sâmbătă, 29 august 2015

Cu Freud la operă (I)

0 comments
Te-ai aştepta poate ca patriarhul psihanalizei să se fi aflat în avangarda gustului muzical al epocii sale, mai ales că erau vremuri în care multe din lucrările compuse ar fi putut să-i ofere teoreticianului un material ilustrativ interesant. Se pare totuşi că lucrurile stăteau altfel; cel puţin aşa susţine Peter Gay în pântecoasa monografie Freud. A life for Our Time (traducerea mea):

Caracterul practic al minţii lui Freud a modelat în mod inevitabil relaţia lui relativ distantă şi ironică cu muzica. El îşi proclama cu insistenţă ignoranţa în chestiuni muzicale şi recunoştea că nu era în stare să reproducă o melodie. În Interpretarea viselor, el se lăuda virtualmente cu incapacitatea lui de a reproduce melodia: fredonând aria adresată de Figaro contelui Almaviva din actul I al Nunţii lui Figaro, el gândea că „probabil altcineva nici n-ar fi recunoscut melodia”. Cei obligaţi să-l asculte fredonând arii din opere ale lui Mozart confirmat că acest lucru era cât se poate de adevărat. Nu căuta compania muzicienilor, iar fiica lui Anna nota lapidar că „nu mergea niciodată la concerte.” Dar îi plăcea opera sau, mai bine zic, unele opere. Fiicele lui, căutând în însemnările lor, au dat cinci exemple: Don Giovanni, Nunta lui Figaro şi Flautul Fermecat de Mozart, Carmen de Bizet şi Maeştrii cântăreţi de Wagner. Lista e scurtă şi fără echivoc: fără Claude Debussy, fără Richard Strauss. Printre operele lui Wagner,  Maeştrii cântăreţi reprezintă o certitudine, ca şi lucrări de tinereţe precum Olandezul zburător, cele mai accesibile.

Mai jos, imagine reprodusă din cartea lui Gay, cu Freud şi fiica lui Anna în anul 1913:


vineri, 21 august 2015

☺☺☺ Radu Aldulescu - Istoria Regelui Gogoşar

1 comments
După ce am citit mai multe din romanele lui Radu Aldulescu ajungeam în urmă cu ceva vreme la concluzia, nu neapărat originală, că acest romancier pare blocat într-un tipic tematic din care e incapabil să iasă. Era vorba, la vremea respectivă, de insistenţa pe lumea marginalilor, a lumpenilor violenţi, a declasaţilor din lumea sordidă a periferiei. Cu cel mai recent opus, Istoria Regelui Gogoşar (Cartea Românească, 2015) autorul pare să contrazică aserţiunea mea. Gata cu flendurosul Relu Golea (Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare) sau cu declasatul Robert Stan aka Diavolul din Cronicile genocidului, inşi al căror itinerariu prin viaţă e unul ineluctabil descendent. În cartea de faţă ne este propus un căţărător pe scara socială căruia i se dă numele bombastic Emanuel Victor Calomfirescu. El este, printr-o ironie care pleacă de la locul unei origini umile (satul oltenesc Gogoşu) Regele Gogoşar, eroul unui veritabil anabasis care îl duce Capitală, unde contractează o căsătorie avantajoasă, devine profesor de matematică şi, după 1989, profitând de tot felul de circumstanţe dubioase, mare capitalist şi om politic dâmboviţean.

N-a fost, totuşi, o ascensiune liniară, ci mai degrabă un fragment de sinusoidă. Cu ajutorul unui unchi, dar fiind el însuşi un individ inteligent şi înzestrat, ba chiar având unele veleităţi literare, Emanuel face un liceu bun şi termină Matematica, ajungând profesor la un grup şcolar din Militari (vechiul cartier muncitoresc, zona cunoscută sub numele de Cosmos, de la un vechi cinematograf). Sunt viscerele Cosmosului, după cum ne spune metaforic chiar numele unui capitol. Emanuel pare pornit pe un drum bun; căsătoria cu Luiza („purcica lui scumpă”) îi aduce bani, confort şi promisiunea succesului, însă folosirea unor metode pedagogice neortodoxe are ca rezultat moartea unui elev, iar tânărul profesor e condamnat la un an de închisoare. E până aici un fel de dezvoltare pe o vagă linie Stendhal-Balzac, pigmentată de apartenenţa lui Emanuel la o misterioasă Pepinieră de genii pilotată de Securitate, unde se bucură de îndrumarea unui guru numit maestrul Vergilius (în realitate banalul Virgil Irimiciuc).

Oltean isteţ, protagonistul ştie să se descurce şi dă Cezarului ce-i al Cezarului prin notele informative oferite unui ofiţer de Securitate (căpitanul Ardeleanu). E înzestrat cu o statură ingrată, însă e, prin compensaţie, posesorul unui membru bărbătesc excepţional, calitate care îi aduce succese amoroase. Evenimentele din decembrie 1989 îl prind pe stradă, proaspăt eliberat de la închisoare. Pentru autor, un bun prilej de relatare a unor scene revoluţionare lungi, învălmăşite şi, s-o zicem pe a’ dreaptă, cam plicticoase. Pentru personaj, începutul unui lung segment ascendent, care îl va duce pe culmile succesului social, de la concernul de presă Glasul Revoluţiei la afaceri în stil mare şi politică, cu binecuvântarea discretă a ex-securistului Ardeleanu.

Toate acestea nu reprezintă o mare realizare romanescă. Trasee de parveniţi post-revoluţionari am văzut, până la saţietate, în proza românească a anilor din urmă, iar a ilustra aserţiunea că ei-au-fost-la-putere-înainte-şi-tot-ei-sunt-şi-acum a devenit aproape o banalitate. De altfel litaniile în binecunoscutul stil indirect liber din textele lui Radu Aldulescu au o pronunţată bătaie moralistă. Din fericire, autorul reuşeşte să dea o anume adâncime psihologică personajului principal, permiţându-i cititorului să surprindă mecanismele gândirii lui Calomfirescu. Acesta, fost coleg de celulă cu un disident anticeauşist împuşcat ulterior în decembrie 1989, ajunge să creadă sincer că şi el a fost luptător împotriva comunismului:

O unică-singură cale, da, Emanuel ştie că nici el nu a avut de ales, alegând colaborarea cu căpitanul Ardelean. I-ar fi fost mult mai rău dacă ar fi refuzat, măcar că la un moment dat a ales să se rupă, să se dezică, dar soarta l-a răsucit şi l-a întors pe aceea unică-singură cale, care se pare că acum s-a spart şi s-a risipit în mai multe direcţii. Acum are de ales, are la-ndemână mai multe posibilităţi, unelte sau arme, printre care şi revista, da, în primul rând revista, care se cuvine totuşi manevrată cu precauţie. Maestrul, deh, la el se gândea impunându-şi precauţie. Ar fi trebuit ca omul să-şi mai tragă sufletul, după asaltul acela în forţă. Munca de ocnaş (Emanuel ştia, răbdase şi îndurase ocna, fiindcă strigase împotriva lui Ceauşescu, când nimeni n-avea curajul – era deja convins şi pătruns, ireversibil marcat de acest episod al existenţei sale) munca de om-orchestră (redactor, corector, dactilograf, machetator, secretar de redacţie, contabil…) îi distruseseră desigur nişte neuroni şi-i tociseră din abilităţi, maestre, e de înţeles că mai daţi cu oiştea-n gard exagerând cu injuriile. De fier să fii şi tot te-ai fărâma în ritmul acesta infernal.

E o autoînşelare vecină cu paranoia care prevesteşte declinul psihic şi somatic al individului, ajuns să-şi construiască un cavou de megaloman şi sfârşind în decrepitudine. Mi-e greu să-mi dau seama ce va fi dorit Radu Aldulescu cu acest recent roman. E posibil ca el să facă parte, împreună cu precedenta carte (Cronicile genocidului), dintr-un ciclu mai cuprinzător. Pentru această ipoteză ar pleda nu doar similarităţile de materie şi cadru, ci şi prezenţa unui erou unificator, gazetarul Laurian Susanu, personificare a mizeriei morale a unei lumi întregi. Istoria Regelui Gogoşar este, practic, un one man show, căci celelalte personaje sunt neglijent realizate, mai degrabă schiţe nefinisate. Un loc aparte îl ocupă repetatele treceri prin scenă ale unui bătrân îmbrăcat într-un palton zdrenţăros, un jidov rătăcitor, care joacă un vag rol de profet ratat. E dimensiunea meta-reală pe care romancierul pare să o fi socotit necesară într-o construcţie altfel foarte solid angrenată în imediat. Mă număr printre cititorii pe care acest roman nu i-a convins, dar ar fi nedrept să nu recunosc că Aldulescu este un autor puternic, care se citeşte cu interes, chiar şi atunci când romanele nu-i prea ies.

sâmbătă, 15 august 2015

☺☺☺Anya von Bremzen - Arta bucătăriei sovietice: o poveste despre mâncare şi nostalgie

0 comments
Un clişeu exersat îndelung spune că pâinea exilului e neagră şi rea. Luată ad litteram, imaginea asta stereotipă nu i s-a potrivit autoarei americane de origine rusă Anya von Bremzen, a cărei carte intitulată Arta bucătăriei sovietice:o poveste despre mâncare şi nostalgie a apărut anul trecut la Curtea veche. E vorba de un fel de istorie a Uniunii Sovietice şi a Rusiei pe parcursul a circa 100 de ani (1910-2010) văzută dinspre tubul digestiv. Greu de definit (în prefaţă ni se explică, emfatic că e non-ficţiune), lucrarea e şi carte de bucate (la sfârşit are o listă de reţete reprezentative), şi scriere memorialistică. Nici n-ar fi aşa o mare incompatibilitate, căci există o memorie gustativă foarte bine ancorată în structurile cerebrale profunde şi căreia nu-i trebuie multe impulsuri pentru a fi resuscitată şi făcută să comunice cu straturile mai raţionale.

Unsă cu toate alifiile (era să zic sosurile!) scrisului captivant-comercial, Anya von Bremzen îl plimbă pe cititor prin istoria sovieto-rusă luând ca emblemă pentru fiecare deceniu câte un fel de mâncare reprezentativ şi îl invită să parcurgă distanţa uriaşă dintre kulebiaka fabuloasă din vremea ultimului ţar şi acele kotleti şi kartocki de foamete şi lipsuri din anii 1930-1940 (marea teroare stalinistă urmată de războiul mondial). Declinul treptat al imperiului aduce în prim plan porumbul (favorit al lui Hruşciov), maioneza şi aşa-numita salată Olivier (asemănătoare cu neaoşa noastră salată de boeuf; dacă nu mă înşel, o laudă şi Ion Ianoşi în Internaţionale mea. Cronica unei vieţi, vezi aici), pentru ca anii 2000 să marcheze ascensiunea unei mâncăruri mai degrabă tradiţionale, blini. Rememorarea se face de la o dublă distanţă, temporală desigur, dar şi spaţială, căci von Bremzen a emigrat în Statele Unite în anii 1970, pe când avea zece ani, însoţită de mama ei.

Memorialista are, dinspre mamă, o familie evreiască de altfel bine integrată în angrenajul statului sovietic (bunicul Frumkin a lucrat în contraspionajul militar, ceea ce spune multe). Există totuşi probleme de identitate căci sistemul nu recunoaşte decât naţionalitatea evreiască formală, ca rubrică în paşaportul intern, nicicum vreo apartenenţă religioasă sau culturală; de lipsa unei identităţi iudaice clare se vor lovi cele două femei abia la sosirea în America. Existenţa cotidiană de newyorkeze nu pare dispună de vreun leac pentru nostalgia după Uniunea Sovietică, cu toată penuria şi privaţiunile de acolo (exprimate prin termenul defiţit).

Cititorul va avea parte de repetate retrospecţii, de amintiri olfactive variate şi nu va fi scutit de tocita referinţă la madlena lui Proust. Pâinea americană Wonder Bread e, poate, fină, dar nu-i pe gustul Anyei şi al mamei acesteia. Cele două tânjesc după pâinea adevărată, iar când vor avea posibilitatea să viziteze URSS, în anii mai relaxaţi de după venirea la putere a lui Gorbaciov, mama va exclama cu candoare: Pâine neagră! [...]. Ce dor mi-a fost de pâinea noastră neagră. Cum ar veni, pâinea exilului nu e neapărat neagră, dar nici bună nu pare. Adevărat e că nici cuplul Ilf/Petrov nu a avut multe cuvinte de laudă pentru pâinea americană în America fără etaje (vezi aici). Pentru întregirea imaginii alimentare a fostului imperiu sovietic sunt de reţinut şi paginile consacrate consumului de alcool, atât de mult îngrădit de Gorbaciov şi atât de răspândit în popor. Numeroasele paragrafe despre limbajul de specialitate al alcoolicilor pot apărea amuzante dacă n-ar fi de fapt tragice; la noi domeniul lexical cu pricina figurează şi în volumul Născut în URSS de Vasile Ernu (aici).

Până la urmă sublimarea dorului de casă se face în direcţia unei cariere gastronomice. Anya von Bremzen renunță la o carieră pianistică pentru care părea făcută şi devine autoare de cărţi de bucate şi de emisiuni TV. Revenită pentru mai multă vreme în Rusia, aflată acum sub Putin, ea se loveşte de noii îmbogăţiţi care doresc să-şi cultive gustul pentru mâncăruri rafinate. Nu dispreţuieşte banii acestora şi nici nu pare să-şi facă multe probleme când vine vorba de a-şi avea propria emisiune de televiziune. Făcând o însumare vectorială a bunelor şi relelor, am putea spune că Arta bucătăriei sovietice are multe momente de umor nostalgic şi de sensibilitate, deşi nu-i greu câteodată să vezi urzeala reţetei (!) de succes după care e scris textul. Cei interesaţi de istorie rusă şi sovietică vor găsi aici destul material, dar probabil n-o să-şi propună nimeni să facă din lucrarea asta carte de căpătâi în materie. Coperta e de un kitsch fabulos, dar asta e deja o altă mâncare de peşte, diferită de fabulosul peşte umplut evreiesc preparat la Odessa de rudele Anyei.

sâmbătă, 8 august 2015

☺☺☺☺Lincoln Paine - Marea şi civilizaţia. O istorie maritimă a lumii

1 comments
Constructorii de nave dau adesea nume de oameni ambarcaţiunilor pe care le construiesc. Din categoria (probabil mult mai puţin numeroasă) a celor care procedează pe dos, botezându-şi copiii cu nume de corăbii, face parte Lincoln Paine, specialist american în istorie navală, autorul pântecosului volum Marea şi civilizaţia. O istorie maritimă alumii (Polirom, 2015). Sigur că dacă ar fi fost vorba numai de asta, detaliul cu pricina ar fi putut constitui cel mult un fapt divers; adâncindu-te în lectura cărţii poţi însă să-ţi dai seama că e vorba de o pasiune susţinută de o mare erudiţie şi - de ce nu - de o ambiţie pe măsură. Nu e puţin lucru să-ţi propui alcătuirea unei istorii universale a navigaţiei (pe vreme de pace sau război, pentru comerţ, plăcere sau confruntare militară, la suprafaţă sau în adâncuri, cu submarinul) care să acopere pe deasupra o perioadă de aproape 50.000 de ani, de la traversările, atestate arheologic, ale unor braţe marine din Asia de Sud-Est la ultimele decenii ale secolului recent încheiat.

Autorul consideră că face într-un fel dreptate, căci dacă 70% din suprafaţa globului este reprezentată de mări şi oceane e firesc ca o serie de evenimente importante din istoria mondială să fi avut loc pe apă sau să fi fost cel puţin afectate de călătoriile pe apă. Se poate vorbi, de asemenea, de veritabile „mutări de accent” între uscat şi apă. Pentru cititorul obişnuit, nechinuit de vreun interes special pentru acest domeniu, istoria maritimă se reduce la câteva episoade spectaculoase din marile descoperiri geografice (cu Vasco da Gama, Magellan, Columb sau căpitanul Cook), la care se adaugă eventual câţiva stropi ficţionali furnizaţi de un Jules Verne sau Melville.

Lincoln Paine este, dacă se poate spune aşa, democrat şi face dreptate tuturor regiunilor globului, fără urmă de europocentrismul cu care eram, poate, obişnuiţi din şcoală. Relatarea lui este cronologică, începând cu preistoria şi antichitatea, dar nu e vorba doar de Mediterana, cu egiptenii, fenicienii, cartaginezii, grecii sau romanii, ci sunt prezentate şi popoarele Polineziei şi colonizarea extraordinară pe care au realizat-o acestea. Navigaţia în Oceanul Indian sau în mările sudului sau călătoriile întreprinse de arabi sau indieni se bucură de o atenţie considerabilă, chiar dacă e vorba de un domeniu mai obscur pentru cititorul neiniţiat. Marile bătălii maritime (pentru cine nu ştie, prima atestată a avut loc în anul 1280 î.e.n. între egipteni şi neamul obscur Shardana) punctează cursul istoriei maritime, iar autorul prezintă analize ale câtorva din aceste evenimente, fie că e vorba de Salamina, de Lepanto sau de Trafalgar.

Cu adevărat impresionantă e desfăşurarea de erudiţie atunci sunt analizate elementele de tehnică şi cultură materială care au făcut posibile progresele uriaşe ale omului in domeniul navigaţiei, cu bireme, trireme, galioane şi câte şi mai câte tipuri de vase, cu sisteme de propulsie variate, de la vâsle şi pânze până la motorul cu turbină. Marea şi civilizaţia reprezintă o sursă foarte bogată de informaţii legate de construcţia navelor; din fericire pentru laici, explicaţiile sunt pe înţelesul tuturor. Regăsim şi aici acea calitate a istoricilor anglo-saxoni de a expune cu claritate şi într-un spirit dinamic şi atrăgător, atât de rară la autorii români. Pe lângă datele de ordin pur tehnic şi istoric, pe care cei mai mulţi le vor uita curând după lectură, există tot felul de chestiuni pe cât de necunoscute marelui public, pe atât de insolite pe care le poţi afla din cartea asta. Dau un singur exemplu: puţină lume ştie că împăraţii Chinei au declarat embargouri foarte stricte asupra comerţului maritim în secolele XV-XVI:

Al doilea embargo impus de Dinastia Ming asupra comerţului maritim în anii 1430 a fost cu mult mai strict decât cel decretat de Taizu. Corăbiilor şi marinarilor chinezi li s-a interzis să iasă în larg; nu se mai putea construi nici o navă pentru călătorii pe mare; construirea navelor de război şi a armamentelor cu care erau dotate a fost restrânsă drastic; iar sistemul de apărare a coastelor creat de Taizu şi Chengzu a fost abandonat. La fel de strict, statul le-a interzis negustorilor străini privaţi să mai viziteze China. Această interzicere a comerţului maritim a durat până la jumătatea anilor 1500, când portughezilor li s-a permis să facă comerţ la Macao, iar în 1567 negustorilor chinezi li s-a permis în cele din urmă să facă negoţ peste mări.

Pentru omul modern asemenea decizii sunt bizare şi par masochiste, mai ales că statul chinez dispunea de un potenţial imens în domeniu. Pentru că tot a venit vorba de China: Lincoln Paine nu pare să acorde vreun credit teoriilor (foarte discutabile, de altfel) potrivit cărora navigatorii chinezi atinseseră coasta occidentală a Americii în secolul al XV-lea.

Fără a fi putut acoperi aici prea mult din materialul vast al cărţii, rămâne să spunem că ea prezintă interes pentru toţi cei preocupaţi de istoria universală văzută dinspre apă. Marea şi civilizaţia este, fără îndoială, un tur de forţă al autorului. Din punct de vedere editorial s-a lucrat destul de curat; traducătorii s-au mişcat bine prin dificila terminologie specializată, iar dacă am mai găsit scăpări, ele sunt uşor corectabile. Şi, desigur, nu este adevărat că primii colonişti liberi au sosit în Australia în 1973. Corectura, bat-o vina! Evenimentul s-a petrecut la anul...1793.

sâmbătă, 1 august 2015

Ion Calovia - Întâmplări de peste zi

0 comments
Numele lui Ion Calovia, autor minor de cărţi pentru copii şi tineret, pe deasupra mort destul de tânăr (1929-1971), nu spune probabil nimic cititorului de azi. Producţia scriitorului nu se ridică nici pe departe la nivelul de popularitate atins de contemporani ca Octav Pancu-Iaşi sau Mircea Sîntimbreanu. Am fi totuşi nedrepţi dacă nu i-am acorda şi lui un colţişor în spaţiul virtual - s-o facem scriind câteva cuvinte despre volumul de povestiri Întâmplări de peste zi, apărut la Editura Tineretului în 1963, înspre finalul epocii Gheorghiu-Dej.

În alte vremuri Calovia ar fi putut juca rolul unui Emil Gârleanu cu happy end, cel puţin dacă judecăm după tematica unor proze care au în centrul lor scene din natură cu copii şi animale minuscule. Într-un text care abundă în diminutive (prezente în chiar titlul Auşelul), un băiat, Tudorel (!), face pe vânătorul şi trage cu sâmburi de cireşe în vietăţile din dumbravă. În goana după glorie cinegetică, copilul dă jos cuibul construit cu migală de un auşel. Cruzime infantilă; din fericire intervine un al doilea personaj (diminutivat şi el - o fetiţă, Dana) care îl aduce pe calea mizericordiei, e drept, mituindu-l cu porţia ei de cireşe. Tot în mijlocul naturii se petrece şi acţiunea din scurtul text Pe o floare, unde copiii urmăresc fascinaţi o libelulă care le scapă. Animat de această dată de un spirit bio-justiţiar, Tudorel revine în prim plan în Cărăbuşul, unde distruge cuibul unor insecte care parazitau un copac. Sadismul refulat al eroului a răbufnit iar, dar e canalizat într-o direcţie mai nobilă. În Bătrâna, o broască ţestoasă venerabilă face obiectul atenţiei unui grup de copii şi e agasată de un căţel, însă iese onorabil din încercuire.
  


Întâmplările de peste zi sunt, judecând după asemenea bucăţi, relatări benigne ale unor episoade banale cu copii şi vietăţi. Spiritul epocii probabil n-ar fi lăsat vreodată să se publice o carte în care să fie vorba doar de aşa ceva şi în care să nu-şi bage coada şi un pic de ideologie realist-socialistă. După ceva gândăcei şi păsărele îşi primeşte şi Cezarul ce-i al lui. Strategia adoptată de autor pentru a-i băga pe gât cititorului şi nişte dumicaţi propagandistici e cea de introducere a miezului tare într-un înveliş feeric. Se pot cita pentru ilustrarea acestui procedeu Ce a povestit strungul (unde Ştefănel vizitează uzina unde lucrează tatăl lui şi distinge în zgomotul agregatelor vocea distinctă a strungului) sau Lingura uriaşă, unde Andrei are parte de o vizită la Hunedoara („cetatea oţelarilor”) şi percepe peisajul industrial ca pe un decor de basm. Uniforma trece în revistă, la nivelul de înţelegere al lui Mirel, elev în primele clase, diviziunea muncii în domeniul transporturilor. Dacă clasa muncitoare îşi ia partea leului, nu sunt uitaţi nici ţăranii cooperatori, din viaţa fericită a cărora ne e prezentat un instantaneu în Poveste de toamnă. Copiii mai mari sunt avuţi în vedere şi încurajaţi să-şi depună banii la CEC (Puşculiţa cântătoare).




Toate acestea sunt până la urmă stereotipuri tematice previzibile în primii ani ai deceniului al şaptelea al secolului trecut. Mai surprinzătoare e prezenţa în carte a unei schiţe care glorifică prietenia româno-sovietică la nivelul tinerei generaţii (Porumbelul călător). Pasionat de creşterea porumbeilor, Victor primeşte vizita unui pionier sovietic (Serioja):

Serioja vru să-i vadă [pe porumbei]. De la el, băieţelul a aflat că hulubii săi sunt porumbei călători.
— Trăiesc şi la noi, vorbi Serioja. Dar perechea asta într-adevăr e minunată. Apoi adăugă cu încântare: Oricine poate fi fericit să înalţe un astfel de porumbel de 7 Noiembrie.
— Straşnică idee, încuviinţă Victor.
Ştia că la 7 Noiembrie se sărbătoreşte Marea Revoluţie din Octombrie. O sărbătoare pe care toţi muncitorii de pe întreg pământul o sărbătoresc.

Trecem peste delicioasele pleonasme din ultima propoziţie şi rezumăm, spunând că Victor îi dăruieşte lui Serghei o pasăre. Dacă rusului îi căzuse cu tronc... Să fim drepţi şi să spunem că o va primi totuși apoi având la picior un inel de argint. În primăvara anului următor (1964), odată cu mica rebeliune antisovietică a lui Gheorghiu-Dej, asemenea texte vor cădea cu totul în desuetudine.

Ilustraţiile sunt realizate de Ioana Constantinescu. De remarcat coiful confecţionat dintr-o revistă Rebus, în mare vogă pe atunci, purtat în desenul de pe copertă de Tudorel, spaima auşeilor.