Finaliştii concursului literar „Augustin Frăţilă” ediţia 2013

Fac parte şi în acest an din juriul bloggerilor pentru concursul literar „Augustin Frăţilă. Juriul de specialişti a anunţat azi cele cinci romane finaliste care vor concura la legendarul premiu de 10.000 de euro. Ele sunt:

1. Craii şi morţii, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012

2.  Cronicile genocidului, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012

3.  Hotel Universal, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012

4.  Omar cel orb, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012

5. Şoseaua Căţelu 42, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012

Bună, rea, asta a fost opinia acestui juriu restrâns. Cel puţin straniu e însă însă îndemnul organizatorului concursului, care afirmă: „Cele cinci romane alese de juriul de specialitate ar trebui să fie lectură obligatorie pentru cititorul român.”. Să fim serioşi, e greu de crezut că din această lectură obligatorie va mai rămâne mare lucru în viitorul apropiat.

Detalii despre finaliştii concursului se găsesc aici. Despre două din cele cinci romane am scris în trecut pe blog (a se vedea linkurile de la titluri). Până la 1 noiembrie voi comunica punctajul acordat de mine fiecăreia din opere. Vor urma, în lunile care vin, postări despre celelalte trei cărţi. Marele câştigător al premiului va fi anunţat pe 7 noiembrie, zi de tristă amintire de altfel.

Festivalul „George Enescu” 2013 - două gogomănii într-o singură propoziţie

Se apropie deschiderea ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional „George Enescu”. E un an cu tâlc muzical, căci se împlinesc, se ştie, două secole de la naşterea celor doi mari piloni pe care se sprijină opera universală, Verdi şi Wagner. Organizatorii s-au gândit să nu piardă ocazia, iar ca wagnerian disciplinat ce sunt, am fost şi eu destul de plăcut surprins să citesc că a fost programată o aşa-numită serie Wagner. Din ea fac parte patru spectacole cu opere în concert: Tetralogia interpretată de solişti germani (rolurile principale) şi români (ce mai rămâne pe fundul oalei), acompaniaţi de Rundfunk-Sinfonieorchester din Berlin (dirijor Marek Janowski). Am zis, ca tot wagnerianul, bine şi aşa! De vreme ce la noi nu există suficiente resurse autohtone pentru montarea pe scenă a Tetralogiei, e bine că se cântă măcar în concert (fie şi la oribila Sală a Palatului).

Care va să zică aveam aşteptări moderate (nu discut aici valoarea cântăreţilor, poate cu altă ocazie) dar, cred, realiste. Pentru a intra, să zic aşa, în atmosferă, m-am apucat să citesc prezentarea făcută evenimentului pe site-ul oficial al festivalului, festivalenescu.ro (aici). Abia în acest loc s-a spăriat gândul. Iată ce scrie în introducere:

Festivalul George Enescu celebrează anul internațional Richard Wagner, prezentând pentru prima dată în ultimii 50 de ani, Tetralogia Inelul Nibelungilor. Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried și Amurgul Zeilor, cele mai spectaculoase lucrări ale genului de operă din toate timpurile, vor fi interpretate în concert de către Orchestra Simfonică Radio din Berlin, condusă de dirijorul Marek Janowski (Sala Mare a Palatului).

Trebuie să recunosc că organizatorii au dat o lovitură măiastră, comiţând nu mai puţin de două (2) gogomănii într-o singură propoziţie. Mai întâi şi mai întâi, nu e nici pe departe vorba de o interpretare a Tetralogiei „pentru prima dată în ultimii 50 de ani”. Tot în concert, seria wagneriană a mai fost interpretată între 1981 şi 1983 de Orchestra Radio dirijată de Iosif Conta. Nu e vorba acum de distribuţie sau de calitatea interpretării, dar dacă ele vor fi fost slabe, tot se poate spune că au fost consemnate acum binişor mai puţin de juma’ de secol.

În al doilea rând - inculţilor şi ignoranţilor de la „George Enescu”! - Tetralogia se numeşte Inelul Nibelungului, nu Inelul Nibelungilor (Der Ring des Nibelungen pe nemţeasca lui Wagner). Atâta au putut şi ei. Sau, cine ştie, or fi putut şi chestii mai dihai, dar eu n-am perseverat cu lectura textului. Mi-a ajuns primul paragraf.

Fotografia (reprodusă din Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma) redă afişul pentru spectacolul cu Götterdämmerung (al cărei titlu fusese redat, în sinistra tradiţie franceză, prin Crepusculul zeilor) din 25 iunie 1983 (scuze pentru slaba calitate a imaginii). În carte se găsesc de altfel poze cu afişele tuturor celor patru opere. 

Premiul literar „Augustin Frăţilă” la a doua ediţie

Dacă mă gândesc bine, cred că aş fi putut copia postarea de anul trecut şi nu cred că s-ar fi observat. E vorba de premiul literar „Augustin Frăţilă”, iar vestea notabilă e că i se organizează a doua ediţie. Anul trecut s-a lăsat cu niţel scandal, ceea ce face bine la corp. Detalii despre concurs, care premiază cu 10.000 de euro cel mai bun roman al anului precedent, se găsesc aici. M-au invitat iar să fac parte din juriul bloggerilor şi iar am acceptat. Motivul e tot cel de data trecută, anume că mi se pare important să existe o contrapondere „civilă” la juriul aşa-numiţilor critici profesionişti. În rest, numai autor să nu fii. Vorba ceea, cititorul cu un păcat, autorul cu o sută.

Singura noutate pare a fi aceea că organizatorii au decis să lărgească juriul bloggerilor şi să mai invite 5-10 inşi. Toate bune şi frumoase, dar mi se pare că în felul acesta, transformând juriul într-un mic parlament, nu se ajunge neapărat la creşterea calităţii deciziei. Nu vreau să spun că în calitatea mea de membru veteran sunt de neînlocuit. Prezenţa mea în parlament juriu nu e câtuşi de puţin obligatorie şi pot fi dat afară fără multă zarvă. Nu e vorba aşadar de apărarea unui prestigiu foarte vag de altfel, ci de preocuparea pentru calitate. Dar ce ştiu eu, probabil că mai există un număr însemnat de bloggeri care citesc cu ardoare literatură română contemporană, iar a nu-i băga în seama ar fi o eroare impardonabilă.

Premiul literar „Augustin Frăţilă” – criterii şi (d)eliberări

Habar n-am cât de bine a prins scandalul din ultimele săptămâni noului premiu literar „Augustin Frăţilă” (vezi aici), dar traficul de pe blogul meu a atins cifre uriaşe şi aş fi ipocrit să nu recunosc că acest lucru mă bucură. Ca membru al juriului de bloggeri, sunt şi eu în etapa lecturii şi a reflecţiei. După ce au asistat la ciondăneala din blogosferă (şi s-au implicat, eventual, de o parte sau de cealaltă), mulţi se vor fi întrebând care sunt criteriile avute în vedere la desemnarea marelui câştigător.

Criticii oficiali au glăsuit deja. În alcătuirea listei scurte (iat-o aici), domniile lor susțin că:

Principalul criteriu folosit în realizarea selecţiei a fost valoarea literară a cărţilor. Au fost luate în considerare noutatea viziunii asupra existenţei, coerenţa construcţiei epice (sau incoerenţa ei deliberată, cu efect estetic), capacitatea de a înţelege şi a reprezenta artistic lumea de azi (sau lumea de ieri, din perspectiva unui om de azi), expresivitatea limbii române utilizate şi chiar proprietatea termenilor (în condiţiile în care limba română suferă în prezent un proces de degradare). N-a fost privilegiată o anumită direcţie estetică, dovada constituind-o diversitatea tematică şi stilistică a celor 5 romane selectate.

E o argumentaţie demnă de o şcoală de cercetaşi la care se ţin cursuri serale de corectitudine politică. La urma urmei însă, ce să fi spus bieţii oameni? Că actul critic e extrem de subiectiv, că e influenţat de umori adesea incontrolabile? Că judecata estetică se face adesea pe criteriul tautologic „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”?

Am tot stat şi m-am gândit ce criterii aş aplica eu, bloggerul Micawber, membru al societăţii civile a cititorilor, neafiliat vreunei grupări oficiale. N-am să dezvălui aici care sunt unităţile de măsură după care judec cărţile citite (aşadar şi pe acestea). Ele pot fi cu uşurinţă detectate de orice cititor al blogului meu şi ar fi redundant să le expun. Aş face totuşi o excepţie, formulând criteriul esenţial pe care îl voi utiliza în acordarea punctajului la acest concurs. E vorba de capacitatea cărţii de a trece rampa, de a stârni interesul cititorului străin, de a sparge barierele ghetoului literar românesc. Voi acorda punctaj maxim acelui roman care (desigur, în opinia mea) va dovedi cel mai mare potenţial de „vandabilitate” pe piaţa internaţională a cărţii. E un criteriu contestabil, desigur, după cum e şi subiectiv, dar nu cred că e mult mai rău decât unele din criteriile criticilor cu şpiţ. Eu, unul, sunt sătul să citesc romane „valoroase”, cu „noutate a viziunii asupra existenţei”, cu „coerenţă a construcţiei epice” care rămân ancorate în noroiul zemos al patriei şi nu au vocaţia de a fi prizate de cititori venind din limbi şi culturi cât mai diferite. Nu de alta, dar iar e început de octombrie şi bocim, ritualic, că nava amiral a literaturii noastre a rămas şi anul acesta repetentă la premiul Nobel. 

Sursa imaginii, aici.

Finaliştii

În ciuda scandalului provocat de intervenţia supărată a lui N. Manolescu, ba chiar aş zice, stimulat de asemenea reacţii, concursul literar „Augustin Frăţilă” a ajuns în etapa finală. Juriul alcătuit din critici oficiali a anunţat lista scurtă a celor cinci romane din care noi, bloggerii-juraţi, urmează să alegem marele câştigător.

Iată candidaţii, selectaţi din cele 59 de lucrări înscrise:

 

1. „FEM” de Magda Cârneci, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2011

2. „Viaţa lui Kostas Venetis” de Octavian Soviany, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2011

3. „Emoţia” de Mirela Stănciulescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2011

4. „Matei Brunul” de Lucian Dan Teodorovici, Iaşi, Ed. Polirom, 2011

5. „Ploile amare” de Alexandru Vlad, Bistriţa, Ed. Charmides, 2011

Câştigătorul mult-râvnitului premiu va fi anunţat la data de 7 noiembrie. Până atunci nu-mi rămâne decât să citesc cărţile pe care nu le-am citit până acum şi să votez, desigur subiectiv şi fără niciun respect faţă de ierarhiile literare. Informaţii despre concurs de găsesc aici.

iPhone 5 şi ideea de progres

Cred că n-o să se facă gaură-n cer dacă pun şi eu o postare la modă, trendy şi în tendinţe (vorba unui autor român dispărut nu demult) pe o temă fierbinte a acestor zile, lansarea iPhone 5. Am şi un fel de justificare morală căci, amator de gadget-uri, mi-am luat iPhone din prima generaţie nu la multă vreme după ce a apărut pe piaţă. Îl am şi acum, merge foarte bine, nu-i vina lui că în unele zone reţeaua 3G e proastă. Cu riscul de a provoca zâmbete, dezvălui că am şi citit cărţi în format pdf pe micul display al telefonului cu pricina. Dar asta o spun numai pentru a arăta cât sunt de cult.

Au apărut de atunci şi alte aifoane, cel mai nou a fost dat la iveală ieri. Este – dacă e să te iei după prezentări, chiar după cele mai puţin entuziaste – o mică bijuterie. E cu juma’ de inci mai mare ca precedentul (să nu te chiorăşti privind la el), e cu 18% mai subţire, ca pentru oamenii aşijderea, are – ţineţi-vă bine – procesor A6, mai tare decât iPad-ul, dar ce nu mai are.

Toate bune şi frumoase, dar aparatul ăsta îşi are şi el (in)dependenţa lui, trebuie alimentat sau sincronizat sau vrei să-l conectezi la alte dispozitive. Aici e buba. Noul iPhone are şi un nou tip de mufă, pe bază de conector Lighting, care, după cum ni se explică, e mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea veche. Ce contează că toate celelalte angarale ale utilizatorului, de la automobilul unde îi place să-şi conecteze iPhone-ul la sistemul audio până la cine ştie ce docking station au mufe din acelea vechi cu 30 de pini? Nu-i nimic, ni se va spune, are Apple grijă, au scos adaptoare (deşi gurile rele şoptesc că ele nu asigură o compatibilitate totală).

Aşadar, de-ar fi să mă procopsesc cu un iPhone din astea noi, ar trebui să-mi iau încă un adaptor. Unde merge mia, merge şi suta, nu? Ca şi cum casa mea n-ar fi de pe acum un adevărat muzeu al adaptoarelor. Adaptor pentru aia, adaptor pentru ailaltă, cred că la ora actuală nu-i gospodărie să n-aibă 10-20 de adaptoare, asta ca să folosesc cifre conservatoare. Iar toate aceste dispozitive sunt diferite între ele şi de neînlocuit. Tremuri de groază că ai putea să pierzi sau să ţi se strice adaptorul de la aparatul de fotografiat sau de la camera video, de la laptop sau de la routerul wireless, de la încărcătorul ţigării electronice sau de la aparatul de bărbierit. Un dezastru la fel de mare nu poate provoca decât dispariţia unei telecomenzi, un alt obiect prezent în casa noastră în infinit de multe variante. Nu de alta, dar rămâi cu buzele umflate şi pas’ de mai foloseşte obiectul respectiv principal până nu înlocuieşti dispozitivul cu un altul la fel. 

Cam aici băteam cu progresul din titlu. Am uneori senzaţia că fiecare lansare de produs nou ne scufundă şi mai adânc într-un ghetou din care nu ştiu cum se poate ieşi. Cum ar fi o lume în care să existe unul, hai două sau trei adaptoare mari şi late? Probabil mi se va aplica pe dată diagnosticul de incompetenţă tehnică, dacă cel de reacţionar nu mi-a fost deja pus. Până una, alta, rămân la iPhone 1. şi da, îmi plac gadget-urile, să se consemneze şi asta.

Cum mi-am petrecut vacanţa de vară

... e titlul unui roman de T. O. Bobe despre care am scris mai demult aici. Uitându-mă şi eu din timp în timp, ca tot bloggerul animat de mici şi nevinovate vanităţi, pe statisticile de trafic ale site-ului, am observat că postarea respectivă e de multă vreme pe primul loc, cu aproape 1000 de accesări. Ce să fie, ce să fie? De ce o fi atrasă lumea de textul respectiv? Să fie cartea lui Bobe un magnet irezistibil pentru navigatorii pe internet, într-o asemenea măsură că aceştia vor să citească până şi ce au scris alţii despre ea?

Să fim serioşi. Nu că ar fi o carte rea, ba chiar e bunicică. A făcut de altfel ceva valuri în momentul apariţiei, dar de aici şi până la a justifica un asemenea interes din partea internauţilor e cale lungă. O aplecare mai atentă asupra statisticilor ne arată două lucruri. Mai întâi, există o perioadă a anului (începutul lunii septembrie) în care accesările postării cu pricina sunt foarte frecvente, oricum mult mai dese decât în ale momente. Aşa s-a întâmplat şi anul trecut pe vremea asta; ţin minte că lumea accesa textul într-o veselie. A doua observaţie ţine de situarea geografică a celor care citesc postarea. În imensa lor majoritate aceștia sunt din Republica Moldova. Să-i fi lovit pe cei din ţara vecină pasiunea pentru proza română contemporană, iar accesele acestei pasiuni să se manifeste ciclic, la început fiecărei toamne?

Abia acum mi-a picat fisa, e drept că şi după ce am văzut ce căutări pe Google îmi aduseseră pe blog mulţi cititori. În Republica Moldova tocmai a început şcoala, iar elevilor li se dă ca temă în prima săptămână exact compunerea pe care – chipurile – o scrie Luca, puştiul din romanul lui T. O. Bobe. Iar elevul moldovean nu se deosebeşte probabil de cel român şi nu stă mult pe gânduri când e să copieze o temă de pe internet, mai ales că experienţele de vacanţă ale altora sunt mereu mai interesante decât cele proprii. Sau, mai ştii, o fi o dorinţă de vicarious experience, vorba englezului. Desigur, cei care intră la mine pe blog căutând material pentru compunerea cu pricina au parte de o dezamăgire. Nu mă îndoiesc că se consolează repede, căci există destule site-uri specializate care oferă referate şi compuneri de-a gata. Nu-mi rămâne decât să aştept începerea şcolii în România, care îmi va aduce şi ea un vârf de trafic. Drept e că unul mai modest, ca Omu faţă de Moldoveanu, pentru că mi se pare că la noi moda cu compunerile pe tema vacanţei a intrat într-o oarecare desuetudine. 

Un nou premiu literar

Vara e pe sfârşite, cu concedii şi dezamăgiri politice, agricole sau de altă natură, şi e vremea să ne gândim şi la evenimente culturale. Unul din acestea e recent anunţatul premiu literar „Augustin Frăţilă”, acordat de asociaţia Casa de Cultură, cu sponsori şi tot tacâmul, pentru cel mai bun roman autohton al anului precedent. Răsplata câştigătorului acestui premiu (10.000 de euro) e de invidiat, cel puţin în condiţiile vitrege de la noi.

Procesul de selectare a câştigătorului are două etape. În prima dintre ele, care se încheie pe 8 noiembrie, un juriu alcătuit din critici literari (vezi aici) nominalizează cinci titluri. După aceasta intră în acţiune un juriu alcătuit din bloggeri care acordă un număr de puncte de la 1 la 5 fiecăruia din cele cinci romane nominalizate. Autorul titlului care obţine punctajul maxim câştigă premiul.

Am fost invitat să fac parte şi eu din al doilea juriu, alături de alţi colegi din blogosferă (vezi aici, pentru o listă aflată în curs de actualizare).

Am acceptat invitaţia de a face parte din juriul bloggerilor pentru că am crezut că e bine ca hotărârile juriului alcătuit din VIP-uri ale lumii literare şi mediatice să aibă parte de cenzura societăţii civile virtuale, atâta cât e ea şi cât se poate manifesta la noi. Am scris în ultimii cinci ani despre numeroase romane româneşti recente, aşa că sunt oarecum familiarizat cu peisajul. Am descoperit cărţi de toată mâna, bune şi proaste, cuminţi şi obraznice, debuturi şi reveniri ale unor autori consacraţi. Premiul literar „Augustin Frăţilă” e unul consistent, cel puţin în raport cu câştigurile imensei majorităţi a scriitorilor autohtoni, şi m-aş bucura ca el să fie acordat unei creaţii cu adevărat meritorii.    

Augustin Frăţilă (1953-2010) a fost poet, muzician şi activist cultural, personalitate inegală, cu defecte pe măsura calităţilor, însă interesantă şi surprinzătoare. Câteva informaţii aici.

Cine strică piaţa cărţii din România?

Observ că în ultima vreme mahării din domeniul editorial manifestă o vioiciune deosebită. Dumnealor dau interviuri şi explică onoratului public (ne)cititor ce strategii au, cum e cu starea tipăriturilor, ce se vinde şi ce nu. Am avut ocazia să scriu nu demult despre opiniile (de tot râsul, dacă n-ar fi cam de plâns) ale lui Dan Vidraşcu, directorul Editurii Litera (vezi aici). Astăzi, din un fragment din gândirea (?) unui mare ştab editorial, Mario Demezzo, fost membru în varii comitete şi comiţii, absolvent al Universităţii Constantin Brâncuşi din Tg. Jiu, după cum reiese din profilul acestei personalităţi postat pe LinkedIn. Domnul acesta a fost recent ales preşedinte al Uniunii Editorilor din România, post de la înălţimea căruia acordă, desigur, un interviu.

Constatând, apocaliptic desigur, căci suntem în 2012, domnul în cauză afirmă:

Piaţa de carte în România s-a degradat din două cauze: externe şi interne. Cauzele externe au a face pentru o perioadă scurtă şi cu criza financiară, dar asta s-a văzut clar în vânzările noastre atunci când au fost reduceri salariale şi când au fost suspendaţi acei 100 de euro pe care profesorii îi aveau alocaţi pentru cărţi. Criza, însă, nu este o cauză atât de mare pentru că editurile sunt destul de flexibile şi s-au pliat repede şi adaptat la noile condiţii. Cred că cel mai mare rău este probabil cartea cu ziarul. Cartea cu ziarul a cauzat un rău imens cărţii în România. A fost o inflație de titluri la preturi foarte mici, fără ca oamenii sa se uite la calitatea cârtii. Au fost in general cărţi foarte ieftine, ieșite din drepturi, traduse şi redactate foarte prost, tipărite in condiții proaste, de asemenea, pe o hârtie care se macină singura in biblioteca in câţiva ani. Cel mai grav aspect al cărţii cu ziarul a fost felul in care a lucrat asupra psihicului oamenilor. I-a învăţat pe cititori sau pe oameni în general cu preturi foarte mici şi atunci când o editura vine cu o carte nouă, în care a făcut o investiție mai mare, oamenii nu mai plătesc prețul corect al cărţii. Ei așteaptă sa ajungă 10 lei sau 7 lei cartea şi atunci o cumpără. Este un cerc vicios în care aproape toate editurile au intrat şi din care nu mai pot ieşi. Acesta este motivul pentru care la târguri veți vedea nemeritat de multe cărţi la 10 lei. Problema este ca mergând în continuare pe această politică, editurile se afundă şi mai tare într-o greșeala pe care tot ele au generat-o.

Tare, nu? Bine că a pus în fine cineva punctul pe i şi a înfierat – deşi poate nu suficient de viguros – cauzele care pun pe butuci piaţa de carte de la noi. Un domeniu în care, dacă ar fi să ne luăm după onoratul preşedinte, concurenţa ar fi de-a dreptul malignă. Nu contestă nimeni că printre ediţiile ieftine scoase cu publicaţii de largă circulaţie se strecoară destule producţii situate binişor sub standardele minime editoriale sau filologice, dar a emite asemenea acuzaţii globale e o dovadă de... mai bine nu zic. În plus, nici măcar n-aş fi aşa de sigur că respectivele cărţi ieftine se adresează aceluiaşi grup de cititori (elitişti sau snobi, să le spunem cum ne place mai mult) care oricum nu le-ar cumpăra şi care, aflaţi la strâmtoare financiară, ar strânge din dinţi şi tot şi le-ar lua la un moment dat pe cele scumpe. Dar la urma urmei e şi Mario Demezzo un ins care vinde o marfă şi care încearcă, cum poate, s-o dea cât mai scump.

Cei care vor să guste şi alte fructe ale înţelepciunii domnului de mai sus pot citi aici. 

Ce cărţi cumpără „românii”?

Mi-a atras atenţia deunăzi o postare pe Facebook a lui Bogdan Suceavă, care făcea trimitere la un interviu cu o persoană numită Dan Vidraşcu, zisă director al Editurii Litera. Trec iute peste prima parte a titlului dat materialului, de o inepţie obişnuită în presa noastră (Ce cărţi cumpără românii?). Ideea este, desigur, că lumea nu cumpără cărţi, că nu citeşte (nu ştiu care e ordinea cauzală corectă), că vânzările de carte au scăzut cu 40% faţă de 2007, în fine, e prăpăd, nimic nou sub soare, ştim de altfel că urmează apocalipsa.

Să vedem ce informaţii ne oferă domnul director. Lumea nu cumpără cărţi pentru că – vezi Doamne – n-are de unde, că au dispărut librăriile, iar volumele apar mai mult prin hipermarketuri. Să vină aşadar repejor nişte retaileri mari şi să le (re)înfiinţeze, ia să vedeţi ce s-ar bate concetăţenii noştri pe ele, mai ceva decât pe fraţii Petreuş la pungă în vremea comunismului. De expansiunea fără precedent (drept e că la alţii) a cărţilor electronice, pentru care n-ai nevoie de librării fizice, dom’ director n-a auzit.

Ei, dar noroc că managerii editurilor luptă vitejeşte cu criza. Aici cine e mai bun la marketing face diferenţa. Mai întâi, nu ajunge să pui pe copertă tot felul de peltele cu elogii, ca să atragi cumpărătorii ca musca la rahat. Tre’ să ai strategie, nu glumă („dacă doar scrie Pulitzer pe ea, nu se întâmplă absolut nimic, trebuie să trâmbiţezi că este premiată şi doar după aceea simţi în vânzări ceva”). Noroc că autorii nu sunt nemuritori, iar ca editor poţi profita când mai dă câte unul ortul popii:

Vânzările de carte cresc şi atunci când autorul moare. „Dar durează foarte puţin. Dar trebuie să fii foarte foarte prompt şi dacă ai un canal de distribuţie diferit decât cel clasic, librăriile, care e foarte greoi, ci unul mai degrabă rapid, cum ar fi chioşcul de presă. Acolo mai ales simţi impactul, pentru că trebuie să ieşi pe piaţă la câteva zile şi efectul durează nu mai mult de o săptămână”, a mai spus directorul editurii Litera.

Se mai discută şi chestiunea tirajelor. Directorul glăsuieşte aşa: tirajele au scăzut în ultimii ani cu o treime, în special pentru beletristică, şi au ajuns la circa 2.000 de exemplare. La un moment dat [...] s-a oprit scăderea, pentru că nu mai merită să scoţi o carte, dacă nu are tiraj de minim 2.000 de exemplare. Nu zău! Oare ştie nenea ăsta câţi autori buni sunt publicaţi la edituri onorabile în tiraje de 500, ba chiar şi de 300 de exemplare? Desigur, la asemenea cifre autorul nu poate spera să vadă vreun ban şi primeşte în cel mai bun caz câteva exemplare gratuite, din curtoazie, iar profitul editurii e probabil şi el infim, dacă este. Dar asemenea cazuri există şi nu sunt probabil deloc rare, păcat că intervievatul e picat de pe Marte sau nu vrea să ne zică.

Amatorii de delicii găsesc şi alte aserţiuni savuroase în interviul respectiv, dar ar fi păcat să le stric eu plăcerea povestind ce şi cum. Pentru curioşii înzestraţi cu o anume doză de masochism, textul interviului se găseşte aici.

Anton Marin, un romancier prea puţin cunoscut

S-a stins din viaţă, prematur şi după o suferinţă nedreaptă, Anton Marin (1960-2012), un romancier extrem de înzestrat. A fost din păcate prea puţin cunoscut cititorilor, editorii au fost zgârciţi cu el, iar critica l-a ignorat cu desăvârşire. În cei aproape cinci ani de existenţă a acestui blog am avut ocazia să scriu despre mai multe din cărţile acestui autor:

Povestea unui om şi a gândacului său

Eu, gândacul

Corăbii de fum, corăbii de lumină (aici, aici şi aici)

A mai publicat un roman intitulat Ce nu arde, putrezeşte şi a lăsat cel puţin alte două romane în manuscris (Fericitul Titus, Călătoriile lui Pamfilie).

Am preluat şi un text consacrat greutăţilor de care se loveşte scriitorul român (aici).

Mai mare poate decât pierderea suferită de rudele şi prietenii dispărutului este cea a literaturii noastre. Lumea literară de la noi a fost (a câta oară?) incapabilă să preţuiască o personalitate al cărei talent n-a fost egalat decât poate de discreţia şi buna-cuviinţă cu care s-a manifestat. Un link la blogul celui dispărut poate fi găsit aici. 

Distrugerea şi deteriorarea cărţilor vor fi pedepsite prin lege

Până la urmă trebuia să le vină şi ideea asta, era în firea lucrurilor. După ce a reglementat forma castraveţilor şi dimensiunile ouălor, Uniunea Europeană a trecut şi la chestii pentru oamenii mai subţiri, iubitori de cultură. Să n-o mai lungesc: diriguitorii europeni propun implementarea în statele membre a unei legislaţii care să pedepsească distrugerea şi deteriorarea cărţilor. Foarte frumos, vor sări mulţi din cei care ţin bloguri zise bibliofile şi care nu mai prididesc să scrie despre ultimele apariţii editoriale, despre ce autografe a mai dat nu ştiu care autor sau publică poze kitschoide cu cărţi folosite pe post de tot felul de alte obiecte. Care va să zică, în sfârşit o măsură care să-i arză pe vandalii care necinstesc cartea-frumoasă-cinste-cui-a-scris-o, să înveţe mocofanii să preţuiască cititul şi obiectele sale şi să nu le (mai) necinstească.

Proiectul noii directive europene prevede pedepse usturătoare pentru cei care „deteriorează, distrug, păstrează în condiţii necorespunzătoare sau de natură a facilita deteriorarea sau distrugerea cărţilor şi altor tipărituri”, sancţionând şi tentativele sau complicităţile la aceste fapte. Se prevăd amenzi substanţiale, iar în cazurile grave (deteriorări sau distrugeri în masă sau în locuri publice), condamnări penale. Recidivele sunt şi ele drastic înfierate. Mai mult, se are în vedere sancţionarea părinţilor ai căror copii se fac vinovaţi de maltratarea cărţilor. Dacă puştiul tău e prins că-i face ochelari lui Eminescu pe cartea de română sau – ferească Dumnezeu – rupe o foaie din cartea de chimie ca să-si facă din ea avion, te poţi pomeni amendat. O să devenim o naţiune de bibliofili. Zic asta pentru că n-am nici o umbră de îndoială că puterea politică de la noi (care a rezolvat toate celelalte probleme arzătoare ale ţării) va vota de îndată această propunere legislativă.

Sarsailă se ascunde şi de această dată în detalii. Noile reglementări nu definesc nicăieri concepte precum „carte” sau „tipăritură” – potrivit lor, distrugerea unui pliant publicitar de la Bricostore şi mutilarea unui exemplar din Biblia de la Bucureşti sunt fapte de o gravitate similară, iar vinovatul nu poate decât să spere că instanţa nu-i va aplica pedeapsa maximă posibilă. Nu sunt definite clar nici conceptele de „distrugere” sau „deteriorare”, pentru care te poţi trezi la răcoare pe termen de până la 3 ani. E încadrabil aici urâtul obicei de a face urechi de măgar la pagini sau de a le îndoi pe post de semn de carte sau intră la socoteală doar smulgerea copertelor sau confecţionarea de cornete pentru seminţe din foile volumului? Cam multe semne de întrebare pentru o lege care urmează să taie în carne vie.

În fine, cum rămâne cu dreptul de proprietate? Înţeleg să fie protejate exemplarele preţioase, care fac parte din patrimoniul naţional şi care să fie trecute într-un registru special, dar de ce să se aplice asemenea prevederi şi unor ediţii comerciale fără o valoare deosebită? La urma urmei, dacă cumpăr o carte ea devine proprietatea mea şi, chiar dacă gestul de a o distruge nu e lăudabil, mi se pare inadmisibil ca statul să te pedepsească pentru el. Dar e mai uşor să sancţionezi de-a valma decât să te preocupe cu adevărat educaţia cetăţenilor. Subiectul e sensibil şi sunt convins că va provoca dezbateri încinse. Deocamdată să ne aplecăm cu atenţie asupra textului noii directive europene şi să vedem ce ni se pregăteşte. Îl găsim pe site-ul oficial al Uniunii Europene unde, spre bucuria celor certaţi cu limbile străine, a fost tradus şi în româneşte. Citiţi aici şi vă cruciţi.

PS A fost o glumă de 1 aprilie. Deocamdată. 

© Picture credits http://www.flickr.com/photos/wentzelepsy/4368668388/

Ţară de mâna a treia

Postez rareori texte cu caracter politic explicit, dar asta nu înseamnă că fac vreun secret din opiniile mele. Firile sensibile sunt invitate să apese pe acele butoane ale browserului care îi duc la pagini cu caracter tranchilizant mai pronunţat.

Cu începere de azi, odată cu trecerea prin Parlament a proiectului de lege privind „comasarea” alegerilor locale şi parlamentare din 2012, România a devenit o ţară de mâna a treia. A avut loc un abuz greu de imaginat într-un stat civilizat şi democratic, prelungindu-se cu şase luni, fără vreo motivare legală, mandatele reprezentanţilor puterii locale. Acest fapt creează premisele unor noi abuzuri: vor putea fi oricând prelungite din condei, că doar există acum precedentul, mandatele parlamentarilor sau cel al preşedintelui. Nici nu mai e cazul să intrăm în subtilităţi şi să spunem că amestecarea alegerilor locale cu cele parlamentare face imposibilă o dezbatere serioasă şi lucidă a problemelor. Campania electorală se va transforma într-o bulibăşeală mai mare decât de obicei, temele se vor amesteca până la diluare şi până nu va mai pricepe nimeni nimic.

Puterea a explicat iniţial că prin comasare se face economie (una derizorie, faţă de cât fură proponenţii), sfârşind prin a declara, prin însăşi guriţa preşedintelui partidului de guvernământ, că se impune ţinerea unui singur rând de alegeri pentru că e criză şi trebuie evitat să se piardă vremea cu dezbateri. Finalmente – asta n-au mai spus-o – e mult mai ieftin şi mai eficient să dai pomana electorală o singură dată.

Dacă de la actuala putere mafiotă nu se putea aştepta nimeni la altceva, cei care au avut aşteptări de la societatea civilă sau de la opoziţie se pot simţi, pe drept cuvânt, dezamăgiți. Societatea civilă (cu modeste excepţii) doarme-n bocanci, iar intelighenţia, nu-i aşa, îşi scrie marile opere şi n-are vreme de proteste împotriva unor asemenea mofturi. Parcă aşa procedau şi în comunism şi după aia au înghiţit cu noduri ce le-a spus Herta Müller. În fine, opoziţia, care anunţa gesturi radicale, a depus o firavă moţiune de cenzură care a căzut, previzibil, cu brio. Dar deh, la aşa o calitate a electoratului, aşa opoziţie. Sau dumnealor speră că au să aibă succes cu contestaţia de la Curtea Constituţională? Mă umflă râsul.

ţară de mana a treia. Ne place sau nu, asta e imaginea pregnantă a României de azi, iar vina nu e decât a cetăţenilor ei, dacă admitem că are aşa ceva. 

SEX READER

Puţine ocazii sunt mai prielnice gesturilor ireverenţioase decât sărbătorile oficiale. Mări, se vorbiră/Ei se sfătuiră, e drept că în trei şi nu în doi, ca în baladă, să lanseze taman de 1 Decembrie blogul Sex Reader. E vorba de voroncas, k. şi cu mine. Iată ce spun autorii despre noua construcţie:

Antologie cu stil despre sex. Decupaje din studii teoretice, literatură și noapte. Imbinăm utilul cu plăcutul sau pe dos.

E greu să găseşti momente mai plăcute decât cele ale autoreclamei. Aşadar, lume, lume, poftiţi pe noul blog, citiţi-l, răsfoiţi-l, conspectaţi-l, după plac. Suntem şi pe Facebook, la distanţă de numai un click.

La moartea lui Alex Leo Şerban

Am citit şi eu despre moartea, în floarea vârstei, a lui Alex Leo şerban. Nu ne-am cunoscut altfel decât se cunosc două pseudonime pe internet, în cazul de faţă als şi Micawber. Scria uneori comentarii la postările de pe blogul acesta şi alteori ne întâlneam comentând pe varii bloguri. Nu cred să fi căzut vreodată de acord cu el pe vreo temă, nu-mi amintesc să fi gustat/stimat/apreciat aceleaşi lucruri. Ne-am ciocnit nu odată destul de violent, în fine, în limitele unei minime aparenţe de civilizaţie blogosferică, deşi nu de puţine ori am avut senzaţia că loveşte sub centură. Dar un om pe care nu-l preţuieşti n-are cum să te supere, nu? Ne-am contrat, ne-am ironizat, nu l-am cruţat, nu m-a iertat. Probabil dacă ne-am fi întâlnit faţă în faţă n-am fi avut ce să ne spunem. L-am văzut de vreo două ori la televizor, i-am citit câteva articole, i-am citit o carte. Dacă reuşeai să faci abstracţie de cine le scrie, nu-s rele, îmi ziceam, deşi nu-s cinefil şi n-am nicio pricepere în domeniu. Oricum l-ai fi privit (iar eu nu pot fi suspectat că l-am simpatizat), n-aveai cum să nu-i recunoşti bogăţia lecturilor, inteligenţa şi fineţea observaţiilor, chiar dacă cel puţin pe internet mima un stil adolescentin-messengeristic care îl făcea caraghios.  

Simpatizat de unii, antipatizat de alţii, Alex Leo şerban a fost o apariţie în lipsa căreia ecosistemul nostru cultural şi, în particular, blogosfera, vor fi chiar mai sărace şi mai conformiste decât sunt. Sper ca familia şi prietenii celui dispărut să treacă cât mai uşor pentru acest moment greu pentru ei, pentru că nu vor reuşi oricum să-l depăşească complet niciodată.

România literară şi-a încetat apariţia

Lucrurile o luaseră demult în direcţia asta, iar acum inevitabilul s-a produs. În urmă cu doar câteva zile s-a anunţat că ziarul Gândul nu mai apare în formă tipărită. În zona culturală, persoane avizate atrăgeau atenţia de ceva vreme, cel mai recent aici, că „publicaţiile literare [...] devin un articol desuet“ (Horia Gârbea) sau că numărul cititorilor unei postări de pe un blog mai răsărit îl depăşeşte pe cel al unui articol de revistă tradiţională. în cercurile de cunoscători se vorbea de multă vreme că Fundaţia Anonimul nu va mai sponsoriza, de la data de întâi, revista România literară, nemaiputând susţine pierderile imense ale publicaţiei. E vorba de ediţia tipărită, care îşi încetează astfel apariţia. Se discută încă dacă va continua apariţia versiunii online. Bineînţeles, persoanele care îi antipatizează pe mogulii răi (Patriciu, Voiculescu, Vântu), dar n-au nimic contra mogulilor buni (fraţii Păunescu) vor putea exclama, îndurerate, vai!, pentru a câta oară: ruşine, Dinu Patriciu! E notoriu faptul că Mecena din spatele României literare sau al Dilemei vechi e odiosul magnat al petrolului.

În fine, că a fost pentru unii mumă, pentru alţii mult mai puţin, România literară apare (apărea, mai exact) din 1968 şi a fost, cu bune şi rele, o instituţie în sine, ba chiar o instanţă de consacrare/consfinţire a valorilor autohtone. Pentru criticii tineri, trecerea la formatul online (dacă aşa se va întâmpla) nu va aduce mari schimbări, căci oamenii sunt oricum deprinşi cu calculatorul. Mai greu le va fi celor din generaţiile mai vârstnice, care intră în panică atunci când e vorba de un banal email. Dispariţia revistei ar putea reprezenta şi momentul pensionării acestor dinozauri indivizi. Ca să revin la tema postării, se pare că redacţia a decis să restituie contravaloarea abonamentelor care nu vor putea fi onorate din cauza desfiinţării revistei. Pentru detalii şi alte anunţuri importante, citiţi aici.
UPDATE: Cititorii atenţi şi-au dat desigur seama că e vorba de o păcăleală de 1 aprilie. Atenţi au ba, unii trebuie să fost încântaţi, alţii, oripilaţi, alţii, sâcâiţi, unii, indignaţi, unii, satisfăcuţi şi - sper - majoritatea - indiferenţi, nu de alta, dar lucrurile rele li se întâmplă numai altora.

2010 în superlative maniheiste (bune şi rele)

Am aşteptat să se mai stingă zelul festivist de sfârşit de an, cu cortegiul lui de bilanţuri, angajamente apoase sau New Year resolutions şi tot felul de locuri comune care ne umplu existenţa măcinată de horror vacui. A venit momentul să dau şi eu la iveală (sună aproape sadovenian, nu?) nişte liste, nu negre şi nici albe. E vorba de cărţile care mi-au plăcut, dar şi de cele care nu mi-au plăcut din ce am citit în recent-încheiatul 2010. Să vedem despre ce e vorba, cu observaţia că nu toate cărţile au apărut anul trecut. Oricum, s-au publicat în ultimii ani. Linkurile trimit la postările de pe blog.
       Cele mai bune

• Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala)
• Mircea Horia Simionescu - Nesfârşitele primejdii
• Serghei Dovlatov - Compromisul
• Mario Livio - Ecuaţia care n-a putut fi rezolvată
• Neagu Djuvara - Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti
• Neagu Djuvara - Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 - 1991)
• Ana Selejan - Literatura în totalitarism 1949 - 1951 (Întemeietori şi capodopere)
• Lucian Boia - „Germanofilii“ - Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial Lucian Boia - Napoleon III cel neiubit
• Alexandra Tomiţă - O istorie „glorioasă” (Dosarul protocronismului românesc)
• Marta Petreu - Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian
• Răzvan Rădulescu - Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane
• Anton Marin - Eu, gândacul
• Sorin Adam Matei - Boierii minţii - Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor
• Aleksandr Soljeniţin - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
• Ludmila Uliţkaia - Cei dintâi şi cei de pe urmă
• Eugen Negrici - Iluziile literaturii române
• Vladimir Sorokin - Kremlinul de zahăr
• Brigitte Hamann - Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth

 
      Cele mai proaste

• Cornel Ungureanu - Istoria secretă a literaturii române
• Haruki Murakami - Elefantul a dispărut
• Andreï Makine - Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice
• Corina Sabău - Blocul 29, apartamentul 1
• G. Gruiţă - Moda lingvistică 2007
• Silviu Brucan - Generaţia irosită (Memorii)
• Mitoş Micleuşanu - Kasa Poporului
• Cecilia Ştefănescu - Legături bolnăvicioase
• Adela Greceanu - Mireasa cu şosete roşii
• Ion Vianu - Necredinciosul
• Radu Ţuculescu - Stalin, cu sapa-nainte
• Petru Popescu - Supleantul
• Ioan Groşan - Un om din Est
• Azar Nafisi - Citind Lolita în Teheran
• Gabriel Ciotoran - Oraşul Bucureşti între 1 septembrie 1939 şi 30 decembrie 1947
• Nora Iuga - Hai să furăm pepeni
• Agnès Desarthe - Mănâncă-mă
• Mihai Zamfir - Educaţie târzie
• Carla Motrogan - Jurnal de sociolog
• Gonçalo M. Tavares - Ierusalim
• Daniel Mafteiu - Mic tratat de management culinar
• J. M. G. Le Clézio - Diego & Frida
• Nicolae Breban - Orfeu în infern
• Graziella Doicescu - Captivantul Bucureşti interbelic
• Pavel Şuşară - Urmuz (E vremea rozelor ce mor)
• Cătălin Ciobotari - Şşşt! Generalul visează...
• Ara Şeptilici - Dublul, un roman
• Dan Sociu - Urbancolia
• Ioana Pârvulescu - În Ţara Miticilor (De şapte ori Caragiale)
• Dan Lungu - Proză cu amănuntul
• Călin Torsan - Recycle BUN

 Cam astea sunt extremele. Restul de cărţi (până pe la 100) sunt cărţi bunicele. Pentru 2011 nu-mi propun nimic, am să citesc ca şi până acum. Adică pe apucate. Nu am plan de colectare de maculatură lectură. Las pe seama altora asemenea îndeletniciri plicticoase.

Nominalizările mele pentru premiile Blog de blog 2010

1. Marele premiu - Pentru că-mi place
Blogul meu, desigur. Glumesc, am luat deja un premiu pentru 2009 şi cred că-mi ajunge. Aşadar:
NeneaLars.com 
2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie)
LITTERATUR co. AZ
Marin Anton - Blog de scriitor
3. Blogul cu cel mai mult umor
debaraua lu' niku
4. Cel mai bun cititor/comentator
Traducător de carte
5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei
Unknown Bucharest
6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic
PoliTichii de mărgăritar
7. Cel mai informat blogger
Transildania
8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
Blogăreală cu vrăjeală
9. Cel mai bun blog al unui ziarist
Realitatea mea - Adriana Duţulescu
10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri
Moş Călifar
11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică)
Bucureştii vechi şi noi
12. Cel mai bun blog de sport - nu am propuneri
13. Cel mai bun blog de muzică
Muzică clasică etc.
14. Cel mai combativ blog
Miliţia spirituală
15. Cel mai activ blogger
Contele de Saint Germain
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri
Moshe & Mordechai blog
17. Blogul pasiunii
Manifestul studentului de la biblioteconomie
18. Premiul de popularitate
Around the world

După cum se vede, majoritatea propunerilor au în vedere bloguri mai puţin cunoscute. Un pic de aer proaspăt în blogosfera consacrată nu strică.

Poşta, cărţile şi americanii

C.N. Poşta Română S.A. anunţă reinstalarea restricţiei a trimiterilor poştale cu destinaţia SUA

Bucureşti, 15 decembrie 2010 – Începând cu data de 15.12.2010 se revine la restricţia privind acceptarea la prezentare a trimiterilor poştale (poşta de scrisori şi colete poştale PRIORITARE şi NEPRIORITARE sau E.M.S.) cu destinaţia S.U.A. având o greutate egală sau mai mare de 453 de grame şi este menţinută până la o dată neprecizată care urmează a fi comunicată ulterior.

Aşa arată comunicatul postat pe site-ul Poştei Române acum vreo trei săptămâni. E o prelungire a aceloraşi restricţii, introduse pe 18 noiembrie 2010, şi la care nu se renunţase vreo clipă, dar în fine. Ei şi ce, vor zice mulţi dintre noi, că doar nu ne interesează să trimitem pachete în America, ci doar să primim, că nu degeaba i-am aşteptat pe americani cu zecile de ani (a se vedea aici un articol din presă privind restricţia iniţială, însoţit de comentariile deştepte ale unor compatrioţi). Şi la urma urmei, au să se descurce americanii şi fără să le mai trimitem noi cârnaţi, brânză sau tobă, că tot riscam să le respingă Departamentul Agriculturii şi nu mai ajungeau la destinatar. În plus, după toată tevatura cu pachetele acelea suspecte trimise de prin Yemen sau din cine ştie ce cotlon adăpostitor de terorişti, e bine să fim vigilenţi, toa'şi, că nu se ştie unde pândeşte duşmanul global.

Pe cine supară decizia asta? Probabil că numărul nemulţumiţilor e infim, raportat la cel al indiferenţilor. Eu cunosc un cuplu de oameni în vârstă, cu o fiică stabilită de mulţi ani pe la New York şi care îi trimiteau acesteia, din când în când, câte un cadou naiv. De pildă, când fata şi-a luat casă i-au trimis părinţii nişte carpete şi perdele. Deh, oameni naivi şi învechiţi în concepţii. De parcă n-ar fi plină America de aşa ceva. Bine le-a făcut că le-a tăiat macaroana, ia să se termine cu coletele astea subversive.

Destul de supăraţi au fost şi o serie de inşi, români la bază şi cititori în limba română, cărora rudele şi prietenii le mai trimiteau cărţi sau reviste din patria-mumă. Gata şi cu asta, cel puţin în cea mai mare parte, căci multe tipărituri depăşesc, dacă adaugi si plicul, greutatea de una livră (453 g). Ia mai puneţi mâna şi citiţi pe internet sau luaţi-vă ebook-uri, că ne-am globalizat, ce atâtea cărţi. Că în mediul virtual cărţile româneşti, mai ales cele mai recente apariţii, sunt extrem de slab reprezentate nu mai contează.

Nu caut vinovaţi. E posibil ca aceştia să se afle în tabăra americană, nu de alta, dar n-avem noi monopolul prostiei, am lăsat destulă şi pentru alţii. Desigur, ştiind cum merg instituţiile noastre, bănuiala cade în primul rând asupra Poştei Române. Să vedem. Partea caraghioasă e că trimiterile poştale cu pricina trec de regulă prin vama românească, unde un individ ţanţos şi cu stema ţării-n piept veghează cu vigilenţă ca în colete să nu se strecoare obiecte ilicite. A interzice expedierea pachetelor echivalează cu a recunoaşte că vama e o instituţie inutilă, cel puţin în relaţiile cu SUA. Până una, alta, se vor citi ceva mai puţine cărţi româneşti în America, dar - nu-i aşa - nicio pierdere. Vorba unul clişeu al zilelor noastre: şi care-i problema?