joi, 28 ianuarie 2016

☺☺☺ Eugen Negrici - Sesiunea de toamnă

0 comments
Răutăcioşii ar putea susţine că un reflex belferesc imposibil de reprimat l-a făcut pe criticul şi universitarul Eugen Negrici să-şi intituleze Sesiunea de toamnă volumul memorialistic apărut anul trecut la Cartea Românească. Depăşind iute asemenea mărunţişuri, putem trece la fondul lecturii şi să constatăm că e vorba de însemnări de jurnal care se întind pe aproape patru decenii, începând din 1975. Rezultatul nu e totuşi un cărţoi intimidant prin grosime, căci notele sunt nu doar în general scurte, ci şi aerate, separate de intervale de timp considerabile în care alte activităţi şi, cine ştie, prudenţa, l-au făcut pe cel care consemnează să-şi deduce timpul altor activităţi. Oricum ar fi, cei interesaţi de culisele lumii noastre literare vor căuta să adulmece şi aici informaţii de insider şi poate cancanuri sau indiscreţii, deh, răutăţi de-ale literaţilor.

Satisfacţia unor asemenea amatori va fi însă modestă, căci Eugen Negrici e zgârcit cu încondeierile. E adevărat că există şi câteva portrete sarcastice, schiţe grăbite dar grăitoare: Violeta Zamfirescu („căreia nici măcar menopauza nu i-a putut provoca o minimă tulburare de conştiinţă”), Radu Boureanu („golit de idei din pricina grandiosului efort de reprezentare”) sau E. Jebeleanu („[u]n leu de cauciuc din care s-a scurs aerul”) şi Nina Cassian, după cum la fel de adevărat e şi că toţi aceştia sunt morţi şi poţi să-ţi permiţi să scrii de rău despre ei. Un alt autor dispărut, de data asta unul despre care Negrici scrie mai pe larg, este Marin Sorescu. Aici lucrurile sunt mai nuanţate; pe lângă aprecierea imensului talent literar al scriitorului transpar şi reproşuri de ordin etic la adresa compromisurilor pe care le-ar fi făcut acesta cu fostul regim.

De altfel, multe însemnări se ocupă de epoca încheiată în 1989. Dominaţia mediocrilor şi conformiştilor sufocă, la fel apăsarea constantă a organelor de partid. Tot răul spre bine însă, măcar din punct de vedere literar, căci vizita de lucru a lui Ceauşescu la care asistă autorul în anii 1980 e un moment foarte bine prins pe hârtie. Veleităţi de prozator demonstrează acesta şi în relatarea unor scene de vânătoare. Ocupaţia respectivă mi se pare barbară şi incompatibilă cu o fire sensibilă, însă depăşind acest sentiment n-ai cum să nu recunoşti valoarea paginilor cu pricina. Valabil şi pentru însemnările cu caracter autobiografic, rememorarea anilor de studenţie bucureşteană şi a începuturilor de profesorat la Craiova, relaţiile cu părinţii, colegii, armata etc. De ceva mai mult spaţiu se bucură relaţia cu N. Manolescu - o relaţie umană cam încâlcită, însă cu un fel de happy end.

Există în acest jurnal şi o dimensiune mai degrabă interioară, gânduri şi reflecţii pe teme de estetică (nu lipseşte muzica, din fericire); textul capătă pe alocuri o tentă aforistică („Toată Europa centrală pute la fel. Ăsta da imperiu, să izbuteşti să-ţi adaugi un miros la stemă.”) Ca orice diarist care se respectă, Eugen Negrici include în jurnal şi tot felul de idiosincrazii; la loc de frunte stă lipsa de apetenţă faţă de teatru („[v]echea mea antipatie pentru teatru”). Cu toate astea, cazul piesei Există nervi de Main Sorescu, a cărei reprezentare fusese interzisă în ultimul deceniu ceauşist, se bucură de o discuţie substanţială.

Sesiunea de toamnă reprezintă un mozaic consistent din care se poate extrage destul material de reflecţie. Eugen Negrici a inclus în jurnal şi o serie de texte scrise recent, pe post de reveniri şi completări ale unor note mai vechi („compleo fossam”) din perspectivă actuală. Mi-e greu să-mi dau seama dacă e o idee bună, după cum nu ştiu dacă includerea în carte, netam-nesam, a unui interviu dat în 2005 lui George Arion nu face altceva decât să spargă ritmul într-un mod nejustificat. Până la urmă, un volum solid, scris de un memorialist cu mult nerv şi de fapt asta contează.

vineri, 22 ianuarie 2016

Schoenberg şi veracitatea muzicală

0 comments
Iniţial el însuşi compozitor, autor al unor cărţi fundamentale despre Beethoven, Bruckner sau Mahler, criticul muzical Constantin Floros e o adevărată instituţie.  În New Ears for New Music (2014) el adună, în traducere engleză şi într-o versiune adăugită, câteva zeci de eseuri despre muzica secolului recent încheiat. Unul din „eroii” bucăţilor este fără îndoială Arnold Schoenberg. Iată un scurt citat pe spinoasa temă a veracităţii în muzică (traducerea mea):

Veracitatea în muzică se află într-un puternic contrast cu noţiunea de artă ca joc şi presupune, mai presus de orice, experienţa artistului ca un lucru dat. Mulţi compozitori de frunte (Wagner, Mahler, Bartók, Webern şi Berg, pentru a pomeni doar câţiva) erau perfect convinşi că experienţa era premisa indispensabilă a creativităţii. Într-un comentariu revelator din 1911, Schoenberg îi reproşa lui Liszt că îşi împrumuta programele din literatura universală, în vreme ce conform propriei sale estetici, el intenţiona să scrie numai pe subiecte proprii, adică pe baza propriei experienţe. Comentariile din eseul ulterior Drepturile omului sunt chiar mai surprinzătoare. Schoenberg scrie aici că „Muzica îşi vorbeşte propriul limbaj al unor chestiuni pur muzicale - sau, poate, aşa cum cred cei mai mulţi esteticieni, limbajul unor chestiuni de sentiment şi fantezie. [...] Nu este limbajul în care un muzician se trădează inconştient, aşa cum face când formulează idei care l-ar putea chiar înspăimânta dacă nu ar şti că nimeni nu poate afla ce ascunde când îl rosteşte.” Aşadar pentru Schoenberg muzica era un limbaj secret. Aşa cum vedea el lucrurile, compozitorii dezvăluie prin muzica lor lucrurile care îi mişcă cel mai intim şi profund, lucruri pe care altfel nu ar dori să le transmită. Ca urmare nu e nicio surpriză că un număr de lucrări ale lui Schoenberg sunt autobiografice în mod neechivoc.

În imagine, Schoenberg predând un curs de teorie muzicală (de aici).

joi, 14 ianuarie 2016

Virgil Chiriac - Dimineaţa cerul e mai albastru

2 comments
Am scris mai demult despre Cinci căpitani şi „Racheta” de Virgil Chiriac (vezi aici); de atunci n-am reuşit să aflu mai multe despre autor, dar am mai dat peste o carte apărută în aceeaşi perioadă (1960, Editura Tineretului). E vorba de astă dată de un volum de povestiri intitulat, poetic, Dimineaţa cerul e mai albastru. Volumul nu se abate în mod esenţial de la canonul realist-socialist în versiunea sa ceva mai relaxată, aplicat la literatura pentru copii şi tineret a ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej. Frapează totuşi din capul locului, pornind de la proza care dă titlul lucrării, un anume sentimentalism, o aplicare spre lumea fiinţelor mici, pe linia Brătescu-Voineşti. Nu e vorba doar de temă (un băiat rău şi făţarnic, Dinu, omoară cu praştia o păsărică nevinovată). Întuneric şi lumină e pomenit ca făcând parte din lecturile băiatului. E posibil ca prozatorul burghez, ale cărui cărţi fuseseră împinse într-o zonă obscură din cauza alunecării sale spre extrema dreaptă în ultimii ani ai vieţii, să fi fost recent „revalorificat” de noul regim. Pe aceeaşi linie a simpatiei faţă de animalele mici se înscrie şi Mărgeluş, unde un pisoi are parte de o soartă mai fericită decât a bietei păsări din proza de deschidere, fiind adoptat de un băiat.


Să fim însă drepţi şi să constatăm că grosul tematicii o alcătuiesc veşnicele întâmplări cu pionieri care se iau la întrecere la învăţătură, la plantat puieţi şi la adunat fier vechi (a se vedea Două grupe asemenea pentru un adevărat rezumat tematic). Uneori se ajunge la conflicte congenere cu tragedia antică, ca în Aşa preşedintă de grupă, da!, unde un elev pasionat de mecanică plănuieşte să construiască o mică moară hidraulică, scop în care adună piesele necesare. Spre ghinionul lui, tocmai atunci grupa lui de pionieri e prinsă în focul unei pasionante competiţii de colectat fier vechi, iar micul mecanic, cu inima frântă, aruncă pe talerul balanţei metalul strâns cu trudă şi destinat morii. Alte gesturi vecine cu eroismul pus în slujba cauzei pioniereşti găsim în Corăbioarele, în care Corina, conducătoarea unui detaşament, e ajutată de colegul ei Puiu să recupereze două pagini dintr-un raport de activitate a detaşamentului, ajunse corăbioare de hârtie plutitoare pe râul din oraş.


Cei mai mulţi din pionierii lui Virgil Chiriac au un simţ al onoarei care l-ar face să pălească până şi pe un hidalgo iberic. Iată-l de pildă pe Florin, din bucata intitulată, eliptic, Pe!. Colegii lui adună animale pentru colţul viu (o altă marotă a epocii), iar acesta îşi dă cuvântul de pionier că va prinde un rac:

- Bine, Florine - spuse Sorin, conducătorul detaşamentului nostru - va să zică îţi iei tu angajamentul să pescuieşti un rac?
­- Da.
- Nu-l va pescui! [...]
- De ce n-am să-l pescuiesc?
- Pentru că te cunosc eu bine, vrei să faci pe grozavul, dar n-ai să poţi!
- Ba am să pot! Mă înverşunai eu.
- Pe cuvântul tău?
- Pe!
Şi, înfierbântat cum eram, ca să spulber orice urmă de îndoială, adăugai:
- ...Pe cuvântul meu de pionier!

Desigur, odată aceste vorbe sacre fiind rostire, racul va fi capturat din ecosistemul lui firesc (iară nu cumpărat de la o pescărie oarecare).



Rămâne destul loc, pe parcursul celor 120 de pagini ale cărţii, şi pentru şarje satirice menite să înfiereze unele vicii în definitiv mărunte, însă nepotrivite calităţii de pionier. Câteodată textul a amuzant, iar construcţia psihologică, verosimilă, ca în Cumpătare, fenicieni şi alune, unde un băiat lacom nu poate rezista tentaţiei de a se îndopa cu alune şi trage chiulul de la învăţat sau în Şoricelul cu mecanism, în care Culiţă, amator de farse pe pielea altora, e tratat cu propria sa doctorie.  Scrisă într-un stil care aduce câteodată cu cel al mai talentatului său coleg Octav Pancu-Iaşi, Dimineaţa cerul e mai albastru e o carte care îşi doarme de decenii, ireversibil, somnul de veci pe rafturile câte unei biblioteci.

Volumul este ilustrat de D. Negrea.






joi, 7 ianuarie 2016

☺☺ Petru Cimpoeşu - Celălalt Simion

1 comments
Cei care au citit mai vechea producţie a lui Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (vezi aici) s-ar aştepta ca recent apărutul roman Celălalt Simion (Polirom, 2015) să le aducă continuarea peripeţiilor prozaic-metafizice ale băcăuanului de la bloc. Nici vorbă de aşa ceva, iar autorul nu poate fi învinuit pentru ce-i trece prin cap lectorului şi cu atât mai puţin de reclamă mincinoasă. Este totuşi adevărat că ceva pare să fie în prelungirea, cel puţin tematică, a primei cărţi: personajele recrutate dintre (b)locatarii din Bacăul post-decembrist, cu resurse inepuizabile de naivitate serioasă şi aplicată, oameni sărăciţi şi căutând peste tot surse de venit într-o lume neprietenoasă din care încearcă fiecare să apuce câte o bucăţică, într-un Est sălbatic despre care s-a tot scris. Şi este, desigur, Simion (zis Puiu), protagonistul, actantul şi totodată cel care ne spune întreaga poveste, căci sunt multe de relatat.

În jurul lui Simion se grupează o întreagă ceată a lui Papuc, ca un fel de bandă a lui Harap-Alb. Sunt eroi ciudaţi şi dizarmonici, fiecare cu povestea lui adeseori grotescă, însă istorisită ca şi cum ar fi cea mai firească şi banală realitate: Bazil, ziaristul ratat de la Deşteptarea, mecanicul Hans, „teutonul” de la Podul Turcului, Gogu, Avocat European, Deputat, Carmen şi încă destui. Se ţese treptat o întreagă intrigă, nu întotdeauna verosimilă. Nu contează, în proza contemporană se aplică deviza celebrului lanţ de restaurante Outback Steakhouse: No rules, just right. Viteza cu care se derulează evenimentele variază pe parcursul textului, ceea ce imprimă ansamblului o vioiciune remarcabilă. E tehnica pe care Petru Cimpoeşu o foloseşte şi în Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, mai înrudită cu prezentul roman decât Simion liftnicul.

Umor are romancierul cu ghiotura şi nu sunt puţine momentele în care cititorul mustăceşte citind. Partea proastă e că uneori se ajunge la un soi de monolog ce aminteşte de stand-up comedy, cu unele forţări pentru obţinerea unor efecte facile. Mai puţin binevoitor cu creaţiile sale decât în precedentul Simion, autorul e adesea sarcastic cu personajele lui, nişte găinari care recurg la înfiinţarea unei fundaţii pentru a exploata naivitatea unora chiar mai creduli decât ei. E o viziune pesimistă; daţi-mi un prost şi se va găsi întotdeauna unul mai prost decât el.  

O menţiune specială ar merita, poate, personajul Bazil, înfăţişat iniţial într-o modalitate mai degrabă caricaturală, ins paranoic şi temător de Putin şi kaghebişti, cititor asiduu al lui Ştefan Odobleja şi autor al unui Tratat metafizic nefinalizat. Suntem în epoca calculatorului şi a internetului, iar Bazil le face loc în viziunea sa integratoare, ca în următorul citat, pe care el îl vrea serios:

Omul e alcătuit din două părţi: trupul, care e partea hard, şi sufletul, care e partea soft, plus o sursă exterioară de energie, cum ar fi, de exemplu, sarmalele astea. Asemănarea cu un compiutăr nu e deloc întâmplătoare. Fiindcă sufletul compiutărului e softul. Dacă îţi cumperi un compiutăr şi vii cu el acasă, bucuros că de-acum încolo poţi descărca torente gratis, s-ar putea să ai o problemă. Îl bagi imediat în priză, dar constaţi că, fără soft în el, nu ştie să facă mai nimic, decât să bâzâie enervant. Abia după ce-i instalezi un sistem de operare şi mai multe programe începe propriu-zis să funcţioneze. Acelea sunt sufletul şi sentimentele lui. Acuma, dacă scoţi compiutărul din priză, e ca şi mort.

Bazil e cel care încheie de altminteri vârtejul narativ într-o cheie deloc veselă. Fără să se ridice la nivelul din Simion liftnicul, acest al doilea Simion e o carte cu destule momente bune, dar şi cu îngroşări supărătoare şi reveniri la tehnici exersate mai demult.