duminică, 12 martie 2017

☺☺☺☺ Doina Ruşti - Manuscrisul fanariot

6 comments
Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au dat întotdeauna de gândit, iar la urma urmei asta contează pentru cititorul care nu caută cu orice preţ ca lecturile să-i dea dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, o recentă producţie a romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015).  Cartea nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă complexitatea care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde dintr-un scurt document (real, păstrat la Biblioteca Academiei) redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie reconstituit cu relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.

Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr aromân, Ioanis Milikopu din Săruna (mai cunoscut pe numele grecesc de Salonic), care pleacă în capitala Valahiei atras de renumele aproape mitic (nu mitíc!) al locului. Deplasarea în spaţiul necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; junele devine croitor la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. Mai corect ar fi că numele îi este schimbat în urma unei confuzii, dar asta nu contează. Noul Leun nu e singurul personaj care suferă asemenea modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt supuse nu puţine personaje, printre altele, ţiganca Maiorca (iubita stil coup de foudre a croitoraşului viteaz, botezată Neaga la naştere) sau tatăl acesteia, Necula numit Cucumeaua şi atâţia alţii. E o strategie care ar putea să trimită la jocul dintre aparenţă şi realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă transformare.

Manuscrisul fanariot poate fi citit ca romanul unei iubiri potenţial nefericite. Leun, om liber, nu se poate căsători cu Maiorca, ţigancă roabă a marelui boier Dan Braşoveanu Doicescu. Dragostea cere sacrificii, dar nu la nivelul banal al unei ziceri devenite loc comun, ci prin renunţarea la o parte din libertatea personală: pentru a o putea lua de soţie pe ţigancă, Leun se învoieşte să fie el însuşi sclav jumătate din timp, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din manuscrisul fanariot care reprezintă miezul istoric al dramei.

Chiar dacă idila şi perpelirile amoroase ale lui Leun şi Maiorca ocupă destul spaţiu şi consumă destul combustibil epic, în Manuscris... rămâne suficient spaţiu pentru sumedenie de alte personaje şi episoade (cuplul „intelectual” Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii, boierii şi rivalităţile lor, domnitorul Alecu Moruzi, Zoica, fata bijutierului Mantu, Ruşfet, lăutarul care fixează în cântece cotidianul etc.). Nu putem lăsa la o parte nici galeria de apariţii groteşti, al căror caracter sinistru e potenţat de aparentul firesc al introducerii lor în discurs (dracul ochelarist, Riga din Veleştin, femeia cu labe de gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi aceştia - entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în plasa unor păţanii care glisează nu rareori înspre fantastic. Sunt ruperi de ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care Doina Ruşti le-a practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane. Însuşi spaţiul fizic e uneori parte a unui continuum real/fantastic cu delimitări imposibil de precizat (a se vedea Bozăria, topos malefic, dar şi leagăn de iubiri pasionale, aflat pe undeva pe lângă Patriarhia de azi, după cum ne-o arată o hartă (semi)reală) sau labirintul de subterane aflat în interfaţă cu exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.

Tranziţiile real-fantastic depăşesc convenţionalul bucureştean oarecum mecanic de tip Mircea Eliade. Autoarea pare uneori să demonteze mecanismele cognitive ale producerii unor fenomene fabuloase. Exemplul cel mai bun îl reprezintă prăbuşirea balonului la bordul căruia se află baronul Apor Luca Szabolcs. în viziunea naivă târgoveţilor, transcrisă fidel de romancieră, fenomenul e apocaliptic şi supranatural, pentru ca aceeaşi întâmplare să se raţionalizeze treptat. întreaga poveste a aerostatului prăbuşit e antologică, după cum valoroase sunt şi destule alte momente de mai mică amploare, precum cel al sosirii în urbe a primului pian (adevărată „cutie cu draci”):

Pianul li se păru un fel de masă cu dinţi, iar Ruşfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamţul îşi lăsa degetele pe clape ca şi cum ar fi ales boabele de fasole, cu delicateţe şi cu o grijă exagerată, încât lăutarul îşi împinse fesul pe spate, în timp ce urechile încercau să prindă ritmul acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri sau luându-le de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele risipite pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii, în care păreau să fie sechestrate sute de viori şi de cobze.

În fine (fără vreo pretenţie de prezentare exhaustivă) trebuie spus că Manuscrisul fanariot este un bun roman al Bucureştilor, în tradiţia lui Eugen Barbu din Princepele sau a lui Petru Popescu din Prins. Textul, dens şi adesea încărcat de un aer poetic totuşi neostentativ, scoate în evidenţă un oraş fără pereche, provocator de sentimente contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun, un spaţiu fluid şi fascinant, iar bilanţul lecturii este neîndoielnic pozitiv.