17 martie 2016

☺☺☺ Patrick O’Brien - Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853

0 comments
Pe Patrick O’Brien, irlandez de vază şi membru în parlamentul de la Londra, începerea ostilităţilor în ceea ce avea să se numească Războiul Crimeii l-a prins pe drum; omul călătorea, pentru daraveri mai degrabă obscure, de la Constantinopol la Viena, cu o oprire de câteva săptămâni în Ţările Române. Din fericire pentru posteritate, şi mai cu seamă pentru compatrioţii noştri, precari la capitolul informaţie istorică, călătorul a lăsat nişte însemnări demne de interes, apărute în traducere românească la Humanitas sub titlul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853. Cele o sută şi ceva de pagini ale volumaşului adăpostesc tot felul de consideraţii geografice, etnografice, sociale şi economice din care putem afla destule detalii interesante despre ai noştri, cei de acum mai bine de un veac şi jumătate. Unele din informaţii sunt ca să zic aşa previzibile şi nu surprind pe nimeni; iată de pildă un paragraf consacrat stării drumurilor (de văzut şi consideraţiile pe aceeaşi temă ale lui Ion Ghica):

La drept vorbind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători foarte rapid cu sania. Când am pornit noi era patru dimineaţa, iar la ora şapte am ajuns la un han, aflat la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, unde am luat micul dejun.

Venit pe Dunăre până la Giurgiu, O’Brien ajunge la Bucureşti. El remarcă puternicul contrast dintre opulenţa clădirilor din centru şi a veştmintelor clasei conducătoare, nu fără a observa, cu fineţe, prostul gust al unor edificii. E totuşi îngăduitor şi se entuziasmează uşor; îi place vinul (pe care îl declară al doilea din Europa, după cel franţuzesc) şi îi plac şi distracţiile elevate care nu lipseau, pare-se, din Capitala acelor ani, cu toată mizeria înconjurătoare. Dovadă şi insistenţa asupra spectacolelor de operă susţinute la Bucureşti (deşi de o instituţie a operei nu se putea desigur vorbi, aşa cum o face amabil memorialistul):

Opera din Bucureşti este la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa. Poate primi 700–800 de oameni. În faţa scenei, la al doilea etaj, se află loja domnitorilor, închisă cu draperii de catifea purpurie tivite cu fir de aur deasupra cărora stau armele principatului. Fotoliile din loje şi scaunele din sală sunt tapiţate cu catifea purpurie, şi pe toate băncile din stal sunt perne din acelaşi material. Basoreliefurile şi ciubucăria care împodobesc lojele sunt poleite cu dărnicie, iar din tavanul pictat cu gust atârnă un candelabru mare cu braţe aurite pentru lămpi, care, împreună cu luminile de pe scenă, reuşeşte să lumineze întreaga sală. În prezent joacă aici o foarte respectabilă trupă italiană.

Irlandezul îi simpatizează în mod vădit pe valahi, are vorbe bune despre casele lor (pe care le compară cu cele din Irlanda, e drept, cea mai sărmană componentă a Marii Britanii) şi laudă în repetate rânduri bogăţiile extraordinare ale pământului, pe care tratatul de la Adrianopol le introdusese relativ recent în circuitul comercial european. Cu spirit vizionar, drumeţul îşi imaginează o Românie unită sub conducerea unui prinţ străin. El nu ezită totuşi să ironizeze obtuzitatea câte unui oficial, de pildă cu ocazia şederii în carantina obligatorie la intrarea în Principate:

În dimineaţa de după sosirea mea în carantină, la uşa celulei a apărut un ofiţer de poliţie cu un catastif sub braţ, urmat de un bărbat cu o călimară uriaşă de lemn, în care se afla un toc mare şi rudimentar. „Cum te cheamă?“ a întrebat ofiţerul, deschizând catastiful. Îi dădusem numele în seara dinainte, dar părea să creadă c-ar fi putut suferi unele modificări în timpul nopţii. În fiecare dimineaţă cât am rămas în carantină mi-a pus aceeaşi întrebare, de parcă numele meu ar fi avut viaţă proprie şi s-ar fi supus unei cu totul alte legi sanitare.


O bună parte din însemnări sunt consacrate ruşilor şi armatei ţariste, care ocupase Principatele Române. Irlandezul deplânge la tot pasul samavolniciile, duplicitatea şi spiritul perfid al ocupanţilor. De altfel, apele se aleseseră, puterile occidentale susţineau Imperiul Otoman în conflictul său cu Rusia. Cu toate astea, şi fără a lăsa să planeze vreo umbră de îndoială asupra simpatiilor sale, irlandezul încearcă o anume admiraţie în faţa calităţilor ostăşeşti şi a echipamentului soldaţilor cantonaţi la nord de Dunăre. Într-o perioadă în care Rusia joacă iar rolul unui (convenabil?) de personaj negativ, cititorul contemporan va rezista cu greu tentaţiei de a proiecta unele judecăţi de la 1853 asupra lumii de azi. Din fericire, Jurnalul... lui Patrick O’Brien lasă loc şi pentru alte reflecţii, mai fertile.

10 martie 2016

Bolesław Prus - Faraonul

0 comments
Fără a fi un roman istoric „adevărat”, căci nu uzează de personaje şi evenimente care s-au întâmplat în realitate, Faraonul polonezului Bolesław Prus este totuşi exemplar pentru atmosfera de vraisemblance pe care o creează prozatorii talentaţi. Clasicul polonez s-a pus serios pe treabă, a răscolit prin cărţi şi a construit un moment ipotetic al istoriei Egiptului de acum trei milenii, cu un faraon inexistent şi cu nume ghinionist (Ramses as XIII-lea), ale cărui date personale (tinereţe, cutezanţă, spirit vizionar) par să-i dea atuurile necesare pentru a deveni un mare conducător al regatului african şi al lumii contemporane. Ajuns pe tronul faraonilor la nu mult peste douăzeci de ani, Ramses îşi începe domnia în forţă şi atacă frontal chestiuni (geo)politice arzătoare şi complicate, precum raporturile de putere din stat, în special relaţia dintre puterea seculară şi cea a castei preoţilor sau balanţa de forţe din Orientul Mijlociu, unde între egipteni, fenicieni şi asirieni se dansează un balet complicat.

Ca în orice roman tradiţional menit să ţină trează atenţia cititorului, se conturează tabere aflate în conflict.  Ramses, sprijinit de armată şi nobilime, îşi are oamenii lui de încredere, din rândul cărora se detaşează războinicul Tutmosis şi preotul Pentuer. El încearcă să câştige simpatia poporului de jos recurgând la ceea ce azi am numi măsuri populiste sau, în spiritul secolului în care a fost scrisă cartea, la un fel de socialism naiv. Pe de altă parte, tânărul faraon are în vedere declanşarea unui război împotriva Asiriei, menit să reechilibreze bugetul secătuit al regatului. Cu această viziune intră în coliziune concepţia majorităţii preoţilor, ai căror principali reprezentanţi (Mefres şi Herihor) se opun cu îndârjire.

De câştigat vor câştiga cei din urmă, care nu se dau în lături de la utilizarea arsenalului lor de cunoştinţe ştiinţifice în scopuri mai puţin ortodoxe. Răsturnări de situaţie, trădări, elemente de quiproquo, plimbări printr-un misterios labirint etc. (şi chiar un pic de intrigă amoroasă) sunt ingrediente ale unei epici în buna tradiţie a secolului al XIX-lea. Prus e produsul epocii sale; nu-i de mirare că el pune în gura personajelor lui idei care ţin mai degrabă de viziunea darwinistă decât de mistica din Cartea morţilor:

— Stăpâne, lumea în care trăim e supusă unor mari schimbări. Chiar şi în Egiptul nostru găsim ruine de oraşe şi temple ascunse adânc în pământ. A fost o vreme când, în locul Egiptului de Jos, se afla un braţ al mării, iar Nilul curgea pe toată lăţimea văii noastre. în timpuri şi mai vechi, pe locul unde se află astăzi statul nostru tălăzuia marea. Iar strămoşii noştri locuiau o ţară pe care astăzi a înghiţit-o deşertul apusean. Şi mai demult încă, cu zeci de mii de ani în urmă, oamenii nu erau aşa cum suntem noi, ci asemenea maimuţelor, dar care ştiau totuşi să-şi ridice colibe, să aprindă focul, să se apere cu măciuca şi cu pietre. Atunci nu erau nici cai, nici boi; iar elefanţii, rinocerii şi leii erau de trei şi chiar de patru ori mai mari decât animalele cu aceeaşi înfăţişare de astăzi. Dar nici elefanţii uriaşi nu sânt cele mai vechi vietăţi. înaintea lor au trăit reptile şi mai uriaşe, care zburau, înotau ori umblau. Iar înaintea acestora, pământul a cunoscut doar melci şi peşti, iar şi mai înaintea lor numai plante, dar altele, aşa cum azi nu se mai pomenesc...
— Iar şi mai de demult ? întrebă Ramses.
— Şi mai de demult, pământul era pustiu şi gol, iar duhul cel divin plutea deasupra apelor.

Din fericire pentru soarta scrierii sale, Prus rezistă tentaţiei maniheismului. E greu să găsim în Faraonul personaje de o singură culoare; poate cu excepţia notabilă a grecului Lykon, sosia malefică a monarhului, toţi sunt construiţi din bune şi rele. În mod ironic, după înlăturarea prin asasinat a faraonului şi stingerea dinastiei, Herihor, devenit urmaşul lui la tron, ia tocmai acele măsuri pentru care militase sărmanul Ramses. Departe de a fi o carte prăfuită, Faraonul lui Prus prezintă interes nu doar pentru amatorii de proză solidă, ci şi pentru cei care, mai puţin interesaţi de scriitură, caută reflexe politice şi ideologice în lecturile lor.

3 martie 2016

O lecţie de la soţia maestrului

0 comments
Cosima Wagner a vegheat cu străşnicie asupra moştenirii muzicale a lui Richard Wagner şi a coordonat celebrele festivaluri de la Bayreuth până în 1906, 23 de ani după dispariţia maestrului. În termenii zilelor noastre, Frau Cosima nu se dădea în lături de la adevărate gesturi de micromanagement şi supraveghea în cele mai mici detalii pregătirea spectacolelor. O mărturie preţioasă a acelor ani ne-a lăsat-o celebra soprană Frieda Hempel în volumul autobiografic intitulat Mein Leben dem Gesang. În 1906 avea 21 de ani, dar bunul renume de care se bucura deja i-a adus distribuirea în rolul primei fiice a Rinului (Woglinde) din Das Rheingold (dar şi rolul uneia din fetele-flori din Parsifal). Iată ce scrie Hempel (traducerea mea):

Aveam repetiţii de trei ori pe săptămână, zile în care repetam dimineaţa şi după-amiaza. Preparatorul nostru era dl. Müller şi aveam senzaţia că vrea să fie mai Wagner decât chiar Wagner. Punea mereu accent pe dicţia perfectă şi m-a pus să repet replica „Hei! Wer ist dort?” din Das Rheingold de vreo cincizeci de ori. În cele din urmă a intervenit doamna Knüpfer, soţia minunatului bas de la Opera din Berlin; juca rolul celei de a doua fiice a Rinului şi ca atare a văzut cum mă torturează acest om. Ea s-a dus la doamna Wagner şi s-a plâns: „Cum poate domnul Müller să chinuiască în felul acesta o voce tânără?” Domnul Müller a fost sfătuit să lase replica în pace. Frau Cosima, foarte conştientă de marele ei nume şi de responsabilitatea pe care o avea, avea obiceiul să vină la teatru şi să ne arate cum ar fi vrut Richard să se interpreteze. O văd şi acum pe scena aceea cum îi spunea lui Isolde să interpreteze replica „vor König Marke zu stehen.” Făcea un gest destul de cochet cu mâna dreaptă. Aşa vroia el. Câteodată Frau Cosima ne deranja de la treabă, dar îi eram desigur devotaţi ca persoană. Siegfried, fiul ei, era mereu bine dispus şi trecea de la o artistă la alta, flirtând şi făcând glume. Frau Beidler, fiica ei, era foarte apreciată.

În imagine, scenă de grup de la Die Eule, restaurantul preferat în epocă al cântăreţilor de la Bayreuth. Frieda Hempel lipseşte din cadru, dar la nr. 6 se poate vedea profilul inconfundabil al lui Siegfried Wagner.