Din cărţile pentru copii ale anului 1949 (II)

Ghicitoarea, specie literară populară mai ales printre copiii mici, este ilustrată în 1949 de placheta Hai, ghiceşte, cine-i?[1] de J. Mihail. Ghicitorile (în parte apărute deja în diferite numere ale revistei Pogonici) sunt structurate ca grupuri de 7-8 distihuri, fără titlu, iar referentul lor e de regulă uşor de identificat. Informaţia oferită pentru rezolvarea ghicitorii e bogată, adesea redundantă. Iată cum începe ghicitoarea care are ca soluţie „veveriţa”, din care se vede că cititorul dispune de suficiente informaţii pentru a ghici, chiar înainte de a citi toate versurile, mai ales că are la îndemână indicii suplimentare din desenul însoţitor:

            

              Cine-şi spală dimineaţa

              Toată blana, toată faţa?

 

              Şi apoi zglobiu coboară

              Din scorburi, afară?

 

              Cine-i neastâmpărată,

              Mică, mică şi roşcată?

 

              Prin pădurea-ntunecoasă?

              Coada cui e-aşa stufoasă? etc.

 

Ca distribuţie semantică, multe din ghicitori au ca răspuns animale (ciocănitoarea, iepurele, veveriţa, şarpele, ursul), dar şi elemente ale vieţii urbane moderne (tramvaiul, aparatul de radio, telefonul, avionul), iar volumul este în ansamblu atrăgător şi echilibrat. Lucrarea lui J. Mihail este apreciată, dintre teoreticienii momentului, de Egon Weigl[2], satisfăcut de modul în care e utilizată creaţia inspirată din folclor pentru instruirea copiilor. Nu foarte mulţumit este, dimpotrivă, Ovid Savin[3], care nu vede în ghicitorile din volum un instrument valoros de educaţie şi cunoaştere, pentru că cele 16 versuri care alcătuiesc o ghicitoare sunt prea numeroase:

 

Totuşi o întrebare ni se pune: oare cele 16 versuri care constituie o ghicitoare nu sunt prea numeroase? Atenţia copilului nu se poate concentra pentru a aduna toate caracterele înfăţişate într-un singur tablou astfel ca să poată răspunde cu un singur cuvânt, sau, dimpotrivă, numărul prea mare de imagini nu-l trimite de fiecare dată spre un alt răspuns, încât la sfârşit copilul să nu mai ştie ce să spună? Socotim că este o carte prea grea, chiar dacă copilul are 10 ani. şi apoi ne mai punem întrebarea dacă prin aceste ghicitori copilul învaţă să cunoască o lume nouă. Desigur că nu învaţă.

---

[1] Editura Tineretului (Literatura pentru copii), ilustraţii V. Crivăţ.

[2] Pe drumul unei noi literaturi pentru copii, în Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950.

[3] Cu privire la literatura pentru copii, în Iaşul nou nr. 5-6 (septembrie) 1950.

„Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”

Problema debutului publicistic al lui Octav Pancu-Iaşi nu e deloc simplă, căci după 1946 îi găsim numele în mai multe periodice ale vremii. Se pare că prima bucată semnată de el (de fapt Pan.ku Iaşi) apare în revista umoristică Piţigoiul, la rublica Piţigoiul sportiv din nr. 15 din 25 august 1946, când viitorul prozator avea trecuse de 17 ani. Articolul este intitulat „Juventus a învins Ciocanul cu 1:0”, tipărit greşit („Juventns”).

Un text interesant apare în 1948. E vorba de o poezie scrisă în colaborare cu Victor Popa, care are titlul „An nou - cântec nou” şi care câştigă unul din premii la concursul de poezii organizat de muribundul ziar Timpul. E vorba de un „mare concurs cu premii pentru poezie, nuvelă şi desen” consacrat efortului postbelic de reconstrucţie a ţării, anunţat în numărul din 8 martie 1948. Este un poem mobilizator, scris la persoana a II-a plural, menit să-i însufleţească pe tinerii constructori ai căii ferate Agnita-Botorca, simbol al orânduirii abia instalate la sfârşitul lui 1947 Cităm un fragment revelator din acest poem de mari dimensiuni, caracterizat de un retorism ad hoc:

 

Tovarăși,

uzinele

și mașinile

și căminele,

noi trebue să le facem să duduie,

să fiarbă și să suduie.

Noi trebue să le dăm vlagă vie,

roților energie,

iureş curelelor,

vifor manivelelor,

munca să nu se oprească,

să crească,

să crească!

Tovarăși, noi n-avem mâni

pentru sâni

suntem roi,

de brațe — mușuroi —

și pentru alți cinci sute cincizeci

și trei de kilometri noi.

 

Textul, oarecum banal într-o vreme când asemenea îndemnuri poetice activistice inundau piaţa literară, ar fi trecut oarecum neobservat dacă n-ar fi fost versurile „Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”, remarcate de Maximin (cel mai probabil G. Millian-Maximin), care ţinea rubrica „Vorbe de clacă” la ziarul Semnalul.

 

În articolul apărut în numărul din 20 aprilie, Maximin se declară contariat de distih şi afirmă că una (munca) n-o exclude pe alta (iubirea), ba chiar că cele două ar trebui să meargă mână în mână, dacă putem spune aşa. Tinerii care construiesc cu entuziasm socialismul ar trebui să dea dovadă de un elan pe măsură şi în ceea ce priveşte latura erotică a vieţii, afirmă în esenţă cronicarul.

 

Desigur, fiind vorba de poezie, gama interpretărilor posibile e vastă. În spiritul unei lăudabile onestităţi intelectuale (sau poate spre a îndulci o pilulă prea amară), Maximin scrie în final că i s-a sugerat că de fapt distihul păgubaş s-ar fi putut referi la statul cu mâinile în sân (sânul propriu, desigur). Care va să zică, tinerii voluntari n-aveau mâini de ţinut în sân, adică nu trândăveau. Autorii ar fi trebuit totuşi să fie „mai expliciţi’ (articolul chiar aşa se intitulează). Publicistul conchide:

 

„Tineri care pot sfărâma stâncile în care seva vieții e atât de clocotitoare, să nu stea cu brațele în sânul lor, asta, da, căci nu se cuvine, când țara are atâta nevoe decei, dar în alte... sânuri, Dumnezeu să mă ierte, asta cred că nu le-o cere nici U.T.M.-ul ! Bine ar fi însă ca în chestii de-astea controversate, poeții, mai ales când au și talent și sunt și premiați, să fie cât mai expliciţi.”

 

Nu se poate spune că nu era o întorsătură de condei dibace, care a trecut, iată, de vigilenţa cenzurii.

Salut voios!

Îmi face mare plăcere să anunţ apropiata apariţie a unei cărţi la care am lucrat nu atât mult, cât intens şi din greu. Îi spune Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii şi tineret din perioada stalinistă (1948-1953).

Cartea e disponibilă în majoritatea librăriilor, cel mai mic preț fiind cel de pe site-ul Editurii Vremea. Sper să fie citită de cât mai multă lume.

Ana Tudoraș - Circul din pădure

Prin placheta Circul din pădure apărută în 1952, Ana Tudoraş se adresează copiilor de vârstă preşcolară. Este o poveste versificată menită să-i facă pe destinatari să preţuiască valori morale precum solidaritatea şi întrajutorarea. Viaţa veselă şi armonioasă a vieţuitoarelor pădurii e tulburată de vestea că veveriţa „cea roşcată” a căzut bolnavă, strănută, tuşeşte şi are febră. Animalele se mobilizează exemplar, e chemat medicul (iepurele Ţuşt) şi pacienta îşi începe tratamentul, vegheată cu atenţie de toţi ceilalţi. Observând că bolnava e abătută, la sugestia unui licurici, sălbăticiunile decid să monteze un spectacol pentru a o amuza şi a-i ridica moralul. Se declanşează un spectacol pe cinste, cu dansuri, figuri şi giumbuşlucuri, în care fiecare îşi etalează înzestrările artistice. Sunt versuri foarte simple, fără rafinamente lexicale sau prozodice:

 

              Uite, căprioara zboară

              Şi prin cerc, ca o săgeată.

              A trecut, de vânt purtată.

              Iar acum, în cerc se prinde

              Şi picioarele-şi întinde:

              Cercul merge ca o roată,

              Ocolind pădurea toată.

       

Relatarea îi familiarizează pe copii cu înfăţişarea şi caracteristicile locuitorilor pădurii (Aricescu Ciufulici, iepurii Buş şi Ţuşt, Moş Martin ursul, felurite insecte şi păsări), fără un mesaj politic subiacent, fiind apreciată de Ion Manole în articolul său sintetic despre literatura pentru preşcolari (Cele dintâi cărţi pentru copii, în Viaţa românească nr. 6 din 1953). 

Ilustraţiile sunt realizate de Maria Constantin.

Moşii (Tablă de materii)

Literatura periodicelor pentru copii din perioada interbelică, cu extindere până prin 1948-1949, e plină de „moşi”. Mă refer aici la pseudonimele cu care sunt semnate bucăţile literare (o submulţime a imensei mulţimi a pseudonimelor generale care apar în aceste publicaţii şi pentru care nu vom afla probabil niciodată cine se ascunde în spatele lor). Avem un Moş Radu, un Moş Nae, un Moş Glumici, un Moş Alecu, un Moş Costache, un Moş Fotea, un Moş Toader, un Moş Roată, un Moş Grigore Sfătosu, un Moş Delamare etc. sau, pur şi simplu, Moşu şi nenumăraţi alţii. Desigur, nu toţi aceşti moşi rămân necunoscuţi, căci ştim desigur că Moş Nae era prodigiosul N. Batzaria (1874-1952), pus la index după război şi mort în condiţii neclare la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut. Un alt moş a cărui identitate ne este cunoscută este Moş Delamare, pseudonim al comandorului de marină (ulterior contraamiral) Aurel Negulescu (1880-1956), a cărui semnătură apare frecvent în Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor. 

Un alt „moş” pe care îl găsim în vechile publicaţii pentru copii - de data asta chiar în fruntea uneia din ele - este misteriosul Moş Hector. La 15 ianuarie 1940 apare la Bucureşti primul număr din Informaţia copiilor şi tineretului, care poartă pe frontispiciu numele directorului, Moş Hector. Semnătura acestuia nu se regăseşte sub niciun material publicat în acest număr sau în cele care au urmat. Articolul de prezentare intitulat Bilet de drum, care este de fapt adresat părinţilor, cu îndemnul de a da odraslelor lor spre lectură noua revistă, este scris de Emil Serghie (1897-1977). Publicist de stânga activ în perioada interbelică şi până la începuturile Republicii Populare, traducător şi om de teatru, Serghie „năşise” numeroase publicaţii, fiind directorul ziarului Momentul şi colaborator constant la multe alte ziare. Nu ştiu să fi scris vreodată literatură pentru copii, dar prezenţa sa în fruntea Informaţiei... putea da girul unei autorităţi. Să fie Emil Serghie directorul Moş Hector? Greu de spus, dar nu imposibil. În clasicul său Dicţionar de pseudonime, Mihail Straje menţionează o serie de pseudonime folosite de Serghie în cariera sa jurnalistică. Deşi printre acestea nu se numără Moş Hector, Straje afirmă că informaţiile despre Serghie provin chiar de la acesta. Printre publicaţiile la care a colaborat, el menţionează Informaţia (până în 1941). Este foarte probabil să fi fost chiar Informaţia copiilor şi tineretului, unde, după cum am văzut, nu a contribuit cu texte. E deci destul de probabil să fi fost chiar el directorul, acel misterios Moş Hector. Ancheta continuă...

Leonid Petrescu, un scriitor pentru copii şi tineret puţin cunoscut azi (I)

Printre copiii care aşteptau cu nerăbdare apariţia revistei interbelice Dimineaţa copiilor trebuie să se fi numărat şi Leonid Petrescu, un băiat de vreo zece ani din Bucureşti, care are satisfacţia de a-şi vedea numele pe lunga listă de a laureaţilor unui concurs de probleme distractive apărută într-un număr al publicaţiei din primăvara lui 1933[1], performanţă pe care o va repeta în anul următor[2]. Foarte tânărul dezlegător de enigme nu se mulţumeşte cu această ipostază intelectuală mai degrabă pasivă, căci peste mai puţin de trei ani el va figura ca autor de probleme, de această dată în Universul copiilor[3]. Publicaţia de care îşi va lega ani de-a rândul existenţa Leonid Petrescu este însă Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, săptămânal de ştiinţă popularizată de îndelungată tradiţie (apare, sub denumiri uşor variabile, din 1897 până în 1948). Dorind să-şi vadă numele în paginile Ziarului..., elevul Petrescu expediază la redacţie un articol despre termite, dar care este respins în primăvara lui 1937 căci îi lipsesc ilustraţiile[4]. Insistenţa îi este finalmente răsplătită, căci cu începere din vara aceluiaşi an perseverentul adolescent devine colaborator permanent al revistei. Materialele de început cu care contribuie în 1937 sunt probabil compilaţii din surse străine (Postitorii[5], articol despre capacitatea omului de a supravieţui fără hrană, Oraşele aurului[6], Papagalii înţeleg ce spun?[7], Girafa[8] etc.).

 

Teoreticienii literaturii pentru copii şi tineret ai primilor ani de republică populară nu pierd niciun prilej să înfiereze „vechea” literatură burgheză, iar dintre produsele acesteia, mai ales cărţile cu literatură senzaţională, romanele poliţiste, exotice, scrierile pline de detectivi şi căutători de comori. Acestea sunt treptat evacuate din librării şi anticariate şi trecute la fondul „special” al bibliotecilor. Lectura unor asemenea cărţi e privită ca o activitate blamabilă, neserioasă, semn al unui caracter grevat de defecte. În noile opere literare, citirea lor e apanajul personajelor negative. În Pe colina cu salcâmi de Mira Iosif (1952), un exemplu timpuriu de roman realist socialist adresat tinerilor cititori, Victor Negruş, erou de origine socială problematică (tatăl lui fusese patronul unei cofetării) citeşte pe ascuns, chiar în ora de fizică, „o hârţoagă cu coperţi roşiatice, murdare”, intitulată „1000 de cuţite”.

Cu timpul, restricţiile se vor relaxa, mai ales odată cu apariţia primelor cărţi poliţiste şi de aventuri autohtone, deşi în ceea ce priveşte cărţile vechi, apărute în precedenta orânduire, lecturile respective rămân blamabile până târziu. Spre exemplu, în romanul SF Autobuzul profesorului de Leonid Petrescu (1964) apare personajul Vasile Miteanu, poreclit „Vasilică Aventureanu” tocmai din cauza faptului că îndrăgea literatura de aventuri dubioasă a deceniilor trecute:

Cărțile cu care se hrănea erau dezmembrate și fără coperți. Cotoarele fuseseră lipite cu hârtie de ziar, iar marginile strâmte ale paginilor arătau zdrențuite, ca niște drapele trecute prin lupte grele. Peste tiparul cenușiu se așterneau pete de cele mai diferite culori și proveniențe.

Dacă un anticar ar fi avut răbdarea să le cerceteze, ar fi constatat că aceste adunături de pagini tipărite aveau o vârstă venerabilă pentru specia lor: unele din ele trecuseră de treizeci de ani. Iar dacă un statistician ar fi găsit timp suficient, ar fi putut calcula că, în medie, fiecare din cărțile lui Vasilică Aventureanu cuprindea descrieri detailate despre șase asasinate, patru furturi la drumul mare, vreo opt mai mărunte și alte asemenea înfăptuiri.

De prisos s-o mai spunem, Miteanu-Aventureanu se dovedeşte a fi un om rău, care încearcă să folosească pentru propriul lui profit o invenţie valoroasă, care ar fi adus economii uriaşe industriei naţionale.

 

Revin la Autobuzul profesorului. Povestea se construieşte în jurul senzaţionalei descoperiri a unui oarecare profesor Onea, care reuşeşte să modifice cu mijloace relativ simple organizarea internă a materiei, astfel încât trecerile dintr-o stare de agregare/alotropică într-alta să se facă la temperaturi şi presiuni scăzute. Descoperirea deschide desigur perspective economice nebănuite, dar atrage şi atenţia unui personaj fără căpătâi, Vasile Miteanu, care încearcă să o folosească pentru a transforma cărbunele în diamant.

 

Toate bune şi frumoase, însă povestea este oarecum atipică pentru calapodul scrierilor de gen ale epocii. Regula generală era ca o mare descoperire a unui savant român să intre în vizorul unei agenţii de spionaj străine, care făcea tot felul de blestemăţii pentru a o fura, pentru a fi în final demascată şi pedepsită de vigilentele organe ale Securităţii (s-a scris de altfel pe tema imaginii ofiţerului de securitate în romanele de aventuri ale perioadei comuniste[9]). În Autobuzul profesorului, deşi descoperirea lui Onea e cât de poate de tentantă, singurul care râvneşte la ea e modestul Miteanu, un ins nu foarte inteligent, care nu are nici măcar complici. Nu avem niciun securist care să ancheteze evenimentele; singura instituţie sesizată vag este miliţia, care îşi trimite un reprezentant pentru a investiga faptele. Acesta este un personaj fără nume („miliţianul”), schiţat sumar, care nu întreprinde nicio acţiune semnificativă şi se dizolvă în fundal. Mi s-au părut caracteristici demne de semnalat în contextul studierii dintr-o perspectivă ideologic-propagandistică a vechii literaturi SF şi de aventuri. Ironia face ca autorul, Leonid Petrescu, să fi avut de a face destul de mult cu Securitatea. Dar despre asta, cu altă ocazie!

 

Coperta este realizată de Sabin Bălaşa.

---

[1] Numele dezlegătorilor din Capitală, în nr. 483 din 14 mai 1933 Numele sub care figurează laureatul este Leonid Gh. Petrescu.

[2] A se vedea, de exemplu, Dezlegătorii concursurilor pe aprilie şi mai, în nr. 542 din 27 iunie 1934.

[3] Triunghi, în nr. 1 din 1937.

[4] Poşta redacţiei, în nr. 8 din 30 martie 1937.

[5] Nr. 27 din 29 iunie 1937.

[6] Nr. 29 din 13 iulie 1937.

[7] Nr. 44 din 26 octombrie 1937,

[8] Nr. 47 din 16 noiembrie 1937.

[9] A se vedea şi Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Imaginea ofițerului de Securitate în literatura de spionaj din România comunistă, în Caietele CNSAS an VII, nr. 1 (13) din 2014.

 

Viorica Huber - Vălurea

Debutantă de timpuriu, cu volumul Schiţe (1943), Viorica Huber[1] publică în 1953 Vălurea[2], povestea unei fetiţe îndrăgostite de apă, care locuia cu bunicul ei într-o colibă de pe malul Dunării. Acesta, pescar, trăia în sărăcie, căci cei mai buni peşti pe care îi prindea îi erau confiscaţi de boierul local. Ca într-un basm clasic, bătrânul prinde într-o zi un peşte de aur, dar Vălurea, sensibilă la lamentaţiile acestuia, îl eliberează. Urmează răsplata pentru fapta cea bună. La fel ca Alice a lui Lewis Carroll, fetiţa se va micşora şi, călare pe peştele fermecat, va face o călătorie pe Dunăre şi dincolo de vărsarea în Marea Neagră, pentru a lua parte la Sărbătoarea apelor, o paradă grandioasă a faunei marine. Călătoria este un prilej de cunoaştere a celor mai importante vieţuitoare ale fluviului şi mării, batracieni, peşti ciudaţi („moşul cu trei ghimpi”), dar şi un şarpe „viclean”, o vidră prietenoasă, cumplitul somn uriaş şi vorace poreclit Spaima-Apelor, raţe, un păianjen şi chiar focile de Marea Neagră, azi dispărute. Peripeţiile fetiţei culminează cu participarea la Sărbătoarea apelor, cu defilări feerice de căluţi de mare, bancuri de peştişori argintii, delfini, ţipari şi tot felul de alte animale nemaivăzute de copilă. Întoarsă acasă, Vălurea va reveni la dimensiunile normale ale unei fetiţe de vârsta ei, iar bunicul se va bucura de o recoltă pescărească nemaivăzută, care le va permite celor doi să trăiască o vară şi o iarnă (asuprirea boierului pare să fi încetat de la sine).

            În Vălurea intervenţia elementului supranatural este limitată cu grijă. Este adevărat că fetiţa înţelege graiul animalelor şi poate conversa cu ele, că avem un peşte fermecat sau că sunt posibile măriri şi micşorări ale corpului protagonistei, însă toate acestea sunt mai degrabă accesorii introduse pentru a facilita comunicarea unor informaţii factuale despre călătoria întreprinsă de aceasta. Avem de a face, după cum s-a observat, cu o „povestire fantastico-ştiinţifică”[3], sau, cu un termen care a făcut carieră în epocă, cu un „basm ştiinţific”. Avându-şi originea în literatura sovietică teoretică consacrată creaţiei pentru copii şi tineret[4], denumirea de basm ştiinţific capătă notorietate la noi în urma contribuţiilor lui Vladimir Colin[5]. Fără a complica prea mult discuţia, iată ce scrie Colin:

 

              Basmul ştiinţific (deosebit de povestirea ştiinţifică prin tot ceea ce deosebeşte basmul de povestire) este prototipul poveştii adevărate. Ceea ce e esenţial pentru reuşita basmului ştiinţific, e evitarea didacticismului, care usucă floarea vie a basmului. Nu cunosc exemple mai grăitoare de basme ştiinţifice decât cele care au stat la baza scenariilor după care s-au turnat filmele sovietice „Grăuntele preţios“ şi, mai recent, „Floarea din Kara-Kum”, admirabilă transpunere pe planul basmului a poveştii adevărate a bumbacului.

Prin ce se caracterizează aceste basme ştiinţifice? În primul rând, fireşte, prin faptul că sunt poveşti adevărate. Adevărul ştiinţific este însă transpus pe plan fantastic în cadrul unui subiect bine închegat, care face din vântul uscat sau din capsula de bumbac personaje vii, ce se înfruntă, prilejuind peripeţii pline de neprevăzut. 

 

            Dacă în arta sovietică basmul ştiinţific căpătase un statut bine conturat, fiind reprezentat de numeroase opere, în mai tânăra literatură română pentru copii şi tineret el se afla încă la început şi în esenţă, potrivit lui Vladimir Colin, încă nici nu fusese „realizat”. Cu toate acestea, existau şi la noi creaţii literare care tindeau cel puţin spre statutul de basm ştiinţific, printre care teoreticianul menţionează Aventurile lui Elec Troni de Tölgyesi László[6], scrisă în limba maghiară şi tradusă de Virgil Teodorescu şi, desigur, Vălurea.  Dacă despre prima lucrare ni se spune că „suferă cumplit din pricina didacticismului şi a alunecării în povestirea descriptivă”, cea de a doua are parte de o apreciere mai blândă, căci, fiind „[c]eva mai puţin uscat, dar încă suficient de didactic”, acest basm ştiinţific „tinde să familiarizeze copiii cu lumea vieţuitoarelor din apele Dunării”. Niciunul din aceste texte, susţine Vladimir Colin, „nu izbuteşte să-şi transmită învăţăturile sub forma unei acţiuni, a unei întâmplări, care angrenează eroii”, ceea ce este în sine adevărat, căci este vorba de lucrări de factură modestă. Rămâne totuşi notabil efortul Vioricăi Huber de a face cât mai verosimilă călătoria acvatică a personajului său, aşa cum încercase ─ să ne amintim ─ şi Nina Cassian când relatase peripeţiile lui Nică pe fundul oceanului lui Caracatiţă Împărat. Oricum ar sta lucrurile, potrivit lui Vladimir Colin basmul ştiinţific al Vioricăi Huber este mai bine realizat ca atare decât Clocot Voinicul al lui Ion Jipa, despre care am discutat în capitolul consacrat apariţiilor literare din 1951.  Teoreticianul basmului susţine că în Clocot Voinicul se produce o confuzie între basmul propriu-zis şi cel ştiinţific, iar autorul sfârşeşte prin a alege o cale greşită de reflectare a fenomenelor naturii. Să-i dăm cuvântul lui Vladimir Colin:

 

              O confuzie care întunecă drumul basmului ştiinţific îşi are originea în mintea autorului, care n-a înţeles deosebirea dintre basmul ştiinţific şi basmul propriu-zis şi le amestecă planurile. Este ceea ce i s-a întâmplat eroului lui Ion Jipa, Clocot Voinicul, care porneşte la luptă împotriva secetei, personificată prin personajul Uscata. Pe tot parcursul basmului aflăm de pustiirile secetei, dar Clocot Voinicul o ucide la sfârşitul basmului pe Uscata, de parcă ar fi o mumă a pădurii oarecare, uitând că are de a face cu seceta, forţă a naturii, care nu poate fi ucisă, ci doar alungată prin perdele forestiere, irigaţii etc. Autorul confundă, aşa cum am spus, planul basmului ştiinţific cu cel al basmului tradiţional.

 

            În ceea ce o priveşte, Viorica Huber va persevera şi va publica în 1957 Ulcicuţa cu vrăji, care conţine, potrivit lui Vicu Mîndra, „trei încercări de a încuscri basmul cu naraţiunea ştiinţifică”[7]. În deceniile următoare ea va publica lucrări istorice şi ştiinţifico-fantastice.

Volumul, apărut la Editura Tineretului, este ilustrat de Ioana Olteş.

 

---

[1] Născută la Timişoara (1927-2020), s-a căsătorit cu prozatorul Adrian Rogoz şi a semnat un număr însemnat de cărţi, mai ales din genul ştiinţifico-fantastic, cu numele Georgina Viorica Rogoz. 

[2] Editura Tineretului, ilustraţii Ioana Olteş.

[3] Calificarea îi aparţine lui I.D.B. (Ion Dodu Bălan) în articolul Sărbătoarea cărţii din nr. 1/1954 al revistei Viaţa românească.

[4] A se vedea Vera Smirnova, Despre basmul sovietic pentru copii, în nr. 29 din 3 februarie 1952 al revistei Komsomolskaia Pravda (reprodus în Culegere de materiale documentare,  Editura Tineretului, Bucureşti, 1952, pp. 55-63).

[5] Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955, Problemele şi drumurile basmului cult, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.

[6] Editura Tineretului, 1954, ilustraţii Catrici Marilena.

[7] Cărţi pentru copii, în Scânteia tineretului nr. 2669 din 7 decembrie 1957.

Demostene Botez - Sfredeluș

Dintre cărţile pentru copii ale anului 1953 se disting, prin prezenta unui personaj titular proeminent, Sfredeluş[1] de Demostene Botez şi Ghiduş Arcăduş[2] de Sonia Larian. Cu cea dintâi, Demostene Botez (1893-1973), care avea în spate o carieră literară şi gazetărească prodigioasă, îşi face debutul în literatura juvenilă. Preocuparea pentru acest domeniu nu era însă chiar aşa de nouă, căci încă din 1950 poetul colaborează la revistele pentru copii, cu texte originale[3] sau traduceri, cum sunt cele din poetul comunist italian Gianni Rodari[4]. Cea mai fermă dovadă de ataşament pentru literatura celor mici o oferă un articol[5] pe care îl semnează în 1950 pe prima pagină a muribundului ziar Universul, ocazionat de discuţia despre literatura pentru copii care avusese lor la Uniunea Scriitorilor şi în care afirmă: 

              Ceea ce este cu siguranţă câştigat [de pe urma discuţiei] este că literatura pentru copii nu-i o literatură minoră şi că cei mai consacraţi scriitori o pot crea cu aceleaşi satisfacţii de creaţie şi îndeplinind acelaşi mare rol social.

Ba poate, s-ar putea spune că scriitorul pentru copii trebuie să fie perfect, condiţie care nu-i indispensabilă sensului pentru adulţi.

              Copilul reprezintă un cititor total pretenţios. Dacă-i place, i se aprind ochii, i se încreţeşte fruntea şi i se înroşesc obrajii. Dacă nu-l place, nu mai citeşte. Dar deloc.

    Iată aşadar că autorul lui Sfredeluş ia foarte în serios scrisul pentru copii. Cartea, o suită de poezii care îl au în centrul lor pe un copil de grădiniţă vioi, activ şi doritor să ajute, începe cu un portret amănunţit al protagonistului (Sfredeluş), văzut ca un lider de opinie capabil să-i adune în jurul lui pe ceilalţi ţânci:

               Sfredeluş e-un băieţel,

              Ca şi tine, mititel.

              Are nasul mic, turtit,

              Părul creţ şi ciufulit,

              Ochii vii de veveriţă

              Şi pe-obraz o aluniţă.

              El nu-i singur niciodată;

              Împrejurul lui stau roată,

              Bucuroşi, ceilalţi copii

              Şi lucrează jucării.

    Avem în continuare ocazia să-l vedem pe Sfredeluş în diverse ipostaze cotidiene. El este, pe rând, un copil cuminte şi gata să dea o mână de ajutor (Sfredeluş şi bunica) şi plin de curaj atunci când, lovit la deget, i se oblojeşte rana (Nu mă doare). Se trezeşte devreme şi nu întârzie la cămin (Azi începe săptămâna), iar odată ajuns acolo, se spală şi se îmbracă singur, ajutându-i şi pe copiii care nu sunt încă în stare s-o facă singuri (La cămin). Jocurile în care este angrenat Sfredeluş sunt nu doar eminamente masculine, ci şi în deplin acord cu ocupaţiile şi obiectivele evidenţiate de regulă de propaganda regimului. Astfel, el ia parte, alături de alţi băieţi, la construirea unei „uzine” alimentată cu „electricitate” prin intermediul unor sfori (Uzina) şi devine, tot împreună cu nişte colegi de cămin, un „feroviar” priceput (Trenul, În gară).

   Poeziile din ultima treime a ansamblului sunt dedicate vieţii în colonie, văzută ca o binemeritată odihnă după lunile petrecute la cămin (Crocodilul, În ogradă, Melcul curier), sau relaxării din vacanţa de iarnă (Iarna, Cu săniuţa). Sunt versuri simple, antrenante, care conturează imaginea unei copilării fericite, însă pline de responsabilităţi, într-o lume nouă şi ofertantă. În definitiv, în Sfredeluş Demostene Botez pune în aplicare programul pe care îl enunţase în finalul articolului din care am citat mai sus:

 

Personagiile scrierii literare,pentru copil trebuie să fie perfect consecvente. Desfăşurarea naraţiunii nu numai că trebuie să fie dinamică, dar să se desfăşoare mereu crescând. Repetiţia nu-i distracţie pentru copii. Asta-i comoditate de bătrâni, ba poate chiar un fel de fericirea lor. Iar dacă este vorba de o literatură pentru copii, cu tendinţă, iar nu un simplu joc de distracţie, ca balonaşul de celuloid cu grăunţe înăuntru, care sună a gol, atunci nici în partea ideologică nu trebuie să fie nicio greşeală. Copilul ia de bun tot ce citeşte. Iar o deviere iniţială duce, ca în geometrie, la un unghi care se deschide din ce în ce mai larg spre bază.

    Apreciat de critică în anii următori[6] şi reeditat, Sfredeluş va reprezenta pandantul lui Ciopârţilă, eroul de peste câţiva ani al lui Tiberiu Utan, prototipul copilului neastâmpărat şi distrugător, după cum remarcă Domiţian Cesereanu[7] cu ocazia reeditării primei cărţi şi apariţiei primei ediţii a celei de a doua.

---

[1] Editura Tineretului, ilustraţii Fred Micoş.

[2] Editura Tineretului, ilustraţii A. Sirin.

[3] Spre exemplu, Cârtiţă, fă-mi un tunel!, în Pogonici nr. 19 din 1 octombrie 1950 (înglobată în volumul Sfredeluş), Baba Floarea, în Licurici nr. 211 din 1 mai 1953 sau La revedere, în Cravata roşie nr. 11 din 1 iunie 1953.

[4] În Cravata roşie nr. 7 din 1 aprilie 1953.

[5] Literatura pentru copii, în nr. 17771 din 19 mai 1950.

[6] A se vedea, de exemplu, O poezie mare pentru cei mici de Lucia Olteanu, în Gazeta literară nr. 22 din 31 mai 1962.

[7] Două cărţi pentru copii. Demostene Botez: Sfredeluş; Tiberiu Utan: Ciopârţilă, în Gazeta literară nr. 33 din 16 august 1962.

Din cărțile pentru copii ale anului 1949 (I)

În 1949 debutează în literatura pentru copii Mihail Calmâcu (n. 1921)[1], cu placheta de versuri Martinel, feciorul codrului (Editura de Stat, Literatura pentru copii). Sunt peripeţiile unui ursuleţ, cel mai zvăpăiat şi curios din trei fraţi, care, rănit la o labă, este luat acasă de un pădurar. Puiul de urs e îngrijit de Lenuţa şi Vasilică, copiii pădurarului şi pare a se integra printre celelalte animale din ogradă, până în momentul în care chemarea străbunilor, pe care am văzut-o în acţiune şi asupra vulpii lui Alexandru Şahighian, îl readuce în pădure printre fraţii lui. Sunt versuri simple, pentru copiii mici, lipsite de vervă şi inventivitate:

Într-o pădure depărtată,
la margine de luminiş,
într-un bârlog trăiau odată
trei ursuleţi,
trei fraţi isteţi,
cam dolofani,
cam năzdrăvani.
Aveau cojoace mititele
iar ochii le erau mărgele
scânteietoare câteşi două
ca picăturile de rouă...

Corespondentul din lumea acvatică al lui Martinel este Solzişor (Solzişor cel neastâmpărat), un peşte pus pe şotii, care tulbură liniştea bălţii sâcâindu-le pe celelalte vieţuitoare, până în ziua când e pescuit de un băiat şi ajunge în acvariul acestuia. Povestea are totuşi happy end, căci, sesizând melancolia lui Solzişor, copiii se decid să îl readucă în mediul lui de baştină. Lipsite de constrângeri ideologice, limitate la universul animalier familiar copiilor, versurile lui Calmâcu se bucură de aprecierea revistei Pogonici[2], care publică o recenzie semnată „Fănuţă”. Nu la fel de încântat este recenzentul de la rubrica Marginalii a Contemporanului[3], care observă evidenţa, lipsa de originalitate a versurilor din poezia care dă titlul volumului, ba chiar ironizează repetitivitatea unor structuri, vorbind despre o poezie constituită „pe sistemul ipotetic al unui «perpetuum mobile» care s-ar putea întinde „nu pe 17, ci pe 177 de pagini sau chiar mai multe”.

Autorul ilustrațiilor nu este menționat.

[1] Va activa mai ales ca traducător, dar şi pe post de colaborator la revistele copii.
[2] O carte pentru noi, în nr. 32 din 10 august 1949.
[3] Nr. 145 din 15 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (II)

Maria Rovan, autoare aparţinând valului de tineri scriitori (se născuse în 1919), publică în 1948 volumul Teatru pentru copii (Editura de Stat, Literatura pentru copii), prin care pare să se impună ca dramaturg de frunte pentru publicul de vârste fragede. Ideea care pare să o fi călăuzit pe autoare pare tratarea dramatizată într-o manieră nouă (azi i-am spune postmodernă) a unor teme literare larg răspândite. În Scufiţa roşie şi capra cu trei iezi sunt contopite cele două cunoscute poveşti, elementul unificator fiind aversiunea faţă de inamicul comun, lupul, iar Pe urmele Mioriţei are ambiţia de a adăuga elemente noi la istoria cunoscută a baladei, precum existenţa unei surori a oii năzdrăvane (Florica) şi dizolvarea conflictului pastoral existent în textul folcloric clasic. Din păcate, această rescriere a unor poveşti arhicunoscute este sterilă, căci autoarea, lipsită de inventivitate, nu reuşeşte să creeze texte care să atragă şi caută să instruiască la tot pasul, într-un stil strident, pe alocuri bombastic. Alte două piese (Ţara păsărilor şi Şapte mici pitici sunt de un didacticism supărător („Aşa este precum zici / Să fim buni cu cei mai mici” rosteşte, trăgând concluziile, un personaj din cea de a doua piesă). Cenuşăreasa este o dramatizare mediocră a basmului omonim, ca şi Un bob de mazăre cu bucluc  (trimitere la Prinţesa şi bobul de mazăre de Andersen). De un moralism generic, în mare măsură burghez, fără elemente prea apăsate de critică socială (Cenuşăreasa nu are reţineri în a-i ceda prinţului tânăr şi fermecător), creaţiile Mariei Rovan nu atrag atenţia criticilor zilei. Volumul este salutat, cu amabilitate, în recenzii de câteva rânduri (ca în Universul nr. 232 din 6 octombrie 1948, unde titlul e menţionat greşit ─ Teatru de copii). Ceva mai amplă este prezentarea făcută în ziarul Luptătorul nr. 239 din 26 noiembrie, unde se spune că „[a]utoarea reușește să creezi în câteva personaje modele de viață pentru cei mici: «Nu suntem iepuri ca să fim sperioși ca ei», spune unul din cele trei personaje scoțând în relief astfel curajul, care trebuie să fie o calitate a tineretului nostru. «Teatru pentru copii» este o carte care trebuie să fie citită de toți acei cărora li se adresează”.

Coperta şi desenele interioare sunt realizate de Ligia Macovei.