu o condamnare la 12 ani, dar iese după numai trei ca urmare a unuia din celebrele decrete de graţiere emise de Ceauşescu. Evident, se poate susţine că omul avea la activ numeroase fapte la limita legii, dacă nu de-a dreptul infracţiuni, după cum e adevărat şi că procesul a fost o simplă înscenare, drept care condamnatul este reabilitat în 2000.

Dacă Confesiunile... lui Gheorghe Florescu au o calitate, atunci ea este capacitatea narativă a autorului lor. Pe întreg parcursul celor circa 500 de pagini avem relatări de întâmplări, mai importante şi mai mărunte, cu zeci şi sute de eroi. Memorialistul pare să-şi fi făcut unele însemnări, dar ţinerea lui de minte este oricum cu totul remarcabilă. Omul nostru este, păstrând proporţiile, un Creangă al zilelor noastre, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea foarte frecventă a paremiologiei. Ce e calitate poate fi uneori şi defect, căci nu rareori proverbele şi zicalele din text sunt de o perfectă banalitate şi par „lipite” cu stângăcie, pentru sporirea caracterului literar.

Meritele Confesiunilor.. stau, cred, în evocarea unei lumi trecute, pe care autorul a apucat-o încă destul de bine (e născut în 1944): vechi cartiere bucureştene, negustorii armeni, evreii (încă numeroşi, simpatizaţi de Florescu, un adevărat filosemit, dacă mi se permite expresia). Păienjenişul securistic al comerţului comunist, din care s-a recrutat numeroşi întreprinzători de succes ai ultimilor ani, e şi el un domeniu bine surprins în carte. Mai rău e când Gheorghe Florescu îşi încearcă vioara lui Ingres a scrisului „cult”. Textul e împănat de stereotipii deranjante (de genul „marea doamnă a culturii”, calificativ aplicat Catincăi Ralea) sau de afirmaţii ce vor să dea savoare, dar nu dovedesc decât cel mult semidoctismul. Ca să citez un exemplu savuros: Îmi aduc aminte de romanul Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon şi de mottoul său: „Cu iaurt, cu gogoşele, te-ai făcut vornic, mişele.” Nu de alta, dar se supără Negruzzi.


Şi bune, şi rele, aşadar, în Confesiunile unui cafegiu, totul e ca cititorul să aibă răbdare şi să trieze boabele... de cafea.

vineri, 24 iulie 2015

☺☺☺ Simona Preda - Patrie Română, ţară de eroi!

0 comments
Ca unul care a scris de multe ori pe blog despre cărţile pentru copii apărute în perioada comunistă, n-avea cum să-mi scape volumul Patrie Română, ţară de eroi! de Simona Preda (Curtea veche, 2014). Autoarea şi-a asumat implicit obiectivul ambiţios de a realiza o sinteză a literaturii destinate copiilor din intervalul 1948-1989, iar când zic „literatură” înţeleg un concept mai larg decât cel de beletristică, anume acela de corpus de texte: proză de ficţiune, poezie, reviste, manuale şcolare. Tema, mai rar abordată la noi (după câteva tentative timide de la începutul anilor 1990), e dificilă din cauza vastităţii materialului primar şi a complexităţii sale. Mai niciodată inocentă, vehicul propagandistic nu rareori subtil şi mai eficient chiar decât corespondenta sa pentru adulţi, literatura destinată copiilor relevă o complexitate tematică remarcabilă pe care analistul perspicace e chemat s-o dezghioace cu răbdare.

Din fericire, Simona Preda pare să dispună de o bună parte din calităţile necesare unei asemenea întreprinderi. Ea grupează materia pe două axe. Mai întâi, o dimensiune cronologică care ar cuprinde trei etape mari: 1948-1964 (realismul socialist hard line, cu puternice nuanţe sovietizante în capitolul În luptă pentru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!), 1964-1971 (naşterea comunismului naţional, deriva înspre literatura istorică bine ghidată, à la Dumitru Almaş - Eusebiu Camilar, în Partidul, Ceauşescu, România!) şi 1971-1898 (continuarea tendinţei din etape anterioară, la care se adaugă cultul familiei prezidenţiale în Eroul între eroi). Există apoi o dimensiune tematică ce îşi propune să degajeze marile subiecte şi dominante ideologice conceptuale al căror amestec caracterizează, în proporţii cantitative şi calitative diferite, aceste etape. O enumerare sumară, bazată pe subcapitolele din cartea de faţă, ar cuprinde mimetismul faţă de modelul sovietic (cu corolarul prietenia româno-sovietică, lupta de clasă ca motor al istoriei, ilegalistul-erou, mitul cetăţii asediate, elementele protocronice, venerarea conducătorilor contemporani etc.

Desigur, chiar dacă etapizarea e greu de contestat, etichetele puse de autoare nu sunt întotdeauna cele mai fericite (mai ales dacă ne gândim la perioada 1964-1971), iar lista de teme şi concepte e desigur incompletă. Documentarea exemplelor se face pe baza analizei unor texte primare, documente de partid, articole din presa pentru copii, manuale de epocă (instructiv, ca să aleg un exemplu la întâmplare, modul in care evoluează prezentarea zilei de 30 decembrie în cărţile şcolare). Câteva studii de caz adaugă informaţii concrete, cantitative (e vorba mai ales de revistele Cravata Roşie şi Cutezătorii). De o atenţie deosebită se bucură două din cărţile care atinseseră o uriaşă popularitate în anii comunismului, Cireşarii lui Constantin Chiriţă şi Să stăm de vorbă fără catalog de Mircea Sîntimbreanu (din câte ştiu, scriitorul folosea pentru nume forma cu î din i). Sunt cărţi pe care Simona Preda le-a citit în copilărie şi pe care recunoaşte că le-a apreciat - de altfel introducerea în text a unei dimensiuni subiectiv-memorialistice face prezentarea mai atrăgătoare pentru cititor. Să nu uităm că adeseori aceste cărţi sunt teze de doctorat pregătite în grabă pentru tiparul de masă; a le face mai palatabile publicului (fără a sacrifica rigoarea) nu poate fi decât un efort lăudabil. Acelaşi efect îl are şi analiza iconografiei, însoţită de reproduceri.

Sunt, aşadar, destule lucruri bune şi interesante în această carte, dar, ca să nu cădem în festivism, să spunem câte ceva şi despre părţile mai slabe. Dacă studiile de caz luate din publicistică sunt solide şi foarte bine documentate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cărţile asupra cărora se insistă ceva mai mult. Din deceniul al şaselea istoricul nu crede de cuviinţă să discute mai pe larg vreun roman, cu excepţia Cireşarilor, carte prezentată însă ca aparţinând mai degrabă deceniului al optulea, când a fost reeditată. Cu un minim efort s-ar fi putut găsi numeroase exemple reprezentative pentru anii 1950; bunăoară Marea bătălie de la iazul mic de Octav Pancu-Iaşi (despre care am scris mai demult aici) sau Tabăra din munţi de Gellu Naum (aici). Romanele sadoveniene pomenite în text (mai ales Mitrea Cocor şi Nicoară Potcoavă) sunt mai mult trageri la temă, ele făcând parte din lista de lecturi şcolare şi nefiind destinate direct tineretului. O temă demnă de interes, peste care se trece extrem de ușor în carte, este fetișizarea realizărilor tehnico-științifice, cu aspectul particular reprezentat de cucerirea spațiului cosmic de către navele sovietice. Mă opresc aici, deşi rămân destule reproşuri de făcut.

Să nu fim însă absurzi. Tema e, ziceam, vastă şi dificilă şi o tratare mai amplă ar fi făcut ediţia mult mai greoaie. Mai e loc pentru cel puțin încă un volum - desigur în măsura în care autorul, editorul şi cititorul sunt interesaţi de aşa ceva.

sâmbătă, 18 iulie 2015

☺☺☺ Constantin Bărbulescu - România medicilor

0 comments


Despre ce e vorba în România medicilor de Constantin Bărbulescu (Humanitas, 2015) ne ajută să înţelegem mai bine subtitlul Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910. E, aşadar, o carte serioasă, la intersecţia unor domenii precum istoria medicinii şi istoria socială şi care acoperă pe deasupra perioada foarte interesantă şi dinamică a primelor decenii din existenţa statului român modern. Este totodată un efort, deloc mic, de a realiza atât o prezentare a lumii rurale de la noi, aşa cum o văd cei chemaţi să-i îngrijească sănătatea, cât şi un portret de grup al primilor noştri membri ai meseriei de medic în perioada în care aceasta se constituie în calitate de corp profesional. De fapt prima o cam presupune pe a doua. Spune-mi cum prezinţi şi în ce lumină vezi situaţiunea şi o să-ţi cam spun cine eşti. 

Material e destul, cu toată precaritatea începutului, el fiind alcătuit de rapoartele întocmite de medicii cu răspunderi oficiale în plase şi judeţe, de medicii militari sau de spital, dar şi de însemnările personale ale unor doctori mai înzestraţi cu darul scrisului şi al reflecţiei. Din prima categorie se detaşează, prin volum şi/sau ascuţimea analizei, textele unor Iacob Felix, Al. Obregia sau I. Bordea, ale unui dr. Sergiu sau ale unora mai puţin cunoscuţi, ca doctorii Chernbah de la Iaşi sau Sabin de la Vâlcea. Tagma memorialiştilor are şi ea reprezentanţi de seamă, ca Nicolae Kretzulescu (din vechea familie boierească) sau doctorii Gomoiu şi Severeanu. Desigur, valoarea literară a unor asemenea lucrări e adesea modestă, dar pe istoric l-a interesat de bună seamă informaţia şi, în parte, retorica expunerii ei. Câteodată însă relatările au un charm anume. Iată un fragment din scrierile doctorului Kretzulescu, care, tânăr medic la 1844, are de înfruntat prejudecăţile vremii:

Alexandru Golescu – Arăpilă –, întors în ţară cu diploma de la şcoala centrală din Paris, fusese numit conductor de şosele şi primise ordin să facă traseul şoselei de la Ploieşti la Câmpina. Pe la iulie 1844, vrând să schimb aerul Bucureştiului, am luat un congediu şi l-am însoţit în lucrarea sa; luasem amândoi o căruţă cu ziua; ajungând la o cârciumă pe lângă Băicoi, şi birjarul cerând a-şi odihni caii, ne-am pus şi noi la umbra căruţei să dejunăm. În acelaşi timp doi negustori care mergeau şi ei spre Câmpina poposiseră sub umbrarul dinaintea cârciumii, se uitau la noi şi, tânguindu-ne, îşi ziceau între dânşii: «uită-te de vezi ce a ajuns astăzi feciorii de boieri, un Golescu care măsoară drumurile şi un Kreţulescu doctor».

În perioada pe care se concentrează lucrarea aceste prejudecăţi au fost depăşite, medicii noştri au revenit cu diplome din străinătate (sau şi le-au luat în ţară, la nou-apărutele universităţi) şi s-au pus pe treabă. Având de a face cu lumea rurală, puternic majoritară demografic, ei scriu despre o mulţime de lucruri: despre condiţiile de viaţă, despre alimentaţie, despre alcool(ism), despre flagelul pelagrei sau despre chestiuni de eugenie. 

Peisajul schiţat de majoritatea raportorilor e adesea sinistru şi capturează pe hârtie o lume subdezvoltată (pe care cineva o şi compară la un moment dat cu cea a zuluşilor africani). Asta nu surprinde; se ştie că Vechiul Regat avea un handicap uriaş în raport cu ţările prospere. Ceea ce frapează totuşi e lipsa de empatie a multora din prezentări care prefigurează poate o tendinţă de desconsiderare a ţăranului care se prelungeşte până azi. Sigur că există excepţii, după cum există şi controverse. Notez, în muntele de rapoarte care deplâng condiţiile de locuit în bordeie, pe cele rare care scot în evidenţă avantajele acestui gen de locuinţă. E un fel de ecologism avant la lettre, după cum tot avantletristă poate fi considerată şi alimentaţia aproape exclusiv vegetariană a țăranului român. Precum domnul Jourdain al lui Molière, care făcea proză fără să o ştie, sătenii de la noi erau vegetarieni sau chiar vegani cu mult înainte ca snobărimea de azi să descopere dietele cu pricina.

În fine, cartea cuprinde o serie de capitole consacrate raporturilor dintre cultura medicală şi cea ţărănească, în care ne întâlnim cu câţiva vindecători celebri în epocă (Marin Vărzaru şi Stoian Buruiană, figuri pitorești) sau chestiunilor de legislaţie şi organizare medicală, din a căror prezentare se poate vedea remanenţa istorică, peste secole, a problemelor societăţii noastre.

România medicilor de Constantin Bărbulescu instanţiază o problemă mai generală cu care se confruntă numeroase cărţi consacrate unor probleme oarecum specializate care apar la editurile noastre. Adeseori asemenea cărţi sunt versiuni prea puţin modificate ale unor lucrări ştiinţifice (de regulă teze de doctorat), ceea ce face ca ele să fie mai greu de mestecat de publicul larg. Din fericire, autorul a făcut eforturi notabile în direcţia accesibilizării informaţiei prezentate, cel mai vizibil fiind introducerea în text a experienţei personale de om care a trăit la ţară şi ştie multe lucruri din experienţă directă sau amintiri. Pentru că tot a venit vorba de nevoia de a-l atrage pe cititorul nespecialist, ar fi fost foarte folositoare introducerea unor notiţe biografice măcar pentru cei mai importanţi medici care furnizează material pentru volum. E adevărat, mulţi dintre ei sunt azi nume de străzi în Bucureşti, mai ales din Cotroceni, dar asta nu ajunge. Drept e că sunt introduse în carte pozele câtorva dintre ei, dar selecţia e arbitrară sau pur şi simplu neinspirată. De exemplu, avem poza lui Mina Minovici (menţionat în treacăt la tema alcoolismului), dar nu avem poza unui Kretzulescu sau Obregia, care figurează în paragrafe consistente. Cu toate astea, România medicilor nu e lipsită de interes pentru cei interesaţi de societatea noastră şi, mai ales, de comparaţii cu stări de lucruri din trecut. Aceştia vor descoperi că uneori diferenţele sunt mai mici decât s-ar crede.

sâmbătă, 11 iulie 2015

G[ellu] Naum - Tabăra din munţi

5 comments
Pentru pescuitorul în apele mâloase ale literaturii pentru copii din anii realismului socialist, romanul Tabăra din munţi de Gellu Naum (Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., 1953) este un vânat rar şi preţios. E aproape o raritate bibliofilă, căci el a fost ulterior renegat de autor şi n-a mai fost reeditat, fiind epurat cu grijă din opera scriitorului (la fel cum face editorul seriei de Opere ce apare la Polirom, unde n-ai să găseşti niciuna din creaţiile „compromiţătoare). Interesantă este şi iniţiala prenumelui, modestă, „G.” cu care e semnată coperta; probabil „Gellu” ar fi sunat prea nemuncitoresc. Să nu uităm că suntem în anul morţii lui Stalin; în spirit acesta e încă cât se poate de viu şi e pomenit cu evlavie de vreo două ori, aşa cum o face de exemplu chiar personajul principal al cărţii:


Cu toţii ne-am pregătit pentru această convorbire, am citit, am învăţat cântece, poezii şi dansuri, am discutat despre lupta Partidului Comunist şi a tovarăşului Stalin. Eu voi avea de povestit o întâmplare pe care am citit-o într-o carte şi care se cheamă „Puterea cuvântului dat”. În ea se arată cum tovarăşul Stalin, pe când lupta în ilegalitate, a înfruntat toate greutăţile ca să vină la timp la o consfătuire unde era aşteptat.


Ca să nu complicăm povestea, Vasile, un bucureştean de vreo 12 ani, pleacă în luna iunie a anului 1950 într-o tabără pionierească undeva la munte, pe valea Teleajenului. Se desparte cu greu de bunii lui amici Vlad şi Grigore (care plecau în altă tabără, la mare), nu înainte de a-şi reînnoi, stilul romanelor de aventuri desuete, legământul de prietenie. Triunghiul acesta de personaje e promiţător, dar Gellu Naum îl rupe din primele pagini ale cărţii; băieţii se revăd abia la sfârşit, pentru a-şi relata impresiile de vacanţă.


Nu-i nimic, pare să ne spună romancierul, îşi face Vasile alţi prieteni în tabără şi într-adevăr, colegi de tabără ca Ştefănică, Neagu, Mustaţă gornistul, micul Gâdea Nicolae sau Alexandru se dovedesc camarazi la fel de destoinici ca cei de acasă. Există, ca în mai toată proza de gen, şi un caz-problemă, Stere, orfan din Galaţi. E un băiat inteligent şi înzestrat, însă traumatismul pricinuit de pierderea părinţilor într-un bombardament l-a făcut individualist şi agresiv. Nu e nimic, colectivul de pionieri se organizează, formează detaşamente şi începe activităţile specifice. Nu e pierdut din vedere nici Stere, care va fi adus pe calea cea bună, desigur cu concursul celorlalţi şi sub îndrumarea instructorului de pionieri, piesă indispensabilă a eşafodajului romanesc. Ba chiar, ceea ce e greu de prevăzut la început, Stere devine bun prieten cu Vasile.


În tabără nu există timpi morţi, copiii sunt angrenaţi în tot felul de activităţi şi iau parte la aşa-zisa „muncă gospodărească” participând sub îndrumarea unui meşter la repararea unui podeţ. Ulterior, în a doua parte a domniei lui Gheorghiu-Dej, termenul folosit va fi „muncă voluntară”, spre a fi înlocuit cu mai naţionalistul „muncă patriotică” sub Ceauşescu. Abundă stereotipurile literaturii realist-socialiste de la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut (evocarea careurilor de pionieri, întrecerile sportive organizate pe modelul sovietic al Spartachiadei, realizarea gazetei de perete şi a colţului viu). Nu lipseşte din peisaj chiaburul din satul vecin şi avem chiar un sabotor odios care încearcă să distrugă nişte jgheaburi pentru transportul buştenilor, neutralizat din fericire de Bălănel, un băiat din sat, care e rănit cu această ocazie şi devine un mic erou.


Nu vom găsi în Tabăra din munţi aproape nimic gratuit sau apolitic. E încă vremea marilor exemple din literatura sovietică pentru copii (la loc de cinste stă Pavlic Morozov, menţionat în carte), iar faptele mari ale pionierilor sovietici sunt prezente la tot pasul. Suntem în 1950, an în care începe războiul din Coreea. Prima parte a romanului se încheie dramatic, cu un anunţ făcut în faţa tuturor de directorul taberei, tovarăşul Radu, care debitează un text luat parcă direct din Scânteia:

Copii — ne spuse el — departe de patria noastră, spre răsărit, e o peninsulă străveche, acoperită de munţi bătrâni şi străbătută de munţi argintii. Acolo locuieşte un popor paşnic şi mândru care, eliberat ca şi noi de către glorioasele Armate Sovietice, pornise să-şi construiască o viaţă fericită. cum acolo bubuie din nou tunurile şi pier copii nevinovaţi. Poporul cel paşnic a luat armele în mână şi a pornit cu vitejie ca să se apere. Numele acestei ţări este Coreea.

Cu greu va găsi cititorul lucruri valoroase în acest roman de peste 300 de pagini. Descrierile de natură, abundente în jurnalul lui Vasile, sunt convenţionale şi plate, personajele nu au relief şi poartă dialoguri nefireşti. Asta pentru a nu mai vorbi de balastul ideologic uriaş. Există în toată poliloghia asta un moment aproape reuşit, cel în care copiii se joacă de-a fachirul şi cobra folosind un biet şarpe de casă inofensiv capturat în împrejurimi. Lectura Taberei din munţi pare totuşi indispensabilă pentru înţelegerea la adevăratele ei dimensiuni a literaturii pentru copii a perioadei cu pricina.



Peste trei săptămâni se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum. Publicarea acestei postări, prea puţin laudativă la adresa uneia din cărţile lui, nu are scopul de a „ciobi” centenarul, ca să folosesc expresia cuiva de pe Facebook. Este o modestă încercare de a privi cu mai multă obiectivitate opera unui autor important. Desenele îi aparţin lui Iurie Darie, ilustrator foarte activ în anii 1950.





miercuri, 8 iulie 2015

Que veut cette musique?

0 comments
Trecând prin marea criză de la cincizeci de ani (al cărei rezultat e „iluminarea” din ultimele decenii ale vieţii, Tolstoi fuge de muzică. Nu pentru că nu i-ar fi cunoscut deliciile, ci dimpotrivă, pentru că se teme că ea i-ar putea răscoli simţurile. Să nu uităm că în Sonata Kreutzer interpretarea muzicii, de altfel foarte senine, a lui Beethoven pare să cimenteze relaţiile dintre amanţi. În eseul lui consacrat lui Tolstoi Stefan Zweig discută pe larg relaţia complicată a clasicului rus cu muzica (traducerea de Eugen Relgis; adaptarea textului pentru blog îmi aparţine):

La fel ca Goethe, ca Platon, el se teme de muzică pentru că ea stârneşte prea tare valurile adânci şi misterioase ale sentimentului său, atacă prea violent nervul pasiunii sale plin de sângele vitalităţii. „Muzica are un efect teribil asupra mea” recunoaşte el. Şi în adevăr, pe când familia sa adunată în jurul pianului ascultă cu plăcere muzica, nările lui Tolstoi încep să palpite, să freamete într-un mod neliniştitor, sprâncenele i se încruntă de parcă el s-ar pregăti să respingă un atac. Resimte o ciudată apăsare în gât. Şi pe neaşteptate se întoarce cu o mişcare bruscă şi se îndreaptă spre uşă. Trebuie să iasă, căci ochii îi sunt plini de lacrimi.

„Que veut cette musique?” spune el odată înspăimântat cu totul de propria-i biruinţă. Da, el simte că muzica vrea ceva de la el, că vrea să-i smulgă, să-i sustragă ceva pe care dânsul e decis să nu-i cedeze vreodată, ceva pe care el îl ţine adânc ascuns în tainiţele sentimentelor. Şi iată că acel ceva începe să fiarbă tot mai tare, e gata să se reverse peste stăvilare. Ceva peste măsură de puternic, a cărei forţă şi impetuozitate îl înspăimântă începe să se agite într-însul. Fără vrere el se simte apucat din adânc, din străfundul ființei sale de valurile senzualismului său şi târât de torentul neînfrânat. Din cauza acestui senzualism excesiv, cunoscut poate numai de dânsul, Tolstoi urăşte sau se teme de orice înflăcărare a sufletului său. De aceea el urmăreşte şi femeia cu o ură de anahoret, nefirească pentru orice om sănătos. [...] Ca şi muzica femeia nu reprezintă altceva decât răul pentru acest spirit antigrecesc, pentru acest creştin artificial, pentru omul acesta care se forţează să trăiască ca un călugăr.

În imagine, o scenă din 1907: Tolstoi asistă la un recital de pian dat la reşedinţa lui de Wanda Landowska, celebra pianistă polonez de mai târziu. Nu ştim cum de a rezistat scriitorul impulsului de a ieşi din cameră. Sursa aici.

vineri, 3 iulie 2015

☺☺☺ Simon Vestdijk - A cincea pecete

0 comments
Pentru amatorii de arte plastice care nu dispreţuiesc romanul de factură istorică, A cincea pecete de Simon Vestdijk (apărută la noi la Editura Meridiane în 1976) are toate şansele să se apropie de lectura ideală. Într-adevăr, ce-şi poate dori cititorul respectiv mai mult decât să se poată întâlni cu figura (ficționalizată, să ne înţelegem) a lui El Greco, cu tablourile lui şi cu nesfârşitele probleme estetico-teologice pe care le ridică ele, toate pe fundalul sumbru al Spaniei lui Filip al II-lea, monarhul habotnic şi posomorât? Romancierul olandez (care, înţeleg, este un adevărat clasic al genului în literatura ţării respective) construieşte cu migală şi mare atenţie la detaliu lumea din Toledo a anilor 1580. Este un peisaj iberic post-reconquista, maurii au fost alungaţi din postura de cuceritori, dar o bună parte din ei rămân să convieţuiască cu noua naţiune dominată şi împărtăşesc cu evreii statutul de cetăţeni de mâna a doua. Scena e stăpânită de o multitudine de binarităţi şi conflicte, ba între facţiuni politice şi religioase, ba între centru (puterea regală cere percepe impozite grele) şi periferie (nobilii provinciali).

Pe lângă amplitudinea eşafodajului istoric, surprinde şi impresionează marele număr de personaje, alegători, cetăţeni, public, cum ar fi zis Caragiale. În planul prim îl avem, desigur, pe pictorul cretan Domenikos Theotokopuli (varianta Theotokopulos a numelui sub care îl cunoaştem mai bine, e discutată într-un interogatoriu luat de către un inchizitor) cu familia lui numeroasă, pestriţă şi neconformistă în raport cu standardele epocii. Într-adevăr, artistul grec hispanizat continuă să fie, în ciuda adeziunii formale la catolicism, un neintegrat, un marginal în raport cu standardele acceptate: are o soţie nelegitimă (Geronima, de la care are un fiu), un alt fiu, maur adoptat (Pablo) şi, ceea ce e mai rău, are multe idei prea libere în raport cu dogma şi o gură prea slobodă. Şi mai ales are un stil artistic aparte care, deşi stârnește interes şi aduce comenzi din partea clienţilor, e prea original pentru gustul multora. Regele, bun cunoscător în ale picturii, va sfârși prin a-l respinge pe artist.

Ceea ce ai putea aştepta de la prima pagină se şi întâmplă. El Greco intră în vizorul atotputernicului Sfânt Oficiu. Motive ar fi fost destule, reale (în raport cu standardele lor!) sau închipuite; ajunge să spunem că la mijloc a fost ceva mult mai prozaic, poftele stârnite de Geronima marelui inchizitor Pedro Moya de Contreras. Încetul cu încetul în jurul pictorului se ţese plasa inchizitorială, la care lucrează cu tenacitate un întreg roi de detractori, provocatori şi informatori, în realitate o mostră a filistinilor din orice societate. Întrebarea care creează tensiune epică este cum se va încheia înfruntarea cu Inchiziţia. N-am să povestesc aici, însă fapt e că din punct de vedere strict istoric întâmplările sunt fabulaţie aproape pură. El Greco n-a fost niciodată anchetat de inchizitori şi a avut de a face cu ei doar din postura expertului chemat ocazional să traducă din greacă.

Personajele, numeroase, sunt inegale ca realizare. Eroii negativi (Pedro Moya de Contreras şi acoliţii lui, curtenii urzitori de intrigi de la curtea regală sau Juan, cumnatul meschin) sunt construiţi relativ convenţional, fără mare complexitate. Mult mai interesante sunt personajele alcătuite din amestecuri bun/rău, mai ales franciscanul Esquerrer, prietenul lui El Greco, a cărui dramă pătrunde prin multe din capilarele romanului. Un alt asemenea exemplu este reprezentat de don Martin de Ayala, rebelul care oscilează între exaltarea sublimă şi ridicul, o replică a lui Don Quijote (culmea, acesta are şi un fel de Dulcinee cu minţile cam la fel de rătăcite).

Simon Vestdijk a trudit din greu la reliefarea psihologiei eroilor săi. Nu i-a reuşit întotdeauna, dar cel puţin în cazul lui Theotokopuli lucrurile se prezintă de cele mai multe ori bine:

Istovit şi totuşi lucid, începu să-şi urmărească tribulaţiile sufleteşti. Acestea erau tot pe atât de exacte cât erau de inaccesibile voinţei. Oscilaţii de balanţă, aproape vizibile pentru ochiul interior, imprimând ca într-un laborator intim, dar aproape lipsit de utilaje [...]. Se temea de inchiziţie şi totuşi, într-o agreabilă şi uşurătoare autocompătimire, spera să fie urmărit de inchiziţie. Nu din autocompătimire, nu ca să se ştie victimă spera asta, ci ca să-l poată uita pe Esquerrer, ca să alunge melancolia despărţirii cu ajutorul fricii. Sau căuta tocmai invers, când frica devenea prea intensă, refugiu în gânduri afectuoase în legătură cu Esquerrer, care urma să-l părăsească. În cele din urmă, această ultimă variantă se dovedi cea mai puternică din două, devenind chiar insuportabilă; balanţa stătea într-un dezechilibru iremediabil, dar un nou instrument fantomatic se şi agita în camera de tortură aproape goală a sufletului său [...].

A cincea pecete ar merita poate o reeditare. Cu toate scăderile, romanul e solid şi poate stârni şi azi interesul publicului (prima ediţie a apărut în 1937). Unde mai pui că, citindu-l, dai şi o raită prin istoria universală şi nu mai puţin prin istoria ideilor şi a artei.


Notă: nu-mi dau cu părerea despre situaţia din Grecia, căci nu am destule cunoştinţe pentru aşa ceva. Am postat un text legat despre o carte în care apare El Greco pentru că aşa mi-a venit azi.

miercuri, 1 iulie 2015

Apocalipsa culturală în Viena lui Mozart şi Schubert

0 comments
După pierderea războiului şi dezintegrarea imperiului, Viena nu mai poate recupera mai nimic din strălucirea intelectuală şi artistică a perioadei belle époque. Unii susţin chiar provincializarea capitalei noii republici austriece. În recenta sa carte Fracture: Life and Culture in the West,1918-1938, Philipp Blom prezintă un test diagnostic al acestei decăderi prilejuit de turneul tinerei dansatoare şi cântăreţe de culoare Josephine Baker, renumită în epocă prin apariţiile sale scenice nude. În 1928 Viena n-a primit-o bine, după cum nu privise cu ochi buni nici alte semne ale timpului:

Anunţul sosirii iminente a lui Baker a provocat o furtună în capitala Austriei, unde facţiunile politice rivale se aflau în întrecere pentru puritatea morală, iar în vreme de edilii socialişti erau încurcaţi de un spectacol deplâns în cercuri largi ca fiind imoral, conservatorii catolici şi fasciştii făceau practic spume la gură la ideea unei negrese acompaniate de o orchestră formată numai din negri care să execute dansuri erotice sugestive pe o scenă din Viena.

Se părea că oraşul lui Mozart şi Schubert nu va supravieţui acestei insulte. În anul precedent, spectacolul cu opera Johnny Spielt Auf de Ernst Krenek, în care apărea un interpret negru de jazz, provocase un scandal politic şi dusese la confruntări de stradă violente. Totuşi acum miza părea şi mai mare. Neues Wiener Tagblatt, un ziar conservator major, prezicea nici mai mult nici mai puţin decât o apocalipsă culturală: „Literatura şi muzica, dansul şi socializarea au devenit arte negre, negrificarea [Vernegerung] este ultima şi cea mai joasă dezvoltare a europenilor. Cacofonia formaţiei de jazz interpretează dansul macabru al culturii europene, iar spiralele sale aritmice de Charleston şi Black Bottom se desfăşoară în ritmul unui film.” Se părea că nu doar cultura neagră, ci şi cultura americană în general reprezenta moartea tradiţiei clasice. Un alt ziarist descria dansul lui Baker ca „ultima staţie din călătoria spre abisul de o adâncime imensă şi nemăsurabilă.”

După certuri privind locul de desfăşurare a spectacolului şi ameninţări cu demonstraţii, Josephine Baker a apărut în cele din urmă pe scenă la Viena, deşi doar ca parte dintr-un spectacol mai mare care a cuprins câteva din momentele ei mai blânde, cu numere executate de actori vienezi deghizaţi în negri, lucru pe care până şi publicul l-a găsit stânjenitor.

Cu trei ani înainte, în Berlinul Republicii de la Weimar, noua vedetă a culturii europene, povestea fusese cu totul diferită:

La Berlin, unde Baker se produsese în 1925 cu cunoscutul ei dans cu fusta din banane, ziariştii fuseseră mai puțin înclinaţi spre moralizare şi mai pregătiţi să vadă fenomenul pe care îl reprezenta, scriind despre ea şi formaţia ei de jazz: Sunt o încrucişare de păduri primordiale şi zgârie-nori; aşa este şi muzica lor, jazzul, cu culorile şi ritmurile lui. Ultramodernă şi ultraprimitivă.”

Ilustraţia reproduce celebra costumaţie a lui Josephine Baker din anii 1920 (de aici).