Ce am mai citit

☺☺ Stelian Ţurlea – Darul Ioanei

2012-02-15T00:02:00.000+02:00

519 pagini în cap consumă Stelian ţurlea cu Darul Ioanei (Polirom, 2007) ca să-i spună cititorului ceea ce ar fi putut fi spus, probabil, consumând cam un sfert din bunătate de hârtie. Asta dacă e să ne legăm de subiectul propriu-zis al acestui roman planturos, construit din fraze interminabile, întinse câteodată pe pagini întregi. Nu ştiu cât de invidios era răposatul Thomas Mann, dar dacă era, cartea de faţă ar fi putut servi drept obiect al pizmei neamţului. Pentru că tot n-avem ceva mai bun de făcut, să vedem cum începe tărăşenia. E vorba de unul din cele nu mai puţin de 3 (trei) începuturi alternative din care autorul ne lasă să-l alegem pe cel care ne-o plăcea mai mult, chit că s-ar putea să nu ne placă niciunul. Textul, al cărui arbore sintactic se ramifică fractalic prin adjuncţi circumstanţiali la tot pasul, sună aşa (cine se plictiseşte uşor, să-l sară fără regrete):

În cadrul uşii-fereastră a balconului care înconjoară apartamentul pe toată lungimea a două laturi, cu ochii ţintă pe ţuguiul imens de ţiglă roşie al casei de peste drum, acum înnegrit de fumul limbilor de foc şuierate prin mai multe ferestre, încolăcite pe stâlpii de susţinere prelinse în lungul grinzilor, despicate la nivelul acoperişului de solzii olanelor care crapă, înfierbântaţi, cu un pârâit de os frânt, şi alunecă în stradă cu un pocnet sec, cu ochii ţintă la ţuguiul imens zbătându-se în incendiu, despuiat brusc de sobrietatea şi grandoarea care-l făcuseră un reper în toată acea îngrămădire de case bătrâneşti şi vile cu ziduri groase răsărite printre coroane largi de arbori seculari, un amestec de culori, forme şi linii frânte întins până departe şi privit cu nesaţ de pe terasă în fiecare dimineaţă; nu numai înfiorându-se de zbaterea ţuguiului care se chircea asupră-şi, strângându-se şi pierind, ci şi de respiraţia flăcărilor care, în ciuda distanţei, părea că se aude, ca şi de trosnetul lemnului şi de şuierul jeturilor de apă ale pompierilor sosiţi în sfârşit, jeturi lovind cu brutalitate în ziduri, în acoperiş, fărâmând ce nu fusese fărâmat, pătrunzând prin ferestre; înfiorându-se şi de glasurile care dintr-odată au început să ajungă până la el, nimic distinct, doar câte o vorbă şi mai puţin, un oftat sau doar icneli, ca nişte ţipete înfundate, atunci când solzii înfierbântați se fărâmau de caldarâm, urmărind cu privirea şi pâclele de fum, la început doar rotocoale şi colaci negri deveniţi acum o masă mai mult cenuşie, ca o pânză, cu forme schimbătoare în fiecare clipă sub colţii vântului care bătuse toată ziua, urmărind toate acestea s-a gândit mai întâi la un incendiu asemănător, doar mai mic ca amploare, văzut cu câteva ore înainte ca toate clopotele, ceasurile, petardele şi clinchetele de pahar să bată sosirea anului nou, şi tot la o casă din apropiere, care adăpostea locuinţa unui ambasador de prin Occident, dar n-a stăruit asupra gândului pentru că, în vreme ce continua să privească şi să audă ce se întâmplă în stradă, bătrâna doamnă s-a apropiat de uşa-fereastră, uimită şi ea de grozăvia ce prinsese ţuguiul de ţiglă de peste drum, şi întrebase ceva şi chiar în acea clipă. ascultând şi văzând toate acestea, şi-a amintit că la celălalt incendiu fusese martor cu Domniţa, în timpul uneia din lungile lor plimbări [...]

Fraza mai continuă preţ de câteva rânduri, dar cred că ni s-o fi acrit şi nouă de verbiajul ăsta, cu ţuguiul lui cu tot. Martorul la incendiu e chiar eroul romanului, un anume Andrei Vlădescu, un bărbat la vreo 30 de ani, intelectual, vezi bine, angajat la redacţia unei reviste şi care trage şi greu să termine a doua facultate (ceva filozofic, oricum, după numele materiilor la care se pregăteşte). Bătrâna doamnă e Marga Pop, septuagenară şi gazdă a lui Andrei în apartamentul de casă veche şi elegantă pe care îl ocupă de multă vreme, după ce a divorţat de un profesor de sociologie („stâlp al noii puterii comuniste”) cu dosar de cadre imbatabil. Dacă ar fi să ne luăm după unele pasaje, am zice că Vlădescu e un pic gerontofil, căci e extrem de atent cu gazda, o duce la medic şi o priveghează atunci când aceasta moare de cancer după nu multă vreme.

Andrei Vlădescu e tânăr, probabil arătos (n-am găsit, printre frazele nesfârşite, un portret fizic propriu-zis) şi are o lungă listă de cuceriri sentimentale, toate istorisite pedant, cu numele şi prenumele împricinatei. Îngroşând inutil relatarea, autorul va ţine şi să ne informeze că omul lucra la un moment dat la un eseu despre Don Juan. În momentul istorisirii, pe iubită o cheamă Ioana, mai bine zis, Ioana Sandi, căci autorul arareori scapă un nume mic neînsoţit de numele de familie. E o relaţie asimetrică: Ioana e cea care iubeşte intens (e o fire dârză şi procedează în dragoste la fel ca în celelalte domenii, unde „dacă avea un gând, nu-l abandona până nu-l ducea la capăt”). Vlădescu (pardon, Andrei Vlădescu) ţine şi el la fată, dar mai mult se lasă iubit, e o fire destul de superficială, un individ relativ plat, căruia romancierul nu vrea (sau nu poate) să-i confere adâncime. El se va refugia în cele din urmă în spatele unei promisiuni de fidelitate făcută unei anume Domniţa (care figurează de altfel în Amazonul acela de frază introductivă).

O bună bucată din roman (plicticoasă de moarte şi lungă cât o pomană a unei minorităţi etnice) e consacrată intrigilor şi întâmplărilor din redacţia unde lucrează Vlădescu, iar liste de personaje, desigur toţi cu nume şi prenume, nesfârşite şedinţe de partid (acţiunea se desfăşoară la jumătatea anilor 1970). Unul din colegi (Meme) făcuse obiectul pasiunii amoroase a fiicei conducătorului statului, dar ghinionul său fusese că soţia acestuia („Mama Naţiunii”) nu agrease relaţia, iar oalele se spărseseră în capul lui Meme. Unda de şoc a scandalului mătură redacţia, prilej de zeci (dacă nu chiar sute de pagini, naiba mai stă să le numere) de relatări adormitoare, de transcrieri de proces-verbal de şedinţă şi tot ce cititorul cu gândul nu gândeşte, dar nu-i de natură să-l atragă.

Tehnic vorbind, romancierul încearcă şi câteva efecte pe le socoteşte, probabil mai îndrăzneţe. El trece, sporadic, de la naraţiunea omniscient-abstractă la relatarea efectuată de un (autodeclarat) povestitor, schimbarea de macaz neavând de altfel cine ştie ce motivaţie şi aducând mai mult a stângăcie. Structural, romanul e împărţit în trei mari secţiuni, acestea fiind la rândul lor subdivizate (prima în cercuri, a doua în brâuri, a treia în cer(c)uri – paranteza e a autorului). Tot acest eşafodaj pare să vrea să trimită vag la Divina Commedia, dar mi-e greu să-mi dau seama care va fi fost miza adevărată a unei astfel de partiţii. Personajul principal e căldicel şi pare bântuit de teama de a nu se angaja prea puternic faţă de o femeie (aici Ioana Sandi). În termeni seinfeldieni, dând la o parte spoiala intelectuală cu care îl văruieşte Stelian ţurlea, Andrei Vlădescu e un fel de George Costanza speriat că-şi pierde libertatea de holtei. Teama îi e sporită de eforturile Ioanei (a cărei mamă avea pile mari la „organe”) de a-i rezolva situaţia locativă rămasă încurcată după moartea Margăi Pop. Profund, nu? Acum deh, decide fiecare ce face cu banii şi cu timpul lui şi dacă merită să le investească în Darul Ioanei. Eu zic că nu.

☺☺☺ Bodgan Creţu – Utopia negativă în literatura română

2012-02-13T00:02:00.001+02:00

Lingvistica statistică ne spune că în orice text frecvenţa cu care apar cuvintele care reprezintă aşa-numitele categorii funcţionale (pronume, articole, auxiliare, particule etc.) este mai mare decât cea cu care apar cuvintele care aparţin categoriilor lexicale (substantive, verbe, adjective etc.). E o generalizare asupra căreia specialiştii s-au pus de acord de o bună bucată de vreme şi pe care nu ar avea şanse s-o infirme decât cuvântul distopie folosit în textele criticilor literari. E adevărat şi că uneori e vorba nu de cuvântul propriu-zis, ci de sinonimele sale mai mult sau mai puţin apropiate de perfecţiune: utopie negativă, antiutopie, contrautopie sau, pe dimensiunea temporală, ucronie. E un păienjeniş de termeni (toţi opunându-se conceptual celui de utopie) pe care e greu de crezut că o să-l descurce cineva prea curând. Asta nu înseamnă că lumea bună nu-i va folosi, ca şi până acum, până la îngreţoşare.

Introducerea asta destul de pesimistă ar trebui să ne facă să vedem că a scrie o carte precum cea a lui Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română (Cartea Românească, 2008) e un gest curajos. Până să apuce să vadă cum stau lucrurile în tânăra noastră literatură, autorul are de descâlcit o terminologie folosită cu multă largheţe de alţi teoreticieni. Alături de utopie, care ar fi elementul pozitiv al seriei, circulă, după cum am văzut, o pletoră de termeni cu încărcătură negativă. Ar trebui mai întâi să aflăm ce e însăşi utopia. Un răspuns pe deplin mulţumitor n-o să găsim în cartea de faţă, deşi strădanii sunt. Utopia ar fi, în esenţă, expresia literară a aşa-zisei gândiri utopice (!) care se ambiţionează să creeze o lume ideală, mai bună decât cea în care, fatalmente, trăim. Dacă utopia e de bine (mă rog, vorba vine), utopia negativă (sau distopia şi toate celelalte) ar fi de rău, adică tot o lume imaginară, dar opresivă, sufocantă, totalitară şi tot ce se mai poate adăuga la lista asta derogatorie.

Limitele dintre categorii sunt destul de vagi, ba chiar inexistente, dacă avem în vedere faptul că antiutopia se poate obţine chiar din utopie, prelungindu-i caracteristicile până extrem. Discuţia teoretică e foarte interesantă, iar Bogdan Creţu o ilustrează cu opinii din cele mai diverse, de la noi şi de aiurea, însă senzaţia cu care am rămas e că distincţiile făcute au toate un caracter extraliterar/extraestetic şi iau în discuţie mai degrabă dimensiunea etică sau ideologică. Nu e exclus ca definirea (anti)utopiei în termeni estetici să fie imposibilă. Consecinţa firească a unei asemenea dificultăţi e că sub umbrela largă a etichetei de utopie negativă ajung să încapă un număr imens de opere literare, de unde şi frecvenţa de utilizare a termenului.

Venind mai aproape de domeniul cărţii (literatura română), Bogdan Creţu constată lipsa de apetit pentru utopie a autorilor autohtoni. Literatura noastră nu are vocaţia utopiei şi cu asta basta. Explicaţii se pot da, ele ţinând de natura eterogenă a însăşi utopiei, care presupune o concepţie generală despre lume, o poziţie filozofică bine articulată şi mai ales un spirit critic viu. Cum asemenea înzestrări le-au cam lipsit până nu demult autorilor români, scrierilor utopice româneşti nu e foarte greu de explicat. Nici în literatura populară nu vom găsi la noi echivalente ale Arcadiei sau ale unei Pays de Cocagne. Au existat, fireşte, proiecte de utopie, de pildă la Heliade-Rădulescu sau Ion Ghica, dar ele au fost foarte modeste. Teza pe care o susţine Creţu este că la noi s-au ars etapele (şi) în materie de utopie şi s-a trecut direct la utopia negativă, la distopie sau antiutopie. Asta s-ar fi întâmplat încă de la începuturi, cu Istoria ieroglifică (unde Cantemir mimează utopia, spre a trece rapid la un imaginar antiutopic) sau cu ţiganiada care, deşi pornită ca utopie, glisează în contrariul acesteia din cauza abordării burlesc-caricaturale intense. Cum ar fi, ai noştri nu rezistă să nu-şi bată joc de bunătate de utopie şi o întorc pe dos aşa cum şi-a întors Seinfeld bunătate de haină de piele fină ca să nu i-o strice ploaia. Sau cum a întors pe dos baronul Münchhausen un lup în gura căruia îşi băgase mâna.

La noi antiutopia ar fi mers de la început mână în mână cu pamfletul. Demonstraţia se face pe Din ţara Măgarilor de ştefan Zeletin, pe Tabletele din ţara de Kuty ale lui Arghezi sau pe Cimitirul Buna-Vestire de acelaşi autor. Ceva mai aproape de vremea noastră, se scriu contrautopii antitotalitare (sună ca dracu’, ce sa-i faci): Lobocoagularea prefrontală a medicului şi scriitorului Vasile Voiculescu, Gulliver în ţara Minciunilor a mai puţin cunoscutului Ioan Eremia, militar de carieră sau Biserica neagră a proletcultistului reformat A. E. Baconsky. În zilele noastre burlescul îşi face din nou apariţia (Maşa şi extraterestrul de Nichita Danilov, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete de Petru Cimpoeşu, contribuţiile lui Alexandru Ecovoiu sau ale Ruxandrei Novac etc.)

Utopia negativă în literatura română e o sinteză care se citeşte cu interes, chiar dacă autorul n-a avut cum să facă prea multă ordine în concepte, unde domneşte o confuzie terminologică de toată frumuseţea. Ilustrarea pe exemple româneşti, unele puţin cunoscute publicului, a problematicii domeniului, e o reuşită a cărţii. Mai puţin fericită e uneori exprimarea autorului, pretenţioasă şi greoaie, atentă până la manierism să nu zgârie cumva sensibilitatea vreunei celebrităţi autohtone consacrate.

Fact checking

Nu am la îndemână date privind frecvenţa cuvintelor în limba română. Există un vechi dicţionar de frecvenţe al lui Alphonse Juilland (1965) pe care cei interesaţi îl pot consulta. Pentru limba engleză, studiile de frecvenţă pun în capul listei articolul hotărât the, urmat de cuvinte precum be, of sau and. Primul cuvânt lexical (verbul say) apare abia undeva după poziţia 30. Pentru cine nu s-a prins, povestea cu distopia era o glumă. Nu că specialiştii n-ar fi îndrăgostiţi de vorba asta şi n-ar folosi-o când cu gândul nu gândeşti.

Wagner cu nicovale

2012-02-10T01:45:00.000+02:00

Trecând la înregistrarea integrală la Viena a Tetralogiei, ambiţiosul producător John Culshaw şi-a propus să fie cât se poate de fidel indicaţiilor din partitura wagneriană. Pentru Das Rheingold, prima operă a ciclului (1957), aceasta cerea ca celebrul leitmotiv ritmic al nibelungilor, care se aude la începutul şi la sfârşitul scenei a III-a (coborârea şi întoarcerea lui Wotan şi Loge din Nibelheim), să fie interpretat de nu mai puţin de 18 nicovale. Pentru interpretările obişnuite se recurge de regulă la tot felul de artificii de percuţie, nu stă nimeni să aducă atâtea nicovale în orchestră. Cu toate astea, Wagner fusese clar (9 nicovale mici, 6 nicovale mari şi 3 nicovale foarte mari), ba precizase chiar că acestea trebuie să fie acordate în fa (pretenţie desigur absurdă, de vreme ce nicovala, la fel ca trianglul, e neacordabilă).

A trebuit întâi să se facă rost de nicovale. Acestea au fost găsite la o aşa-zisă şcoală de nicovale. John Culshaw, mirat că exista aşa ceva în Viena, nici nu pricepe bine ce se învaţă acolo, dar e bucuros să închirieze, pe bani buni, 18 nicovale plus vreo 3 de rezervă, plătind şi asigurare pe ele (asta se va dovedi o idee bună, căci 3 se vor deteriora în urma utilizării). A fost apoi nevoie să fie găsiţi percuţioniştii care să izbească în nicovale, sarcină grea până şi într-un oraş al muzicii. Până la urmă s-a recurs şi la alţi instrumentişti (trompetiști, harpişti etc.) Astfel suplimentată, orchestra lui Sir Georg Solti a ajuns să numere 125 de oameni.

S-a trecut la repetiţii şi s-a încercat dispunerea optimă a nicovalelor în vederea obţinerii unui efect stereofonic optim (era vorba, oricum, de prima înregistrare stereo a operei). S-a constatat că Wagner, care specificase în partitură până şi dispunerea spaţială a nicovalelor, se fusese foarte inspirat. Operaţiunea a fost un succes, iar sunetul obţinut, de fapt un zgomot ritmic obsedant, aproape chinuitor pentru ureche, s-a dovedit de mare efect. Iată cum sună fragmentul (de data asta dirijat de Herbert von Karajan, pasajul relevant începe să se contureze la minutul 1:20 al clipului):

Ce poate fi mai wagnerian de atât? Să ne abţinem totuşi de la asemenea întrebări retoric-admirative şi să ne amintim că renumitul leitmotiv al nibelungilor e luat fără ruşine (n-avea Wagner aşa ceva, ci doar geniu) din partea a III-a (Scherzo) a cvartetului Moartea şi fata de Schubert. Asemănarea e fără greş:

Ar fi păcat să închei postarea asta despre nicovale fără să pomenesc şi contribuţia (mai modestă poate, dar cunoscută) a lui Verdi, cu acompaniamentul la corul din Il Trovatore:

Folosirea ditamai nicovalelor nu e singura năzbâtie a cuplului Solti-Culshaw. Despre cum s-au obţinut alte efecte sonore (cerute de altfel de partitură), poate data viitoare.

Cele mai multe informaţii din postarea de azi au fost luate din Ring Resounding, cartea lui John Culshaw. Tot din această carte am luat şi ilustraţia textului, care înfăţişează grupul celor 18 nicovalişti.

Cum rămâne cu cărţile audio?

2012-02-08T00:03:00.000+02:00

Nici nu ştiu cum să le zic, cărţi audio, audiobooks sau, cu un termen cam preţios introdus în circuitul frazeologic de o editură cunoscută, cărţi vorbite. Indiferent cum le-aş numi, ele există şi au început de câţiva ani buni să apară şi la noi, performera evidentă fiind, ca număr de titluri şi varietate tematică, Humanitas. Trec repede peste chestiunile astea formale. Toată lumea ştie la ce mă refer.

Sau poate că nu tocmai. Să explic de ce. Când zicem carte audio, avem în vedere o carte întreagă (citită, înregistrată şi transpusă pe suport adecvat, cel mai adesea CD) sau o selecţiune din carte, supusă altminteri aceluiaşi tratament? Dacă ar fi să răspundem bazându-ne pe produsele cele mai răspândite de pe piaţa autohtonă, am înclina spre cea de a doua variantă. Într-adevăr, avem la dispoziţie destul de puţine înregistrări integrale ale cărţilor despre care vorbim (printre acestea se numără, din fericire, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara). Cele mai multe audiobook-uri autohtone nu conţin decât fragmente de carte, citite, e drept, de voci celebre, de actori sau personalităţi publice cunoscute (nu mai dau nume, să nu se supere cei omişi). Nu există pe piaţă, cred, nicio înregistrare integrală a vreunui roman mai întins din literatura noastră. Contrastul cu culturile occidentale, unde există un număr imens de înregistrări integrale accesibile comercial, e extrem de puternic.

Care să fie cauza? Nu e exclus să fie vorba de factori strict economici. Cărţile audio nu sunt nicăieri printre cele mai ieftine produse. Înregistrarea integrală a unei cărţi de 250 de pagini ocupă, în funcţie de calitate, 500-700 MB. Să facă alţii socoteala câte CD-uri cu format wav înseamnă asta (căci editorii noştri nu par să mizeze pe formatul mp3). Sunt cel puţin 10-15 ore de lectură şi îmi imaginez că tariful unui profesionist de calibru e suficient de ridicat ca să ducă în sus preţul produsului finit. E mult mai simplu să faci o selecţie de 50-60 minute, chiar dacă pentru mulţi preţul rămâne prohibitiv.

Culmea este că există o bogată arhivă de înregistrări integrale în format mp3 pe site-ul Asociaţiei Nevăzătorilor din România (cam 1200 de titluri, vezi aici). Aceste titluri sunt însă cu circuit închis şi sunt disponibile numai membrilor asociaţiei. Mă întreb dacă accesul la aceste cărţi nu ar putea fi deschis şi publicului larg, cel fără deficienţe de vedere. Pe bani, desigur. Sumele încasate ar prinde foarte bine organizaţiei care, se ştie, nu o duce grozav din punct de vedere financiar. Aşa cum stau acum lucrurile, numai cine nu vrea nu face rost de fişierele respective prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe şi încă pe gratis, fără vreun profit pentru nevăzători. E adevărat că unele înregistrări sunt de calitate modestă şi lectorii nu sunt printre cei mai înzestraţi, dar tot s-ar putea constitui un fond de câteva sute de lucrări de calitate rezonabilă.

În fine, câteva cuvinte despre ascultatul cărţilor în raport cu cititul lor. Multă lume strâmbă din nas şi susţine că există o singură lectură legitimă, aia cu cartea de celuloză în braţe (hai, fie, şi pe reader). Audiobook-ul ascultat – quelle horreur – în maşină, tren, tramvai, metro sau la sala de fitness ar fi de repudiat cu vigoare. Să mi se dea voie să nu fiu cu totul de acord. Formatul audio e un simplu caz particular, alături de cel clasic, pe hârtie, cel electronic sau, că tot venise vorba de cei fără vedere, de lucrările în alfabet Braille. Ascultatul unei cărţi vorbite este, nu de puţine ori, o experienţă la fel de interesantă şi valoroasă ca cititul clasic. Depinde şi de receptor, unii au latura vizuală mai dezvoltată, alţii, latura auditivă. Dar a înfiera de plano ascultatul de cărţi mi se pare o dovadă de obtuzitate. Sau poate doar una de ignoranţă. E ca şi cum ai spune că limbajul surdo-muţilor nu e un limbaj legitim şi cu aceleaşi caracteristici profunde ca ale unei limbi vocale, ci o simplă gesticulaţie maimuţărească primitivă.

☺☺☺☺ Michael Pollak – Viena 1900. O identitate rănită

2012-02-05T19:23:00.006+02:00

Viena 1900. O identitate rănită de Michael Pollak (Polirom, 1998) e o carte pe care cei interesaţi de adevăratul fenomen cultural-istoric reprezentat de capitala Imperiului Austro-Ungar la intersecţia secolelor XIX şi XX n-au cum s-o rateze. În centrul acţiunii, dacă pot să-i zic aşa, se află gruparea de tineri scriitori şi publicişti intitulat Jung-Wien, ai cărui reprezentanţi mai importanţi au fost Hermann Bahr (liderul informal al grupului), Richard Beer-Hoffmann, Felix Salten, Arthur Schnitzler, Hugo von Hoffmanstahl şi, într-o asociere mai cu năbădăi, Karl Kraus. Posteritatea i-a reţinut mai ales pe ultimii trei, dar în epocă toţi aceşti autori s-au bucurat de notorietate. Nu sunt neglijate nici figurile conexe, fără o legătură imediată cu cercul tinerilor vienezi, dar a căror operă îi influenţează (Freud, Mach, Theodor Herzl, părintele mişcării sioniste etc.).

Jung-Wien este, în mic, o proiecţie a societăţii vieneze, iar chestiunile identitare care îi preocupă pe indivizii respectivi reflectă în bună măsură frământările din epoca crepusculară a imperiului. Să fii austriac, să fii german sau să fii evreu (majoritatea membrilor Jung-Wien sunt oricum evrei)? Să fii naţionalist sau cosmopolit, eventual sionist? Să fii naturalist sau realist sau să te laşi purtat de noile curente literare? De partea cui să fii, a liberalismului burghez sau a mişcării social-democrate? Cum să abordezi relaţiile dintre sexe? Pe cât de eterogene şi numeroase sunt aceste întrebări, pe atât de diverse sunt răspunsurile pe care le primesc. Factorii unificatori sunt, dacă se poate spune aşa, preferinţa declarată pentru modernism şi experimentul artistic, dezbaterea vie, chiar dacă adesea violent-contradictorie şi uneori (ironia vieţii) amantele la comun. Uneori duc vieţi paralele, chiar dacă contrastante (a se vedea relaţia dintre Arthur Schnitzler şi amanta lui, actriţa Adele Sandrock şi cea dintre Karl Kraus şi Sidonie Nádherny von Borutin). Noroc că mărturiile abundă, de la publicistică la corespondenţă, şi sunt bine ilustrate în carte.

Până să se ajungă la Jung-Wien istoria imperiului parcursese totuşi un drum lung şi nu lipsit de hârtoape. Chestiunea identităţii e şi aici esenţială. Pollak îl consacră prima treime a cărţii, care acoperă perioada dintre domnia lui Iosif al II-lea şi anii 1870 (imperiul dualist luase naştere în 1867). Existau încă de pe atunci destule forţe cu acţiune contrară. Vorbim de pildă de figura unificator-simbolică a împăratului Franz Joseph în contrast cu spiritul centrifug care milita pentru mai multă autonomie pentru naţionalităţile imperiului sau de înfruntarea dintre mai tânăra mişcare naţionalistă austriacă şi imperialismul cultural-politic german (pentru artişti, Mozart şi Haydn opuşi antagonic lui Wagner, Grillparzer versus Schiller und so weiter pentru filozofi, Mach şi Schopenhauer).

Că şandramaua chezaro-crăiască nu avea cum să nu se prăbuşească (mai devreme mai degrabă decât mai târziu) era un adevăr pe care cei de la Jung-Wien îl percepeau cu destulă acuitate şi – de ce să n-o spunem? – cu o luciditate remarcabilă pentru nişte artişti. La sfârşit de belle époque războiul vine ca un fel de revelator al conştiinţelor şi comportamentelor. Nu mai e timp de discutat nuanţe, iar grupul alunecă, cu puţine excepţii, înspre un naţionalism pe care deceniile anterioare nu reuşiseră să-l cristalizeze suficient. Hugo von Hoffmanstahl ajunge chiar să lucreze la un birou de propagandă. Jung-Wien prevăzuse Apocalipsa (nu era Viena marele laborator unde se experimenta sfârşitul lumii?) şi ar fi nedrept să nu-i recunoaştem clarviziunea. Limitele acestei anticipări se văd în faptul că nimeni nu se prea gândise ce urma să se întâmple... după. Cum ar fi, e mai uşor să prezici sfârşitul lumii decât să-ţi imaginezi ce vine după el. Dezorientaţi în perioada postbelică, unii din foştii tineri au găsit în europenism un mecanism compensatoriu al dispărutei identităţi imperial-austriece. Alţii (ironic, poate, dacă te gândeşti la originea lor) au devenit conservatori şi au manifestat chiar simpatie pentru idei fascizante (von Hoffmanstahl). Sprijinită pe un aparat documentar impresionant şi remarcabilă prin puterea de sintetiza problematica foarte diversă a unei epoci complicate, cartea lui Michael Pollak e greu de lăsat din mână şi, odată citită, te face să regreţi că s-a terminat.

Aventuri cu Tică şi Rică (II)

2012-02-03T00:03:00.002+02:00

După ce m-am ocupat acum două săptămâni de Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa (1958), a venit azi rândul celui de al doilea din seria romanelor lui Leonid Petrescu. E vorba de Tică şi Rică au pornit spre lună! (Editura Tineretului, 1961). Să nu privim cu prea multă lejeritate semnul de exclamare cu care se încheie titlul, căci el semnalizează perfect entuziasmul de care e străbătută întreaga carte. Personajele sunt cunoscute din povestea anterioară. E vorba de cuplul contrastant Tică-Rică şi de Vrăjitor, acea apariţie supranaturală convertită la spiritul ateismului materialist-ştiinţific de rigoare în epocă (de altfel numele lui apare cel mai adesea în ghilimele). Suntem în primăvara anului... nu ni se spune exact care, dar putem ghici, din faptele evocate în Cuvânt înainte că nu s-a scurs prea multă vreme de la faptele de glorie ale cosmonauţilor sovietici care începuseră să cucerească spaţiul (1957-1961).

Îi găsim pe Tică şi Rică conversând despre literatura ştiinţifico-fantastică, dar sfârşind prin a discuta despre explorarea universului şi, desigur, despre marea admiraţie pe care le-o inspirau tuturor realizări sovietice pomenite mai sus. Tică citeşte dintr-o revistă despre numeroşii voluntari care scriau Academiei de ştiinţe din Uniunea Sovietică în speranţa că vor fi recrutaţi pentru viitoare călătorii:

- [...] Ascultă acum despre un alt caz, foarte interesant. Uite ce scrie: „De una din scrisori este prinsă o fotografie, care înfăţişează figura inteligentă, vioaie, a lui Jean-Pierre Charpentier, un şcolar francez. El visează la călătorii în spaţiu, e plin de admiraţie faţă de realizările ştiinţei sovietice şi s-a hotărât să înveţe ruseşte, pentru ca să poată citi toate cărţile despre sateliţi”.

Atmosferă entuziastă (sunt scrisori şi din România), iar băieţii tânjesc şi ei după asemenea aventuri. Noroc cu Vrăjitorul, care apare ca la comandă şi îi invită să-l însoţească într-o călătorie cu racheta. Nu ştiu cum se zice în ruseşte Destination Moon, dar punctul terminus al călătoriei îl constituie satelitul natural al planetei noastre. Vrăjitorul îi duce pe copii la cosmodrom, îi urcă în rachetă şi începe călătoria. Până să decoleze racheta, se poartă discuţii educative despre astronomie, gravitaţie, acceleraţie gravitaţională şi viteze cosmice, principiul de funcţionale al rachetei spaţiale, se îmbracă costumele de cosmonaut etc. Spre deosebire de personajele din romanul precedent, ignorante şi sfidătoare în suficienţa lor, astronauţii Tică şi Rică au învăţat lecţia predată de Vrăjitor, dau dovadă de curiozitate şi chiar de unele cunoştinţe în domeniu. Poziţia, justă, e cea a materialismului obiectiv („Voi însă ştiţi că în realitate legile şi fenomenele din întreaga lume există în afara noastră şi nu au nevoie de noi pentru ca să se manifeste”, precizează Vrăjitorul).

Urmează călătoria spaţială propriu-zisă, cu relatări oarecum comice ale unor neajunsuri specifice (imponderabilitatea şi dificultăţile vieţii pe o navă spaţială). Undeva pe traseu la bordul rachetei se primeşte o telegramă de la... Săgetuţa şi Veveriţa, în care tinerilor cosmonauţi li se urează o călătorie plăcută în spaţiul cosmic. Nu e nevoie ca cititorul să facă un efort deductiv prea intens. Ni se explică de îndată că e vorba de Strelka şi Belka, cele două cățelușe sovietice trimise în spaţiu în 1960.

Urmează momentul atingerii suprafeţei lunare, precedat de o dispută care pune în evidenţă o oarecare creativitate lingvistică:

- Ne apropiem de Lună, zise Rică, întorcându-se de la fereastră. Vrei să ne spui, nene „vrăjitorule”, la ce oră o să aterizăm?

- Tu nu vorbeşti corect, îi răspunse „vrăjitorul”. Nu poți spune că „aterizezi” decât în legătură cu Pământul. Numele latinesc al Pământului este „Terra” şi de aici vine şi denumirea „a ateriza”, adică a coborî pe Pământ.

- Aha! Atunci... vrei să ne spui când o să alunizăm?

Tică începu să râdă.

- Alunizăm! Ha! Ha! Adică ce, o să căpătăm alune?

- De fapt, zise „vrăjitorul cu seriozitate, termenul „a aluniza” nu-i chiar atât de rău. Se poate spune şi „a aseleniza”, de la denumirea latinească „Selena” dată Lunii.

Trecem peste scăparea Vrăjitorului (Selena e denumire grecească). Odată ~~alunizaţi~~ aselenizaţi, Tică şi Rică se confruntă cu tot felul de ciudăţenii, cum ar fi scăderea greutăţii din cauza acceleraţiei gravitaţionale mai mici decât pe Pământ, lipsa atmosferei, relieful lunar şi câte şi mai câte, pentru care primesc explicaţiile răbdătoare ale mentorului lor. La întoarcere vor face şi o ieşire în spaţiu. Întreaga relatare a călătoriei e de un realism bine condus, iar singurul element discordant e timpul. Într-adevăr, drumul spre lună se face în doar câteva ore, mult mai puţin decât ar fi cerut condiţiile de deplasare cu vitezele cosmice date. Enigma se rezolvă la sfârşitul cărţii. Tică, Rică şi Vrăjitorul nu părăsiseră nicio clipă suprafaţa Pământului. Întreaga călătorie, cu explorarea suprafeţei lunare cu tot, nu fusese decât o simulare în laborator. Puţin dezamăgiţi, cei doi rămân să viseze la viitoare călătorii spaţiale, reale de data asta, dar din poziţia în care suntem azi vedem că nu le-a fost dat. Asta numai dacă pe unul din ei nu-l chema Dumitru Prunariu.

Fact checking

Spre deosebire de volumul precedent al seriei, Tică şi Rică au pornit spre lună! nu-şi mai poate permite o atitudine de neutralitate politică sau ideologică. Cartea e înţesată de referinţe la expediţiile spaţiale sovietice. Pentru că a venit vorba de căţeluşele Strelka şi Belka, e de pomenit că primul animal în spaţiu a fost căţeluşa Leika, lansată pe 3 noiembrie 1957, cu doar o lună după lansarea pe orbită a primului obiect fabricat de om (Sputnik I). Evenimentul se dorea un omagiu adus apropiatei sărbători de la 7 noiembrie. Coordonatorii misiunii nu mizau pe faptul că Leika va fi în viaţă la întoarcere (de altfel i se lăsase hrană otrăvită, pentru a o scuti de probleme). Până la urmă se pare că bietul căţel a murit după doar câteva ore de drum, din cauza stresului şi a supraîncălzirii. Acest lucru a fost ţinut secret pană după destrămarea URSS. Lansate în 1960, Strelka şi Belka au fost mai norocoase şi s-au întors vii. Cei interesaţi de implicaţiile politice şi ideologice ale aventurii spaţiale sovietice pot citi recentul volum Soviet Space Culture. Cosmic Enthusiasm in Socialist Countries (Palgrave Macmillan, 2011, editat de Eva Maurer şi colaboratorii).

(Va urma)

☺☺☺☺ Henri Troyat – Petru cel Mare

2012-02-01T00:02:00.001+02:00

Pentru ageamiul amator de istorie, sintezele ruseşti ale academicianului francez Henri Troyat sunt o sursă de informare care îmbină sobrietatea prezentării cu concizia şi eleganţa relatării. Excepţie nu face nici lucrarea Petru cel Mare (Humanitas, 1994). E drept, autorul se află într-o poziţie ideală, căci, fiu de emigranţi ruşi refugiaţi în Franţa încă înaintea revoluţiei din 1917, are o percepţie de primă mână a spaţiului respectiv. Subiectul e vast, personalitatea evocată – copleşitoare, epoca – glorioasă şi totodată tragică.

Urcat pe tron de mic, iniţial împreună cu fratele său vitreg, Ivan al V-lea, un tânăr debil şi care va muri de altfel după doar câţiva ani, Petru are de luptat mai întâi cu sora lui vitregă Sofia, care este adevărata conducătoare a ţării. Ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea (Petru urcă pe tron, în domnie asociată, în 1682, la vârsta de 9 ani şi domneşte singur din 1696) sunt marcate de instabilitate politică şi militară. Revoltele streliţilor (unităţi militare de elită) sunt sângeroase şi se pare că l-au marcat pe copil şi apoi pe adolescent. Indiferent care au fost începuturile, Petru se remarcă printr-o constituţie fizică solidă. Are cam 2 metri înălţime, e extrem de puternic şi plin de energie, e înzestrat cu un apetit gargantuan, bea de stinge, organizează orgii, are, pe lângă două soţii succesive legitime, numeroase amante (ca români, ne putem mândri că printre ele s-a numărat şi Maria Cantemir, fiica domnitorului, refugiat în Rusia după pierderea tronului). Pe lângă fizicul impunător, ţarul are o curiozitate insaţiabilă, o sete de cunoaştere neastâmpărată şi haotică. Va începe organizând lupte în joacă cu copii de vârsta lui şi construind vaporaşe pe un lac de lângă reşedinţa din Moscova şi va sfârşi prin a impune Rusia ca putere militară de prim rang şi prin a da ţării o flotă temută până şi de suedezi, principalii inamici din acea vreme.

Petru îşi începe domnia propriu-zisă printr-o călătorie îndelungată prin Europa, chipurile incognito, deşi toţi ştiu cine e, însoţit de o suită formată din câteva zeci de oameni (aşa-numita Mare ambasadă). Învaţă meseria de dulgher la Amsterdam, îşi bagă nasul peste tot, lucrează cot la cot cu simplii muncitori, e dornic să deprindă cât mai mult din stilul de viaţă şi organizarea Occidentului. De altfel va cutreiera Europa şi va petrece în străinătate mai mult timp decât oricare alt conducător rus. Vizitează Londra şi se întreţine cu George I, la Paris îl ia în braţe pe Ludovic al XV-lea, în vârstă de şapte ani şi dă buzna în dormitorul doamnei de Maintenon. Fascinează şi înspăimântă. Are o fire sălbatică şi violentă, trece brusc de la accese de furie la momente de râs sau duioşie, e contradictoriu şi imprevizibil, aplică el însuşi pedepse corporale, deprinde meseria de dentist şi tratează măselele curtenilor, are un cabinet de curiozităţi etc. Lista anecdotelor (bazate mai mult sau mai puţin pe evenimente reale) e nesfârşită, iar Troyat ni le relatează cu dărnicie.

Reformele declanşate în Rusia sunt fără precedent ca amploare şi intensitate. Se copiază masiv din Occident, se înfiinţează noi instituţii, se europenizează hainele şi – povestea asta o ştie toată lumea – boierii sunt puşi să-şi taie bărbile. Se introduce vestitul sistem al rangurilor (cititorii de literatură rusă clasică ştiu bine despre ce e vorba). Petru, a cărui mare pasiune e navigaţia, pune să se construiască o mare capitală cu ieşire la mare. E vorba de Petersburg, edificat pe nişte mlaştini, a cărui ridicare cere sacrificii umane imense (100.000 de victime, o cifră enormă mai ales la acea vreme, când populaţia ţării nu trecea de 15 milioane). Totul se face cu de-a sila. Rechiziţiile şi recrutările sunt sălbatice, dar în jurul anului 1720 ţarul se poate mândri că i-a îngenuncheat pe suedezi şi le-a suflat hegemonia la Marea Baltică şi că Rusia joacă un rol de prim ordin în Europa.

Dacă ar fi să psihanalizăm, am zice că traumatismele copilăriei au lăsat urme serioase în personalitatea ţarului. E nu doar instabil, ci şi maladiv de suspicios, crud şi neiertător. Sunt trăsături pe care le scoate pregnant în evidenţă modul în care îşi gestionează relaţia cu fiul lui cel mai mare, Alexei, născut din prima căsătorie. Alexei e un tânăr debil, bigot şi iubitor de tradiţie, în contrast perfect cu tatăl lui. Acesta încearcă o vreme să-l modeleze după voinţa lui, îl trimite la studii în străinătate şi îl însoară cu Charlotte de Braunschweig-Wolfenbüttel (cumnata viitorului împărat austriac Carol al VI-lea). De pomana, de altfel. Alexei se aseamănă cu Petru numai prin înclinaţia spre petreceri şi destrăbălare. Tatăl, dezamăgit şi totodată speriat că fiul ar putea complota împotriva lui, îl urmăreşte prin întreaga Europă (telenovela ar fi amuzantă, dacă n-ar fi tragică), îl readuce la Petersburg, pune să fie torturat, judecat şi condamnat la moarte. Alexei moare, oficial de boală, înainte ca Petru să fi luat o hotărâre de graţiere. Precedente istorice existau: Ivan cel Groaznic îşi omorâse fiul într-un acces de furie. Chestiunea dinastică va rămâne de altfel foarte spinoasă şi nu va fi niciodată rezolvată oficial de Petru. După moartea lui Alexei, au existat o vreme zvonuri că acesta ar mai fi în viaţă şi au apărut şi vreo cinci sosii ale acestuia. De altfel pe parcursul secolului al XVIII-lea au existat nu mai puţin de 44 de pretendenţi la tronul Rusiei, 36 din aceştia numai în vremea Ecaterinei a II-a. Asta dacă se mai întreabă cineva de unde îşi iau Ilf şi Petrov inspiraţia pentru cei 30 de copii ai locotenentului Schmidt.

Petru moare în februarie 1723 în urma exacerbării bolii sale urinare de către o faptă de vitejie pe care ar fi săvârşit-o, sărind în apa rece a mării pentru a salva nişte marinari pe cale de a se îneca. Se pare că e o legendă, deşi Troyat prezintă episodul ca istoric. Se non è vero è ben trovato. Pe cât era de autoritar şi paranoic, pe atât era de simplu în purtări şi apropiat de oamenii de jos. Să nu se înţeleagă însă greşit, explică autorul. Petru n-a avut nicio clipă intenţia să contribuie la emanciparea mujicilor sau a robilor, dimpotrivă, i-a folosit cu brutalitate pentru scopurile lui, justificate sau nu, şi i-a tratat ca pe o forţă de muncă abundentă, deşi de proastă calitate. Citind despre Petru cel Mare, e instructiv să ne gândim la autocraţi ruşi din vremuri mai apropiate, fie că îi cheamă Stalin, fie că se numesc Putin. şi încă ceva. Pentru amatorii de teorii ale conspiraţiei: aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare e un document apocrif creat de publicişti francezi la începutul secolului al XIX-lea în plin război propagandistic dus de Napoleon. Petru nu a lăsat niciun testament. Cu puţin timp înainte de a muri, încercase să scrie pe un bilet o dispoziţie privind persoana care ar fi vrut să-i urmeze pe tron, dar fiind prea slăbit n-a apucat să termine propoziţia şi succesiunea a rămas în coadă de peşte.

☺☺☺☺ Radu Rosetti – Ce am auzit de la alţii. Amintiri

2012-01-30T00:01:00.003+02:00

Ca să încep postarea într-un mod plicticos, am să spun că volumul lui Radu Rosetti Ce am auzit de la alţii. Amintiri (Humanitas, 2011) oferă un material bogat pentru studierea evidenţialităţii în limba română. Ca să fiu şi mai plicticos, am să adaug că evidenţialitatea se defineşte drept totalitatea mijloacelor lingvistice folosite pentru susţinerea afirmaţiilor făcute într-un enunţ. De pildă, dacă cineva spune Ion cică o iubeşte pe Maria, „cică” este o marcă a evidenţialităţii care arată că vorbitorul nu aderă direct la adevărul afirmaţiei sale şi lasă asta în sarcina altora (un fel de gură a lumii). O strategie asemănătoare aplică şi memorialistul Radu Rosetti (1853-1926), care afirmă că ne va spune povestea strămoşilor săi şi a vremurilor pe care le-au trăit (perioadă care acoperă, în mare, intervalul 1760-1860) pe baza amintirilor altora (citite sau relatate prin viu grai).

Nu e deloc uşor să spui povestea familiei Rosetti, neam vechi, de vagă origine italiană, de fapt mai degrabă greci de felul lor, purtând la bază numele de Ruset. Primii Rosetteşti ajung în ţările Române în secolul al XVII-lea şi dau şi un domnitor în Moldova, Antonie Ruset. Arborele genealogic e stufos şi cuprinde urmaşi atât în Moldova, cât şi în Muntenia. În Familiile boiereşti române (1899), Octav-George Lecca vorbeşte de opt ramuri numai în Moldova. Oricum, pe Radu Rosetti, moldovean prin excelenţă, îl interesează numai strămoşii lui, aşa-numiţii Rosetti-Răducanu, numiţi aşa după bunicul autorului, hatmanul Radu (Răducanu) Rosetti. Povestea hatmanului şi a soţiei sale, născută Eufrosina Manu, ocupă o bună parte din Amintiri, cu descrieri pitoreşti ale obiceiurilor de la curtea boierească de la Bohotin din vremea ultimilor fanarioţi, cu evocarea bejeniei din vremea eteriştilor şi a întoarcerii în preajma Tratatului de la Adrianopol. Scenele de viaţă cotidiană, relatate minuţios, portretele caracterologice vii şi convingătoare, limbajul uşor arhaic-regional, lipsit de stridenţă fac deliciul acestor pagini:

Aproape tot atât de neplăcute erau bunicii agheasmele şi rugăciunile pe cari preutul venea să le facă acasă la hatman, la fiecare zântâi, ajun sau alte prilejuri obişnuite la noi. Popa, în timp de vreme rea, mai ales în cursul posturilor celor mari, venea cu ciubote unse cu untură de peşte şi după ce mâncase usturoi, două miresme deosebit de antipatice odorantului ipersensibil al bunicii. Deoarece hatmanul n-ar fi tolerat ca vrounul din membrii familiei să lipsască de la rugăciunile sau de la agheasmele făcute în casă, bunica era silită să asiste şi ea, dar îşi lua precauţiunile. Punea în dreapta şi în stânga ei pe câte una din fetele de serviciu, care ţinea în mână câte o farfurioară pe care ardea un călugăraş sau lemn de odogaciu (aloes) şi, din când în când, coana Frosiniţa aducea cu mâna fumul mirositor spre nasul ei clasic, strâmbând dintr-însul şi scăpând cu jumătate de glas câte un: Kako hronona! [înjurătură grecească inocentă, de salon, pentru uzul damelor].

Pasaje lungi sunt dedicate unor personalităţi ale epocii cum ar fi Teodor Balş sau Costache Conache [sic], cunoscut nouă mai mult pentru performanţele poetice decât pentru statutul lui de mare boier. Primul domnitor regulamentar al Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849) are parte de un întreg capitol. Ar fi fost un administrator foarte inteligent şi capabil, dublat însă din păcate de o personalitate rapace şi coruptă. Un fel de imagine în oglindă a acestuia a fost cel de al doilea domnitor regulamentar, Grigore Ghika, ins dezinteresat, însă cu capacităţi administrative inferioare. Nu sunt neglijate elementele de frescă socială şi se schiţează o prezentare a obiceiurilor şi ocupaţiilor boierimii între 1830 şi 1850, la loc de cinste ridicându-se „intrigile politice şi plăcerile”. E drept şi că aveau timp destul, deşi nu lipseau semne că timpul nu mai avea răbdare, mai ales după ieşirea comerţului de sub monopolul turcesc în 1828.

Nu lipsesc referirile la chestiuni delicate. Una din acestea e reprezentată de problema evreiască, care începuse să se profileze tot odată cu liberalizarea comerţului. Autorul, care e de un antisemitism foarte discret, relatează totuşi cu onestitate modul în care Mihail Sturdza a început prin a impune restricţii evreilor, spre a le îndulci apoi în schimbul unor foloase personale concrete. Tot la capitolul subiectelor sensibile aş pomeni şi tratamentul barbar aplicat ţiganilor la multe curţi boiereşti, cu corecţii fizice violente, violuri şi vânzări care despart familiile mai ceva ca în Coliba unchiului Tom.

Pitorescul relatării şi anecdotica sunt adesea irezistibile. Aga, înduplecat să oprească bătaia aplicată unui delincvent, îl ameninţă pe acesta că va nota câte lovituri au rămas, pentru a le administra cu prima ocazie. Un boier ieşean se duce la Botoşani încălţat cu ciorapi de culori diferite şi se vede imitat de locuitorii urbei, care credeau că asta e moda în Capitală (o fiziologie a provinţialului pe linia prozatorilor paşoptişti). Grigore Sturdza, fiul domnitorului, e un fel de pionier al fitness-ului de la noi şi se antrenează ridicând în spate viţei, motiv pentru care e poreclit Beizade Viţel. Există numeroase nuclee epice memorabile şi portrete pregnante, demne de reţinut. În prefaţă, Neagu Djuvara îi reproşează autorului lungimile relatărilor sale dramatice şi îl consideră inferior lui Ion Ghica. Să mi se dea voie să nu fiu tocmai de acord.

Radu Rosetti nu scrie memorii propriu-zise şi se sprijină mereu pe bastonul evidenţialităţii raportate („ce am auzit de la alţii”, „acestea le-am auzit de la bătrâni de toate stările” etc.). Afirmaţiile sunt în permanenţă modulate de expresii epistemice cu efect pragmatic similar:

Din al doilea fiu [al lui Antonie Ruset], mi se pare că se trag Rosetteştii din ţara Românească [...] şi cei din Grecia şi, probabil, Rosetteştii de la Botoşani.

Din fericire, cititorul se poate dispensa de toate aceste noţiuni teoretice şi se poate bucura în tihnă de o carte care merită cu prisosinţă să fie citită.

PS O sinteză importantă despre evidenţialitate este Evidentiality de Alexandra Aikhenvald.

Siegfried al nostru

2012-01-27T00:08:00.002+02:00

Am mai avut ocazia să scriu despre prima înregistrare integrală a Tetralogiei wagneriere, adevărat tur de forţă tehnic şi interpretativ, realizată de DECCA între 1958 şi 1965, cu Sir Georg Solti dirijor şi o distribuţie internaţională de mare forţă. Spre norocul posterităţii, avem o relatare a problemelor de tot felul (tehnice, logistice, umane), nu puţine, de altfel, de care s-au ciocnit producătorii. E vorba de Ring Resounding, cartea lui John Culshaw, directorul echipei DECCA, lucrare de nepreţuit pentru wagnerienii pasionaţi, din care am recoltat majoritatea informaţiilor din postarea de azi.

Suntem în 1962. Au fost deja înregistrate primele două opere ale ciclului (Das Rheingold, Die Walküre) şi începe lucrul la Siegfried, dar echipa de producţie se confruntă cu o problemă fundamentală: n-au Siegfried. Nu poate fi găsit un interpret pe măsură pentru acest rol de o dificultate extremă. De altfel vocea de tenor wagnerian (aşa-zisul Heldentenor sau tenor eroic) e o raritate şi, indiferent de epocă, e foarte greu de găsit o voce care să nu se facă de râs la interpretarea partiturii. Când cânţi Wagner, distanţa dintre sublim şi ridicul e adesea de un ton. Alegerea firească e Wolfgang Windgassen, aflat în culmea gloriei, cu apariţii bayreuthiene memorabile, însă foarte ocupat şi cu vocea uşor obosită din cauza suprasolicitării. Se declanşează căutări febrile, iar producătorii audiază un mare număr de candidaţi, la Copenhaga, Londra, Viena sau chiar Budapesta, dar rezultatele sunt dezamăgitoare.

În cele din urmă se conturează o soluţie. E vorba de un tenor care se mai prezentase la audiţii şi care se bucura de altfel de un oarecare succes internaţional. Omul mai lucrase cu Solti, avea o voce superbă, un timbru wagnerian perfect şi se remarcase în Tannhäuser. E contactat de John Culshaw şi dă o scurtă audiţie. Toată lumea e impresionată de calităţile lui vocale, deşi la partea tehnică mai era destul de lucrat. Primeşte rolul, iar firma DECCA îi angajează un preparator vocal cu care să studieze până la data la care urmează să aibă lor înregistrările propriu-zise. Toate bune şi frumoase, dar tenorul nu se ţine de cuvânt, chiuleşte de la orele de pregătire, iar când vine, lasă de dorit. Încep să apară temeri că nu e în stare să se ridice la înălţimea rolului, care e extrem de dificil, mai ales în actele I şi III. Până la urmă se produce inevitabilul. Soseşte ziua primelor înregistrări, iar rezultatul e un dezastru. „Siegfried al nostru”, cum îl numeşte, cu discreţie John Culshaw, se dovedeşte o catastrofă, căci îi lipsesc, în ciuda înzestrării vocale, inteligenţa interpretativă şi nuanţarea neapărat necesară unui rol wagnerian de calibru. Producătorii sunt disperaţi, se trag numeroase duble, dar degeaba. Până la urmă Siegfried al nostru, care era de altfel conştient de limitele lui şi era un om rezonabil, acceptă să rezilieze contractul în condiţii amiabile.

Lui Culshaw nu-i rămâne decât să meargă cu căciula în mână la Wolfgang Windgassen, care e din fericire disponibil şi e un profesionist suficient de bun ca să nu pună prea multe întrebări. De fapt onoarea de a apărea în prima înregistrare integrală a Tetralogiei nu era de lepădat. Cine era, totuşi, Siegfried al nostru? Culshaw nu ne spune nicăieri, din motive uşor de înţeles. Cu toate astea, melomanii n-au putut fi opriţi să speculeze în fel şi chip. Cei mai mulţi cred că ghinionistul tenor era germanul Ernst Kozub (1924-1971), cântăreţ talentat, însă lipsit de profunzimea cerută rolului. Spre cinstea lui, a ştiut să se dea la o parte când a fost cazul. Se pare de altfel că avea o sănătate şubredă, ceea ce îi scuză şi unele chiuluri de la orele de antrenament vocal.

Poza este luată din Ring Resounding şi îi înfăţişează pe Georg Solti şi John Culshaw lucrând la înregistrări.

☺☺☺☺ Sorin Alexandrescu – Privind înapoi, modernitatea

2012-01-25T00:01:00.001+02:00

Privind înapoi, modernitatea (Univers, 1999) este, după Paradoxul român, al doilea volum al lui Sorin Alexandrescu pe care l-am citit în ultimele câteva luni. E vorba şi de data asta tot de o culegere de studii şi articole pe teme de istorie, cultură şi literatură română apărute de pe la sfârşitul anilor 1960 până la începutul anilor 1990. Umbrela sub care sunt puse aceste texte este, în mod declarat, tema modernităţii. O scurtă introducere (cu acelaşi titlu ca volumul însuşi) încearcă să definească termenii primari ai discuţiei (modernism, modernitate) şi nu o face, mi se pare, foarte riguros. Autorul pledează pentru circumscrierea modernismului la sfera estetico-literară şi păstrarea etichetei de modernitate mai ales pentru cea socio-cultural. Dificultăţile de ordin logic ale terminologiei nu sunt deloc neglijabile:

Dacă acest sens al termenului de „modern” [cel estetic] va reapărea în anii şaizeci şi-l voi discuta de aceea, cum am mai spus, într-un volum separat, un al doilea sens al său este cel socio-cultural. Este vorba astfel de o mişcare mai generală care duce la modernizarea societăţii româneşti, a instituţiilor ei, ca şi a mentalităţii.

Aşadar modernismul (sau modernitatea, mă rog) se leagă de modernizare. Circularitatea definiţiilor pândeşte după colţ.

Prima mare secţiune a volumului este intitulată Forme de modernitate şi reuneşte texte centrate tematic pe probleme de istorie, la care se adaugă contribuţii la tema canonului literar interbelic. Eseul Război şi semnificaţie. România în 1877 abordează dintr-o perspectivă imagologică luptele din Războiul de Independenţă. Istoria oficială a reţinut mai ales atitudinile contemporane triumfaliste, reflectate de altfel şi în creaţiile artistice canonizate (gen Alecsandri, Coşbuc, Grigorescu). Au existat, explică autorul, atitudini mult mai nuanţate şi care au luat foarte în serios neajunsurile organizării armatei române sau suferinţele imense la care au fost supuşi (adesea nejustificat) soldaţii. Acestea au avut o soartă asemănătoare cu a germanofililor din Primul Război Mondial: au fost fie uitate, fie au ajuns note de subsol tipărite cu litere mici în manuale. Foarte interesantă analiza din „Junimea” – discurs politic şi discurs cultural, care propune o analiză structuralistă a relaţiilor din cadrul societăţii ieşene, ba chiar oferă argumente pentru a o privi ca „grup de presiune”. Populism şi burghezie: România la începutul secolului XX face o serie de precizări legate de ideologia poporanistă văzută ca expresie a unei mişcări legaliste, înrudită cu curente ale social-democraţiei sănătoase, de tip burghez, din ţări precum Franţa sau Germania. Chestiunea canonului literar este abordată în două eseuri, Romanul românesc interbelic: problema canonului şi Pentru un mai grabnic sfârşit al canonului estetic. Sorin Alexandrescu pune sub semnul întrebării analizele ternare de tipul ionic/doric/corintic à la Nicolae Manolescu, aducând ca argument greu de combătut eterogenitatea şi, în ultimă instanţă, lipsa de substanţă a unor din criteriile folosite.

Discuţia fenomenului literar interbelic face tranziţia spre cea de a doua mare secţiune, Mircea Eliade. Nu e un secret pentru nimeni că autorul e nepot de soră al celebrului prozator şi istoric al religiilor. De altfel l-a şi cunoscut bine în perioada destul de îndelungată cât a lipsit din ţară (interviul „Mircea Eliade ajuta pe toată lumea în spirit creştin”, inclus şi el în carte, evocă de altfel personalitatea unchiului). Dialectica fantasticului e probabil cel mai vechi text, apărut ca prefaţă la volumul La ţigănci (1969), una din primele tentative de recuperare a lui Eliade întreprinse sub regimul comunist. Analize are operei eliadești găsim şi în Pe strada Mântuleasa, pe la două şi un sfert, două şi jumătate sau Naraţiunea contra semnificatului. Metoda utilizată de autor (în ciuda lipsei de metodă pe care o declară, în glumă probabil, la un moment dat) e în esenţă structuralistă (jakobsoniană, hjelmsleviană, genettiană etc.), cu inventarul aferent de opoziţii, actanţi, perspective naratologice binecunoscut celor familiarizaţi cu tehnicile criticii literare post-estetizante din ultima jumătate de secol. Cu tot schematismul lor, asemenea tehnici au cel puţin avantajul de a mai reteza avântul de-a dreptul mistic cu care unii plonjează în opera lui Eliade.

În fine, ultima treime a cărţii, intitulată, simplu, Cioran, e formată din Portretul gânditorului ca tânăr exilat şi Cioran sau a doua zi după revoluţie şi oferă analize ale gânditorului româno-francez dintr-o perspectivă mai degrabă psihologizantă, pe alocuri psihanalitică. Trebuie să mărturisesc că, în calitatea mea de cititor care rezonează puţin spre deloc cu opera şi atitudinile lui Emil Cioran, această ultimă parte m-a interesat mai puţin decât restul. Există şi un fel de coda a lucrării, Ieşirea din modernitate, care a avut darul de a-mi trezi interesul oarecum amorţit de consideraţiile despre Cioran. Paralela întreprinsă de autor, cea între Mircea Eliade şi Miron Radu Paraschivescu, e o bună exemplificare a ieşirii din construcţia în curs de prăbuşire a modernităţii. La această paralelă se adaugă altele două (Cioran – Fondane şi Cioran – Eliade). Nu putem decât să ne pară rău că Sorin Alexandrescu n-a mai avut spaţiu, aşa cum el însuşi declară, pentru o paralelă Cioran – Ionesco, deşi schiţează unele din elementele sale posibile.

Fact checking

P. Marcu-Balş a fost numele real al lui Petre Pandrea, nu pseudonimul acestuia, cum greşit ne spune autorul. Adică pe dos.
Schimbarea la faţă a României, volumul de mare succes al lui Cioran, apare în 1936, nu în 1939.

☺☺☺☺David Crystal – txtng. the gr8 db8

2012-01-23T01:05:00.003+02:00

N-am fost niciodată omul SMS-urilor şi probabil n-am scris mai mult de zece la viaţa mea (rotunjirea e cu plus), dar ar fi stupid să mă iau pe mine însumi etalon: lumea scrie în draci asemenea mesaje. Fenomenul a atins proporţii de masă şi a ajuns să-i preocupe şi pe lingviştii serioşi, dovadă cartea lui David Crystal txtng. the gr8 db8 (Oxford University Press, 2008). Crystal vorbeşte de texting (cu grafia simplificată txtng, luată chiar din mediul cu pricina), termen la care limba română s-a dovedit, din câte îmi dau seama, refractară, preferându-l pe esemes, lexem pripăşit până şi în unele texte de muzică uşoară. După Language and the Internet din 2002 (despre care am scris aici), aceasta e a doua carte în care autorul investighează interacţiunea dintre limbaj şi tehnologia comunicării moderne.

Crystal începe cu începutul şi prezintă amploarea extraordinară pe care o are, cel puţin în momentul apariţiei cărţii, fenomenul de texting şi schiţează un istoric al acestei modalități de comunicare. Primele mesaje-text ar fi fost trimise în Finlanda prin 1992-1993, startul a fost lent şi dificil, dar la începutul anilor 2000 lucrurile au luat avânt şi s-a depăşit nivelul de un trilion de mesaje în 2005. Pe măsură ce s-au perfecţionat telefoanele, complexitatea mesajelor a putut să crească şi s-a ajuns, cum se ştie, să se poată transmite tot felul de informaţii (fotografii, filmuleţe, fişiere audio etc.). Credinţa populară, arată autorul, este că texting a evoluat ca „fenomen al secolului XXI” şi este caracterizat printr-un „stil grafic plin de abrevieri şi cu utilizări puternic deviante ale limbajului, folosit de o generaţie tânără căreia puţin îi pasă de norme”. S-a răspândit şi impresia potrivit căreia mesajele-text distrug limba (la noi Titu Maiorescu vorbea în 1873 de „stricarea limbii”), termen pe care puritanii l-ar putea aplica oricând SMS-urilor. David Crystal îşi ia in serios rolul de lingvist şi demontează asemenea acuzaţii. El arată că grafica distinctă a mesajelor nu e un fenomen atât de nou pe cât s-ar crede, că textingul nu favorizează analfabetismul (cum se tem unii) şi că, oricum, acest mod de comunicare nu reprezintă decât o mică parte a interacţiunilor lingvistice uzuale.

Miezul cărţii e ocupat de ilustrări şi analize ale mesajelor-text. Varietatea şi caracterul insolit al exemplelor sunt de-a dreptul fascinante şi ar fi imposibil să dau aici exemple, nu de alta, dar mi-ar fi greu să aleg. Iată totuşi un poem scris în sistem SMS, cu limita standard de 160 de caractere, premiat la un concurs pentru asemenea creaţii:

txtin iz messin,

mi headn’me englis,

try2rite essays,

they all come out txtis.

gran not plsed w/letters shes getn,

swears i wrote better

b4 comin2uni.

&she’s african

Trecând în revistă trăsăturile stilului texting, autorul insistă, cum era şi de aşteptat, asupra conciziei. În termenii retoricii clasice, probabil figura preferată a textuitorilor ar fi brahilogia. Sunt citate acronime lungi şi greu de priceput pentru outsideri, de la banalul LOL (laughing out loud) la mai ermeticele ROTFLMAOAY (rolling on the floor laughing) sau ROTFLMAOWTIME (rolling on the floor laughing my ass off with tears in my eyes). O adevărată junglă pentru necunoscători, o grădină a plăcerilor pentru iniţiaţi. Un spaţiu destul de consistent le este dedicat emoticoanelor, pictogramelor şi chiar problemelor enigmistice care se întâlnesc în SMS-uri. Autorul a strâns un material bogat şi foarte expresiv, pe care îl expune într-un stil plin de umor, departe de academismul scrobit al lingviştilor de la noi.

Lingvistica modernă a început prin a repudia dominaţia necondiţionată a limbilor clasice (greaca şi latina), iar cea contemporană militează împotriva anglocentrismului excesiv. Crystal nu iese din această tradiţie şi, dacă în prima jumătate a cărţii şi-a recoltat exemplele din textele englezeşti, el se ocupă într-un capitol special de textingul în alte limbi (scrise sau nu cu caractere latine). Nu am găsit nicio referire la limba română, dar nu mă îndoiesc că s-ar putea da exemple relevante şi de pe la noi, dacă ar fi interesat cineva să studieze niţel fenomenul.

Care e, până la urmă, trăsătura definitorie a mesajelor-text? Răspunsul cel mai la îndemână ar fi că e vorba de concizie şi economie în exprimare. Probabil că e destul de mult adevăr într-un asemenea răspuns şi e evident că, cel puţin din considerente tehnice, laconismul şi eficienţa sunt elemente-cheie într-un SMS. David Crystal vede însă ceva mai mult în aceste mesaje. El distinge o pronunţată aplecare spre ludic şi vede în ea una din trăsăturile importante ale fenomenului texting (sau txtng, ca să fiu în ton cu domeniul). E o perspectivă neaşteptată, dar în favoarea căreia cartea oferă argumente la tot pasul şi care mie mi s-a părut a fi elementul cu adevărat remarcabil în lucrarea lingvistului britanic.

Aventuri cu Tică şi Rică (I)

2012-01-20T00:03:00.001+02:00

Nu mi-a fost uşor să găsesc informaţii despre Leonid Petrescu, autor de cărţi de ştiinţă popularizată, literatură ştiinţifico-fantastică şi pentru copii de acum 50 de ani. De profesie medic igienist, a scos încă înainte de 1950 lucrări pentru tinerii chimişti amatori sau cărţi de protecţia muncii, iar ulterior s-a orientat spre beletristică. Printre cele mai cunoscute producţii ale sale se numără Cearta furtunilor (1956), Nu căutaţi eroul! (1967) şi seria de cărţi educative care îi au ca eroi pe Tică şi Rică: Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa (1958), Tică şi Rică au pornit spre Lună (1961) şi Tică şi Rică în ţara imposibilului (1966). În postarea de azi am să mă refer la primul din aceste titluri.

Cartea începe in medias res, înfăţişându-i pe cei doi eroi plutind prin aer, situaţie pentru care ar fi vinovat un vrăjitor. Situaţia, în evident dezacord nu doar cu preceptele realiste ale epocii, ci şi cu atitudinea critică justă la adresa fenomenelor supranaturale, e adusă de îndată pe calea cea bună. Începutul îl face portretul fizic al celor doi eroi: [...] Rică e ceva mai înalt şi mai slab. Tică e mai grăsuţ şi i se văd şi nişte pistrui pe nas, care-i ies numai vara când stă la soare. Tică are părul castaniu bătând spre blond, iar Rică mai curând castaniu bătând spre negru. E clasicul cuplu contrastant alcătuit dintr-un gras şi un slab, pe care cititorii din epocă îl vor fi cunoscut din comediile cu Stan şi Bran sau din desenele animate cu Lolek şi Bolek.

Ce se întâmplase? Tică şi Rică, doi puşti de 12-13 ani nu foarte îndrăgostiţi de carte, dăduseră dovadă de lipsă de respect faţă de materiile şcolare. Aflaţi în vacanţă, ei purtaseră următorul dialog, bucurându-se cu inocenţă că au scăpat de învăţat:

- Tică! Am uitat ce e mai important! ştii de ce e atât de bine aici?

- De ce?

- Pentru că nu avem nicio lecţie de învăţat! Îţi dai tu seama? Gata! Timp de două luni am scăpat de cărţi, de lecţii, de toate ştiinţele astea...

- De fizică, zise Tică, având în minte acest „inamic” nr. 1 al liniştii sale.

- De chimie, propuse şi Rică.

- De zoologie...

- De botanică...

- De matematică...

O asemenea atitudine sfidătoare nu poate fi, desigur, tolerată, aşa că cei doi băieţi vor fi pedepsiţi. Agentul punitiv e reprezentat de un misterios vrăjitor („un vrăjitor modern”, ce-i drept), care le arată că n-au scăpat deloc de ştiinţe, dimpotrivă, acestea îi urmăresc şi în gaură de şarpe chiar şi în vacanţă. Ceea ce va face vrăjitorul pe tot parcursul cărţii va fi să suspende, pe rând, legile câte unei ramuri a fizicii, astfel încât Tică şi Rică să simtă pe pielea lor că aceste legi există şi au o realitate sensibilă. Aşa se explică şi plutirea lor prin aer în debutul poveştii; vrăjitorul anulase acţiunea legii gravitaţiei universale, făcându-i pe recalcitranţi să vadă cât e de important să te poţi şti cu picioarele pe pământ. Reţeta aceasta nu e deloc nouă în literatura pentru copii a aşa-ziselor ţări frăţeşti şi e folosită de pildă în cartea sovieticei Lia Geraskina, În ţara lecţiilor neînvăţate.

Tică şi Rică călătoresc în ţara în care legile ştiinţei nu sunt valabile. Pe lângă necazurile cu gravitaţia, ei se luptă cu anularea legilor frecării, în absenţa cărora alunecă şi nu se pot ţine pe picioare, cu distorsionarea legilor acusticii, opticii, termodinamicii. Un capitol final, lămuritor, îi permite vrăjitorului să clarifice lucrurile, iar Tică şi Rică se căiesc pentru atitudinea lor de ignoranţă sfidătoare. E, dacă stai să te gândeşti, o lecţie despre caracterul falsificabil al teoriilor ştiinţifice, deşi probabil că Leonid Petrescu nu l-a avut în vedere pe Karl Popper, pe care ideologia oficială trebuie să-l fi privit ca pe un gânditor burghez reacţionar. Nici micii cititori ai peripeţiilor lui Tică şi Rică nu şi-au pus, probabil, asemenea probleme. Povestea nu e lipsită de viaţă, corsetul ideologic nu e deloc strâns, iar cărţii nu i se poate nega un farmec retro greu de surprins într-o postare pe blog.

(Va urma)

☺☺☺☺ Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950

2012-01-18T00:02:00.001+02:00

Am scris în ultimii ani despre atât de multe cărţi ale lui Lucian Boia că nu mai e mult şi au să-mi iasă vorbe că am contract de promovare cu autorul sau măcar cu editorul lui. Sigur că nici vorbă de aşa ceva, dar ce să-i faci, dacă scrie omul cărţi interesante. La fel şi cea mai recenta apariţie (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas 2011). Chiar dacă nu e de o zguduitoare originalitate, metafora din titlu e foarte plastică şi exprimă foarte bine situaţia în care s-au trezit prinşi reprezentanţii intelighenţiei naţionale într-o ţară precum România, care a trecut, în curs de numai un deceniu, printr-o succesiune ameţitoare de regimuri politice. De la relativa democraţie (termenul îi aparţine autorului) din 1937, trecând prin dictatura regală, statul naţional-legionar, regimul Antonescu urmat de o scurtă perioadă de reviriment anemic al democraţiei şi până la instaurarea deplină a regimului comunist, s-a experimentat in vivo aproape întreaga gamă de posibilităţi politice.

Subiect vast, fără îndoială, la tratarea căruia autorul trece metodic, deschizând volumul cu o listă de personaje, incompletă fără îndoială, cuprinzând 120 de nume reprezentative pentru perioada în cauză. Tratarea materialului e în bună măsură cronologică. Se pleacă de la frământările tinerei generaţii (capitolul Ofensiva tinerilor, cu intrarea zgomotoasă în scenă a lui Eliade, Noica, Cioran, Ionesco, Sebastian şi contestarea consacraţilor) şi se trece prin agitatele mişcări naţionalist-antisemite ale anilor 1930 (Naţionalişti şi democraţi, evrei şi antisemiţi). Lumea academică e prezentată în secţiunea Profesori şi academicieni, Carol al II-lea îşi are capitolul său, ca şi legionarii, regimul Antonescu şi perioada războiului. Urmează tragerea definitivă a cortinei (precedată de un scurt intermezzo, 1944-1945) şi anii 1948-1950, care marchează înfrângerea oricărei forme de neconformare şi neadeziune la politica şi valorile oficiale.

În asemenea vremuri vitrege, fiecare intelectual şi-a condus cum a putut bărcuţa pe apele agitate. Ca să recurg la o succesiune de metafore marinăreşti, au existat navigatori neîntrecuţi, care au căzut în picioare aproape indiferent de regim (cazuri notorii: Mihail Ralea, G. Călinescu, Al. Rosetti, Sadoveanu, Cezar şi Camil Petrescu), marinari ghinionişti (precum câţiva din corifeii mişcării legionare, pedepsiţi atât de Antonescu, cât şi ulterior, de comunişti, gen P.P. Panaitescu) şi foarte rare cazuri de catarge perfect verticale (echilibratul critic Pompiliu Constantinescu sau cunoscutul savant anatomist Gr.T. Popa, care a sfârşit-o de altfel foarte prost). Se vede de la distanţă că plutonul oportuniştilor a fost mult mai compact şi mai numeros decât al inşilor cu coloană vertebrală, după cum la fel de adevărat e şi ce spune Boia, anume că dacă noi cunoaştem, post factum, deznodământul evenimentelor, „cei de-atunci n-aveau cum să ştie”.

De altfel echilibrul şi nuanţarea permanentă a judecăţilor sunt două din caracteristicile constante ale abordărilor autorului, care insistă nu odată că ar fi greşit să-i judecăm pe oamenii anilor 1930-1940 după standardele noastre. Tonul e sobru (deşi nu lipsit de expresivitate în schiţarea portretelor). Din când în când însă, îşi fac locul şi exclamaţii ironice pe care istoricul nu va fi fost în stare să şi le reprime, într-atât de respingătoare sunt derapajele de la orice standarde morale. De exemplu, scriind despre Zaharia Stancu, care îi înfiera pe legionari după ce regele începuse să îi prigonească, Lucian Boia ricanează: Cât curaj îi va fi trebuit lui Zaharia Stancu să scrie aceste fraze [citate anterior în text], chiar în momentul când regele declanşase vânătoarea de legionari!

Dacă până în 1945 situaţia a fost de multe ori dramatică, după venirea la putere a guvernului comunizant al lui Petru Groza lucrurile devin tragice, iar gama de opţiuni se îngustează până la a dispărea. Unii ajung în închisoare (destui mor acolo), alţii sunt puşi ani întregi sub embargo (caz notoriu, Arghezi, cu toate păcatele lui, refuză să scrie un articol remunerat cu un salariu anual), în vreme ce foarte, foarte mulţi (adaptabilii, cum îi etichetează Lucian Boia) coabitează perfect cu noul regim, care îi răsplăteşte cu funcţii şi cu sume exorbitante pentru vremurile acelea.

Rolul de moralist după război e nu doar incorect, ci şi neproductiv. Cel mai important mi se pare să încerci să pricepi ceva din ce s-a întâmplat şi mai ales să vezi în ce măsură evenimente şi comportamente trecute pot servi drept învăţătură pentru prezent, oricât de tocit ar suna termenul. Cunoaşterea trecutului ne-ar arăta, de pildă, cât de ridicule sunt poziţiile care atribuie intelighenţiei un rol mesianic, de salvare a naţiei, şi cer chiar ca reprezentanţii acesteia să se substituie politicienilor şi să preia conducerea ţării. Că e o pretenţie de-a dreptul caraghioasă o arată şi situaţia prezentată în această carte de Lucian Boia, care exemplifică prin efemerul (şi impotentul) guvern Goga-Cuza, cel mai intelectual guvern din istoria României, format practic numai din universitari şi academicieni şi condus de un poet. În fine, dacă tot suntem la capitolul învăţături, să reţinem şi că regimurile autoritare nu se instalează peste noapte. Până şi regimul comunist a avut nevoie de o serie de paşi mărunţi, în aparenţă inofensivi (dar decişi) pentru a se impune definitiv, ca şi de complicitatea, uneori tăcută, alteori interesată, a multor intelectuali. Lectura cărţii lui Lucian Boia e nu doar captivantă, ci şi de natură să ne facă să privim mai limpede vremurile pe care le trăim.

PS Privesc cu toată simpatia manifestaţiile îndreptate împotriva actualului regim politic din România şi, chiar dacă din motive perfect obiective nu pot participa la ele, le susţin fără echivoc.

☺☺☺ Julian Barnes – O istorie a lumii în 10 ½ capitole

2012-01-16T00:02:00.001+02:00

Ca orice cititor, aveam şi eu aşteptări când m-am apucat să citesc cartea lui Julian Barnes, O istorie a lumii în 10 ½ capitole (Nemira, 2011). Sigur că nu credeam că am să dau peste o versiune contemporană Orelor astrale ale omenirii, vetustul volum al lui Stefan Zweig, sau peste o încercare de a repovesti istoria umanităţii. şi nici o replică literară a celebrului 8 ½ fellinian din cinematografie. Nici vorbă de aşa ceva. Barnes ne propune unsprezece bucăţi pe teme vag înrudite care pot ilustra, e drept, momente din istoria mare, cum e la modă să se spună acum.

Câteva fire par totuşi să ţină la un loc piesele din volum. Cele mai groase sunt legenda arcei lui Noe şi prezenţa, în unele din povestiri, a unor fiinţe mici, care se salvează de potop strecurându-se incognito pe corabie, dar vor avea ulterior o contribuție importantă la acţiunea distructivă a timpului. N-am să spun aici despre ce creaturi e vorba ca să nu stric pofta altora de a citi cartea. Tonul îl dă primul din cele unsprezece capitole (Pasagerul clandestin), a cărui acţiune este plasată pe arca lui Noe, văzută ca o alegorie a unei societăţi umane represive, condusă de lideri autoritari şi obtuzi (patriarhul biblic şi fiii acestuia). În Războaiele religioase (cel de al treilea capitol) regăsim micii intruşi sabotând stabilitatea unui scaun episcopal, iar mimarea stilului documentelor juridice medievale atinge un grad înalt de măiestrie. Julian Barnes e, se pare, în elementul lui ca satiric al întocmirii obtuze a lumii.

Obsesia arcei, a voiajelor pe mare şi a naufragiilor se manifestă din plin pe întreg parcursul cărţii. Multe capitole sunt evocări sau tratamente literare ale unor incidente atestate (putem menţiona aici sechestrarea vasului de croazieră din Musafirii, catastrofa vasului Medusa din Naufragiul sau cazul evreilor de pe vasul St. Louis din Trei istorii simple, despre care s-a făcut şi un film pe care l-am văzut, dar pe care mi-e lene acum să-l caut pe imdb.com). Unele piese par încercări se satirizare (destul de groasă, e drept) a comportamentului uman (ca în Contra curentului, unde caracterele mici sunt puse în evidenţă de un incident petrecut cu ocazia unor filmări în jungla sud-americană). Paranteza (antepenultimul capitol) e o suită de reflecţii despre iubire care par făcute de un personaj auctorial. Textul vine cam ca nuca-n perete, e împănat cu reflecţii grave şi nu reuşeşte decât să scadă tensiunea de până acum. Din fericire, Proiectul Ararat (textul imediat următor, al zecelea) recuperează din scăderile precedentului capitol. Tema arcei lui Noe revine în forţă în povestea lui Spike Tiggler, fost astronaut american care, revenit dintr-o misiune pe Lună, e lovit de un fel de fervoare religioasă care îl împinge într-o expediţie pe Ararat pentru a recupera rămăşiţele ambarcaţiunii legendare. Călătoria pe muntele mitic mai fusese întreprinsă şi de două domnişoare bătrâne din Scoţia, cu peste un secol în urmă şi e subiectul altei povestiri. Capitolul final, intitulat Visul, e relatarea la persoana I a unei şederi în rai, cu tot cortegiul de observaţii despre un loc care pare a nu se conforma deloc așteptărilor comune.

O istorie a lumii în 10 ½ capitole e o carte inegală, scrisă fără îndoială cu inteligenţă şi, pe alocuri, cu multă vervă. De la ironia vecină cu sarcasmul până la reconstituirea bazată pe documentare minuţioasă avem destule ingrediente ale succesului de public. Unele lungimi şi repetiţii, mai ales în partea mediană (cea consacrată iubirii), fac ca cititorul să fie mai puţin mulţumit lectură, oricare i-ar fi fost aşteptările iniţiale.

La masă cu Bruckner şi uneori cu Brahms

2012-01-13T00:01:00.001+02:00

Ascultând creaţiile lui Bruckner, foarte apropiate de ceea ce unii numesc muzică pură (eu mărturisesc, modest, că habar n-am ce înseamnă asta) ai putea spune că omul era un ascet care se hrănea cu pâine şi apă şi la zile mari şi cu câte un măr, pe care l-ar fi mâncat cu cotor cu tot. Biografii compozitorului par să contrazică imaginea asta frugală. Bruckner mânca zdravăn şi nici nu cânta bine la orgă pe stomacul gol, ne spune unul din biografii lui. În tinereţe, pe când era organist la Sankt Florian, a fost apostrofat de preot după o slujbă pentru calitatea slabă a interpretării, iar organistul s-a plâns că la cina din ajun, fiind aşezat la un cap de masă, nu avusese parte decât de rămăşiţele festinului celorlalţi. Biserica a avut grijă ca interpretul să fie ferit în viitor de asemenea frustrări.

Lui Bruckner îi făcea o plăcere deosebită să ia masa prin restaurante, înconjurat de discipoli şi amici. Se pare că Viena ultimelor decenii de secol XIX oferea unui burlac mâncăcios tot ce şi-ar fi putut dori, de la preparate gustoase până la chelneri capabili să stabilească relaţii speciale cu clienţii şi să le satisfacă în detaliu micile capricii. Intrând în restaurantul lui preferat, Bruckner nu avea nicio problemă să-i spună chelnerului favorit „Ia adu-mi trei porţii de afumătură cu găluşte!” şi nu ducea niciodată lipsă de cantităţi mari din felul preferat. De băut, bea pe măsură (îi plăcea berea Pilsener) şi i se întâmpla să bea şi treisprezece halbe la o masă fără să se îmbete. Când medicii i-au interzis să bea bere, din cauza edemelor de care suferea, compozitorul a fost serios afectat.

Cu Brahms nu se înţelegea, după cum bine ştim. Cei doi făceau parte din partide muzicale diferite şi aflate în conflict deschis, Bruckner fiind trup şi suflet alături de Wagner. Brahms fusese uns un fel de antipapă de către oponenţii lui Wagner şi se număra, alături de criticul Hanslick, printre inamicii lui Bruckner. Cu toate astea, prietenii din ambele tabere ai celor doi rivali şi-au pus în gând să-i împace şi au aranjat o întâlnire a lor... la un restaurant, desigur, în ideea că pe stomacul plin omul e mai înclinat spre compromis şi toleranţă. Mai ales că şi Brahms era destul de mâncăcios, deşi, spre deosebire de Bruckner, mergea mai mult la restaurante ieftine, fiind mai strâns la pungă. Primul a sosit Bruckner. La ceva vreme a ajuns şi Brahms şi s-a aşezat la capătul opus al mesei, care era destul de lungă. La început a domnit o tăcere glacială, după care, după ce a terminat de citit meniul, Brahms a comandat o mâncare care îi plăcea mult lui Bruckner. „Vedeţi, domnule doctor, în această chestiune ne înţelegem unul pe celălalt”, a spus Bruckner, iar atmosfera s-a destins imediat. Masa a continuat pe aceeaşi notă, fără ca asta să aibă consecinţe asupra relaţiilor dintre cei doi, care au continuat să fie proaste şi în anii următori.

Bruckner a murit în octombrie 1896. Brahms aştepta în stradă terminarea ceremoniei funebre din biserică şi, invitat să intre, ar fi murmurat „Daţi-i înainte, în curând îi vine rândul sicriului meu”, ceea ce s-a şi întâmplat, un an mai târziu. Ilustraţia postării de azi îi aparţine lui Otto Böhler şi o reproduc din volumul Anton Bruckner, Rustic Genius de Werner Wolff (1942). Scena cu siluete prezintă sosirea lui Bruckner în rai. Este întâmpinat de Liszt, Wagner şi Schubert. Schumann şi Weber, deşi interesaţi de sosire, par indecişi. Mozart îi întoarce spatele pentru a li se adresa lui Beethoven şi Haydn şi a le explica importanţa evenimentului. Händel, în picioare pe podiumul orgii, îşi întinde braţele, iar Bach, aşezat la orgă, interpretează un preludiu.

☺☺☺ Ron Currie Jr. – Totul contează!

2012-01-11T03:50:00.003+02:00

Nu mai e nici sfârşitul lumii ce era odată. Grava, profunda, ontologica întrebare „când vine Apocalipsa?” a fost înlocuită cu mult mai gospodăreasca „anu’ ăsta când pică Apocalipsa?”. Aşa că cei care îşi doresc un eveniment final de calitate superioară şi pe care să se poată baza că face ţăndări şandramaua pe care trăim trebuie să-şi caute alinarea fie în film (ăi’ de-s cinefili), fie în literatură (ăi’ de le place să citească). Romanul Totul contează! al lui Ron Currie Jr. (Pandora M, 2011) pare să satisfacă această nevoie escatologică şi, din fericire, necesităţi cu un caracter estetic mai pronunţat.

John („Junior”) Thibodeau se naşte greu, iar cartea începe cu o secţiune în care o voce omniscientă i se adresează direct, pe un ton emfatic şi atotştiutor, fetusului pe cale să vadă lumina zilei. E vocea pe care o va percepe copilul, apoi tânărul Junior în cele mai importante momente ale existenţei sale şi al cărei mesaj principal este că „pe 15 iunie, 2010, după-masa, la ora 3.44 EST o cometă desprinsă din Centura Kuiper se va izbi de Pământ cu puterea de explozie a 283.824.000 de bombe de la Hiroshima”. Cititorului cu vagi lecturi medicale i se va putea părea că urmează a ni se prezenta un caz destul de banal de schizofrenie, dar personajul se străduieşte să ne explice că nici vorbă de aşa ceva, atâta vreme cât eroul este în stare să discearnă realul de imaginar.

Indiferent care ar fi adevărul (literar), Junior pare să fie un individ ales pentru o misiune nobilă. E vorba de salvarea planetei, căci embrionul devine un copil şi apoi un tânăr superdotat, capabil să proiecteze (tot vocea, săraca) o navă spaţială gigantică, de dimensiunea oraşului Cleveland, capabilă să transporte o parte a omenirii pe o altă planetă şi s-o ferească de catastrofă. E una din principalele dimensiuni pe care se dezvoltă fabulaţia, una care aduce cu o povestire SF nu foarte originală nici ca temă, nici ca tratament. Acest filon ştiinţifico-fantastic e dublat de o nervură realist-sordidă, de factură aparent socială, care urmăreşte clanul Thibodeau, o familie catolică dintr-un orăşel din Maine: mama (Debbie), tatăl (John Senior), Rodney (fratele mai mare). E o familie disfuncţională cu care ne-au obişnuit multe creaţii literare şi cinematografice americane din ultimele decenii. John Senior a luptat în Vietnam, şi-a pierdut acolo două degete de la o mână într-un incident penibil cu o prostituată şi, revenit acasă, trage targa pe uscat. Debbie, bigotă, bovarizează (nu e limpede de ce) şi bea. Rodney deprinde trasul pe nas as cocainei de la un unchi cu acelaşi nume şi, deşi devine o epavă, e înzestrat cu un neobişnuit talent pentru baseball care îi aduce o căruţă de bani.

Chiar dacă nu puţine pagini sunt scrise din punctul de vedere al tuturor acestor personaje, ochiul autorului e însă în permanenţă pe Junior, pe percepţiile şi aspiraţiile acestuia, pe iubirea lui pentru Amy Benoit, superdotată şi ea, dar lucrurile nu se leagă, iar fata se stabilește în California şi absolvă Stanford-ul. Junior are, pe de altă parte, un adevărat talent de a se băga în bucluc, dar şi de a trece prin întâmplări senzaţionale, se pune şi el pe băut şi consumat droguri, ajută un negru disperat să arunce în aer clădirea Asigurărilor Sociale, e recuperat de o agenţie guvernamentală pentru a fi folosit la construirea navei spaţiale (vocea, săraca!), îşi vindecă tatăl de o formă avansată de cancer (idem) etc. Sunt episoade senzaţionale care se precipită pe măsură ce ne apropiem de anunţatul sfârşit al lumii. Amy fumează o ţigară în toaleta unui avion, e arestată ca teroristă, torturată, salvată de Junior, apoi moare într-un atentat terorist.

După ce a construit (cu destulă perseverenţă) tot acest şir de episoade, autorul se decide că e cazul s-o ia într-o altă direcţie şi, după ce ne face un curs scurt (nu de istorie a partidului comunist, ci de universuri paralele) se decide să-i arunce pe eroi într-o realitate virtuală în care Amy nu moare, se căsătoreşte cu Junior, cu care are o fetiţă, şi vor aştepta cu toţii, familie (re)unită să cadă cometa peste ei şi să-i omoare, alături de restul oamenilor. Cum s-ar zice, e ca în termodinamică atunci când ajungi de la o situaţie iniţială la una şi aceeaşi situaţie finală indiferent pe ce drum mergi (aşa-zisele funcţii de stare, cele care admit diferenţiale totale exacte).

Cititorul are surpriza să descopere în Ron Currie Jr. un autor înzestrat cu o vervă remarcabilă, cu un umor care virează adesea înspre sarcasm, un ironist de forţă, capabil de pasaje de-a dreptul memorabile. S-ar putea cita întregul prim capitol, cel intrauterin, al romanului sau fraze inteligent construite, de o plasticitate pregnantă, precum următoarea, care descrie problemele sentimentale ale unui Junior aflat la vârsta întrebărilor:

În acest stadiu existenţial, adică în pragul adolescenţei, armata poloneză a laturii tale emoţionale a căzut pradă maşinăriei de război naziste a minţii, şi relaţia ta cu majoritatea oamenilor, chiar şi cu fratele şi cu părinţii tăi e rece şi superficială, chiar dacă nu complet lipsită de afecţiune.

Nu e probabil greu să facem trimiteri la unele cărţi ale lui Kurt Vonnegut (şi el, tot junior) sau chiar Truman Capote. Ron Currie Jr. (!) pare să fi ţinut mult la junior-ul lui. Să nu închei acest text despre o carte altminteri reuşită fără să aduc vorba de semnul de exclamare din titlu. „Totul contează” e un leitmotiv discret al romanului, o chemare cam stridentă după gustul meu. Semnul de punctuaţie îmi aminteşte de povestea cu unul din iubiţii lui Elaine Benes din Seinfeld, care devenea obiectul reproşurilor acesteia pentru că nu punea destule semne de exclamaţie. Dar să nu deturnăm sensul, autorul a vrut să fie serios chiar atunci când nu mai părea capabil de asta. Să lăsăm vocea să tragă cortina:

Totul contează, dar nu în ciuda dispariţiei tale şi a celor pe care-i iubeşti, ci tocmai din această cauză. Acest Tot e tot ce ai – buzele nevestei tale, ochii fiicei voastre, inima fratelui tău, oasele lui taică-tău şi propria ta durere – şi după acest Tot nu mai urmează nimic.

☺☺☺ Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul

2012-01-09T00:01:00.004+02:00

Un destul de vechi, însă relativ reuşit banc spune că, dacă în capitalism exista exploatarea omului de către om (lucru înţeles ca negativ), în comunism situaţia s-a schimbat radical, pentru că e invers. Mi-a venit în minte gluma asta destul de sinistră citind în Matei Brunul, cel mai recent roman al lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2011), despre „modelarea omului de către om”, adică un fel de reeducare, în spiritul nou-instalatului sistem represiv, a acelor indivizi pe care autorităţile îi considerau recuperabili. Exemple atestate istoric nu lipseau (şi sunt evocate şi în carte), dacă ar fi să pomenim doar oribilul experiment de la Piteşti.

Din alternanţa de planuri temporale şi de acţiune a capitolelor cărţii cititorul reconstituie destul de uşor povestea lui Bruno Matei, un tânăr cu mamă italiancă, plecat împreună cu părinţii în Italia pe când era încă adolescent, la sfârşitul anilor 1930. Viaţa în noua ţară nu-i prea surâde şi nu se alege cu prea mare lucru de acolo în afară de deprinderea meseriei de păpuşar. Se termină războiul, lucrurile par să se aşeze, iar în 1945 Bruno revine în ţară. Tatăl lui se cunoştea cu Lucreţiu Pătrăşcanu care, ajuns înalt demnitar după 23 August 1944, îi aranjează tânărului o angajare la recent înfiinţatul teatru ţăndărică, condus de chiar soţia lui. Anii care vin sunt martorii căderii lui Pătrăşcanu, care antrenează arestări şi condamnări masive în rândul cunoscuţilor şi apropiaţilor acestuia, după cum iarăşi se ştie din istorie. Plasa îl prinde şi pe Bruno, căruia i se înscenează cu uşurinţă un proces în urma căruia e condamnat la zece ani de muncă silnică.

Vor urma ani de recluziune la odiosul Canal (Peninsula), apoi la Galaţi şi la Iaşi. Textul ne oferă pagini reuşite de reconstrucţie a vieţii carcerale din anii comunismului fundamentalist. Portrete de torţionari violenţi şi cruzi (începând cu anchetatorii nou-înfiinţatei Securităţi, continuând cu comandantul Iosif Lazăr şi căpitanul Nicolae Maromet) se adaugă figurilor unor colegi de detenţie câteodată pitoreşti (handbalistul Porthos) şi oricum mult mai umani. Romancierul evită din fericire pericolul căderii într-un maniheism grosier în care toţi temnicerii sunt răi, iar toţi deţinuţii, îngeri neprihăniţi şi reuşeşte să schiţeze portrete destul de complexe (a se vedea mai ales cazul lui nea Zacornea, bătrânul gardian de la Galaţi, cu care Bruno ajunge să conspire la construirea unei marionete). Evenimentul senzaţional care rupe cadenţa este accidentul suferit de Bruno pe un şantier de lucru, în urma căruia personajul suferă o amnezie ciudată care îi şterge din memorie ultimii douăzeci de ani din viaţă.

E momentul în care se declanşează marele experiment de reeducare. Bruno, eliberat din închisoare şi ajuns ieşean, e dat pe mâna unui adevărat handler, securistul Dumitru Bojin a.k.a. tovarăşul Bojin. I se construieşte o nouă identitate (de altfel Bojin îi va spune Matei Brunul, ca să sune mai puţin cosmopolit), e angajat iniţial la Teatrul de Păpuşi, apoi pe un şantier, primeşte o garsonieră, i se inculcă noile valori şi respectul faţă de partid, ba chiar i se plasează o prietenă, Eliza Stancu, în realitate o rezidentă a Securităţii coordonată de Bojin. În aparenţă cobai perfect lobotomizat şi placid şi păpuşar cam slab de minte care îşi plimbă după el marioneta (Vasilache), Bruno are încă sclipiri de curiozitate omenească şi încearcă să-şi redescopere trecutul, ba chiar reuşeşte în cele din urmă să descifreze misterul interesului pe care i-l arată Bojin şi Eliza. Împreună cu aceasta din urmă el va avea chiar o tentativă de fugă în Iugoslavia, reuşită pentru femeie şi ratată pentru protagonistul romanului.

Cel mai interesant erou pare să fie însă nu Bruno, ci mentorul său desemnat, tovarăşul Bojin, individ căruia autorul reuşeşte să-i construiască o personalitate mai complexă decât au de regulă oamenii răi din cărţile construite pe fundalul anilor de comunism. Bojin e un adevărat filozof şi dezvoltă o întreagă teorie a dublului adevăr de parcă ar fi un scolastic medieval:

Pur şi simplu, începuse prin a crede că, pe lângă minciună, exista nu un singur adevăr, ci două adevăruri mari şi late. Un adevăr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine să rămână acolo. Iar celălalt adevăr, tot mai important în viaţa lui, era adevărul rostit, oficial. Nu era nicio ipocrizie la mijloc. Pentru tovarăşul Bojin, adevărul oficial era exact la fel de important ca şi cel neoficial, din minte. Credea cu aceeaşi fermitate în amândouă şi faptul că, de cele mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuşi de puţin, de vreme ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţintuit acolo, într-un colţ al minţii [...].

Bojin e pasionat de aparatură, colecţionează aparate de fotografiat şi ceasuri, admiră tehnica spaţială sovietică şi locuieşte în vila unui „fost” (unionistul basarabean Anton Crihan) înconjurat de milieuri şi bibelouri şi „îl aşteptă pe Bruno să se descalţe” atunci când acesta îi vine în vizită, ca parte a experimentului de reeducare à la Makarenko. Soţia lui, Toriţa, e o femeie simplă şi chiar bisericoasă, ceea ce nu cadrează cu ateismul afişat de soţ. Un personaj mai vag conturat (şi poate chiar ratat de-a dreptul) e Eliza, pentru care romancierul nu pare să fi avut vreodată prea mult timp.

Matei Brunul s-a vrut, probabil, un roman cu miză mare, cu forme alegorice extinse pe spaţii mari, speculum al unor jocuri simbolice care depăşesc cu mult teatrul de păpuşi. Una din temele obsesive e opoziţia dintre istoria mare (macroscopică, socială) şi istoria mică (microscopică, individuală). Pe un ton uneori didactic romancierul insistă adesea asupra raportului dintre cele două istorii („istoria mare se lasă târâtă de istoria mică pe drumuri pe care n-ar fi pornit, altfel, nicicând”, „Istoria mare, în chipuri, imagini şi pancarte, se pregătise într-un mod copleşitor pentru a primi sutele, miile de istorii mici ce-aveau să umple de-a lungul zilei acest spaţiu” etc.). Să nu uităm nici ecuaţia fabulaţie alinătoare egal istorie a lui Julian Barnes. O altă opoziţie, subordonată întrucâtva celei dintâi, e cea dintre istoria trăită (vorba neamţului, erlebte Geschichte) şi istoria din arhive, cea reflectată în documente oficiale impersonale. Frecvenţa şi adevărata pedanterie cu care se insistă, uneori expressis verbis, asupra acestor concepte nu sunt de natură să-l entuziasmeze pe cititor. Destul de gros construită e şi alegoria păpuşarului manipulat el însuşi de forţe superioare sub raport cognitiv şi strategic. Ca să nu avem dubii, autorul ne explică uneori de-a dreptul care e situaţia („parcă ar fi fost ţintuit la rându-i de nişte sfori aflate deasupra, mânuite la fel de neputincios cum, cu câteva momente înainte, le mânuise el pe-ale marionetei”).

Tot la capitolul neajunsurilor aş pomeni şi unele formulări pretenţioase, la limita grandilocventului solemn şi emoţionat, garnisit cu metafore, din care scoate capul (aţi ghicit) istoria:

Istoria s-a descotorosit, pentru o bucată de vreme, de Bruno Matei, după ce acesta a priceput, trecând printr-o răzvrătire al cărei sens fusese unul atât de personal încât nimeni altcineva nu-l percepuse, că linia creată de propriul centru de greutate nu putea fi controlată de el însuşi. S-a descotorosit şi i-a aruncat un văl peste chip, lăsându-l astfel neştiut printre alte chipuri acoperite de alte văluri asemănătoare, fără putinţă de acţiune proprie, doar un corp mecanic între alte sute de corpuri la fel, într-o maşinărie controlată până la ultima rotiţă de cei cărora tot ea, istoria, le oferise cunoştinţele şi mai ales forţa necesară pentru un asemenea control.

Ar fi totuşi nedrept să nu spunem că Matei Brunul e o carte care se citeşte cu interes, iar peripeţiile personajului au capacitatea de a declanşa reacţii cathartice. Scriitorul a făcut un adevărat tur de forţă cu reconstituirea minuţioasă a decorului epocii (mai ales perioada 1950-1959), iar documentarea e impecabilă. Portretele complexe ale câtorva din personaje sunt tot atâtea reuşite. Unii cititori ar putea fi nemulţumiţi de didacticismul supărător, patosul strident şi emfaza unor pasaje. Romanul nu e o capodoperă, dar are, indiscutabil, destule calităţi care să te facă să nu-ţi pară rău că ai dat banii pe el şi l-ai citit. Sau că ai dat un banal like pe Facebook.

Linişteşte-te, Bruckner. Noapte bună!

2012-01-06T00:02:00.001+02:00

Ca să priceapă mai uşor unii din cititori, am să spun, direct, că Bruckner era fan Wagner. Se pare că Bruckner, care era un om foarte credincios, catolic fervent şi respectuos faţă de cinul bisericesc, ar fi declarat că într-o ierarhie a celor faţă de care nutreşte afecţiune îl aşază pe Wagner între Arhiepiscopul de Linz şi Tatăl Ceresc. Uite că până şi unii din marii compozitori de muzică clasică îşi aveau idolii lor. Admiraţia faţă de autorul Tetralogiei i-a adus destule ponoase compozitorului austriac, printre altele ea i-a atras antipatia adepţilor lui Brahms, care erau un partid întreg şi încă unul foarte influent. Politică grea, nu glumă.

Biografii lui Bruckner nu fac economie de cuvinte când e vorba să relateze împrejurările în care acesta a făcut cunoştinţă cu muzica lui Wagner. Se pare circumstanţele au fost mai degrabă prozaice (concertele date de fanfarele militare), dar cimentarea admiraţiei s-a făcut, se pare, cu ocazia unor reprezentaţii cu Tannhäuser prin 1863. Ce e totuşi important de reţinut e faptul că iubirea pentru creaţia lui Wagner nu a produs un epigon, ci unul din cei mai importanţi simfonişti ai secolului al XIX-lea. De mai bine de 120 de ani muzicologii caută dovezi ale influenţei lui Wagner asupra creaţiei bruckneriene şi le găsesc cu ghiotura. Simfonismul brucknerian rămâne totuşi unul foarte original. E un paradox destul de greu de înghiţit.

Dacă pe plan strict muzical lucrurile sunt destul de limpezi şi pot fi studiate cu instrumentele specifice ale comparatistului, pe plan social relaţiile dintre Bruckner şi Wagner au fost destul de încâlcite şi în orice caz asimetrice, în sensul că maestrul n-a răspuns pe măsură dovezilor de iubire ale discipolului. În sprijinul acestei aserţiuni se poate invoca o anecdotică stufoasă. În 1873, având cu el manuscrisele voluminoase ale simfoniilor a II-a şi a III-a, proaspăt încheiate, Bruckner pleacă la Bayreuth ca să-l roage pe Wagner să accepte ca una din ele să-i fie dedicată. I se spune că maestrul e plecat şi că ar fi mai bine să revină după trei ore. Omul se supune, revine şi îl aude pe idol cântând la pian. În cele din urmă, după nesfârşite ezitări, îşi face curaj şi intră. Wagner, care lucra de zor la Tetralogie şi era prins cu construcţia teatrului, numai de el n-avea chef, aşa că l-a concediat fără prea multe menajamente. A acceptat într-un târziu să-i fie dedicată Simfonia a III-a.

Ultima întâlnire a celor doi a avut loc tot la Bayreuth, în 1882, după o reprezentaţie cu Parsifal (premiera avusese loc în cadrul festivalului din vara respectivă). Contemporanii relatează că Bruckner petrecea adesea ore întregi în faţa Vilei Wahnfried, celebra reşedinţă a lui Wagner, holbându-se la ferestre. Pe braţ ţinea un frac, astfel încât să-l poată îmbrăca rapid în caz că idolul ar fi acceptat să-l primească. Văzându-şi finalmente dorinţa îndeplinită, simfonistul e abordat de Wagner cu întrebarea, relativ neutră, „Ai văzut Parsifal?”. Bruckner cade în genunchi, sărută mâna lui Wagner şi exclamă: „Ah, maestre, vă ador!”, la care Wagner răspunde, placid: „Linişteşte-te, Bruckner. Noapte bună!”. „Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus maestrul”, va relata Bruckner ulterior. După cum se ştie (şi asta nu din Moarte la Veneţia!), Wagner moare pe 13 februarie 1883 la Palazzo Vendramin.

Fără mare legătură cu Wagner, un fragment dintr-o repetiţie cu Missa a III-a dirijată de Sergiu Celibidache chiar la mănăstirea Sankt Florian, unde Bruckner a activat multă vreme ca organist. Ritmul obsedant al coardelor şi arpegiile, perceptibile de la primele măsuri, sunt marca inconfundabilă a austriacului.

Pentru o prezentare solidă şi clară a vieţii şi creaţiei lui Bruckner se recomandă şi azi cartea lui Werner Wolff, Anton Bruckner, Rustic Genius, care a cunoscut numeroase ediţii în ultimii 80 de ani. În imaginea care ilustrează postarea, Wagner servindu-l pe Bruckner cu tutun dintr-o tabacheră (sursa aici).

☺☺☺ Dino Buzzati – Marele portret

2012-01-04T00:02:00.003+02:00

Fără a fi un pasionat al romanelor poliţiste, ştiu că ele sunt de două mari tipuri: cele construite pe tipicul „cine-i criminalul?” şi cele care exploatează schema „îl prinde sau îl scapă?”. Cât despre cărţile SF... specia nu mă atrage nici măcar cât cea poliţistă, dar am senzaţia că şi aici se pot face încadrări de tipul „poveste cu monstru cu tentacule şi borş verde” versus mai spiritualizatul pattern „flash-uri sau descărcări luminoase cu semnificaţii adânci”. Dacă admitem că e roman ştiinţifico-fantastic (şi probabil că e, oricât ne-am strădui să găsim încadrări mai originale), Marele portret de Dino Buzzati (Polirom, 2003) face parte probabil din această a doua categorie.

Cartea începe cu o introducere minimală, deşi cuminte (sau poate doar caricaturizând stilul balzacian), care conţine – in nuce – intriga poveştii:

În aprilie 1972, profesorul Ermanno Ismani, în vârstă de patruzeci şi trei de ani, titularul Catedrei de Electronică de la Universitatea din X, un bărbat mărunt, gras, vesel din fire, dar fricos, primi o scrisoare din partea Ministerului Apărării, care îl ruga să ia legătura şi să discute cu colonelul Giaquinto, şeful Biroului Studii. Invitaţia era urgentă.

Ismani nu va reuşi să afle decât că e vorba de un proiect ultrasecret, de o instalaţie construită la o bază militară din munţi, unde era necesară prezenţa lui ca specialist timp de doi ani. Primea în schimb bani frumoşi şi îşi putea lua şi soţia, pe Elisa. Zis şi făcut, pleacă soţii Ismani, pe drum însoţitorii lor militari nu sunt în stare să le dea detalii despre proiectul misterios. Se instalează o atmosferă de angoasă difuză pe care o cunoaştem din alte scrieri ale lui Buzzati, nu în ultimul rând din Deşertul tătarilor. Sosiţi în locul cu pricina, Ermanno şi Elisa fac cunoştinţă cu ceilalţi doi tehnicieni, Strobele şi Endriade şi încep să priceapă despre ce e vorba. De fapt de aici înainte autorul se debarasează de Ismani ca de o şosetă murdară; personajul pare să fi devenit inutil, iar interesul de concentrează pe ceilalţi.

Pricepem în cele din urmă că proiectul nu e o bombă atomică (cum bănuise multă vreme Ismani), ci un imens creier electronic, care ocupă un întreg complex de clădiri şi instalaţii care de care mai sofisticate. Suntem în plină anticipaţie ştiinţifică (chiar dacă uşor low tech, din motive pe care nu e nevoie să le explic), căci cartea e scrisă în 1960, iar evenimentele se petrec în 1972 (an în care de altfel va muri şi autorul). Conceput să poată gândi ca un om, imensul agregat cibernetic (denumit, cu totul neinformativ, Numărul Unu) e minat de la bun început de imperfecţiuni... omeneşti, căci inventatorul său, Endriade, îl înzestrează cu trăsături preluate de la Laura, prima lui soţie, moartă într-un accident, care îl mai şi traducea pe deasupra.

De aici un lung şir de clişee şi motive, din care se detaşează cel al demiurgului care îşi scapă creaţia de sub control, oarecum pe linia Ucenicul vrăjitor, Pigmalion/Galateea sau Orfeu/Euridice. Numărul Unu dezvoltă un anumit gen de limbaj, pe jumătate vocal, pe jumătate telepatic, de vreme ce poate fi înţeles numai de cei care empatizează cu măgăoaia. Apoi, capabil de evoluţie şi autoadaptare, începe să se simtă femeie, are dorinţe trupeşti (greu de satisfăcut, de altfel; unde eşti tu, Blaga, cu al tău Daţi-mi un trup, voi munţilor) şi aşa mai departe, până devine periculos şi trebuie dezactivat. De altfel nu cred ca vreunul din cititorii cărţii să fi avut impresia că lucrurile astea se pot termina cu bine.

Marele portret nu e, probabil, o mare capodoperă, dar oferă pe spaţii mici măsura artei lui Buzzati. Unora atmosfera de angoasă obţinută prin sugerare mai degrabă decât prin numire directă, caracteristică de altfel autorului, le poate părea datată şi învecinată cu un expresionism care şi-a cam trăit traiul. Iubitorii de SF ar putea obiecta că există tratamente mult mai reuşite ale temei. Mie tocmai caracterul puţin desuet mi s-a părut unul din atuurile cărţii, deşi e vorba de un efect involuntar, de un rezultat al transformărilor pe care le-au suferit înseşi imaginaţia şi aşteptările cititorului în ultima jumătate de secol.

☺☺☺☺ Marta Petreu – Cioran sau un trecut deocheat

2012-01-02T00:01:00.001+02:00

Intelighenţia generaţiei 1927 îşi are dulapurile burduşite cu schelete, dar abia în ultimii ani şi-au făcut loc, cu destulă timiditate şi primite de regulă ostil, încercări echilibrate de a (re)evalua activitatea furioşilor interbelici. După cartea despre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (despre care am scris mai demult aici şi care a stârnit la vremea ei destule valuri în ligheanul nostru cultural), Marta Petreu îşi reia, în Cioran sau un trecut deocheat (ediţia a III-a, Polirom 2011), incursiunile în interbelic şi relevă destule adevăruri incomode. E un demers necesar, mai ales dacă ţii seamă de faptul că în ultimii 20 de ani încercările de a recupera opera unor Eliade, Cioran sau Noica au fost mai degrabă cantitative (ediţii pletorice şi tiraje peste tiraje à la Humanitas) şi lipsite de distanţarea critică necesară.

Cioran sau un trecut deocheat se concentrează pe „dimensiunea politică a biografiei şi operei lui Emil Cioran”, mai precis, pe intervalul 1933-1941, perioada românească a filozofului, aşa cum e ea pusă în evidenţă în cele trei lucrări emblematice (Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor), în publicistică şi în corespondenţă. E un efort de documentare masiv şi de care o ştiam de altfel capabilă pe Marta Petreu din cărţile anterioare. Un capitol masiv se ocupă de Mişcarea legionară, de ideologia şi activitatea unor corifei ai acesteia, de la cunoscutul Zelea-Codreanu până la mai obscurii (ca teoreticieni) Ion Moţa şi Vasile Marin. Noima acestui capitol e, de bună seamă, de a permite cititorului să vadă în ce măsură ideile lui Cioran se potrivesc cu ale mişcării, asta în condiţiile ştiute în care tânărul eseist trecuse cu arme şi bagaje în tabăra legionară la sfârşitul anilor 1930, îi trimitea cu dedicaţie Căpitanului cartea lui şi obţinea chiar o sinecură diplomatică efemeră pe ultima sută de metri a statului naţional-legionar. Aceste fapte sunt tot atâtea pietre de moară atârnate de gâtul unui gânditor care îşi va petrece tot restul vieţii în exilul francez edulcorând şi escamotând păcatele tinereţii.

Partea cea mai nocivă a operei cioraniene se găseşte în Schimbarea la faţă a României (1936), unde autorul, în spiritul mesianic, antidemocratic şi antiliberal al epocii, militează pentru transformarea României prin măsuri de mână forte, inspirate din realizările lui Hitler (pentru care Cioran, bursier în Germania în anii 1930, are o admiraţie nedisimulată), Mussolini sau chiar... Lenin. Limbajul exaltat şi capacitatea de a crea formulări memorabile („Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”; „arderea etapelor”, „să punem ţara la teasc” etc.) nu pot ascunde sinistrul Weltanschauung totalitar al autorului. Analiza Martei Petreu dezvăluie şi dimensiuni mai puţin vizibile, dar perfect demonstrabile, ale concepţiei cioraniene. În mod aproape paradoxal, critica societăţii româneşti, aşa cum e ea întreprinsă de Cioran, vine în continuarea discursului unora din reprezentanţii şcolii Ardelene; de asemenea, Cioran (spre deosebire de legionari) vede progresul României prin urbanizare, industrializare şi sincronizare cu lumea occidentală (de unde o anume înrudire spirituală cu Lovinescu). De asemenea, antisemitismul sau şovinismul cioranian se manifestă în forme mult mai atenuate decât la camarazii în cămăşi verzi (din ediţiile postbelice ale cărţilor sale autorul va avea grijă să elimine capitole întregi, devenite neconvenabile). Sunt deosebiri de viziune pe care Marta Petreu le scoate în evidenţă cu precizie şi obiectivitate.

Postarea de faţă nu se pretinde recenzie şi cu atât mai puţin o prezentare sistematică a cărţii Martei Petreu. Cine simte nevoia, să pună mâna s-o citească. Cine nu, nu. Mie cel mai interesant punct atins de autoare mi s-a părut cel al materializării multora din ideile predicate de Cioran în Schimbarea la faţă... în România lui Nicolae Ceauşescu. A se vedea mai ales capitolul O profeţie împlinită: Ceauşescu, unde se spune:

[...] visul lui [Cioran] de măreţie românească, „programul” său de transfigurare a ţării, a fost, la un moment dat, în punctele lui principale, împlinit. Cel care a visat pentru România acelaşi vis a fost Nicolae Ceauşescu. şi anume, epoca Ceauşescu a combinat socialismul nu cu internaţionalismul, ci cu naţionalismul. A fost o epocă de revoluţie declarat continuă, în care masele au fost asigurate că deţin puterea politică. Dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu s-a sprijinit pe o declamată adeziune de masă, Ceauşescu însuşi, „Conducătorul”, considerându-se expresia voinţei maselor largi populare. Metoda imaginată de Cioran, de-a pune ţara la teasc şi de-a folosi neliniştea, spaima, teroarea pentru a transfigura ţara, de-a nu mai lăsa pe nimeni să doarmă până când România nu se pune în mişcare, a folosit-o din plin Ceauşescu, sub care nimeni n-a mai dormit liniştit. Grandoarea externă pe care o visa Cioran [...] s-a împlinit şi ea în epoca Ceauşescu, căci dictatorul, tiran în interior, a avut, datorită independenţei (aparente sau reale) faţă de Moscova, un prestigiu internaţional real până aproape de sfârşit.

Desigur, Cioran a fost omul timpurilor lui, cu limitele şi excesele epocii, şi trebuie să fim foarte atenţi după ce metrică îl evaluăm. Cu toate acestea (şi admiţând că filozoful va fi fost bine intenţionat şi animat de un soi de patriotism), a continua să-l venerezi şi să-l iei drept model în secolul XXI e o dovadă de naivitate, ca să nu zic de altceva. De naivi, exaltaţi şi inşi uşor înregimentabili nu duce lipsă societatea românească nici azi, iar cărţi precum cea de faţă reprezintă o contrapondere foarte necesară la lipsa de spirit critic de la noi. Un singur regret: nici măcar la a treia ediţie nu s-a reuşit eliminarea tuturor dezacordurilor gramaticale strecurate în text, dar cine ştie, poate o să le iasă din a patra încercare.

Du méchanique plaqué sur du musical

2011-12-30T02:39:00.003+02:00

Peisajul muzical al Uniunii Sovietice din anii 1920 diferă destul de mult de cel de un deceniu mai târziu. Lenin, deşi se declara iubitor de muzică, era foarte circumspect în privinţa efectelor acesteia asupra unui adevărat suflet revoluţionar. El a tolerat – în mod poate surprinzător – o serie de manifestări avangardiste (altoite bine cu proletcultism). În anii 1930 aceste extravaganţe dispar, iar Stalin controlează de multe ori direct producţia muzicală.

De jure, primul şef al culturii sovietice este comisarul pentru Cultură Anatoli Lunacearski, care are de altfel şi cea mai lungă domnie din toţi culturnicii imperiului (1917-1929). Adjunctul acestuia pentru probleme muzicale, compozitorul Arthur Lourié, era un individ mai degrabă boem, autor al unor compoziţii în stilul lui Skriabin. Sub Lunacearski şi Lourié s-a desfăşurat o felie de viaţă muzicală cu totul remarcabilă prin nonconformismul în materie de forme şi tehnici, deşi ideologic vorbind primatul proletcultismului nu putea fi pus în discuţie. Aşa se face că ruşii au ajuns să compună între 1920 şi 1929 unele din cele mai trăsnite lucrări, surclasându-şi adesea la capitolul experimentalism colegii din Occident, care compuneau fără restricţii.

Intitulată Turnătoria de fontă, schiţa orchestrală a lui Alexander Mosolov utilizează un stil specific, cu ritmuri suprapuse, care imită acţiunea dintr-o uzină. Nikolai Roslaveţ compune într-un nou stil de organizare tonală, cu texturi cromatice dense pornind de la „acorduri sintetice”. Gheorghi Rimski-Korsakov, nepotul mult mai celebrului Nikolai Rimski-Korsakov, promovează aşa-zisa muzică „a sferturilor de ton”. Celebră în epocă e Simfonia pentru sirene de fabrică compusă de Arseni Avraamov, interpretată memorabil în 1922 în portul Baku, ocazie cu care Internaţionala şi Marseieza sunt cântate de o orchestră alcătuită din sirene, piese de artilerie, mitraliere, claxoane de automobil şi autobuz, motoare şi cornuri de ceaţă ale Flotei Mării Caspice.

În materie de instrumente, cel mai cunoscut experimentator al perioadei este Lev (Léon) Termen (cunoscut în Vest sub numele de Theremin, 1896-1993). Fizician de meserie, acesta a inventat un instrument electronic numit theremin, thereminvox sau eterofon care a făcut multe valuri la vremea lui. Viaţa lui Theremin poate face oricând obiectul unui scenariu de film – inventator sovietic, plecat în Statele Unite, revenit în mod surprinzător în URSS în 1938, anul de apogeu al terorii staliniste, internat într-un lagăr pentru marile capacităţi tehnico-ştiinţifice alături de Tupolev, bănuit de mulţi că ar fi fost agent NKVD/KGB etc. În filmulețul de mai jos îl vedem pe însuşi Theremin „cântând” la instrumentul lui. Aparatul convertea în sunete informaţiile asociate cu mişcările mâinilor, în stil dirijoral, efectuate în apropierea lui.

Cea mai mare parte a informaţiilor din postarea de azi provin din cartea lui Alex Ross, The Rest is Music: Listening to the Twentieth Century (Farrar, Straus and Giroux, 2007).

☺☺☺ Félix de Azúa – Povestea unui idiot spusă de el însuşi

2011-12-28T17:07:00.000+02:00

Există parcă o cugetare (n-am memoria suficient de ascuţită ca s-o citez cu acurateţe) potrivit căreia prostul care zice că e prost e mai inteligent decât deşteptul care spune că e deştept. Mecanismul de ironie socratică pe care îl găsim în spatele unor asemenea enunţuri alimentează nu puţine cărţi precum micul roman al lui Félix de Azúa, Povestea unui idiot spusă de el însuşi (Polirom, 2006), în care reflecţiile adesea caraghioase şi paradoxale care emană de la o entitate auctorială/povestitor sunt folosite drept vehicul pentru enunţarea unor adevăruri paradoxale sau puţin convenabile. Problema care îl mistuie pe narator e una veche de când lumea şi, desigur, insolubilă: fericirea. De altfel subtitlul cărţii este „conţinutul fericirii”.

Născut, ca şi autorul, pe la începutul anilor 1940, omul nostru îşi trăieşte copilăria şi tinereţea în Spania franchistă pe care de altfel o satirizează copios; detaliu interesant, satira pare îndreptată mai ales la adresa disidenţilor regimului. Îmi mărturisesc ignoranţa deplină în materie de istorie spaniolă contemporană, aşa că n-am nici cum să-mi dau seama în ce măsură procedeul e o reacţie la anumite realităţi locale. Altminteri, luând-o de la paş’opt, din fragedă pruncie („copilăria a fost pentru mine ceea ce pentru alţii a fost serviciul militar”) protagonistul ne relatează păţaniile lui de om care, simulând fericirea, nu pare să aibă drept obiectiv decât s-o studieze. Această simulare pare să fi fost cheia supravieţuirii la şcoală sau în familie.

Nu lipsesc – n-aveau cum, într-o carte care se împiedică de chestiunea fericirii mai des decât un orb de bordura străzilor pe care le traversează – chestiunile amoroase. Tânărul îşi face iniţierea sexuală cu Victoria, amanta unui unchi, chintesenţă a erotismului, tratată desigur în manieră parodică, şi, devenit student, va avea o relaţie cu Susana, o fată mai de vârsta lui, studioasă şi ea. Ocazie ideală nu doar pentru a arunca o privire plină de sarcasm în micul univers al amorului academic, ci şi pentru a persifla nestatornicia de care dă dovadă intelighenţia epocii:

Cum am spus deja, în momentul când m-am încorporat, Susana şi cu mine ne permutaserăm funcţiile, acum funcţia mea fiind apărarea radicală a Teoriei, şi a ei o febră ştiinţifică de inspiraţie materialistă, care nu putea să se reverse decât în militantismul social. şi aşa a fost; Susana s-a afiliat la Partidul Muncii, eu m-am înscris la Filozofie, câteva săptămâni înainte de a porni spre San Clemente, cazarmă situată spre părţile Geronei.

În armată (experienţă obligatorie, se pare, celor care doresc să îmbrăţişeze lumea printr-o cunoaştere globală), eroul are parte de întâmplări tragicomice care culminează, într-o scenă savuroasă, cu pierderea unei urechi într-un accident survenit la nişte trageri. Noul soldat Švejk primeşte, în urma unui transplant o ureche nouă, iar episodul i-l evocă, oarecum previzibil, pe van Gogh. Nu scapă de satira lui Azúa nici lumea literară. O efemeră slujbă de editor (pe care o obţinuse graţie cunoştinţelor sale de engleză şi franceză) îi permite personajului nostru să intre în contact cu o pletoră de autori (habar n-am dacă toţi inventaţi), poeţi şi prozatori, mişcări literare şi reviste. E o ocazie minunată pentru o adevărată dezlănţuire de remarci, caracterizări şi sentinţe pe teme de teorie literară emise parcă de un spirit bipolar, maniaco-depresiv, unele amuzante şi inspirate, altele mai puţin:

Lucrând la Editura Barras y Estrellas nu am descoperit doar lipsa de însemnătate a artistului, lipsa de relevanţă a vieţii sale, a inteligenţei sale, a caracterului său, a moralului său, a existenţei sale, în raport cu opera de artă, care, venită de aiurea, se implanta în el; am descoperit, de asemenea, lipsa de relevanţă, lipsa de semnificaţie a operei de artă ea însăşi.

Emfaza caraghioasă a raisonneur-ului nostru (romanul e plin de asemenea cuvinte scrise cu majuscule), pofta cu care dă verdicte în domenii care de care mai diferite, de la artă şi literatură la moarte şi sinucidere, entuziasmul diletantului pe care nu-l înspăimântă propria sa ignoranţă, toate acestea conturează un Pico della Mirandola ridicul şi grav totodată. Félix de Azúa (ins serios, profesor, cu studii de filozofie) a pus la treabă un personaj care, privind Spania şi lumea ca printr-un caleidoscop, îi procură cititorului nu puţine momente cu adevărat plăcute.

☺☺☺☺ Christopher M. Hutton – Linguistics and the Third Reich (Mother-tongue Fascism, Race and the Science of Language)

2011-12-26T00:02:00.001+02:00

Atâtea s-au întâmplat, atâtea s-au scris, comentat şi filmat, încât perioada de 12 ani cât a ţinut Al Treilea Reich pare lungă cât un veac. E ca şi cum s-ar fi contractat la un pic peste un deceniu existenţa unei lumi întregi, cu o ideologie şi un spirit desigur sinistre, dar având încă o anume capacitate de a fascina. Sistemul a fost, în majoritatea privinţelor, totalitar (deşi intruziunile în economie au fost mult mai puţine decât, să spunem, în URSS-ul contemporanului Stalin) şi a afectat în orice caz ceea ce marxiştii ar numi „suprastructura”, adică domeniul ideilor şi concepţiilor. Cartea lui Christopher M. Hutton, intitulată Linguistics and the Third Reich (Mother-tongue Fascism, Race and the Science of Language), apărută în primă ediţie la Routledge (1999) aruncă o privire (vorba vine, căci trece de 400 de pagini) asupra câtorva din implicaţiile ideologiei naziste în domeniul lingvisticii.

Lingvistica, disciplină relativ tânără (nu depăşea 100-150 de ani la vremea aceea) a fost, ca să spunem aşa, victimă sigură, asta mai ales din cauza tradiţiei organiciste şi biologizante pe care o moştenise din secolul anterior. Terminologia lingvistică însăşi e grăitoare: ea conţine denumiri de tipul „rădăcină” (chiar şi „tulpină”, cei care s-au ocupat de limbile clasice ştiu despre ce e vorba), „limbă maternă”, „limbă naturală”, „familie de limbi” „evoluţie” şi multe, foarte multe altele, de care nici măcar gramatica generativă a ultimelor decenii nu s-a putut dezbăra (destui absolvenţi ai facultăţilor de filologie au şi azi coşmarul că sunt puşi să deseneze derivaţii, adică „trees”, din care nu pricep nimic). De asemenea, lingvistica, explică Hutton, este atât mama, cât şi fiica teoriei raselor, în sensul că practicanţii antropologiei fizice a secolului al XIX-lea şi-au preluat ideile principale din lingvistică şi categoriile acesteia; ulterior lingvistica şi-a revendicat rolul de ştiinţă de prim rang în clasificarea diversităţii umane, elaborând o „caracterologie” sau „tipologie” a limbilor lumii. De aici şi până la taxonomia grupurilor etnice distanţa era foarte mică şi a şi fost parcursă de altfel. Iată tot atâtea teme de interes în contextul ideologiei fasciste a epocii.

Cu sau fără voia practicienilor săi, lingvistica germană a anilor 1930 a fost amestecată în discuţii legate de aşa-zisa ideologie a limbii materne, iar pan-germanismul militant a fost în ultimă instanţă un produs al ştiinţei limbii, ca şi grija pentru salvarea sau protejarea limbii materne de tot felul de pericole care ar fi pândit-o. Problema evreiască n-a fost nici pe departe ultima pentru care s-ar fi putut propune şi o soluţie lingvistică; chestiune foarte dificilă însă, deoarece evreul german, considerat corp străin nociv şi indezirabil, avea de regulă germana ca limbă maternă.

Christopher M. Hutton trece în revistă politica academică (cu epurările practicate în universităţi, de care n-au fost feriţi nici o seamă de lingvişti) şi prezintă câteva portrete de savanţi. Ca şi în cazul muzicienilor din Germania nazistă (despre care am scris mai demult aici, discutând cartea lui Michael K. Kater), imaginea lingviştilor e una care necesită nenumărate nuanţări. Semnificativ e cazul celebrului romanist Karl Vossler, cunoscut iniţial prin atitudinile sale potrivnice antisemitismului şi care navighează prin apele tulburi ale nazismului universitar al deceniului al patrulea. Mai puţin cunoscut publicului larg, germanistul Henning Brinkmann s-a dedicat trup şi suflet cauzei, ba chiar s-a şi oferit să spioneze în favoarea Germaniei naziste cu ocazia călătoriilor sale în străinătate. Mult mai renumit decât Brinkmann este Jost Trier, consacrat mai ales de lucrările sale de pionierat în domeniul câmpurilor semantice, cu ecouri până în structuralismul târziu al anilor 1960-1970. Trier a avut, în contextul discuţiei noastre, o evoluţie foarte relevantă, el glisând de la o abordare formală sobră a relaţiilor semantice, neutră faţă de orice angajament ideologic, înspre un soi de „poeme în proză” în care explorează universul conceptual al societăţii germanice timpurii. Alte personalităţi cu poveşti demne de a fi pomenite sunt Leo Weisgerber (promotor al unor teorii organiciste, propagandist al moştenirii celtice, deţinător al gradului de Sönderfürer etc.), Heinz Kloss (militant nazist devotat) sau Solomon Birnbaum (acesta din urmă evreu, specialist în idiş, care e de altfel o limbă germanică).

Unul din învăţămintele importante pe care le desprinde autorul după un efort de documentare remarcabil este că „nu există o contradicţie fundamentală între adeziunea la standarde ştiinţifice înalte sau la o metodă ştiinţifică, oricât de înfricoşătoare ar fi această concluzie”. În plus, constată Hutton, lingvistica a contribuit, alături de alte ştiinţe socio-umane, la învăţătura nazistă, după cum a contribuit şi la atingerea unor noi forme de înţelegere a sinelui în lumea modernă. Cu alte cuvinte, nu e uşor să separi binele de rău, iar încercările de a face asta cu orice preţ au toate şansele să eşueze.

Holger Pukk – Măştile verzi

2011-12-24T00:02:00.004+02:00

N-am reuşit să găsesc prea multe informaţii despre Holger Pukk (1920-1997), autor de cărţi pentru copii, se pare destul de popular acum vreo 50 de ani, de vreme ce i s-au tradus şi în româneşte două volume, Tu ştii cum să te porţi? (Editura Tineretului, 1965) şi Măştile verzi (aceeaşi editură, 1964). Despre cea de a doua carte e vorba în postarea de astăzi. Algoritmul literar al epocii sovietice imediat post-staliniste, deşi o idee mai relaxat decât cel al perioadei precedente, nu lasă loc la prea multă variaţie. Nu e loc pentru individualisme, iar eroii sunt văzuţi maniheist (buni sau răi) şi se compromit în măsura în care se îndepărtează de la colectiv, cu sau fără şansa de a fi recuperaţi, în funcţie de gravitatea faptelor şi de pocăinţa făptaşului.

Suntem în anii 1950-1960, într-un oraş cu vreo 15.000 de locuitori din Estonia sovietică situat pe malul mării, loc în care se petrece un fenomen ciudat. Din senin, mai mulţi elevi se pomenesc stigmatizaţi aplicându-li-se pe piele sau pe obiectele personale o ştampilă cu ciudatele litere „D.S.” de către nişte grupuri misterioase de indivizi îmbrăcaţi în costume de antrenament şi purtând nişte măşti de culoare verde care le ascund identitatea. Asta păţeşte şi Peeter Kivi, un băiat bun, sportiv şi săritor, gata să apere un căţel pe care colegul său Valter Gurvits se pregătea să-l scurteze de coadă. Frustrarea lui Peeter creşte pe măsură ce misterul măştilor verzi se adânceşte, iar acţiunile acestora devin din ce în ce mai frecvente, dar copilul nu reuşeşte să lămurească misterul. Devine totuşi din ce în ce mai limpede că „măştile” nu făceau decât să pedepsească simbolic faptele îndreptate împotriva naturii, a animalelor şi plantelor (Peeter rupsese o ramură dintr-un tufiş şi lovise cu ea tufele de pe marginea drumului, păcat de care nu devine decât într-un târziu conştient).

Cu timpul, nu doar elevii care agresează natura sunt sancţionaţi de echipele măştilor verzi, ci şi cetăţenii adulţi care comit asemenea fapte. Aflăm că stigmatul „D.S.” are înţelesul de „duşman al naturii”. În cele din urmă organizaţia iese parţial din clandestinitate printr-un anunţ făcut la difuzoarele şcolii:

„Atenţiune! Atenţiune! Ascultaţi cu toţii! De la conducerea unităţii de pionieri am primit o comunicare interesantă. Vă voi citi scrisoarea. Atenţiune! Atenţiune!” [...]

„Începem:

Conducerea unităţii de pionieri din şcoala medie nr. 1 aduce la cunoştinţa tuturor elevilor că în şcoală a fost constituită o asociaţie secretă!” [...]

„Asociaţia îşi propune drept scop să lupte împotriva acelora care distrug plantele şi chinuiesc animalele, să ajute locuitorilor oraşului nostru în acţiunea de înfrumuseţare a străzilor, să îngrijească de parc ş.a.m.d.”

Aşadar o asociaţie secretă, dar cam pe faţă, ba chiar cu voie de la poliţie, căci se va dovedi că are binecuvântarea instructoarei de pioneri, a corpului didactic (bătrânul profesor Norman) şi e coordonată de un horticultor (grădinarul Nîmm). Peeter se va lămuri în cele din urmă care e rostul organizaţiei, îşi va recunoaşte faptele şi va deveni el însuşi membru al ei, alături de buni prieteni şi colegi precum Vilma, Volli sau Kaliu. Peeter e aşadar recuperabil şi parcurge drumul penitenţei, dar alţii (Valter Gurvits) nu înţeleg s-o facă şi, iremediabil pierduţi pentru sistemul de valori, sunt daţi afară din organizaţia de pioneri. Sancţiune mai grea şi umilinţă mai mare nici că se puteau concepe.

Ori de câte ori citim cărţi din acestea nu avem cum să ignorăm contextul istoric în care au fost scrise. Estonia era de vreo 20 de ani republică sovietică unională. Cu toate acestea, trebuie să citeşti cartea destul de atent ca să remarci semnele ocupaţiei: sistemul social şi educaţional de tip sovietic, limba rusă menţionată ca obiect de studiu, sovhozurile, întâlnirile pionierilor cu fruntaşii în producţie. Numele sunt mai toate estone (savuroase de altfel pentru un necunoscător) şi copiii au şi ore de limbă estonă, deşi se mai iţeşte timid şi câte o identitate rusofonă cum ar fi poştăriţa Valentina Ivanovna. Interesantă mi se pare relaţia copii-părinţi. În scrierile realist-socialiste cei mici sunt de regulă nişte proiecţii etice ale adulţilor, dar principiul e respectat numai parţial în această carte. Peeter (care e esenţialmente erou pozitiv) e orfan de tată. Acesta, membru al forţelor de securitate, murise în luptă cu răufăcătorii. Maimu, colega de clasă a lui Peeter, înfierată şi ea de ecologişti, e o fată certăreaţă şi resentimentară şi nu e foarte diferită de mama ei, ne dă de înţeles autorul. Preşedintele detaşamentului de pioneri, Kaliu Piir, e, dacă se poate spune aşa, chiar mai pozitiv decât Peeter (e de altfel şi unul din conducătorii măştilor verzi). Cu toate astea, tatăl lui Kaliu e alcoolic (racilă veche şi răspândită în societatea sovietică!) şi e chiar arestat pentru că a lovit pe cineva cu o sticlă la beţie.

Romanul are o anumită prospeţime şi ingenuitate care îl fac citibil şi azi. Desigur, ecologismul militant al anilor 2000 e diferit de cel de acum jumătate de secol. Autorul dă totuşi dovadă de multă inventivitate şi, după ce dă Cezarului ceea ce acesta oricum şi-ar fi luat singur, mai are destule resurse să-i iasă o carte nu lipsită de farmec.

Ţară de mâna a treia

2011-12-22T14:58:00.002+02:00

Postez rareori texte cu caracter politic explicit, dar asta nu înseamnă că fac vreun secret din opiniile mele. Firile sensibile sunt invitate să apese pe acele butoane ale browserului care îi duc la pagini cu caracter tranchilizant mai pronunţat.

Cu începere de azi, odată cu trecerea prin Parlament a proiectului de lege privind „comasarea” alegerilor locale şi parlamentare din 2012, România a devenit o ţară de mâna a treia. A avut loc un abuz greu de imaginat într-un stat civilizat şi democratic, prelungindu-se cu şase luni, fără vreo motivare legală, mandatele reprezentanţilor puterii locale. Acest fapt creează premisele unor noi abuzuri: vor putea fi oricând prelungite din condei, că doar există acum precedentul, mandatele parlamentarilor sau cel al preşedintelui. Nici nu mai e cazul să intrăm în subtilităţi şi să spunem că amestecarea alegerilor locale cu cele parlamentare face imposibilă o dezbatere serioasă şi lucidă a problemelor. Campania electorală se va transforma într-o bulibăşeală mai mare decât de obicei, temele se vor amesteca până la diluare şi până nu va mai pricepe nimeni nimic.

Puterea a explicat iniţial că prin comasare se face economie (una derizorie, faţă de cât fură proponenţii), sfârşind prin a declara, prin însăşi guriţa preşedintelui partidului de guvernământ, că se impune ţinerea unui singur rând de alegeri pentru că e criză şi trebuie evitat să se piardă vremea cu dezbateri. Finalmente – asta n-au mai spus-o – e mult mai ieftin şi mai eficient să dai pomana electorală o singură dată.

Dacă de la actuala putere mafiotă nu se putea aştepta nimeni la altceva, cei care au avut aşteptări de la societatea civilă sau de la opoziţie se pot simţi, pe drept cuvânt, dezamăgiți. Societatea civilă (cu modeste excepţii) doarme-n bocanci, iar intelighenţia, nu-i aşa, îşi scrie marile opere şi n-are vreme de proteste împotriva unor asemenea mofturi. Parcă aşa procedau şi în comunism şi după aia au înghiţit cu noduri ce le-a spus Herta Müller. În fine, opoziţia, care anunţa gesturi radicale, a depus o firavă moţiune de cenzură care a căzut, previzibil, cu brio. Dar deh, la aşa o calitate a electoratului, aşa opoziţie. Sau dumnealor speră că au să aibă succes cu contestaţia de la Curtea Constituţională? Mă umflă râsul.

ţară de mana a treia. Ne place sau nu, asta e imaginea pregnantă a României de azi, iar vina nu e decât a cetăţenilor ei, dacă admitem că are aşa ceva.

☺☺☺☺ Iuri Andruhovici - Moscoviada

2011-12-21T00:01:00.001+02:00

Citind Moscoviada lui Iuri Andruhovici (Editura All/Allfa, 2010), mi-a venit în minte o scenă dintr-un episod din Seinfeld. Aflat în metroul newyorkez, unde se înfruntă într-un joc de dominaţie mondială pe viaţă şi pe moarte cu Newman, Kramer spune pe un ton satisfăcut: You know what the Ukraine is? It's a sitting duck. A road apple, Newman. The Ukraine is weak. It’s feeble. I think it’s time to put the hurt on the Ukraine. Spre ghinionul lor, discuţia e auzită de o matahală cu căciulă de blană, descinsă probabil din sitting duck, care le face praf tabla de joc, spunând: I come from Ukraine; you not say Ukraine weak etc. Care va să zică nu-s cu toţii ruşi, chiar dacă beau de sting şi poartă cu toţii căciulile acelea. Fenotipurile pot fi asemănătoare, chiar dacă genotipurile diferă, dar Andruhovici ţine să ne convingă că rusul e una, iar ucraineanul e o pasăre cu totul diferită.

Moscoviada e relatarea unei zile din viaţa lui Otto Vilhelmovici von F., un tânăr poet ucrainean care învaţă la Institutul Literar din Moscova („facultatea nebunilor întru Hristos”) şi locuieşte la căminul instituţiei, o clădire cu mai multe etaje situată central, care pare să adăpostească mai toţi ciudaţii din spaţiul sovietic. E vorba, desigur, de cei cu aspiraţii literare. Suntem undeva prin 1991-1992, pe la spartul târgului, cum ar veni, URSS-ul îşi trăieşte ultimele clipe, iar chiriaşii căminului par cuprinşi de frenezia sfârşitului de epocă. Sunt figuri pitoreşti, boeme, slinoase, reprezentând numeroase naţiuni unionale (care când nu creează „cumpără: casetofoane, haine de piele, tinere, pistoale, grenade, măşti de gaze, paltoane, case, blugi, terenuri, coniac”). Cititorul, care a văzut destule la viaţa lui literară, nu va fi surprins de destrăbălarea din cămin („până şi pereţii şi lămpile mustesc de devergondaj sexual”) sau să vadă cum tineretul studios e gata să-şi dea viaţa pentru o sticlă de votcă.

Pe autor pare să-l intereseze totuşi mai mult personajul său central, a cărui zi o urmăreşte ca printr-un obiectiv de camcorder. Eroul e pus să-şi povestească acţiunile unui imaginar Olelko al II-lea, rege al Ucrainei pe care îl visase într-o noapte, iar când nu face asta, relatarea o preia însăşi entitatea auctorială, adresându-i-se lui Otto la persoana a II-a, dovadă destul de elocventă a puternicei sale implicări afective. La urma urmei, ce are de povestit Otto? Ziua începe enigmatic, cu o incursiune în duşul studentelor, unde se acuplează fugitiv cu o colegă de culoare pe care n-o cunoaşte. E parcă un semnal că urmează evenimente ciudate – şi să te ţii. În drum spre apartamentul unui amic pe care nu apucă să-l întâlnească, Otto von F. trece pe la barul-berărie din strada Fonvizin unde e martorul unui atentat terorist, îşi vizitează iubita, o oarecare Galea, femeie mai în vârstă decât el şi de care se desparte violent, pentru a fi în cele din urmă jefuit de către un bătrân ciudat. Urmărindu-l pe hoţ pentru a-şi recupera portofelul, protagonistul trece, precum Alice care urmăreşte Iepurele de Martie, într-un domeniu subteran.

E momentul în care se rup toate firele care asiguraseră un oarecare grad de congruenţă naraţiunii. Otto se vede sechestrat într-un spaţiu underground (la propriu şi la figurat), populat de figuri ciudate, mascaţi, agenţi ai represiunii sovietice. E un ultim refugiu al celor care visează la restaurarea imperiului, de data asta dintr-o perspectivă diferită de cea comunistă („Dar aici ne e casa. Aici se află inima noastră subpământeană. Aici e Rusia acum, una şi indivizibilă. Şi nici nu plecăm de-aici până când acolo, sus, tancurile noastre nu storc şi ultimul rahat din ultimul duşman. Atunci ieşim şi noi în lumina noii Rusii, a celei vechi, ducând în mâini icoane luminate şi alte sfinte lucruri monarhice…” îi declară lui Otto unul din personaje. Se dizolvă identităţi, se pulverizează relaţiile temporo-spaţiale consacrate şi până la urmă totul pare să se petreacă în mintea personajului principal, deşi nici pe asta nu poţi să pui pariu (Aşa se întâmplă când are omul o coruptă de conştiinţă postmodernă, von F.!, îşi apostrofează autorul eroul). Păstrând proporţiile şi cu deosebirile de rigoare, von F. e un fel de Gavrilescu, iar Moscova, o stradă Mântuleasa mult mai mare şi mai întortocheată şi cu un potenţial devorator hiperbolizat:

E oraşul celor o mie şi una de camere de tortură. Avanposturi de-ale Estului în vederea cuceririi Vestului. Ultimul oraş al Asiei, de ale cărui coşmaruri bete au fugit în panică monarhi sleiţi de puteri şi germanizaţi. Oraş al sifilisului şi al huliganilor, al basmelor preferate cu nenorociţi înarmaţi. Oraş al imperiului bolşevic, al monstruoaselor clădiri cu nenumărate etaje ale comisariatelor poporului, al tainicelor galerii subpământene, al aleilor interzise, oraş al lagărelor de concentrare, în care vârfurile unor giganţi împietriţi ţintesc către cer. Cei care populează puşcăriile din partea locului sunt atât de numeroşi, de parcă ar alcătui o adevărată naţiune europeană. Oraş al monogramelor săpate în granit, al spicelor de marmură şi al stelelor în cinci colţuri de mărimea unui soare. Oraşul ăsta nu e în stare decât să înfulece, oraş al preascârboaselor curţi interioare şi al şipcilor strâmbe de gard din străzi dosnice acoperite de puful desprins din plopi şi purtând nume atât de despotice [...]

Otto von F. nu are scăpare. Odiseea lui (numită în cheie solemn-ironică Moscoviada) e un drum închis. Chiar dacă intuieşti încă de la primele pagini ale cărţii că eroul e condamnat, combinaţia de sarcasm şi patetism cu care Andruhovici a impregnat din belşug textul şi subtextul generos, care trimite nu rareori la Bulgakov, te fac să nu laşi cartea din mână. Ah, dar parcă şi Bulgakov era la bază ucrainean, nu?

☺☺☺☺ Ilf şi Petrov – 1001 de zile sau Noua Şeherezadă

2011-12-19T00:02:00.001+02:00

O notă de subsol din 1001 de zile sau Noua şeherezadă, cea mai recentă apariţie Ilf şi Petrov de la Polirom, spune mai mult decât un întreg raft de istorie literară:

Raportorul, criticul V. I. Blum, a afirmat [la disputa „Ne este necesară satira sovietică? desfăşurată în 1930]: „... nu avem nevoie de satiră. Ea este nocivă pentru un sistem statal muncitoresc-ţărănesc. Noţiunea de «satiric sovietic» conţine un nonsens. Ea este le fel de absurdă ca şi noţiunea de «bancher sovietic» sau «moşier sovietic».

Blum, gardian ferm al ideologiei oficiale (poreclit „omul care nu râde”, cel care „păzea neprihănirea estradei sovietice”), avea toate motivele să fie îngrijorat de efectul creaţiilor lui Ilf şi Petrov, cu atât mai mult cu cât era (şi este şi azi) foarte greu să-ţi dai seama în ce măsură autorii iau în râs inamicii sistemului sovietic, marginalii sau neadaptaţii acestuia, sau chiar sistemul ca atare. O incertitudine cu potenţial exploziv. Aşa că soluţia ideală ar fi fost renunţarea de plano la satiră. În paranteză fie spus, tot pe la începutul anilor 1930 s-a purtat şi o dezbatere despre tragedia sovietică. Tranşată de însuşi Stalin, disputa a luat sfârşit prin recunoaşterea dreptului la existenţă al formei literare respective, dar cu unele amendamente. Pentru a înţelege despre ce e vorba (şi pentru a pune capăt acestei digresiuni), ajunge să amintim că Vsevolod Vişnevski, dramaturg iubit de conducătorul suprem, a scris o piesă intitulată Tragedia optimistă.

Volum masiv, de aproape 900 de pagini, 1001 de zile sau Noua şeherezadă cuprinde o mare parte din scrierile necanonice ale autorilor. Cartea e împărţită în mai multe capitole tematice. Unele din acestea reprezintă adevărate romane de mici dimensiuni, dar cu nimic mai prejos decât Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune (O personalitate luminoasă, Neobişnuitele istorii din viaţa oraşului Kolokolamsk sau însăşi piesa eponimă 1001 de zile sau Noua şeherezadă). De altfel o parte din onomastica sau temele acestor trei texte se regăsesc în cele două romane consacrate. Cam o treime din pagini sunt consacrate unor scenete, vodeviluri sau scenarii de film. Calitativ vorbind, acestea reprezintă călcâiul lui Ahile al cărţii, fiind adesea schematice, lipsite de verosimilitate şi mai pliate pe cerinţele ideologice ale vremii.

Restul materialului, grupat şi el în secţiuni tematice, e reprezentat de schiţe şi povestiri de mici dimensiuni. Sunt abordări ale unor subiecte precum statutul scriitorului şi viaţa literară (Sub aripa beletristicii sau Citeşti şi îţi vine să urli), lumea teatrului (Artă pentru direcţia artei sau Banii înapoi!), chestiuni edilitare (Pietonul trebuie iubit), activitatea din întreprinderile şi instituţiile sovietice (Cabinetul figurilor de ceară sau Pe meleagul cretinilor nesperioşi) etc. E o lume extraordinar de diversă, cu sute de personaje memorabile prin onomastică şi comportament, rivalizând cu creaţiile unui Gogol sau Cehov (Avxsenti Filosopulo e numai unul din acestea), cu un şir interminabil de denumiri şi lozinci de un comic abisal şi totodată dureros prin implicaţiile sale. Că Ilf şi Petrov nu scriu de fapt o literatură veselă ştiam din marile lor romane; textele de faţă nu fac decât să confirme această percepţie.

Cititorul are ocazia să facă cunoştinţă râzând (sau poate nu) cu realităţile sovietice înspăimântătoare ale anilor 1930, precum epurările din instituţiile de stat (şi ele, de două categorii, după gravitatea interdicţiilor), uniformizarea şi penuria tot mai pronunţată a bunurilor de consum, viaţa în comun (universul claustrant din komunalka), permanenta stare de asediu şi activismul social tembel, dar coercitiv. Cele peste 100 de piese din 1001 de zile sau Noua şeherezadă invită la recitire. E una din puţinele cărţi citite anul acesta la care am să revin, mai devreme sau mai târziu.

Fact checking

Nu trebuie să uităm că la vechea editură Univers a mai apărut în 1979 un volum de „însemnări, foiletoane, schiţe, nuvele, povestiri” de Ilf şi Petrov intitulat, după unul din textele componente, Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac (în traducerea lui Alexandru Stark). 1001 de zile sau Noua şeherezadă conţine o parte din aceste bucăţi (nu însă şi scrierile individuale ale autorilor, prezente în ediţia din 1979), la care se adaugă un număr foarte mare de texte pentru prima oară traduse în româneşte de Adriana Liciu. Nu cunosc limba rusă şi nu mă pot pronunţa în privinţa calităţii traducerilor, deşi câteodată am avut senzaţia că versiunea lui Stark curge mai bine. Oricum, Adriana Liciu a ţinut să se delimiteze în mai multe rânduri de soluţiile predecesorului ei. De pildă, ea traduce Atitudine nepăsătoare faţă de stomac. Nu ştiu care e adevărul, e posibil ca alegerea lui Alexandru Stark să fi fost atât de proastă încât a impus o nouă echivalare. Altminteri ar fi fost de dorit să rămână Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac, nu de alta, dar titlul e intrat în conştiinţa cititorului român şi consacrat ca atare. Nu cred că acesta e locul în care traducătoarea ar fi trebuit să-şi impună opţiunile personale, desigur, dacă nu va fi fost vorba de o traducere iniţială neinspirată.
În comparaţie cu precedentul volum de Ilf şi Petrov apărut la Polirom (America fără etaje, vezi aici) şi care fusese, editorial vorbind, o rasoleală, cartea de faţă se prezintă mult mai bine şi se apropie mai mult de o ediţie critică, ceea ce e de salutat. Textele sunt însoţite de numeroase şi utile note de subsol, există note finale pentru fiecare bucată, ba chiar şi o listă a abrevierilor folosite. Păcat că nu ni se spune nicăieri cine este A.I., iniţiale cu care sunt semnate foarte multe note. Putem deduce că e vorba de Aleksandra Ilf, fiica lui Ilia Ilf, îngrijitoare a numeroase ediţii din operele celor doi scriitori, dar frumos era să ni se spună, nu de alta, dar e un nume important în contextul respectiv. Redactorul ediţiei române s-a înecat şi de data asta la mal.

Pentru cine bat clopotele

2011-12-16T00:02:00.000+02:00

În perioada sa vieneză, Schönberg a locuit câţiva ani (1903-1909) pe Liechtensteinstrasse, în apropierea unei biserici. Liniştea după-amiezilor în care se consacra compoziţiei îi era tulburată de şirul neîntrerupt de servicii funebre din biserică, ocazii cu care clopotele băteau ore întregi. La început, cufundat în muncă, abia dacă le auzea, dar in cele din urmă, fiind şi afectat de o lipsă de inspiraţie supărătoare, a început să se simtă deranjat de sunetele respective. Ba chiar i s-a plâns şi lui Mahler. „E ciudat cât de indiferenţi pot fi oamenii dacă n-au simţit un lucru pe pielea lor”, scrie Schönberg. Părintele dodecafoniei continuă (traducerea este a mea, ca şi a citatului de mai sus):

Una din colibele în care compunea Mahler

Lumea nu poate aprecia cu adevărat suferinţele celorlalţi. Acesta este motivul pentru care Mahler a răspuns [...]: sunt sigur că nu te deranjează. N-ai decât să încorporezi clopotele în compoziţie!

Dar şi mai ciudat – şi am simţit eu însumi acest lucru de multe ori – este faptul că acest gen de aroganţă se pedepseşte. (Mă îngraş când îmi bat jos de graşi; sunt tratat incorect după ce mă port urât cu alţii etc.) Mahler avea chiar pe malul lacului Wörthersee o colibă unde compunea, construită special pentru el, la un sfert de oră de mers pe jos prin pădure de la vila lui. În liniştea locului, cântecul păsărilor îl deranja atât de tare încât n-a mai putut să compună acolo.

Să-şi fi amintit în momentele acelea că mă sfătuise să includ clopotele în compoziţie?

Nu ştiu dacă Schönberg era superstiţios (Mahler era, şi încă în stil mare) şi nici dacă a invocat urgia divinităţii la adresa celui care îi dădea sfaturi componistice. Cât despre clopotele încorporate în lucrări muzicale, Mahler nu le-a folosit ca atare. A inclus însă în simfoniile sale unele reprezentări muzicale ale clopotelor, poate nu fără o intenţie parodică. Ar fi vorba de celebrul cor de copii din Simfonia a III-a care imită glasul clopotelor (Bimm, bamm, bimm, bamm.../ Es sungen drei Engel einen süssen Gesang etc.) şi, desigur, de glasul tălăngii de vite din Simfonia a VI-a.

Păţania lui Schönberg e relatată chiar de el (am găsit-o în cartea lui Joseph Auner, The Schönberg Reader, Yale University Press 2003). Poza cu coliba lui Mahler e luată de aici.

☺☺☺☺ Arika Okrent – In the Land of Invented Languages

2011-12-14T00:01:00.000+02:00

Aş minţi dacă aş spune că In the Land of Invented Languages de Arika Okrent (Spiegel & Grau, 2009) e o carte care se citeşte pe nerăsuflate. Aserţiunea ar fi nu doar un loc comun supărător, ci şi neadevărată, căci pe parcursul cărţii ai nevoie de mai multe ori să te opreşti şi să răsufli adânc. Orice s-ar zice, avem de a face cu una din acele lucrări de popularizare care, dând Cezarului care e omul de pe stradă ce i se cuvine, reuşesc să nu compromită ideea de probitate ştiinţifică. şi da, dacă se mai întreabă cineva, e o carte despre limbi inventate de persoane atestate istoric, limbi care nu au fost (şi nici măcar n-au devenit, poate cu o unică aparentă excepţie, limba maternă a cuiva). Asta îmi aminteşte întrucâtva de cazul acelei băbuţe numite bunica nimănui din Viţelul de aur de Ilf şi Petrov.

O precizare se impune, cu toate acestea, din capul locului. Arika Okrent scrie despre limbile create (cunoscute sub numele de conlang, de la „constructed language”) şi puţin spre deloc despre jocurile lingvistice ca păsăreasca de la noi, latina porcească (Pig Latin) de la anglo-saxoni sau jerigonza de la hispanici (numite ludling, adică limbi ludice). Acestea din urmă sunt de fapt manipulări ale gramaticii (în sensul tehnic al termenului) sau lexicului unei limbi naturale existente. Tot la capitolul ludling intră şi tot felul de creaţii literare precum Jabberwocky de Lewis Carroll sau, la noi, epigonicele versuri în limba spargă de Nina Cassian. Despărţindu-se de aceste forme, Arika Okrent o ia istoric, de la cea mai veche limbă inventată despre care avem atestări (lingua ignota a lui Hildegard von Bingen, din secolul al XII-lea) şi până în zilele noastre, la limba klingonienilor.

Pe drum autoarea face opriri semnificative în secolul al XVII-lea, când englezul John Wilkins, în spiritul epocii, se luptă să creeze o limbă bazată pe o taxonomie semantică detaliată a universului înconjurător. Trei secole mai târziu, Charles Bliss, fondatorul semantiografiei, va duce mai departe principiul semantic formal şi va crea o limbă perfect articulată pe principiile logice, însă atât de complicată şi stufoasă încât e de nefolosit. Pe aceeaşi linie şi cu rezultate nu mult diferite în practică merge şi James Cook Brown, creatorul limbii loglan (de la „logical language”).

Istoria limbilor inventate este în bună măsură o istorie a excentricilor ambiţioşi şi a eşecurilor acestora. Există şi poveşti de succes? Cazul cel mai notabil e cel al limbii esperanto, inventată de Ludwik Zamenhof la sfârşitul secolului al XIX-lea, limbă care a reuşit să-şi creeze o masă de adepţi, care îşi are publicaţiile, congresele şi chiar literatura ei. Cauzele succesului stau în faptul că Zamenhof nu şi-a propus să desfiinţeze ceea ce specialiştii numesc de un secol încoace arbitrariul semnului lingvistic, adică lipsa de legătură imediată între forma sonoră a cuvintelor şi conceptele la care se referă ele. E un preţ pe care vorbitorii îl plătesc din greu la învăţarea unei limbi, dar care îşi arată ulterior beneficiile. Foarte interesantă e situaţia limbii ebraice. Fără a fi propriu-zis o limbă inventată, ebraica a fost reintrodusă în circulaţie după peste 1500 de ani de dormitat prin texte, i s-a administrat o doză serioasă de neologisme şi se află azi la a treia sau a patra generaţie de vorbitori nativi, pe post de limbă naturală cu un statut asemănător cu al altor mii de limbi. Nu trebuie uitate nici limbile surdo-muţilor, sisteme de comunicare prin semne care, deşi inventate, se bucură de aceleaşi proprietăţi cu ale limbilor naturale.

Că există (au existat, vor exista) ciudaţi care inventează tot felul de limbi, pentru care alcătuiesc gramatici şi dicţionare de sute şi mii de pagini şi pe care nu ajunge să le vorbească nimeni e un fapt incontestabil şi destul de banal. Întrebarea cu adevărat interesantă e reprezentată de motivul pentru care oameni din secole diferite, cu pregătiri şi naturi diverse, simt nevoia să le născocească. Las la o parte cazul banal al lipsei unei ocupaţii mai bune şi al excesului de timp liber. Am pomenit deja de frustrarea vorbitorilor în faţa tiraniei exercitate de arbitrariul semnului lingvistic. Ar mai fi apoi reacţia omului la extraordinara putere manipulatoare a limbajului, forţă devenită de-a dreptul opresivă în câteva rânduri şi pusă în serviciul unor regimuri totalitate (şi nu-i vorba aici de newspeak-ul lui Orwell). O limbă cu o structură perfect transparentă, de tip loglan, ar elimina pe veci asemenea frustrări. Păcat doar că nu merge. O obiecţie înrudită li s-a adus limbilor naturale din perspectiva aşa-numitei ipoteze Sapir-Whorf, care afirmă că modul în care percepem şi contextualizăm universul ar fi modelat decisiv de limba pe care o vorbim. Un limbaj pe baze pur logice ar permite testarea acestei ipoteze, oricum controversate pentru că e greu falsificabilă.

Din fericire, au existat şi rezultate practice ale acestor încercări sterile. Mergând (uneori fără să ştie) pe linia compoziţionalităţii semantice (Frege – Russell – Carnap), inventatorii limbilor logice au impulsionat dezvoltarea limbajelor de programare, iar unele din sistemele născocite şi-au găsit aplicaţii în terapia pacienţilor cu deficit comunicaţional sever. Cu simplitate şi adesea cu umor Arika Okrent reuşeşte să ne dea o imagine sintetică a unui domeniu vast şi eterogen. Autoarea n-a stat închisă în biblioteci (deşi bibliografia şi lista de limbi inventate cu care se încheie cartea sunt impunătoare). Ea a participat la întâlnirile entuziaştilor câte unei limbi create (dintre care se detaşează, la mare distanţă de pluton, cele ale amatorilor de klingoniană), a notat poveşti despre rivalităţile şi controversele care sfâşie uneori această mică lume, s-a documentat, i-a ascultat pe toţi, a încercat ea însăşi să le înveţe limbile, iar ce-a ieşit e cartea de faţă.

Fact checking

Arika Okrent a făcut studii temeinice de specialitate şi şi-a luat doctoratul în psiholingvistică la University of Chicago. Se arată foarte pricepută la prepararea covrigilor („bagels”).

Până a ajunge să citească cartea lui Okrent, netradusă la noi şi probabil greu de procurat, cititorul român poate parcurge cu folos În căutarea limbii perfecte de Umberto Eco (se poate citi online aici).
Un exemplu simplu ilustrează dificultăţile practice imense cu care se confruntă limbile logice. De exemplu, în limba lojban există peste 20 de feluri diferite pentru a echivala conjuncţia „şi” dintr-o limbă naturală, asta ca rezultat direct al dorinţei de dezambiguizare totală. Rezultatul e perfect pentru un logician, însă un dezastru pentru o persoană care şi-ar dori să înveţe limba. Cu „sau” şi „dacă” complicaţiile sunt şi mai mari. Cercetările legate de limbile „logice” au dat naştere aşa-zisei programări neurolingvistice (NLP), o bazaconie luată în serios de din ce în ce mai puţini specialişti serioşi.
Jocurile lingvistice nu sunt doar amuzante, ci reprezintă şi un teren de testare a unor teorii lingvistice cât se poate de serioase. Lucrarea care pune pentru prima oară în mod serios şi sistematic problema implicaţiilor ludling-urilor pentru teoria lingvistică este teza de doctorat din 1988 a lui Bagemihl intitulată Alternate Phonologies and Morphologies, pe care cei interesaţi o găsesc aici. Atrag însă atenţia că e o carte pentru specialişti, care necesită cunoştinţe profunde de teorie lingvistică contemporană. În fine, pentru cine mai avea vreo îndoială: ludling-urile sunt cu totul altceva decât jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein.

☺☺ Adrian Costache – Trilogia de la Sf. Sava

2011-12-12T01:02:00.000+02:00

În schiţa Eu, de fapt, nu sunt scriitor din volumul apărut nu demult în româneşte, Ilf şi Petrov spun povestea unui individ care îşi oferea colaborarea pe la diferite redacţii. Când i se spunea că lucrările lui sunt proaste, omul răspundea că e conştient de asta. Când interlocutorul de la redacţie îl întreba de ce le-a mai adus marfa dacă ştie ce calitate are, autorul replica, senin: păi de ce să n-o aduc? Doar aveţi în revista dumneavoastră un anumit procent de lucrări proaste, nu? şi adăuga că s-a gândit să furnizeze el procentul cu pricina. Gata însă cu divagaţiile. Despre Ilf şi Petrov o să fie vorba cu altă ocazie. Postarea de azi e despre Trilogia de la Sf. Sava de Adrian Costache (Editura Art, 2011). E un grupaj de trei romane (trilogie aşadar, că doar nu era să-i zică bilogie, cu un termen inventat de aceiaşi Ilf şi Petrov): Regele sperietorilor de ciori, Apocalipsa după Ian şi Lista cu nume.

Să recunoaştem, sunt titluri care par să anunţe grandoare epică, sublimul trăirilor, abisuri şi zguduiri sufleteşti de tot felul. Omul ăsta nu se joacă, îşi spune cititorul şi se pune pe treabă. Regele sperietorilor de ciori e romanul lui Steriade Emanuel, pe care îl regăsim, la mulţi ani de la plecarea din satul natal, profesor de română la Colegiul Centenar, denumirea pompoasă pe care autorul i-o dă celebrului liceu Sf. Sava din Capitală. Cvincvagenar pedant, sensibil şi reţinut, noul Humbert Humbert face o pasiune pentru o elevă (Alicia), o nimfetă destul de deocheată, ajunsă de poveste în şcoală pentru o aventură amoroasă finalizată cu un avort. E o idilă care nu depăşeşte cu mult limitele platonismului impus de preceptele dăscăleşti ale lui Steriade, care se zbuciumă ca peştele pe uscat, dar a cărui pasiune se mulţumeşte în ultimă instanţă cu nişte rămăşite voyeuriste. Textul e cuminte, ordonat şi bine periat, de belfer atent la stil, dar nu se pot nega pasiunea cu care profesorul scrie despre elevii lui, dorinţa de a comunica cu ei sau perpetuul regret că diferenţele dintre generaţii nu pot fi niciodată transgresate complet.

Apocalipsa după Ian şi Lista cu nume au în centrul lor figura unui Steriade cu nume schimbat (de data asta îl cheamă Ian Munteanu), dar cu puţine alte transformări (tot profesor, tot acolo, tot cam la aceeaşi vârstă). E probabil vorba de un alter ego al autorului, el însuşi zeci de ani profesor de romană la liceul cu pricina, reflectat într-o nouă varietate alotropică. După ce a ocupat o vreme un post în minister, Ian revine la vechiul lor de muncă pentru a-şi petrece timpul rămas până la pensionare. Încearcă să scrie un roman, dar până la urmă nu finalizează nimic. Asta nu înseamnă că autorul nu profită de pretext pentru a cita pagini întregi din jurnalul lui Munteanu, cu numeroase însemnări din anii 1980. Ian Munteanu nu este singurul care (încearcă să) scrie un roman în roman; o face şi Ion Trifu, unul din profesorii de sport (vai!), din a cărui carte ne sunt transcrie pasaje lungi, probabil pentru a ni se demonstra că literaţii sunt o specie superioară, care nu trebuie confundată cu speţa mai joasă a celor care aleargă în costum de trening şi cu fluieru-n gură. Inserarea romanului lui Trifu reprezintă şi o tentativă (probabil nu foarte dibace) de a introduce în carte un nou mediu reflector, pe lângă discursul auctorial în aparenţă omniscient, dar care vede lumea prin ochii lui Ian, sau fragmentele din texte scrise de acesta. Destul spaţiu ocupă viaţa de cancelarie, cu rivalităţi şi ciocniri între colegi, ocazie cu care autorul îşi reglează conturile cu unii din foştii tovarăşi de meserie, căci mulţi dintre ei ies şifonaţi de-a binelea (Eliza Farina, profesoară de română şi specialistă în poezie, Doina Amelescu, profesoara de tehnologie, Sencovici de matematică, directorul, bibliotecara etc.). Puţini colegi se bucură de consideraţia protagonistului; dintre ei se detaşează Virgil O., profesorul de engleză.

Mult mai scurtă, ultima parte a trilogiei (Lista cu nume) aduce o modificare de perspectivă asupra aceluiaşi loc (Colegiul Centenar), cu aceleaşi personaje şi umori. De data asta cel care narează e un ziarist pe care o fundaţie îl însărcinează cu realizarea unui proiect omonim cu romanul, un fel de monografie a liceului. E vorba de un fel de metaroman, căci ziaristul se documentează din primele două cărți, ceea ce îi dă ocazia să-i explice cititorului cât de bune sunt şi, desigur, cât de complexă şi interesantă e personalitatea lui Ian Munteanu, care ar fi fost autorul lor. Sunt până la urmă jocuri textuale ale unui autor fără îndoială cultivat şi nu lipsit de sensibilitate, dar incapabil de jocul cu miză mare, cu un stil pedant şi dăscălesc, amintind câteodată de Educaţie târzie de Mihai Zamfir (vezi aici). Pentru parcurgerea celor peste 500 de pagini de proză cititorul ar fi meritat un premiu mai mare decât izbânzile acestei cărţi. Sau, cine ştie, ea s-o fi numărând printre cele din procentul acela fatal la care se refereau Ilf şi Petrov.

Fact checking

Sub numele de împrumut pot fi recunoscuţi cu uşurinţă colegii lui Adrian Costache de la Sf. Sava. Eliza Farina („profesor doctor în ştiinţele literaturii şi care-şi susţinuse teza de doctorat cu o lucrare despre un poet contemporan, autor de manuale, cunoscută în ţară şi peste hotare”) e, fără îndoială, sosia livrescă a celebrei Maria Pavnotescu, ani de-a rândul primadonă a cancelariei liceului bucureştean. Virgil O. nu are cum să nu fie Virgil Olteanu, profesor de engleză şi distins specialist în istoria cărţii, om de o fineţe deosebită, regretat probabil de numeroase generaţii de elevi.
Referinţele culturale sunt de regulă exacte, deşi nu spectaculoase (majoritatea sunt luate din autorii de manual pe care îi predau Steriade sau Munteanu). O scăpare minoră: pe cunoscutul compozitor de lieduri vienez pomenit la un moment dat îl chema Hugo Wolf, nu Hans Wolf, cum i-a scăpat romancierului.

Teze provizorii (III)

2011-12-09T01:10:00.003+02:00

Postarea de azi încheie seria textelor consacrate manualelor de literatură cunoscute sub numele de Teze provizorii de istoria literaturii române. Îmi rămăsese de scris despre partea a II-a a manualului pentru clasa a IX-a (zisă medie, căci nu mai existau licee, ci doar „şcoli medii” ), cea consacrată literaturii române vechi de până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Trebuie să recunosc, nu fără o anume părere de rău, că textul acestui al doilea volum e mai puţin savuros decât al celui dintâi, poate şi pentru că el are numeroase referiri la detalii istorice mai greu de manipulat, cum ar fi datele sau detaliile biografice ale autorilor, în măsura în care ele existau.

Nu trebuie să ne facem însă iluzii. Expunerea e ideologizată la maximum, iar istoria este, în pură viziune materialistă, o succesiune implacabilă de moduri de producţie, fie că suntem pe vremea lui Coresi, fie că am mai avansat cu un secol. În spiritul legăturilor frăţeşti cu marea Uniune Sovietică, manualul insistă asupra îndelung textelor slavone vechi, ba chiar include un capitol destul de detaliat despre scrierea cirilică, de vreme ce prezintă şi sistemul de scriere a numerelor. şcoala îi pregătea pe copiii de 14-15 ani ca pe nişte adevăraţi specialişti în paleografie slavă, dar cu alfabetul trebuie să fi fost oarecum mai simplu, de vreme ce limba rusă era obligatorie pentru toată lumea.

Să nu băltim însă în generalităţi şi să trecem la un exemplu savuros. În capitolul despre cărţile populare din secolul al XVII-lea ne este prezentat romanul Varlaam şi Ioasaf, tradus de Năsturel Herescu, boier de neam mare, cumnat cu Matei Basarab. După ce relatează oarecum neutru conţinutul cărţii, autorul manualului răbufneşte (am păstrat unele detalii ale grafiei originare, pentru farmec):

Nu este întâmplător faptul că acest roman a fost tradus pentru a fi răspândit în popor de către un boier.

Este desemenea semnificativă alegerea unei teme care trezeşte în cititori ideea renunţării la viaţa pământească, strălucitoare în aparență, dar plină de dureri în fond, pentru cea viitoare.

În momentul când boierii, întăriţi în poziţiile lor economice, sociale şi politice devin cărturari, tinzând să acapareze din ce în ce mai mult tărâmul culturii. ei aduc cu dânşii, la fel ca şi oamenii bisericii, literatura care convine situaţiei lor de exploatatori. Iar ceeace răspundea nevoilor boierimii în această epocă, era înlăturarea numeroaselor acte de nesupunere la muncă şi de revoltă ale ţărănimii iobage a cărei situaţie devenea din ce în ce mai rea, precum şi stăvilirea noilor forţe sociale care se ridicau primejduind aşezările orânduirii feudale.

Pe de altă parte boierii căutau să îndepărteze din domeniul treburilor materiale şi politice pe înşişi „fraţii” lor întru exploatare, clericii, cu ai căror reprezentanţi episcopi sau mitropoliţi intrau adesea în concurenţă.

Romanul Varlaam şi Ioasaf satisfăcea prin tema sa aceste năzuinţe ale boierimii.

Cred că aţi înţeles. Boierii aceştia diabolici se puseseră pe tradus cărţi pentru a suci minţile ţăranilor (tot un opiu al popoarelor, ca religia instrumentalizată de «„fraţii” lor întru exploatare, clericii»). Sigur că ar fi interesant de ştiut cum ajungeau textele astea la ţărănime, o clasă socială care nu se distingea printr-un grad prea mare de alfabetizare ca să poată fi influenţată semnificativ (ca să nu zic că la ţară de cele mai multe ori nici popa nu ştia să scrie şi să citească). Cât despre noile „forţe sociale care se ridicau primejduind aşezările orânduirii feudale” în ţările Române din secolul al XVII-lea... să fim serioşi. Singurul noroc (căci altfel nu ştiu cum l-am putea numi) era că boierii erau angrenaţi în competiţia asta acerbă cu clericii şi doar aşa mai putea răsufla pesemne şi bietul iobag. Am încheiat parcurgerea manualului cu regretul că n-a încăput în el şi Dimitrie Cantemir (un rusofil avant la lettre care nu avea cum să nu fie manevrat convenabil post factum) şi, desigur, că nu am şi cartea pentru clasa a X-a, tot medie.

☺☺☺ Filip Florian – Degete mici

2011-12-07T02:41:00.001+02:00

Se făcu cum se făcu de-ajunse Degete mici de Filip Florian la cea de a treia ediţie (Polirom, 2010) şi eu încă n-o citii. Nu ştiu dacă am folosit corect perfectul simplu oltenesc, dacă am respectat ceea ce marii noştri specialişti numesc regula celor 24 de ore, dar cred că s-a înţeles ideea, am citit şi eu cartea asta care a rupt gura târgului cu ceva vreme în urmă. E, dacă nu greşesc, debutul romancierului. Despre una din cărţile lui ulterioare, Zilele regelui, am scris mai demult aici.

Ca să nu plictisesc ~~şi de această dată~~ cu povestitul pe larg al romanului, e suficient să spun că e destul de nespectaculos ca desfăşurare. Suntem într-un „mic oraş de munte” în care săpăturile arheologice efectuate pe locul unui castru roman scot la iveală o mulţime de schelete omeneşti. E o Românie a anilor 1990, la fel de îngălată şi cam cu aceleaşi probleme ca azi, în care apar din când în când ştiri spectaculoase despre hecatombele regimului comunist, aşa că autorităţile purced, fără prea multă tragere de inimă însă, la o anchetă. Bravele organe româneşti nu reuşesc să lămurească lucrurile, aşa că recurg in extremis la o echipă de antropologi argentinieni. Aceştia, după ce studiază osemintele, ajung la o concluzie prozaică: nici vorbă de groapă comună în care să fi fost îngropate în pripă victime ale vechiului regim, ci un cimitir improvizat în care au fost depuse victimele unei epidemii de ciumă. Un plus la capitolul defeated expectancy.

Toată tărăşenia ne e istorisită din punctul e vedere al unui personaj cu care autorul pare a avea serioase afinităţi, Petruş, arheolog în oraşul în care au loc evenimentele relatate. Nu mai e chiar foarte tânăr, suferă de ulcer gastric, locuieşte la tanti Paulina şi joacă în destule rânduri rolul de cronicar al oraşului. Sunt evocate, cu o melancolie foarte bine ţinută în frâu, personaje şi întâmplări antebelice, unele de-a dreptul fabuloase. Exemplar e cazul Eugeniei, prietena din tinereţe a Paulinei, al cărei dosar ar suna, telegrafic, aşa: coup de foudre 19 ani lord englez reprezentant companie petrolieră Romania căsătorie rapidă romantism născut băiat început război mondial soţi separaţi istorie venit comuniştii copil lord englez câmpul muncii strungar. Stop. Petruş are o relaţie sentimentală cu Jojo, nepoata Eugeniei (devenită prin căsătorie Lady Embury şi mamă de muncitor), relaţie pare-se consumată cu destulă intensitate erotică, dar asupra căreia autorul informează cu destulă placiditate. Galeria de personaje e întregită de inşi care aduc, prin acţiunile lor, o dimensiune mai neguroasă, cum ar fi călugărul Onufrie sau de angajaţi ai autorităţilor. Acestea au un demn reprezentant în colonelul-magistrat Spiru, care conduce ancheta privind scheletele. Obsesiv-compulsiv, Spiru ajunge să colecţioneze degetele mici ale scheletelor, în scopuri neclare, dar poate psihanalizabile (are el însuşi un deget amputat şi un trecut se pare nu prea onorant). Stilul e dens, detaliat şi plin de adjuncţi gramaticali care detaliază acţiunile:

[... ] colonelul Spiru plimbându-se printre ele cu mâinile la spate, ridicând rar câte-un os şi încercând să-i descopere corespondentul, greşind de multe ori alăturările, enervându-se şi pedepsindu-i pe bieţii jandarmi cu comenzi culcat-drepţi ori cu serii de flotări, păşind în continuare ca printr-un labirint, tot mai repede şi mai derutat, deloc dispus să renunţe, visând la finalul în care scheletele recompuse aveau să stea aliniate unul lângă altul, zeci, poate sute, fiecare într-o alcătuire perfectă, cu nici un element lipsă şi în nici un caz cu un humerus ori măcar cu un metacarp aşezat altundeva decât i-ar fi fost locul. [...] nu-şi închipuiau că Spiru sustrăgea el însuşi falange ale degetelor mici şi le ascundea sub un teanc de cămăşi albe, lucru care l-ar fi împiedicat (din lipsa pieselor) să ducă puzzle-ul la bun sfârșit.

Până la urmă, dincolo de toate consideraţiile de profunzime variabilă care se pot face despre istorie, individ şi acesta din urmă ca victimă/material uman pentru cea dintâi, ceea ce rămâne din acest roman e capacitatea de a spune poveşti. Personajele lui Filip Florian narează întâmplări vecine cu fabulosul, petrecute într-un timp epistemic incert, cu o forţă care îl captivează pe cititor. Cusurgiii i-ar putea reproşa romancierului că lasă prea uşor din mână anumite fire epice (cum ar fi cel cu ziarista sosită în localitate pentru a relata evenimentele), dar eventualele crăpături în edificiul romanesc sunt prea neînsemnate pentru a-i provoca pagube importante.

Fact checking

Împăratul Franz Joseph nu a fost ultimul reprezentant al dinastiei de Habsburg-Lotharingia, cum ni se spune la începutul romanului, într-o privire istorică admirabil de bine pusă în scenă de altfel. Bătrânul împărat a fost urmat la tron de nepotul lui, Karl, din aceeaşi casă domnitoare.
Micul oraş de munte unde se petrece acţiunea ar putea fi Sinaia, dar în lipsa unor dovezi clare asta e o simplă speculaţie. Numele localităţii rămâne învăluit în mister, la fel ca numele urbei unde au loc evenimentele din O scrisoare pierdută.

☺☺☺ Mario Vargas Llosa – Istoria lui Mayta

2011-12-05T00:08:00.004+02:00

Nu ştiu să fi reeditat cineva versiunea românească a romanului Istoria lui Mayta de Mario Vargas Llosa, apărut la vechea editură Cartea Românească în 1991, nici măcar după creşterea exponenţială a acţiunilor scriitorului odată cu câştigarea Premiului Nobel. Spun asta pentru că potenţialii cititori ai cărţii trebuie să ştie că au să aibă ceva de lucru căutând-o. Dacă această căutare se justifică sau nu rămâne să răspundă alţii, eu nici nu îndemn, nici nu disuadez pe nimeni.

Dacă e pe povestite, Istoria... (ca roman) nu e cine ştie ce. Sub pretextul iniţial al unui interes în aparenţă obiectiv pentru stabilirea faptelor, autorul pune la un loc relatări avându-l în centrul lor pe un oarecare Alejandro Mayta, militant troţkist peruvian care pune la cale la sfârşitul anilor 1950 o insurecţie într-o mică localitate din Anzii Cordilieri (Jauja). Naratorul îşi potriveşte pe scăfârlie pălăria de reporter şi purcede la intervievat persoane care l-au cunoscut îndeaproape, de la mătuşa acestuia, Josefa Arrisueño la versatilul director de fundaţie Moisés Barbi Leyva, de la foşti militanţi convertiţi la politica moderată precum senatorul Campos la profesorul Ubilluz, vechi tovarăş de idei al personalităţii investigate, culminând cu o convorbire cu fosta soţie a eroului, Adelaida. Sunt convorbiri lungi, iar naratorul-detectiv-reporter se străduieşte să reconstituie cele mai importante momente ale vieţii lui Mayta.

Evenimentul aflat în centrul acestei adevărate anchete pare să fie insurecţia plănuită şi declanşată de Mayta la Jauja. Întâmplarea e evocată vag şi oarecum misterios, încă de la primele pagini ale cărţii. Ea e desemnată de termeni vagi, cum ar fi „aventura de la Jauja” sau „evenimentele de la Jauja”, ceea ce sporeşte progresiv frustrarea cititorului, care îşi dă seama că acolo s-a petrecut ceva important, dar căruia romancierul tot amână să-i spună ce anume. Aproape că te duce gândul la povestea cu tractorul dintr-un episod din Seinfeld, în care una din multele prietene ale comicului ascundea sub acest nume misterios o banală contaminare cu gonoree de la un scaun de tractor. Până la urmă povestea de la Jauja fusese o tentativă revoluţionară tragi-comică întreprinsă de Mayta în strânsă colaborare cu un sublocotenent, Vallejos, dar la care luaseră parte abia 3-4 adulţi şi câţiva elevi de liceu, entuziaşti şi totodată speriaţi.

Povestire aşa, lucrurile par simple şi liniare, dar nu sunt. Procesarea textului de către receptor e complicată de salturi bruşte între diferitele planuri ale discursului. Pe una şi aceeaşi pagină poţi găsi, amestecate, replici din interviurile luate de naratorul-investigator, fragmente din dialoguri purtate de Mayta cu comilitonii săi sau chiar bucăţi dintr-un ipotetic stream of consciousness care curge prin capul protagonistului. E un puzzle greu de digerat la început, dar care se limpezeşte înspre a doua parte a cărţii, mai ales pe măsură ce te familiarizezi cu personajele şi evenimentele. Spre şi mai marea derută a cititorului paşnic, Mario Vargas Llosa jonglează în permanenţă cu perechi antonimice precum adevăr/minciună sau aparenţă/realitate şi introduce o polisemie care incită, dacă nu agasează de-a dreptul. Ambiguitatea esenţială e cea a istoriei qua povestire şi a istoriei (eventual cu majusculă) qua realitate. Până la urmă câştigătoarea acestei confruntări implicite e opera de ficţiune:

Adevărul e că nu ştiu de ce istoria lui Mayta mă intrigă şi mă tulbură.

[I]storia lui Mayta e cea pe care îmi doresc s-o cunosc şi s-o inventez cu maximă acurateţe posibilă.

Am scris un roman care totuşi aduce de departe cu istoria aceea de la Jauja. Într-un roman sunt întotdeauna mai multe minciuni decât adevăruri. Un roman nu-i niciodată o istorie fidelă. Ca să spun aşa, minţeam ştiind despre ce mint.

Minte-mă, dar minte-mă frumos, ar putea spune cititorii mai cinici. Roman supus mai degrabă unor reguli ale logicii epistemice decât logicii clasice a lui Aristotel, Istoria lui Mayta propune ecuaţii de tipul prezent = realitate sau trecut = ficţiune (mizând, în această din urmă relaţie, pe al doilea termen). Mayta e un erou confuz, a cărui taxonomie precisă ne alunecă printre degete. Acţiunile sale pendulează între naivitatea serioasă şi sublimă şi caraghioslâcul absolut, à la Candiano Popescu şi Republica de la Ploieşti, sau între curajul inconştient şi teama perfect omenească. Interviul decisiv, care pune de altfel capăt cărţii, e cel cu însuşi (anti)eroul. Ieşit din închisoare după ani lungi de detenţie (nu întotdeauna ca urmare a unor acţiuni revoluţionare), acesta, trecut de 60 de ani, duce o viaţă marginală într-un cartier insalubru şi e cât se poate de diferit de personajul animat de un elan cvasi-mesianic, de arhanghel al clasei muncitoare. Copil fiind, Mayta refuzase la un moment dat să mai mănânce, din solidaritate cu cei care n-au ce pune pe masă. Dar poţi să ştii, o fi fost şi aceasta o simplă meandră a ficţiunii mincinoase, dar preferabile unei istorii prozaice. Despre un alt episod din viaţa lui Mayta, mărunt, dar grăitor pentru ambiguitatea acestuia, am scris mai deunăzi aici.

Fact checking

Romanul are referiri ample la situaţia politică din Peru din ultimii 30 de ani (cartea a apărut în 1984). Tabloul schiţat e unul sumbru, cu regimuri autoritare, multă mizerie şi înapoiere, oameni umiliţi şi obidiţi, pentru care Mayta şi tovarăşii săi ar vrea să instaleze un regim comunist ale cărui nuanţe variază de la mişcare la mişcare. Alejandro Mayta nu pare să fi existat în realitate; personalitatea şi ideile sale sunt cel mai probabil un colaj din revoluţionarii latino-americani mai cunoscuţi, de la che Guevara la Fidel Castro. Amuzat e faptul că versiunea englezească a romanului se cheamă The Real Life of Alejandro Mayta, în contrast cu titlul original, mult mai puţin tranşant şi în acord cu ambiguităţile discutate, Historia de Mayta.

Planul principal al relatării reportericeşti se suprapune cu o epocă agitată, de pe la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, dominată de o juntă militară care recurge la ajutorul american pentru a respinge invazia unor forţe străine cubano-boliviano-sovietice. Evenimentele par în bună măsură inventate, iar situaţia politică zugrăvită, mai sumbră decât în realitate. Să nu uităm nici că Mario Vargas Llosa a fost implicat activ în viaţa politică şi a candidat chiar, fără succes, la preşedinţie (1990). Vederile sale neoconservatoare nu se potrivesc, desigur, cu cele exprimate de Mayta, dar romancierul îşi simpatizează personajul, încă o dovadă a faptului că măcar uneori arta-i artă, iar politichia, politichie.

Teze provizorii (II)

2011-12-02T05:30:00.008+02:00

Am început săptămâna trecută un miniserial despre materialele intitulate, sibilinic, Teze provizorii de istoria literaturii române, destinate să servească drept manuale în primii ani de după „reforma” învăţământului din 1948. Mă gândeam să trec azi la partea a II-a a manualului pentru clasa a IX-a („medie”), dar partea despre literatura populară e atât de suculentă, că mai merită o postare, dacă nu mai multe. Nu surprinde pe nimeni că un capitol consistent al cărţii este rezervat aşa-numitului folclor muncitoresc, care ar avea, potrivit autorilor, o adevărată evoluţie după toate regulile materialismului istoric.

La început, cântecele muncitoreşti sunt aproape identice cu cele ţărăneşti, dată fiind provenienţă, în majoritate, a proletariatului orăşenesc din sânul ţărănimii, în special în vremurile mai de demult. [...] Cu apariţia şi dezvoltarea mişcării muncitoreşti a început să se compună şi cântece revoluţionare. Făurite de un autor anumit, ele s-au răspândit repede în fabrici şi uzine, în ateliere. Astfel se cunoaşte cântecul:

Frunză verde de cicoare,

Trageţi hora mare, mare,

Trageţi hora muncitoare

Că e zi de sărbătoare.

Sus opinca ţărănească,

Saltă cizma neîncetat,

Steagul roşu să trăiască,

Piară trândavul bogat.

Nu se ştie cine a compus aceste versuri. Cert este însă că ele circulau insistent încă înaintea primului război mondial.

Dacă sub odiosul regim burghezo-moşieresc muncitorimea, exploatată din greu, mai găsea resurse pentru a-şi exprima revolta, inclusiv în versuri din acestea cu circulaţie intensă, e uşor de imaginat că după instaurarea regimului comunist forţele creatoare are respectivei clase sociale au explodat de-a dreptul. După ce trec în revistă o serie de creaţii dedicate suferinţelor proletariatului încarcerat la Doftana, Tezele provizorii îi răsfaţă pe elevii anului 1950 cu fragmente din versurile concepute de muncitorimea ajunsă stăpână pe mijloacele de producţie.

La întreprinderi, în cadrul echipelor artistice sindicale, au apărut strigături noi în care se glorifică munca clasei muncitoare pentru îndeplinirea Planului de Stat, se preamăresc întrecerile socialiste, se înfierează duşmanii clasei muncitoare şi sunt combătute propriile slăbiciuni. Astfel, la Bumbăcăria Jilava (Valjeni – Romanaţi), un cântec popular îndeamnă la depăşirea normelor:

Foaie verde-o viorea,

Lucrez la maşina mea,

Lucrez şi tare doresc

Norma s-o îndeplinesc.

Adevărul e că sindicatele ofereau, pe lângă un cadru organizat de apariţie a folclorului muncitoresc, destule avantaje, nu ca azi. Să ne amintim şi romanul Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov, unde afişul pus în grădina de vară a unei cooperative particulare din oraşul Arbatov anunţa sec: vindem bere numai sindicaliştilor. Ceva mai la vale, autorul Tezelor provizorii constată:

Un rol deosebit îl joacă lăutarii, creatori şi purtători ai folclorului de tip nou. Dacă la început creatorii potriveau cuvinte noi cântecelor vechi, transformându-le doar pe ici pe colo, actualizându-le, astăzi au apărut primele realizări folclorice cu totul noi, atât prin conţinut cât şi prin formă.

Oare în 1950 existau manelişti? Tezele provizorii de istoria literaturii române sunt mute în această privinţă. Dar dacă ar fi existat, e greu de crezut că nou-instalata putere comunistă s-ar fi putut lipsi de serviciile lor.

***

Încă din 1949 fuseseră puse la index o serie de cântece populare, căci ar fi avut un „conţinut ideologic neadecvat”. Printre ele se găseau melodii interpretate de Maria Tănase. Benigna formulă „foaie verde” a fost interzisă, căci se considera că „vehicula o formulă legionară” (detalii în cartea lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, 1948-1964, Cartea Românească 2010). De fapt, să nu ne mirăm. România pitorească a lui Vlahuţă a fost cenzurată în ediţii succesive până hăt, spre 1990, din ea eliminându-se termeni precum „legionari” şi, bineînţeles, referinţele elogioase la adresa lui Carol I. Desigur, subversivul Vlahuţă se referea la membrii legiunilor romane sosiţi în vechea Dacie, nicidecum la agitaţii interbelici.

(va urma)

Citiţi şi cele mai recente contribuţii ale mele pe blogul Sex Reader, intitulate Mayta sau revoluţionarul îmboldit de ispite carnale şi D’ale modernismului: Freud, Yeats şi virilitatea fără bătrâneţe.

SEX READER

2011-12-01T18:01:00.001+02:00

Puţine ocazii sunt mai prielnice gesturilor ireverenţioase decât sărbătorile oficiale. Mări, se vorbiră/Ei se sfătuiră, e drept că în trei şi nu în doi, ca în baladă, să lanseze taman de 1 Decembrie blogul Sex Reader. E vorba de voroncas, k. şi cu mine. Iată ce spun autorii despre noua construcţie:

Antologie cu stil despre sex. Decupaje din studii teoretice, literatură și noapte. Imbinăm utilul cu plăcutul sau pe dos.

E greu să găseşti momente mai plăcute decât cele ale autoreclamei. Aşadar, lume, lume, poftiţi pe noul blog, citiţi-l, răsfoiţi-l, conspectaţi-l, după plac. Suntem şi pe Facebook, la distanţă de numai un click.

☺☺☺ David Lodge – Muzeul Britanic s-a dărâmat

2011-11-29T02:54:00.000+02:00

Am citit şi eu, intrând în rând cu lumea bună, romanul lui David Lodge Muzeul Britanic s-a dărâmat (Polirom 2003). Tocmai mă pregăteam să încep o postare tradiţională, cu cap, coadă şi cuprins. În ea aş fi scris despre acţiunea cărţii, care se desfăşoară la Londra pe durata unei singure zile şi urmăreşte acţiunile, traseele, întâlnirile şi conversaţiile unui personaj de zici că a-nviat Joyce şi scrie despre patriarhalii ani 1960. Bineînţeles că aş fi zăbovit preţ de un paragraf, (dar mai bine două), asupra eroului principal, Adam Appleby, un tânăr de 25 de ani, catolic practicant, tată a trei copii, obsedat de controlul sarcinilor în conformitate cu dogma bisericii şi înspăimântat la gândul că Barbara, soţia lui, ar putea să i-l toarne şi pe al patrulea. Aş fi povestit şi despre cum lucrează Adam la interminabila lui teză de doctorat despre structura propoziţiilor dezvoltate în trei romane englezeşti moderne şi cum merge el în fiecare zi (deci şi în ziua despre care e vorba în carte) la British Museum pentru a aduna material.

Probabil n-aş fi uitat să pomenesc că romanul poate fi încadrat în specia destul de bine reprezentată a satirelor lumii academice literare, un univers mic în care ego-urile dilatate ale profesorilor şi criticilor oficiali luptă pentru fiecare inch pătrat de Lebensraum. Sau să scriu despre „nevrozele cărturăreşti” (după formularea memorabilă a lui Camel, alt doctorand fără perspectiva de a-şi finaliza lucrarea). N-aş fi scăpat nici cascada de întâmplări tragicomice prin care trece Adam şi aş fi pomenit negreşit despre episoade precum purtatul unor chiloţi femeieşti în lipsa lenjeriei bărbăteşti curate sau (asta n-aş fi uitat precis) despre scena burlescă cu falsa alarmă de incendiu la muzeu. şi, desigur, le-aş fi povestit celor care ar fi citit până acolo despre aventura lui Adam cu manuscrisele lui Ebgert Merrymarsh, un obscur eseist catolic desigur inexistent în realitate, cu care Adam speră să dea lovitura.

Aş fi încheiat povestind cum se termină cartea, cu micul noroc care dă peste Adam atunci când Bernie, un american excentric şi bogat, îi oferă o slujbă de achizitor de manuscrise şi – finis coronat opus – cu uşurarea că Barbarei i-a venit în cele din urmă ciclul menstrual. În fine, după ce aş fi lăudat virtuţile comice ale scrierii, m-aş fi plâns poate că epilogul romanului (o secţiune scrisă din perspectiva aceleiaşi Barbara) e mai slăbuţ decât restul.

M-am hotărât să renunţ la toate acestea şi să scriu numai despre traducerea românească a titlului (versiunea îi aparţine lui Radu Pavel Gheo). În engleză cărţii îi zice The British Museum Is Falling Down. Trec aici peste întrebarea dacă n-ar fi fost poate mai bine să se lase British Museum. Poate totuşi nu. Problema e alta. Titlul aminteşte izbitor de cel al cântecelului London Bridge Is Falling Down. Asemănarea e ceva mai mult decât întâmplătoare, căci în carte ni se spune că Bernie, binefăcătorul lui Adam, venise de fapt la Londra cu scopul de a cumpăra ditamai muzeul şi de a-l transporta în Colorado, în scopul înzestrării unui colegiu local. Ei şi? Păi dacă British Museum a rămas până la urmă la locul lui (chiar şi în roman), London Bridge a fost demolat şi cărat bucată cu bucată în America, unde a fost reconstruit la lacul Havasu în Arizona (actualul pod a fost construit acum vreo 40 de ani în locul celui vechi). Aşadar ar trebui să traducem The British Museum Is Falling Down după acelaşi calapod cu London Bridge Is Falling Down. Dar cum îl traducem pe ăsta? Ca să facem un pas înainte ar trebui să ştim despre cântecul englezesc că el face parte dintr-o familie mai numeroasă de asemenea creaţii (vezi aici), în aparenţă destinate copiilor, dar cu sensuri subiacente posibil mai adânci, sondabile prin metode hermeneutice. Ceea ce ne interesează este faptul că avem şi noi, în română, un cântec din familia asta. Aţi ghicit, e Podul de piatră s-a dărâmat. S-a dărâmat, aşadar. Traducătorul a nimerit-o, compensând astfel câteva chifle pe care le-a comis pe parcursul romanului propriu-zis.

Acest text a apărut iniţial pe blogul Chestii livreşti în cadrul unui schimb de postări

☺☺☺ Steven Saylor – Oameni şi semizei. Povestea Romei antice

2011-11-27T00:34:00.002+02:00

Poftim. Sa mai spună cineva că nu se caută romanul istoric sau, mai bine zis, că editurile noastre nu-l oferă. O dovedeşte existenţa unor întregi colecţii tematice, cum e cea a editurii All/Allfa, care a publicat în 2011 şi ediţia românească a cărţii Oameni şi semizei. Povestea Romei antice de Steven Saylor. Două volume având în total aproape 700 de pagini despre o lume demult dispărută, iată o lectură care le va părea prohibită multora din cititorii de ziua azi, înglodaţi până la cartilagiul urechilor în afaceri cotidiene. La urma urmei, fiecare cu pasiunile şi limitele sale. Am avut nu odată prilejul să explic că îmi place istoria, dar nu am întotdeauna răbdarea necesară pentru a citi lucrări de specialitate, aşa că e bun un şi un roman istoric dacă e făcut ca lumea.

Oameni şi semizei... e din capul locului un proiect ambiţios, căci povestea Cetăţii eterne, aşa cum e ea relatată în carte, începe în jurul anului 1000 î.e.n, când Roma era un simplu loc de popas al negustorilor de sare. E un stadiu în care e imposibil să discerni istoria de legendă, iar autorul profită de împrejurări pentru a relata episoade în care muritorii din vechile neamuri ale Potitilor şi Pinarilor interacţionează cu (semi)divinităţi precum Hercules, care scapă arhaica aşezare de înfiorătorul monstru umanoid Cacus. Sunt vremuri atât de vechi, încât nu s-a cristalizat nici măcar nucleul viitorului panteon al romanilor, iar locuitorii, în credinţa lor mai degrabă animist-panteistă, venerează aşa-zisele numina, spirite ale pietrelor şi copacilor. Romanul istoric începe aşadar ca roman pre-istoric şi fantastic, veriga de legătură constituind-o istoria lui Romulus şi Remus, consideraţi în mod tradiţional fondatorii Romei aşa cum o cunoaştem azi (753 î.e.n.).

Romanul creionează apoi cele mai importante momente ale Romei, perspectiva fiind de fiecare dată oferită de membri ai celor două familii pomenite mai sus, patricieni din cei mai vechi şi oficianţi ai cultului lui Hercules, dar cu un rol mai degrabă marginal în istoria „mare”. Elementul de continuitate e simbolizat de o amuletă magică reprezentându-l pe Fascinus, un fel de protector împotriva deochiului (sau, pentru hermeneuţii de weekend, a fascinaţiei), transmisă din generaţie în generaţie la Potiti, apoi, după stingerea familiei, la Pinari.

Trunchiul cărţii e alcătuit din capitole care prezintă, într-o formă romanţată, scene din marile tablouri vivante reprezentate de acţiunea fondatoare a gemenilor Romulus şi Remus, luptele pentru consolidarea tinerei cetăţi (Coriolanus), răpirea sabinelor, alungarea ultimului rege (Tarquinius Superbus), invazia galică şi gâştele de pe Capitoliu, războaiele punice şi tulburările legate de proprietatea funciară (Scipio Africanul, fraţii Gracchi), în fine, războaiele civile ale republicii târzii (Marius, Sulla, apoi Caesar, Antonius şi ceilalţi). Totul se încheie, disciplinat, în anul 1 e.n., când Roma devenise deja imperiu.

Un efort, să recunoaştem, homeric. Autorul, clasicist de formaţie, a avut nenumărate ocazii să-şi pună la lucru cunoştinţele de istorie romană. El pare să fi migălit din greu, mereu atent la detaliu, la reconstituirea scenelor de viaţă cotidiană (fără a uita gastronomia, vestimentaţia, arhitectura, comerţul sau moravurile, literatura, teatrul, obiceiurile). Reuşita lui stă mai puţin în construirea de personaje memorabile literar şi mai mult în a ne oferi o istorie alternativă a Romei. Alternativă nu pentru că ar avea un alt conţinut decât cea atestată sau măcar inferabilă din legende, ci pentru că are o abordare microscopică care îl cucereşte pe cititorul contemporan.

În Oameni şi semizei..., Steven Saylor face o muncă enciclopedică şi chiar paideică. Aceasta se vădeşte nu doar în grija permanentă de explica concepte şi termeni, ci şi în includerea, la începutul fiecărui capitol, a unei hărţi a Romei din perioada respectivă, ca şi în realizarea unui adevărat arbore genealogic al principalelor ginţi patriciene, cu toate ramificaţiile sale fantezist-mitologice. Rezultatul e o scriere alertă, uşor de citit, deşi destul de seacă. Nu ai cum să nu te gândeşti că acum o sută şi ceva de ani lui Sienkiewicz îi reuşea în Quo vadis o carte mult mai vie. Stimulat de informaţia oferită de romancier, mi-am mai aruncat ochii în timpul lecturii pe marile lucrări în domeniu, cum ar fi tratatul lui Mommsen, dar şi (de ce să mint) pe mai accesibila Wikipedia. Informaţiile sunt corecte, nu există inexactităţi, dar uneori ai senzaţia că citeşti articole din enciclopedia internetului abia supuse unei discrete stilizări. Uşor amuzante (şi naive) sunt tentativele autorului de a deschide subiecte precum statutul femeii sau al homosexualilor în Roma republicană, cu bătaie mai degrabă înspre prezent decât cu relevanţă în contextul respectiv. Noroc că preocuparea pentru chestiunile ecologice a fost chiar mai mică. Până la urmă a ieşit un roman pe care cititorii rafinaţi l-ar putea califica drept fast food cultural-literar. Cititorii mai puţin fini, dar sinceri vor recunoaşte însă că se mai dedulcesc din când în când la un hamburger.

Fact checking

Traducerea Iulianei Hiliuţă e destul de curată. Mi-e greu să pricep de ce s-a ales, pentru versiunea românească, titlul care s-a ales, pentru că nu mi se pare că s-a obţinut altceva decât prolixitate. În engleză cărţii îi zice Roma. The Novel of Ancient Rome. Repetarea cuvântului „Roma” ar fi putut evitată relativ simplu în titlul românesc, dacă de asta s-au temut. Nefericită traducerea prin Încetinitorul a cognomenului Cunctator (atribuit celebrului politician Fabius Maximus din timpul războaielor punice, care tergiversa mereu confruntarea). Temporizatorul e mult mai firesc şi oarecum încetăţenit la noi.
Autorul ne spune undeva că Cleopatra a fost ultima descendentă a dinastiei Ptolemeilor, care a condus Egiptul aproape trei secole. Tehnic vorbind, e inexact. Cleopatra a avut un fiu (Caesarion), conceput probabil chiar cu Caesar. Caesarion a mai trăit o vreme după sinuciderea mamei sale şi, cu cele aaproximativ două săptămâni de domnie pe tronul faraonilor, a fost ultimul reprezentant al dinastiei.

Teze provizorii (I)

2011-11-25T00:02:00.000+02:00

Aşa-zisa reformă a învăţământului, făcută peste noapte în 1948, i-a pus pe noii diriguitori în faţa unei probleme dificile, căci scoaterea bruscă din uz a vechilor manuale n-a fost precedată de întocmirea unora noi. În anii şcolari 1948-1949 s-au studiat scriitorii consideraţi progresişti (Raicu Ionescu-Rion, Ion Păun-Pincio, D. Th. Neculuţă, Al. Sahia, A. Toma, Maria Banuş etc.). În 1950 însă apare celebra serie de Teze provizorii de istoria literaturii române. Bine zis „provizorii”, căci nimic nu e mai puţin previzibil şi aşadar mai provizoriu decât istoria, mai ales a literaturii, unde e mereu lor de reevaluări, recuperări şi alte asemenea operaţiuni ecologice. Autorii ~~manualelor~~ tezelor nu apar nicăieri. Singura responsabilitate editorială este asumată de comanditar, adică Ministerul Învăţământului Public (de parcă ar mai fi existat şi unul privat).

Am în faţă o asemenea lucrare, mai precis tezele provizorii pentru clasa a IX-a medie. Sunt două volume, unul care acoperă literatura populară, altul dedicat literaturii vechi. Astăzi, câteva citate suculente din primul, urmând ca de al doilea să mă ocup cu altă ocazie. Am adaptat grafia la normele valabile azi.

Majoritatea operelor populare apără interesele maselor exploatate şi sunt îndreptate împotriva duşmanilor de clasă. În ele sunt batjocoriţi boierii, negustorii, jandarmii, popii etc. Iată prezentarea unui diac:

Viaţa diacului

Sărăcia satului

Că umblu din ţară-n ţară

Cu lenea la subţioară

Că diacu îi ca dracu

Când aude clopotu

ţipă plugu-n buruene

şi se duce la pomene.

Vigilenţa revoluţionară trebuie să fi fost la cote maxime, de vreme ce e demascat aşa de violent până şi inocuul diac (verbul ţipă din penultimul vers arată că trebuie să fie o creaţie ardelenească, căci are înţelesul latinescului iacto).

Bietul diac avea măcar un referent real. Vigilenţa se extinde la referenţii imaginari/supranaturali atâta timp cât ei sunt dintr-o clasă socială exploatatoare, chiar dacă apar în descântece de vătămătură:

E interesant de remarcat că, într-un descântec de vătămătură pentru o vacă bolnavă, duhul rău este trimis la curtea lui Ler împărat, unde blidul e „de furat”:

Voi strigoaice,

Voi moroaice,

Voi vă pierdeţi

şi vă duceţi

La Ler împărat

Într-al lui palat [...]

Pe Lunaia s-o părăsiţi,

Mergeţi la Ler împărat

Unde blidu’ de furat [sic]

şi lingura de aflat.

Abia acum ne-am lămurit ce cupid era sus-amintitul Ler împărat. Mă şi mir că a supravieţuit în colinde. Probabil e timpul să i se scoată la vedere mapa profesională şi să fie reevaluat, în bun stil băsist.

Amintirea tezelor provizorii îi bântuie, la distanţă de destui ani, pe unii scriitori care au luat contact cu ele în calitate de elevi. În Roman intim, Paul Goma vorbeşte de „nenorocitele de «teze provizorii», cele care ne-au otrăvit viaţa de elevi ghinionişti, ca cei din generaţia mea şi de după”. Spurcat la gură cum e, Goma avansează şi ideea că printre autorii tezelor cu pricina s-a numărat şi divinul critic G. Călinescu.

(va urma)

Lumea gheţii

2011-11-23T00:09:00.000+02:00

guest post de dragoş c. - chestii livreşti

eu ce sunt? să fiu, oare, omul de ştiinţă, observatorul? să fiu oare, omul care are şansa să privească, în parte, viaţa din exterior? dintr-un unghi nou, format în egală măsură din solitudine şi clarviziune? sau sunt, pur şi simplu, doar patetică? (p.198)

este domnişoara smilla, 37 de ani şi un singur prieten, un băieţel pe nume isaia. care moare. după unii, un accident. nu şi după ea, care porneşte să descopere adevărul. şi va reuşi. sfârşit.

roman poliţist. sau de aventuri, sau psihologic. sau de ştiinţă. prinde cititorul şi-l duce în copenhaga, dar şi în thule (groenlanda) sau peste atlantic, pe un vapor.

avem cu toţii o încredere oarbă în cei ce iau deciziile. avem încredere în ştiinţă. deoarece universul nu poate fi pătruns în toate profunzimile lui, iar pe informaţii nu te poţi baza sută la sută. acceptăm existenţa unui glob pământesc rotund, acceptăm existenţa nucleelor atomic ţinute laolaltă, ca picăturile, de către un univers curbat, precum şi necesitatea de a interveni în materialul genetic. şi nu fiindcă am fi convinşi de corectitudinea tutror teoriilor, ci fiindcă avem încredere în cei ce ni le prezintă. suntem cu toţii, prozeliţi ai ştiinţei. dar, spre deosebire de adepţii altor religii, prăpastia dintre noi şi preoţi nu mai poate fi desfiinţată. (p.356)

ceea ce mi-a plăcut - pe lângă gândurile cinice şi cumplit de "adevărate" ale domnişoarei smilla - a fost lumea de gheaţă pe care høeg o creează cu ajutorul acestui personaj, geolog şi specialist în fenomenele gheţii. albul zăpezii, răceala gheţii dar şi căldura ei, gheţarii, groenlanda - perspectiva unei lumi de neaflat din altă parte. de simţi fulgi pe limbă şi-ţi vine să te tragi mai lângă calorifer sau s-arunci o pătură-n spinare.

aşa încât, dacă găsiţi cartea prin vreun anticariat sau pe la vreun/vreo prienten/ă, luaţi-o şi citiţi-o! păcat că nu e reeditată.

peter høeg, cum simte domnişoara smilla zăpada (frøken smillas fornemmelse for sne), editura univers, bucureşti, traducere (minunată!) de valeriu munteanu, 391 de pagini

coperta de done stan

romanul a fost ecranizat în 1997 (imdb). imaginea de sus e un cadru.

O protecţie DRM-ătoare

2011-11-21T15:25:00.002+02:00

Am scris nu odată pe acest blog (ultima oară aici) despre cărţi electronice, precum şi despre programe şi dispozitive de citit diferite formate de ebook. N-am ascuns nici că sunt amator de asemenea gadgeturi şi nu stau să bocesc, ca în povestea cu drobul de sare, cărţile clasice, care s-ar putea să dispară (sau poate nu!) într-un viitor destul de vag precizat. În fine, m-a interesat şi oferta românească în domeniu, destul de subţire încă, dar care are şanse să se îngroaşe odată cu campaniile lansate de câteva edituri şi librării virtuale mai puternice.

Cumpărătorul român de cărţi în format electronic a avut ocazia să constate că de cele mai multe ori fişierele pe care le achiziţionează sunt protejate prin tehnologia DRM (Digital Rights Management). Nu intru în detalii tehnice, pentru că nu sunt specialist; în plus, există numeroase resurse virtuale care îi pot lămuri pe curioşi mai bine decât aş putea s-o fac eu într-o postare de blog. E suficient să spun aici că zisa tehnologie e una din reacţiile producătorilor la fenomenul (foarte răspândit şi la noi, de altfel) de piraterie intelectuală, pe care încearcă s-o stăvilească. Dacă e să ne limităm la ebook, lucrurile stau cam aşa: când cumpără o carte, cititorul descarcă un fişier (să zicem în format pdf) pe care îl poate citi, evident, fie pe un calculator, fie pe o tabletă, cu un program corespunzător. Până aici nimic special; partea interesantă abia urmează.

Cartea poate fi citită numai pe dispozitive autorizate (există posibilitatea creării unui cont, se instalează un reader special, cum ar fi Adobe Digital Editions, care necesită autentificarea etc.). Toate bune şi frumoase, editorii sunt mulţumiţi că produsul lor este distribuit şi utilizat într-un mod controlat, că nu e copiat la infinit şi dat gratis din mână în mână etc., iar cititorul se bucură de cartea dorită.

Există însă o problemă de principiu (las la o parte faptul că fiecare cumpărător e suspectat, poliţieneşte, de intenţia de a face piraterie). Majoritatea sistemelor DRM folosite la noi şi aiurea limitează numărul dispozitivelor pe care poate fi citită cartea. De copiat, fişierul poate fi copiat pe oricâte unităţi, dar de deschis el va putea fi deschis numai pe un număr limitat de maşini, să zicem între 4 şi 6. Bun, vor zice unii, şi e vreo problemă aici? Păi cam e. Las la o parte situaţia ipotetică (dar puţin plauzibilă) în care cineva are 7 calculatoare şi vrea să citească simultan cartea pe toate. Ce facem însă peste un număr de ani, admiţând că unii din noi chiar au de gând să mai trăiască ceva timp după ce citesc minunatele cărţi ale dumnealor? În câţiva ani un utilizator poate rula mai mult de 6 dispozitive. Eu, unul, folosesc în mod curent un laptop, un desktop şi un iPad. Sunt deja 3 unităţi pe care aş putea să vreau să citesc cartea în diferite împrejurări. În 2-3 ani îmi voi fi cumpărat probabil altele şi poate vreau să recitesc cartea pe ele. şi după asta? Păi după asta, gata. Nu mai am dreptul să citesc cartea pe care am cumpărat-o.

Dar chiar am cumpărat-o? Sau ar fi mai bine să spun că am închiriat-o, am plătit toată chiria la început şi la expirarea contractului nu mai am dreptul s-o citesc? Fie şi aşa. Să nu ni se mai spună atunci, cu ipocrizie, că produsul e de vânzare. Nu, plăteşti pentru utilizarea lui limitată. În situaţia asta, parcă îi înţeleg pe cei care nu se încurcă cu chestiuni morale şi sparg voios protecţia DRM a cărţilor electronice.

Anton Holban şi zbaterile melomanului (ne)înţeles

2011-11-18T02:30:00.002+02:00

Sandu, eroul romanelor lui Anton Holban, e probabil cel mai mare meloman din mica noastră literatură, iar plăcile de patefon nu au cum să lipsească din proiectul de dormitor conjugal pe care îl schiţează în Ioana:

Ne vom aranja artistic o cameră. Vom pune în ea covoarele de preţ, piano, radio, patefonul cu plăcile, tablourile scumpe... Şi un divan imens pentru dragostea noastră.

Tehnologia epocii cerea eforturi care ne apar azi, la distanţă de 80 de ani, eroice: înregistrarea Missei în si minor a lui Bach ocupa nu mai puţin de 17 plăci de patefon, iar eroul amorezat de Dania (şi nu mai puţin, de propriul ego), i le aduce acesteia pentru a o feri de plictiseala care ar putea-o cuprinde în absenţa lui.

Lui Sandu îi place mult şi Wagner şi pleacă fără mari regrete de lângă Irina, mediocra lui iubită lui din O moarte care nu dovedeşte nimic, pentru câteva ore de muzică:

Nu am lipsit timp de ani de la un singur concert, mergeam de zeci de ori la aceeaşi operă şi nu mă văd o singură dată împreună cu ea. O părăseam seara oricât de disperată aş fi lăsat-o, fără să pot face sacrificiul vreunei ore de muzică. Să simţi că te cuprinde în întregime vreun pasaj wagnerian, să te urmărească întocmai ca o fiinţă, să-ţi pui în el toate gândurile, toate voile, să-ţi răscolească toate puterile tale interioare, în momentele acelea să nu existe pentru tine altceva pe lume, şi aceea cu care stai tot timpul împreună să nu poată pricepe nimic din toate acestea!

Sandu are mai mult noroc cu Ioana, eroina romanului cu acelaşi nume. Receptarea în cuplul de îndrăgostiţi a operei Tristan und Isolde e evocată conform retoricii desuete a perioadei interbelice:

La primul spectacol al lui Tristan şi Isolda vibram unul lângă altul. Apoi, o lună, la pian, am descifrat partitura celebră, încercând să înţeleg sensul fiecărei note, în timp ce Ioana, lângă mine, asculta fără oboseală, fără nici o întrerupere. N-a fost o tânguire a eroilor lui Wagner ca să nu se suprapuie perfect emoţiei noastre celei mai intime.

Spiritul refractar al Irinei îşi găseşte un corespondent surprinzător în Ahmed, un pisoi descoperit în vacanţă, e drept că în alt roman (Ioana). Animalul e complet insensibil la muzica lui Wagner, care nu are darul de a-l trezi din somn:

Muzica nu face nici o impresie asupra lui Ahmed. Pot să pun în mijlocul somnului lui, la patefon, pe Wagner, care umple cu sunete toată casa, el nu face nici o mişcare, nici măcar nu deschide ochii. E de ajuns ca în mijlocul muzicii celei mai puternice, să scrijilez cu unghia în lemn, imitând un şoarece, ca să şi fie atent, să-şi aţintească privirea.

Eforturile de Pygmalion ale eroului holbanian au rezultate mai degrabă modeste. El eşuează în efortul de face educaţia muzicală a Irinei şi Daniei şi trebuie să se mulţumească cu rezonanţa pe care o are pasiunea lui de meloman în sufletul Ioanei.

***

În consideraţiile lui tanatice din O moarte care nu dovedeşte nimic, Holban spune, descriind o înmormântare:

Pe dedesubtul florii albă-roz au purtat opt ţărani asudând trupul de plumb. Când a atins sicriul pământul din fundul gropii, zgomotul a avut o nuanţă ciudată: un plescăit special, prelungit şi forte, ca o sărutare pe care ar fi dat-o Wotan Endei.

Am stat şi m-am tot gândit cine e această Enda pe care ar ţuca-o Wotan. Să fie de fapt Erda, un rol mic, dar important din Tetralogie? Am căutat în mai multe ediţii ale romanului şi numele e scris peste tot la fel. Poate e o simplă greşeală a autorului. Oricum, gestul menţionat de Holban e unul pur imaginar, căci Wotan nu o sărută în realitate pe Erda (de aici poate necesitatea utilizării unui mod verbal neasertiv). El îi aplică un sărut celebru lui Brünnhilde, înainte de a o scoate pentru o bună bucată de vreme din funcţiune, în ultimul act din Die Walküre.

☺☺☺ Sergiu Singer – Pioneze şi hârtie albastră

2011-11-16T01:41:00.001+02:00

Ai uitat că sunt ploieşteancă – da, ploieşteancă! îi spune Miţa Baston lui Nae Girimea, ceea ce constituie (încă) o afirmare a caracterului deosebit al locuitorilor marelui oraş prahovean. E o replică pe care – cu variaţiunile de rigoare – ar putea-o rosti multe din personajele romanului Pioneze şi hârtie albastră de Sergiu Singer (Humanitas, 2006) deşi, paradoxal, nicăieri în această carte nu apare numele urbei cu pricina. E şi asta o performanţă, să scrii ditamai tomul de 400 de pagini şi mai bine, să ai eroi ploieşteni, cadrul acţiunii, ploieştean de-a binelea, împrejurimi, evenimente, repere istorice, toate din Ploieşti şi tu autor să rezişti tentaţiei de a numi fie şi într-un colţ obscur de pagină locul respectiv. Nu-i desigur un reproş, ci o simplă constatare a unui adevărat procedeu de teasing literar de o amploare deosebită.

În primul capitol al romanului, elefantului din odaie i se spune „oraş bogat” şi atât. Ni se face o prezentare de-a dreptul idilică a urbei prospere dintr-o vârstă de aur vag interbelică, cu oameni aşezaţi şi cu mult cheag, cu prăvălii bine aprovizionate cu produse de lux, cu case exprimând fără greş bunăstarea unei lumi bine întocmite şi care ştie cum să trăiască. Fără multe mofturi ne sunt prezentate personajele principale. Negustor bogat, cu origine uşor enigmatică şi niciodată lămurită pe de-a-ntregul, Bernard Wolf soseşte din Germania, îşi schimbă numele în Lupaşcu şi se stabileşte în localitate, unde prezidează ca un pater familias îngăduitor asupra unui neam numeros, deşi fericirea conjugală îi e întunecată de fuga soţiei cu un comis voiajor. Nevasta infidelă va avea mai târziu parte de clemenţa soţului, care o va instala însă într-o locuinţă separată. Soţii Lupaşcu au trei fete şi un băiat (Marcel), iar una din fete (Adina) se căsătoreşte cu tânărul negustor Matei Liveanu, cu care are doi gemeni, botezaţi Octav şi Octavia. Nu mai plictisesc cititorul blogului cu detalii. Fragmentul de arbore genealogic pe care l-am schiţat ar trebui să fie suficient pentru a se putea urmări expunerea.

Ceea ce urmează e un roman de familie tradiţional de-a binelea, punctat din când în când de evenimente ale istoriei mari care nu au cum să nu afecteze istoria mai mică a clanului Lupaşcu-Liveanu. Viaţa se scurge în prima jumătate a cărţii într-o tihnă previzibilă şi uşor patriarhală amintind de scrierile lui Ionel Teodoreanu, oarecum în contradicţie cu titlul Frenezie interbelică pe care autorul îl dă secţiunii respective. Are loc astuparea periodică a ferestrelor cu hârtie albastră fixată în pioneze pe durata vacanţei de vară. Obiceiul devine leitmotiv al romanului, iar ritualul e prezent chiar şi atunci când scopul lui iniţial e deturnat înspre camuflajul din timpul bombardamentelor. Liniştea traiului bun e spartă de venirea războiului (De bello Germanico), cu tot cortegiul de mizerie şi privaţiuni care îl însoţeşte, iar după ce conflagraţia se încheie şi se instaurează regimul comunist începe un proces de declin care îi afectează pe toţi. Bătrânul Lupaşcu se mută la Bucureşti şi îşi trăieşte ultimii ani în decrepitudine, Matei Liveanu e silit să-şi lichideze magazinele şi dispare, ridicat probabil de noile autorităţi.

Adevăratul camuflaj este cel simbolic, reprezentat de începutul epocii comuniste, surprins în capitolul Hârtie albastră, cu ororile greu de imaginat ale primilor ani şi cu destinderea timidă şi ipocrită care urmează. Acesteia îi sunt consacrate ultimele capitole, numite uşor stângaci, Între două ape şi În ape tulburi, de parcă am avea de a face cu un curs de hidrologie. Materialul e organizat în celule de 2-3 pagini întrerupte de intertitluri care enunţă teme de actualitate din presă şi de la radio, probabil cu scopul de a servi drept balize de realitate istorică. De foarte multe ori efectul e unul de derutare a cititorului, căci informaţiile din intertitlu sunt evident decalate faţă de cele din text. Nu s-ar putea spune că nu e un efect interesant şi e posibil ca autorul să fi dorit să semnaleze decalajul dintre istoria trăită la nivelul individului şi cea desfăşurată la nivel macroscopic. Uneori efectul e grotesc (la un moment dat, dacă faci socoteala, România pare a recunoaşte statul Israel chiar înainte ca acesta să-şi fi proclamat independenţa în 1948, ceea ce e un gest de un protocronism spectaculos).

După trecerea în plan secund a vechilor negustori, în prim plan trece Octav, unul din gemenii familiei Liveanu. Individ sensibil şi totodată independent, visător, dar fără a deveni vreodată un boem în adevăratul înţeles al cuvântului, Octav studiază arhitectura, face tot felul de slujbe, de la cele artistice până la unele mai puţin nobile, are mici idile, niciodată concretizate în ceva serios. Singura lui relaţie mai consistentă este cea cu Wanda, o poloneză de care e despărţit în cele din urmă de realităţile geopolitice. Octav se ţine departe de compromisurile greu de evitat în epocă, dar nu are stofă de martir şi e mai degrabă un ins şters, incapabil de decizii spectaculoase. Jocul permanent cu realităţile istorice pe care îl practică Sergiu Singer te face la un moment dat să ai senzaţia că studenţia lui Octav durează peste 15 ani.

Dacă Octav pare binişor golit de forţă vitală iar tatăl şi bunicul lui au fost anihilaţi de vremurile potrivnice, în carte există un element dinamic surprinzător reprezentat de evrei. Iniţial vecini cu familia Liveanu, soţii Bercovici pleacă încă înainte de război în ceea ce se numea Palestina. Fiul lor, Carolică, era îndrăgostit de pe atunci de Octavia Liveanu. Devenit cetăţean al noului stat evreu, el îşi schimbă numele în Avner Barak, o aduce în Israel şi pe Octavia, cu care va avea de altfel doi gemeni, apoi şi pe soacra lui, Adina Liveanu. Noua familie Barak pune serios umărul la edificarea tinerei ţări, iar Avner devine înalt demnitar.

Nu se poate pune la îndoială faptul că Pioneze şi hârtie albastră e o carte plăcută la citit, al cărei stil nu trece totuşi niciodată de canoanele prozei tradiţionale. Efortul romancierului de a re-crea o lume pe care probabil a cunoscut-o în copilărie e remarcabil, deşi uneori preocuparea pentru detaliu manifestată sub forma unor lungi liste de personaje (atestate au ba), locuri, obiecte şi evenimente devine tic obositor. Delimitările aproape dramaturgice pe care le face autorul (Cadrul – Recuzita – Personajele sună titlurile pe care le dă unor asemenea înşiruiri) sunt un pic naive, după cum naive ne pot apărea şi unele dialoguri sau perpetua ocurenţă a intertitlurilor de care pomeneam mai sus. Parcurgând romanul, cititorul va rămâne totuşi cu satisfacţia descoperirii unei proze evocatoare care îi va stârni interesul, câteodată pe linia pe care merge şi Cristian Teodorescu în Medgidia, oraşul de apoi (vezi aici), însă fără manierismul sintactic al acestuia.

Fact checking

Imensa galerie de personaje, fictive sau atestate, a căror simplă enumerare umple şapte pagini şi acţiunea întinsă pe zeci de ani l-au făcut pe autor să se mai abată de la adevărul istoric. Lista completă a inadvertenţelor ar ocupa probabil mai mult spaţiu decât postarea în sine.

La un moment dat Avner Barak se întâlneşte în Elveţia cu Corneliu Mănescu, ajuns ministru de Externe, ploieştean şi el, cu care fusese coleg de liceu, ocazie cu care cere un paşaport pentru soacra lui. Până aici, toate bune, frumoase şi adevărate, atâta că Mănescu nu era şi prim-ministru, cum ni se spune în carte.
În momentul reprimării rebeliunii legionare din ianuarie 1941 Ion Antonescu era general, nu mareşal. Sergiu Singer îl avansează în grad mai devreme decât în realitate (Antonescu devine mareşal abia după începerea operaţiunii Barbarossa).
Redactorul/corectorul editurii Humanitas e iar neatent sau incult. Aşa se explică numeroase greşeli de tipar, inclusiv cele din nume proprii. De pildă numele generalului german Gerstenberg, comandantul Luftwaffe din România, apare scris Gestenberg.
Octav Liveanu e, până la un punct, un alter ego al autorului. Născut la Ploieşti în 1928, Sergiu Singer a făcut studii de arhitectură şi a lucrat şi ca scenograf, la fel ca eroul său. Spre deosebire de acesta, a părăsit România pentru a se stabili în Germania.

Georgeta Drulă (coordonator) – WEBLOG - platformă de publicare online

2011-11-14T07:20:00.001+02:00

Titlul indigest WEBLOG - platformă de publicare online al acestei cărţi apărute în 2007 la Editura Universităţii din Bucureşti nu e egalat, poate, decât de coperta oribilă a lucrării. Probabil cineva şi-a spus că dacă e lucrare de specialitate trebuie să arate cumplit. Acel cineva n-a avut probabil curiozitatea să arunce o privire la cărţile scoase de edituri universitare din străinătate, căci dacă o făcea, probabil nu mai avea curaj să iasă din casă. Acum trec la fond, ca să nu mă acuze cineva că-s formalist, şi spun că e vorba de o antologie de studii ale unor (pe atunci) recent absolvenţi ai Facultăţii de Jurnalism de la Universitatea din Bucureşti coordonată de fosta lor profesoară, Georgeta Drulă. E o lucrare despre blogurile româneşti, ca să n-o mai dăm pe după plop. Cu alte cuvinte, a scrie o postare despre ea echivalează oarecum cu a vorbi de funie în casa spânzuratului. De la apariţia cărţii se împlinesc nu peste multă vreme 5 ani (fugit irreparabile!), ceea ce e o felie consistentă de eternitate în domeniul cu pricina, aşa că funia a cam putrezit şi nu cred că trebuie să ne temem prea tare că e cu adevărat periculoasă.

Introducerea lucrării o face coordonatoarea, cu un capitol intitulat Comunicarea în Web 2.0 şi fenomenul weblog, o secţiune pe care cititorii cu mai puţină pregătire tehnică ar putea-o considera prea specializată, dar în care putem găsi o succintă prezentare a conceptului de blog, cu istoric şi definiţii. Iată una din ele (e vorba de definiţia dată însuşi blogului de analistul Steven Streight):

„platformă de comunicare şi interactivitate care permite utilizatorilor fără abilităţi de HTML să publice rapid şi uşor conţinut Web pentru audienţa globală, de unde democratizarea publicării de conţinut Web, creşterea revoluţionară a accesului universal la conţinutul de pe Internet”

Lăsând la o parte traducerea cam neinspirată, e clar: blogul e locul potrivit pentru ageamiii care vor să profite de cuceririle tehnologiei fără să-şi bată prea mult capul cu tehnicalităţile. Capitolul scris de Matei Stoicovici şi Monica Ulmanu (Specificul blog-ului ca site Web) continuă pe linia circumscrierii şi explicării conceptului şi mai adaugă vreo opt definiţii. Ca să vezi ce alunecos e blogul şi ce greu e să-i surprinzi genul proxim şi diferenţa specifică! Pe aceeaşi dimensiune, a teoretizării, merge şi Cristian Curus cu capitolul redactat de el, Caracteristici generale ale blog-urilor. Cratima pe care o folosesc autorii pentru a separa rădăcina blog de morfemele flexionare româneşti (blog-ului, blog-urilor etc.) e grăitoare pentru timpul scurs de la apariţia cărţii. Pentru autori (AD 2007), blog era încă un cuvânt exotic, aşa că ei preferă adesea forma lungă weblog. Să fim însă drepţi, după DEX, cuvântul blog nu există nici acum în limba romană (există însă dischetă, introdus ani buni după ce obiectul a devenit anacronic, creându-se astfel direct un arhaism).

La urma urmei ce nevoie ar avea cineva să citească o carte din asta în limba română (apărută pe deasupra şi în 2007) pentru noţiuni teoretice despre blog şi clasificări făcute ca la şcoală, cu liniuţe la capăt de rând? Adevărul e că nu prea multă, căci există numeroase lucrări străine mai noi şi pe deasupra mai atrăgător prezentate. Motivul pentru care WEBLOG... poate prezenta un oarecare interes pentru noi este acela că are o serie de capitole care vorbesc despre blogurile româneşti. Începutul îl face tot Cristian Curus, cu Crearea şi întreţinerea blog-urilor – platforme în România, unde e vorba desigur despre eternele Blogger şi WordPress (eu o prefer pe prima, dar poate pentru că aşa am apucat), dar şi despre alte platforme, inclusiv câteva româneşti. Contribuţia creatoare a autorului este reprezentată de un sondaj realizat pe un grup de 144 de bloggeri autohtoni, cu întrebări privind conţinutul blogului, date demografice, tematici etc. Una din concluziile interesante ale sondajului e că, cel puţin în 2007, bloggerii români „nu obişnuiesc să scrie despre un alt subiect punctual în afara experienţelor personale”. Să trecem peste exprimarea bolovănoasă a autorului. Acesta conchide şi că lipsesc blogurile politice, iar cele sportive sunt într-un număr mic, ceea ce arată rămânerea în urmă a blogosferei româneşti. Să judece fiecare dacă în anii care s-au scurs de atunci situaţia s-a schimbat.

Capitolele cele mai „româneşti” ale cărţii sunt cele scrise de Adina Dragomir (Weblog-urile jurnaliştilor) şi, de aceeaşi autoare în colaborare cu Monica Ulmanu, Particularităţile blogosferei din România. O bună parte din jurnaliştii avuţi în vedere şi-au pierdut între timp obiectul muncii (de pildă prin dispariţia ziarului tipărit Cotidianul) şi şi-au găsit o pâine de mâncat în mediul electronic, alţii au fost răsplătiţi pentru obedienţa faţă de regim cu sinecuri plăcute (cum ar fi sinistrul I. T. Morar). Oricum, probabil bloggerul care citeşte cartea e mai puţin interesat de experienţa în domeniu a ziaristului X sau a vedetei Y, care profită oricum de platformele publicaţiilor la care scriu sau de popularitatea pe care le-o aduc alte forme de exprimare. Mai mult folos are capitolul Utilizabilitatea blogurilor [sic] de Matei Stoicovici, de unde cititorul poate să înveţe câteva trucuri pentru sporirea atractivităţii şi popularităţii blogului pe care îl ţine.

În fine, secţiunea cea mai interesantă pentru bloggerii autohtoni e ultima, Particularităţile blogosferei din România. Până la data încheierii lucrării fuseseră înregistrate peste 16.800 de bloguri, cu 25.000 utilizatori şi 150.000 postări (spre comparaţie, pe zelist.ro figurează în prezent peste 60.000 bloguri). Autoarele studiului ilustrează cu adrese de web diferitele domenii de activitate ale bloggerilor de la noi. Cred că ar fi amuzant să vedem câte mai sunt active după trecerea a peste patru ani. Se citează multe date statistice, majoritatea preluate din (pe atunci) singurul studiu realizat pe blogosfera românească (RoBloggers Survey). În fine, cartea cuprinde un glosar de termeni, desigur lacunar. Din listă lipseşte un termen esenţial, acela de postare (numită de unii şi post). Noroc că în cuprinsul cărţii sunt folosiţi ambii termeni, aşa că alege fiecare ce-i place.

Melomani în Cel mai iubit dintre pământeni

2011-11-11T16:57:00.000+02:00

Prins între puşcărie, aventuri erotice şi nesfârşite divagaţii pe teme filozofice cam de doi bani, protagonistul din Cel mai iubit dintre pământeni nu găseşte prea mult timp pentru

reflecţii despre muzică, deşi pilda cu Rousseau, care „a copiat note muzicale până la sfârşitul vieţii” ne e servită, reîncălzită, în toate cele trei volume ale romanului, fie şi în formulări uşor diferite.

Ceva mai mare interes pentru muzică arată Petrini după eliberarea din închisoare, când pare să aibă loc o adevărată convertire la religia laică a melomanului:

Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, „zugrăveşte”, e în opoziţie cu... Să fie! Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...

Paragraful citat surprinde recuperarea oficială, laicizată, a lucrărilor religioase, operată după trecerea perioadei de represiune maximă a noului regim. Noul meloman îşi procură şi instrumentele necesare proaspetei pasiuni:

Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion [sic]de câteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saëns. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea scheletele rânjind, dansând şi oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atât de tare auzul, încât am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Haendel.

Această pasiune pentru muzica grea îl apucă pe Petrini în volumul III al romanului, iar „o vreme” din citatul de mai sus înseamnă cam „de tot”. Ceva mai devreme, în volumul II, personajul nedevenit încă meloman face următoarea constatare, cu bătaie lungă pe plan estetic:

De pe acum muzica simfonică a părăsit armonia şi excelează în disarmonie, producând asupra ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în decorativ.

Cum s-ar zice, Marin Preda pune căruţa înaintea boilor. Eroul lui emite judecăţi adânci despre direcţia în care ar evolua, vezi bine, muzica simfonică, dar începe să asculte genul respectiv abia în volumul următor al cărţii. Să nu fim însă prea răi cu romancierul, căci Cel mai iubit... are şi hibe mai mari.

Singurul meloman de cursă lungă din roman este un chelner înzestrat cu o puternică aplecare înspre arte despre care se vorbeşte la un moment dat („un vestit chelner meloman şi amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puţine) de mari maeştri români ai penelului şi discuri cu interpretări rarisime strânse şi păstrate de decenii din leafa şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau să le asculte chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin oraşul nostru”). Se pare că acest chelner meloman a avut un corespondent în realitate, un anumit Apostol, despre care scrie şi Jeni Acterian în Jurnalul ei (detalii interesante găsim aici).

☺☺☺☺ Ovidiu Verdeş – Muzici şi faze

2011-11-09T02:50:00.002+02:00

Apărut iniţial la agonizanta editură Univers în 2000, romanul Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş s-a bucurat în 2002 de o republicare, în ediţie revăzută şi adăugită, la editura Aula. Iată cum s-a făcut ca una din cele mai semnificative cărţi de după 1990 să aibă parte mai degrabă de o zonă a penumbrei decât de locul foarte vizibil care i s-ar fi cuvenit. Între timp oameni de bine au avut grijă şi să o posteze online (de pildă aici), aşa că probabil autorul n-a avut parte de mare câştig de pe urma ei. Ce să-i faci, onoarea e dulce, borşul e acru, după cum ar spune un personaj al lui Bacalbaşa.

Isprăvind cu remarcile cu iz etic (al căror efect e o plictiseală cumplită), să aruncăm o privire în carte. Aceasta e o poveste întreagă, spusă parcă dintr-o suflare de un băiat de 16 ani pe care îl cheamă Tinuţ şi care locuieşte cu părinţii într-un bloc de lângă Academia Militară din Bucureşti. Istoria e destul de bine circumscrisă unei perioade de o săptămână de la începutul verii lui 1978, pe la sfârşitul anului şcolar, când liceenii au mai mult timp liber şi-şi pot vedea în mai mare tihnă de ocupaţiile lor preferate. În cazul lui Tinuţ lucrurile ar fi destul de simple, dacă n-ar fi complicate de-a binelea: îi place să asculte muzică şi e îndrăgostit Hari, colega lui de clasă. Acestea sunt cele două dimensiuni majore din existenţa adolescentului, care relatează, într-un stil de o oralitate nu doar extrem de plauzibilă, ci şi ilariantă, cam tot ce i se întâmplă.

Povestea e populată de personaje numeroase, organizate sistematic. Avem un grup al prietenilor mai apropiaţi ai protagonistului (Mimi, Luci, Tanana, în jurul cărora gravitează numeroşi copii de la bloc, de diferite vârste), sunt apoi colegii de clasă (Răz, Ina, Dana etc.), golanii de cartier (Canţone, Oase, Nas), familia (părinţii, bunica), cu sub-specia părinţilor prietenilor. E o populaţie pestriţă şi greu de ţinut în frâul narativ, dar eroul-narator ghidat de autor se descurcă de minune. Un loc aparte îl ocupă desigur Hari, iubita lui Tinuţ, şi Bodi, un băiat mai mare, cu o colecţie impresionantă de înregistrări muzicale, devenit un adevărat model pentru licean.

Suntem, cronologic vorbind, în plin comunism, într-o vreme când o sticlă de Pepsi sau o țigară străină sunt trofee râvnite de toată lumea, deşi nu se simt încă privaţiunile severe de la sfârşitul epocii Ceauşescu. De fapt situaţia politică e estompată şi referinţele la ea sunt rare (din când în când câte o menţionare a lui Ceaşcă sau o aluzie la câte un securist). Peripeţiile şcolăreşti sunt benigne şi au parte de aceeaşi evocare colorată ca şi restul evenimentelor, cu tuşele cunoscute celor care au prins regimul trecut:

În fine, deci gagiu’ intră la oră nervos, trânteşte catalogu’ şi începe să urle la mine „Ce-i cu laţele astea!?" şi cică să nu mă mir dac-o să am nouă la purtare, că el mi-a zis de-atâtea ori sa mă duc să mă tund. Am rămas mască, tăticu’ pentru că îmi zisese, nu neg, da’ când...? Hă-hăăă, tocmai pe trimestru’ al doilea! Gata, nenică, am zis; mâine vin tuns, nici o problemă! Că nu ţineam în mod deosebit să-mi las păr’ lung; eu am păru' creţ şi oricum nu merge să-mi las plete.

Până la urmă nu m-am tuns, pentru că nu m-a lăsat Hari, da’ nici Popeye n-a mai zis nimic, şi poftim, se trezise acum, în ultima săptămână de şcoala, când toţi îşi lăsaseră păru’ mare, şi Răz, şi Mitroi, şi Ierbivoru, şi nici Anton, ditamai directoarea, nu mai zicea nimic dimineaţa, la filtru.

Nu-i cam absurd...?

Tinuţ e esenţialmente un copil bun şi ascultător, cu talent la desen şi la română, nu un Holden Caulfield dâmboviţean, iar încurcăturile în care intră sunt soluţionabile fără a se produce traumatisme. S-ar putea spune că e numai gura de el, dar din fericire romancierul l-a înzestrat cu o exprimare de o naturaleţe desăvârşită şi cu un umor involuntar care te face să râzi citind cartea. Oralitatea exprimării şi utilizarea ocazională a stilului indirect liber se regăsesc şi în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară a lui T. O. Bobe (vezi aici), dar în Muzici şi faze nu avem nimic din logica distorsionată a naraţiunilor lui Luca. Pasiunea pentru muzică a lui Tinuţ într-o vreme când accesul la înregistrările străine era foarte dificil îl apropie de eroii lui Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii!, despre care am scris aici.

Limbajul şi stilul sunt probabil principalele atuuri ale prozei lui Ovidiu Verdeş, căruia i s-ar putea eventual reproşa că e mai mult povestitor (de întâmplări surprinse la moment, adică de faze) decât romancier şi că textul nu are prea multă adâncime. Pentru a demonta aceste reproşuri s-ar putea susţine că limbajul devine o forţă aproape independentă şi care dă o consistenţă aparte cărţii. S-ar putea cita şi episoade cu implicaţii de o profunzime mai mare decât s-ar crede (de exemplu meditaţiile la romană date de bunica lui Tinuţ, profesoară pensionară sau adevărata lecţie de estetică din jurul unei tapiserii kitsch care decorează casa unui prieten). Muzici şi faze avea toate datele necesare pentru a deveni o adevărată carte-cult a celor născuţi în anii ’60-’70 ai secolului trecut, dar acest lucru nu s-a întâmplat, probabil şi pentru că romanul a apărut când încă nu-i venise timpul. Alături de acest timing nefericit (neimputabil însă nimănui), publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al EGO-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul unei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană.

Fact checking

Cititorul atent la detalii va găsi în Muzici şi faze multe aspecte autobiografice. Tinuţ îşi sărbătoreşte ziua de naştere pe 13 aprilie, ca şi autorul, iar în 1978 împlinise 15 ani (Ovidiu Verdeş e născut în 1963). Părinţii lui sunt medici. În text ni se povesteşte în câteva rânduri despre muzica pe care o ascultau aceştia, de regulă muzică uşoară şi jazz. De profesie medic neurolog, doamna Verdeş cea reală e de fapt o mare amatoare de muzică simfonică, cu o pasiune deosebită pentru simfoniile lui Mahler. Nu ştiu ca Ovidiu Verdeş să fi scris şi altă operă de ficţiune.

☺☺ Agneta Pleijel – Fungi – un roman despre dragoste

2011-11-06T18:41:00.004+02:00

Nu există boli mărunte, ci doar actori mărunţi, declară apoftegmatic George Costanza într-un episod din Seinfeld. Probabil tot aşa şi cu figurile istorice, nu există personalităţi mici sau mari, ci doar autori mai mult sau mai puţin pricepuţi în a face din ele eroi de roman. În Fungi – un roman despre dragoste (Paralela 45, 2006) Agneta Pleijel îl scoate din lada de personaje uitate pe Franz Wilhelm Junghuhn, un naturalist german din secolul al XIX-lea. Fiu de medic, orfan de mamă de la naştere, tânărul Franz Wilhelm e expediat la Halle de un tată autoritar şi rigid pentru a studia medicina. Soi rău, copil urât şi recalcitrant, băiatul e încă din copilărie un neadaptat, un ins singuratic, mizantrop şi tăcut, înzestrat totuşi cu o mare capacitate de a studia natura („Ceea ce găseam în natură îmi plăcea mai mult decât ceea ce vedeam printre oameni. Viermii şi insectele erau prietenii mei tăcuţi. Eram interesat de gândaci şi gângănii, de larve şi păienjeni, şi îndeosebi de ciuperci, mai ales din pricina rădăcinilor lor misterioase”).

Care va să zică de aici „fungii” din titlu, va observa, perspicace, cititorul care n-a chiulit la orele de ştiinţe naturale. La urma urmei, ciuperca a exercitat o oarecare fascinaţie asupra autorilor de diferite naţionalităţi, locul comun fiind exact acela al misterului de care ne vorbeşte şi personajul Agnetei Pleijel (să nu-l uităm pe Crypto, regele-ciupearcă al lui Ion Barbu, dacă n-avem poftă de călătorii exotice). Spre surpriza naivilor care aşteaptă să li se dea în cuprinsul operei ce scrie în titlu, ciupercile nu ajung să joace un rol prea important în roman, în ciuda articolului savant pe care îl va scrie Junghuhn pe tema asta. Pe individ îl macină întrebări mult mai arzătoare şi, cum medicina nu-l atrage din capul locului, studentul se mută la Berlin, unde activează un profesor de filozofie care are „răspuns la toate întrebările” şi care, chiar dacă nu are un număr prea mare de adepţi, reuşeşte să fascineze tinerii care îi pică în plasă. În filozof, care predică omniprezenţa şi atotputernicia voinţei de a trăi, îl recunoaştem cu uşurinţă pe Schopenhauer, iar în rivalul acestuia, cu un auditoriu mult mai amplu, pe Hegel.

Eroul nostru e la vârsta când capacitatea de a admira e concurată numai de uşurinţa cu care se îndrăgosteşte. De data asta o cheamă Dora Littner şi din cauza ei Franz Wilhelm ajunge să-l provoace la duel pe bunul său prieten Schnitzler, pe care îl răneşte la un picior. De aici o întreagă suită de peripeţii pe linia Monte Cristo-Papillon: duelistul e condamnat la zece ani de închisoare, evadează, ajunge în Legiunea Străină, petrece ceva timp în Africa, şi dă-i cu aventuri comprimate în câteva zeci de pagini, până când ajunge pe insula Java.

Ajuns acolo turbulentul pare să-şi găsească liniştea, se însoară cu Iti, fiica unui medic olandez şi a unei băştinaşe, studiază natura şi scrie o carte, timp în care nu încetează să se gândească la filozoful lui de la Berlin (căruia îi tot scrie), la posteritate şi la tot felul de lucruri mari. Până la urmă are satisfacţia de a fi remarcat de celebrul naturalist Humboldt, iar guru de la Berlin îi foloseşte observaţiile ştiinţifice pentru a-şi ilustra (ghici!) teoria despre voinţa de a trăi.

Cum rămâne cu apoziţia din titlu (un roman despre dragoste)? Dacă citim romanul la rece (ceea ce facem de regulă aici) constatăm că în carte e, desigur, vorba despre dragoste, dar alături de felurite alte lucruri, aşa că luată literal formula e înşelătoare. Copil şi apoi adolescent, Franz Wilhelm e îndrăgostit de frumoasa Lottie, fiica unui farmacist, dar sentimentul e univoc, aşa că viitorul naturalist se consolează, platonic de altfel, cu afecţiunea pe care i-o arată Renate, fată de tăbăcar, la fel de urâtă şi ciudată ca el. Avem apoi episodul cu Dora Littner, femeie suficient de în vârstă pentru a-i fi mamă, care îl fascinează şi care îl aduce în pragul nebuniei. Niciuna din aceste poveşti nu capătă însă consistenţă, iar firele epice sunt lăsate baltă fără vreo preocupare pentru finisarea acţiunii. Mai e şi iubirea din Java, una de maturitate, relativ gospodărească, deşi nu lipsită de sinceritate. Revenind la întrebarea cu care am început paragraful, s-ar putea spune că dragostea din Fungi... nu e neapărat sentimentul erotic, ci, în sens mai larg, pasiunea pentru o fiinţă, o idee sau un domeniu. Vina – dacă putem vorbi în asemenea termeni – nu e a traducătoarei Mia Morogan, care s-a descurcat onorabil, ci a autoarei, căci cuvântul suedez kärlek din titlu trimite mai degrabă la dragostea pentru sexul opus.

Fungi... este, după Chirurgul reginei, cel de al doilea roman al Agnetei Pleijel despre care scriu (vezi aici). Ca şi Chirurgul..., Fungi... e construit tot pornind de la figuri istoric atestate. Din păcate, cartea de azi e mult sub valoarea precedentei. Autoarea ne oboseşte cu interminabile consideraţii despre sistemul filozofic al gânditorului berlinez, scrise oarecum şcolăreşte, ca şi cum s-ar fi urmărit o prezentare a filozofiei schopenhaueriene în sistem for dummies. Construcţia epică e descheiată la prea mulţi nasturi. Exprimarea e tezistă şi adesea de un patetism cam caraghios şi cred că am greşi dacă i-am reproşa asta traducătoarei.

Fact checking

Franz Wilhelm Junghuhn s-a născut în Germania în 1809 şi a murit în Java în 1864. A fost botanist şi e autorul unor cercetări despre ciuperci. Ca şi Junghuhn-personajul, adevăratul Junghuhn a fost condamnat la zece ani închisoare pentru a-şi fi rănit oponentul într-un duel (în viaţa reală victima a murit din cauza rănilor). Pentru a-şi ilustra teoria, Schopenhauer a folosit cu adevărat un episod din viaţa animalelor de pe insula Java prezentat de naturalist.