vineri, 30 decembrie 2016

☺☺☺ Jean des Cars - Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană

2 comments
Mai rar o carte al cărei subtitlu să spună mai mult decât titlul, ca cea a lui Jean des Cars, Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană (Editura Trei, 2015). Un volum care se anunţă a fi o carte de istorie cuminiţică, o expunere cronologică a unor biografii de personalităţi care au marcat aproape un mileniu istoria continentului, aruncă o lumină neaşteptată asupra rolului contemporan al unei mari familii, aproape prototip a tot ce înseamnă dinastie. Sigur că firul temporal propriu-zis nu este ignorat; capitolele conturează vieţi de împăraţi de la Rudolf I, ales în 1273 în fruntea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană până la nefericitul Carol, ultimul suveran austro-ungar. Autorul oferă şi o deschidere jurnalistică insolită prin materialul furnizat de discuţiile avute cu Zita, ultima împărăteasă, de o longevitate fabuloasă (moare abia în 1989) sau cu Otto, urmaşul ultimului monarh, înzestrat şi el cu o protoplasmă de invidiat (moare în 2011, la 99 de ani).

De secţiuni întinse au parte, după cum ne-am aştepta, celebrii Carol Quintul, Maria Tereza sau Franz Joseph, dar sunt demne de interes şi pagini precum cele despre Habsburgi mai puţin cunoscuţi publicului larg, precum Frederic al III-lea sau Maximilian I, care au reuşit să-şi consolideze şi să-şi extindă imperiul printr-o politică neobosită de alianţe matrimoniale spectaculoase. De fapt – şi asta e una din ideile centrale ale lucrării – Habsburgii au fost neîntrecuţi la acest capitol. E sensul celebrului vers al lui Matei Corvin „Bella gerant alii, tu, felix Austria, nube” (Lasă să facă alții războaie, iar tu, fericită Austrie, fă mariaje). Au făcut ei şi războaie, poate nu la fel de spectaculoase ca mariajele, dar importante în epocă (a nu se uita, de plidă, luptele dintre Francisc I al Franţei şi Carol Quintul, în care cel dintâi a căzut prizonier).

Jean des Cars insistă adesea asupra resorturilor psihologice ale unor decizii politice. Fără a practica istoria contrafactuală, el vorbeşte despre ratarea unor ocazii de a schimba decisiv cursul lucrurilor. Merită menţionate cel puţin două asemenea prilejuri: episodul cu expulzarea din imperiu a lui Luther de către Carol Quintul sau refuzul lui Franz Joseph de a lărgi dualismul austro-ungar înspre un federalism multinaţional care ar fi putut salva imperiul şi (cine ştie?) ar fi putut contribui la evitarea războiului din 1914-1918.

Saga dinastiei de Habsburg e o carte densă şi totuşi antrenantă. E meritul autorului, care a ştiut să nu-şi sufoce lectorul cu informaţii de interes îngust şi a mai adăugat câte o anecdotă pe ici, pe colo fără a face rabat de la rigoare. Unii vor fi probabil surprinşi că des Cars scrie atât de puţin despre Viena chesaro-crăiască, un spaţiu cultural miraculos, dar această aparentă omisiune se explică prin prioritatea acordară, la urma urmei, dinastiei. Puţine detalii ni se oferă şi despre episoade cruciale precum atentatul de la Sarajevo. Probabil că istoricul-publicist a trebuit să opereze tăieturi în materie pentru a nu mări intolerabil de mult volumul editorial. Bilanţul lecturii e, până la urmă, unul pozitiv.