Otilia Cazimir – Bădiţa Stalin

Apărută în volum în 1950, după publicarea în numărul 11 din 1949 al Vieții românești, povestirea Bădiţa Stalin reprezintă prima colaborare a Otiliei Cazimir cu recent înființata Editură a tineretului. Succesivele epurări ale fondului de carte au lăsat şi în cazul acestui mic volum urme grele; din cele 50.000 de exemplare ale cărţii trebuie să fi supravieţuit foarte puţine, de vreme ce ea este de negăsit în biblioteci sau la anticariate. Este o situaţie oarecum nedreaptă, căci avem de a face cu o scriere importantă pentru istoria propagandei induse prin intermediul literaturii pentru copii a primilor ani ai regimului instaurat la 30 decembrie 1947. Fără a excela prin originalitatea temei sau acţiunii, Bădiţa Stalin este totuşi o mică capodoperă, căci concentrează în spațiul celor mai puțin de 20 de pagini ale sale un întreg arsenal de captare a bunăvoinței micilor cititori și canalizare a ei înspre cultul personalității dictatorului sovietic.

Ne este prezentat de la bun început protagonistul prozei. Are șapte ani, îl cheamă Țâcă (de fapt, Nicolae, ca pe taică-său) şi face parte din lunga galerie a copiilor orfani şi oropsiţi de soartă ilustrată generos în perioada 1948-1953 de eroii lui A. G. Vaida (Școlarul roșu, Micul patriot), Octav Pancu-Iaşi (Atunci, în februarie) sau ai Elenei Mătasă (Nodul pământului). Orfan de mamă din naștere, Țâcă își pierde și tatăl, întors cu sănătatea șubrezită dintr-un război la care „l-au mânat” boierii, pe care de altfel îi suduie până când își dă sufletul (tema vinovăției burghezo-moșierimii pentru purtarea războaielor este bine reprezentată în creația epocii — conflictele internaționale sunt translatate frecvent în zona mai familiară a conflictelor de clasă). Scena morţii tatălui este înfățișată în tușe sinistre („O muscă mare și verde a ieșit de nu știu unde și a venit bâzâind, ca trasă de ață, drept pe gura mortului”), iar înmormântarea, cu „popă”, prilejuiește accente anticlericale.

Rămas cu bunica („mama-bătrână e mititică și strâmbă de spate”), Țâcă e de fapt singur pe lume, căci aceasta e nu doar surdă și incapabilă de comunicare, în ciuda poveștilor pe care i le spune, ci și răuvoitoare. Soarta copilului se schimbă odată cu apariția, deus ex machina, a unui protector venit de la oraș (bădița Ștefan). Muncitor de la oraș, alături de alimentele pe care i le aduce, acesta îi oferă informații despre uzina la care lucrează și despre Uniunea Sovietică:

Bădiţa Ştefan lucrează la o fabrică mare, mai mare decât tot satul la un loc. Şi-n fabrica aceea sunt oameni mulţi, mai mulţi decât toţi oamenii din sat!
Şi-i mai spune bădiţa Ştefan şi alte minunăţii. Îi spune despre o ţară întinsă, mai întinsă decât toate împărăţiile din poveste, o ţară din spre Soare-Răsare, în care toată lumea e slobodă,munceşte şi cântă.

Naiv și deprins cu poveștile bunicii, Țâcă vrea să știe cine este conducătorul acelei țări minunate

— Şi cine-i împărat peste ţara aceea ? întreabă Ţâcă. Şi bădiţa Ştefan începe să râdă :

— Acolo nu mai simt împăraţi, măi băiete. Oamenii şi-au trimis împăraţii pe lumea cealaltă, şi toată ţara e a lor... Acolo, fiecare om care munceşte se cheamă că-i olecuţă de împărat. Înţelegi?

Ţâcă nu prea înţelegea cum vine asta.

— Da, da’ tot trebue să fie unu’ mai mare decât ceilalţi! Bădiţa Ştefan nu mai râde. Se uită la Ţâcă şi-i pune pe creştet mâna lui mare şi grea:

— Este, băiete.

— Şi cum îi zice ?

— Îi zice Stalin...

Ironia (poate involuntară) este că sovieticii își trimiseseră cu adevărat împăratul „pe lumea cealaltă”. Lăsând la o parte asemenea detalii, pe care receptorul prozei Otiliei Cazimir nu avea cum să le priceapă, este important de reținut că bădiţa Ştefan devine protectorul băiatului, ba chiar promite să îl adopte de îndată ce se va însura. În vederea începerii școlii, Ştefan îl înzestrează pe Țâcă cu îmbrăcăminte și rechizite, astfel ca micuțul să își poată face intrarea în lumea învățăturii. Premonitoriu, muncitorul uită acasă la protejatul său o carte despre Stalin, pe care viitorul școlar nu o poate încă descifra, dar care îl impresionează prin aspectul grafic. 

Marea scenă a povestirii, care cuprinde mesajul propagandistic esențial, se desfășoară în prima zi de școală. Terifiat de noutatea locului și de povestirile despre învățătorii răi și aspectul școlii, cu pereții plini de planșe cu „oameni jupuiți și spintecați de li se văd borheile, ca la porci, când îi cenătuiește”, pe care le propagă vărul Mihai, Țâcă este în pragul unei căderi nervoase. Se dovedește că lucrurile nu sunt chiar atât de rele, căci învățătorul nu este un „domn” care să-l „frigă” cu varga, ci o femeie prietenoasă. Dar — şi acesta este lucrul care îl liniștește pe copil și îi dă în cele din urmă încredere — pe perete este agățat portretul lui Stalin, sub egida căruia nu se poate întâmpla nimic rău: 

— Vrei să te duci acasă ? îl întrebă ea [învățătoarea], fără supărare. Dar Ţâcă nu-i mai poate răspunde. Pe deasupra capului ei, a zărit un chip cunoscut: un om îmbrăcat soldăţeşte, cu cizme scurte, lângă o poliţă plină cu cărţi. Şi omul acela are ochi atât de adânci şi de pătrunzători, încât Ţâcă simte cum îi vine inima la loc.

— Vrei să te duci acasă ? stăruie învăţătoarea, răbdătoare.

— Dacă-i dumnealui aici, nu mă mai duc! răspunde Ţâcă, cu ochii încă plini de lacrămi, dar cu căutătura dreaptă.

— Care dumnealui ? întrebă cu nedumerire învăţătoarea, cătând împrejur.

Când vorbea despre Stalin, bădiţa Ştefan îi zicea, scurt, pe nume. Dar el, un plod din fundul pădurii, cum să-i spună unui om ca acesta, ca să nu fie lipsit de cuviinţă?...

Deodată, ridicându-şi ochii albaştri şi adunându-şi răsufletul, Ţâcă răspunde răspicat, cu toată inima:

— Dumnealui... bădiţa Stalin !

Este un final care condensează efortul propagandistic depus de autoare de-a lungul întregului text, în care au fost introduse, pe rând, figura muncitorului Ștefan (simbol al ajutorării țărănimii de către clasa muncitoare), mitul minunatei mari țări de la Răsărit și, apoteotic, însăși figura Stalin, conducătorul acesteia și apărătorul celor oropsiți și înfricoșați. Se cuvine subliniată ingeniozitatea cu care Otilia Cazimir transpune concepte relativ abstracte și greu de priceput, astfel ca ele să poată fi asimilate de publicul-țintă alcătuit din școlari mici. Familiarul diminutiv „bădiță” din „bădița Stalin” îl apropie și îl umanizează pe generalisim, îl aduce la nivelul de înțelegere al copilului. Conducătorul sovietic este și el un fel de Ștefan, dar scara unei țări întregi. Procedeul, din familia litotei, este categoric ingenios. Dacă pentru Dan Deșliu planul cincinal era „tovarășul plan”, pentru Otilia Cazimir brutalul vojd de la Kremlin se transformă într-un prietenos „bădiță”. 

Volumul este ilustrat de Beca Rind.

Două cărticele de Otilia Cazimir (II)

Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini

Colaborarea Otiliei Cazimir cu Cartea rusă (seria Bucuria copiilor) continuă cu numărul al doilea al colecţiei, care cuprinde istorioara versificată Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini, apărută tot la sfârşitul anului 1947. E povestea — bogat şi colorat ilustrată tot de Th. Kiriacoff-Suruceanu) — a două fetiţe, una româncă, cealaltă rusoaică, care locuiesc în case alăturate undeva la ţară. Catinca (alintată Catincuţa) e fata lui badea Stan, iar Catiuşa, a lui moş Ivan. Ambele sunt model de hărnicie şi conştiinciozitate. Catincuţa „e vrednică la lucru ca la joc, / De dimineaţă n-o mai prinzi pe-un loc, / Că multe-s de făcut pe lângă casă / şi Catincuţa-i foc de inimoasă”), iar Catiuşa nu se lasă mai prejos („Cum o vezi, numai de-o şchioapă, / Coase, face şi mâncare, / Taie lemne, cară apă, — / Vrednică-i, ca una mare!”).

Istoria e simplă, înfăţişată ca o suită de tablouri ale unei construcţii scenice. Simetria e perfectă: ambele fetiţe păzesc animalele (Catinca, oi, Catiuşa, gâşte), ambele se ospătează cu produse amidonoase, după specificul etnic al fiecăreia (colăcei de grâu/cucoşei de aluat) şi alungă, prin eforturi conjugate, o vulpe agresoare. Până aici, relaţia dintre copile este mutual avantajoasă. Acest echilibru se rupe în momentul în care badea Stan, tatăl Catincăi, nu reuşeşte să urce dealul cu carul încărcat cu lemne (scena Greu la deal!). Este punctul în care intervine energic moş Ivan. Hiperbolizat, acesta dă dovadă de o forţă fizică ieşită din comun şi, iată, carul porneşte („— Mare-i dealul, nu zic ba, / Dar Ivan e cât un munte... // Pune-un umăr, voiniceşte / Şi căruţa se urneşte. / Îl mai pune-a doua oară / Şi căluţul — parcă zboară”). Nu e exclus ca moş Ivan al Otiliei Cazimir să fie, după Mihai Viteazu al lui Coşbuc (Paşa Hassan), al doilea personaj din poezia noastră epică asemuit cu această formă de relief (muntele).

Odată problema rezolvată, cursul simetric al prezentării evenimentelor se reia. Cei doi bărbaţi se împrietenesc şi se vizitează, bun prilej pentru relevarea unor deosebiri culturale de altfel nesubstanţiale (precum plosca românească plină cu tulburel faţă de samovarul rusesc cu ceai). Ciocnirea paşnică a culturilor dă prilejul unor remarci nu lipsite de umor („— Da’ ce-i cu soba asta mititică / De mormăie pe nas ca un bondar? / Întreabă Catincuţa, cam cu frică. / — Nu-i sobă, surioară, ’i samovar. Tabloul final, de deplină armonie, prezintă două cupluri tată/fiică într-o relaţie de deplină armonie şi întrajutorare („Zi sfântă de sărbătoare, / Numai flori şi numai soare... / Stau bătrânii în pridvor / Stau şi cântă-n legea lor”). Propaganda în favoarea Uniunii Sovietice (reprezentată de Catiuşa şi Ivan) e destul de subtilă şi la nivelul de înţelegere al şcolarilor mai mici. Cel care dă acordă ajutor la nevoie este rusul; relaţiile dintre cele două fetiţe sau între cei doi taţi sunt unele de perfectă înţelegere şi colaborare. Între obiceiurile celor două popoare există diferenţe (subliniate cu umor, fără ostentaţie), dar fiecare este liber să le practice firesc, fără a i se reproşa ceva. Ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu completează în mod sugestiv textul, oferindu-i un sprijin evident în propagarea ideilor sale.

Şi de această dată, mulţumiri pentru ajutor Indirei Spătaru de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.

 

Două cărticele de Otilia Cazimir (I)

Colaborarea Otiliei Cazimir cu Editura Cartea rusă se materializează la sfârşitul anului 1947 cu două plachete publicate în seria Bucuria copiilor, Stăpânul lumii şi Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini. La aceste două volume se va adăuga, în 1949, Alb şi negru (despre care am scris recent aici). Caseta tehnică lipseşte în ambele cazuri, însă ne putem ghida după autodedicaţia autoarei, care indică anul 1947. Unitatea grafică a seriei este dată de ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu. Presa vremii e zgârcită cu semnalările celor două apariţii, deşi e de reţinut formularea din Universul nr. 10 din 14 ianuarie 1948, care relatează despre o conferinţă de presă a lui Andrei Oţetea, preşedintele consiliului de administraţie al editurii („Un adevărat record [îl] constituie cărţile pentru copii lansate în ajunul Crăciunului cu textul de Otilia Cazimir şi ilustraţii de Th. Kiriakoff Suruceanu”).

Stăpânul lumii

Volumul inaugural al seriei Bucuria copiilor este Stăpânul lumii, cu o poezie despre un băieţel răsfăţat şi milităros, asemănător cu Tecuţă al lui Anton Bacalbaşa, precursorul celebrului Moş Teacă. Sfidător şi egoist, copilul manifestă înclinaţii belicoase (Înarmat îs până-n dinţi / Puşcă-n spate, spada trasă. / Nu mi-e frică de părinţi / Şi de lume — nici nu-mi pasă...). Violent (Am sfărmat popicele / Şi-am bătut pisicile), crezându-se „ghinărar de oşti”, băiatul îşi terorizează prietenii, dar poznele lui sunt, deşi supărătoare, în esenţă benigne... până în ziua când găseşte, rămas probabil din război, un cartuş veritabil (Uite-n iarbă un cartuş / Un cartuş adevărat!). 

De aici până la implementarea unui plan malefic nu mai e un drum prea lung (Am să-l vâr colea în flintă / Ş-am să trag cu el la ţintă, / Ca să vadă dumnealor / Că-s stăpânul tuturor. // Cine-o să-mi mai stea în drum / Când în puşcă — Doamne-ajută — / Nu mai am un dop de plută/ Ci cogeamite dum-dum?...). Desigur că aventura nu se soldează cu nimic bun; glonţul buclucaş provoacă o explozie care îl culcă la pământ pe copil (— Sai, măicuţă, că-s rănit // Azorică, Moş-Cotoi, / Fraţilor, săriţi şi voi, / Mi se pare c-am murit!). Acesta, victimă a propriei sale nesăbuinţe, ajunge la spital şi — mostră de educaţie anacronică, mai primeşte şi o bătaie de la tata. 

Morala poveştii nu poate fi decât pacifistă (Dă-le dracului de săbii / Că nu-s bune de nimic!). Spre deosebire de modelele reale de militarişti ai vremii (Hitler şi Mussolini fuseseră neutralizaţi, chinezul Chiang Kai-shek, demonizat de presă, va fi în curând izgonit de Mao), micul războinic este reeducabil. El îşi regretă greşeala şi se alătură prietenilor săi, participând la un tablou vivant al activităţilor paşnice şi constructive (Bimbirică ne citeşte. / Anişoara împleteşte, / Toarce Moş-Cotoi pe ladă. Azorică dă din coadă. / Iar Năiţă dolofanul / Dă fuguţa cu ciocanul, / La bătut, la ferecat. / Ca să dregem ce-am stricat!). Pentru finalul lui 1947 era o morală îndestulătoare.

Şi pentru postarea de azi i se cuvin mulţumiri Indirei Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi.

Otilia Cazimir – Alb şi negru

Într-un articol consacrat noilor apariţii de la editura Cartea rusă publicat în numărul 17001 din 30 octombrie 1947, ziarul Adevărul anunţă, pentru sezonul de Crăciun, o colecţie de cărţi pentru copii. Ziarul nu menţionează cum se va numi aceasta, dar acum ştim că numele ales a fost Bucuria copiilor. În această serie au fost publicate trei cărţi de Otilia Cazimir, dintre care Catinca şi Catiuşa şi Stăpânul lumii au apărut, se pare, imediat, urmate de Alb şi Negru (1949). Colaboratoare de cursă lungă la Cartea rusă, unde îi apar numeroase traduceri din literatura rusă şi sovietică, şi cu o evidentă înclinaţie pentru literatura pentru micii cititori, scriitoarea pare o alegere firească pentru acest proiect.

Prin titlu, dar şi prin conţinut, placheta de versuri Alb şi negru pare o reverenţă făcută creaţiei lui Maiakovski, cu o trimitere directă la poemul Black and white. Concepută spre a fi o condamnare a rasismului, ca şi textul poetului sovietic, poezia Otiliei Cazimir este adresată copiilor, pe înţelesul cărora e scrisă. Este, de fapt, o poveste moralizatoare în versuri menită să ridiculizeze comportamentul ciocoiesc şi dispreţul pentru rasa neagră ale unei întregi categorii sociale, burghezia, reprezentată de Petrică, un băiat dintr-o familie avută. Depăşind vârsta primei copilării, Petrică simte nevoie să se diferenţieze material de prietenul lui, Lică (Până mai acum un an, / Băteau mingea pe maidan. / Lică a rămas tot Lică, / Dar Petrică-i alt Petrică: // Poartă ceas cu zgardă lungă, / Pantaloni călcaţi pe dungă, / Nasu-l poartă tot pe sus, — / Doi ca el, pe lume nu-s!). Şi — ce poate fi mai respingător? — Petrică venerează banul ca vehicul de reuşită socială, în raport cu care învăţătura nu are valoare (— Are taica bani cu sacul, / Pot să plec unde mi-e placul. / Ce nevoie am de carte? / Când ai bani, ajungi departe.). Dispreţului faţă de studiu i se adaugă oroarea faţă de rasa neagră (Uite-un negru... dă-l încolo / Nici să-l văd, nici să-l visez!).

Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată când, îmbrăcat în hainele sale elegante, Petrică pleacă la plimbare cu Lică (şi, desigur, cu căţelul Tric, nume canin de mare rezonanţă în literatura română, care pare acum şi el „fudul... nevoie mare”). Cei trei ajung în port, unde hamalii muncesc din greu. Truda lor e dispreţuită, cu aroganţă, de copilul bogat (Muncă grea, răsplată mică.. / — Vai de ei! Oftează Lică. / Dar Petrică, leneş, cască: / — Prostu-i prost... ca să muncească!). Parcă sancţionat pe dată de o forţă superioară, Petrică se fereşte de un hamal negru „urât şi buzat”, se împiedică şi cade în apă şi e pe cale să se înece. Spre surprinderea generală, din masa de muncitori se desprinde un băieţaş negru (Tom, „negru slut şi zdrenţăros”, „puiul cel de drac”, i se face pe dată portretul fizic), care, bun înotător, se aruncă în valuri şi îl salvează pe micul arogant.

Povestea se îndreaptă spre un final fericit (Tom s-a-ntors pe jumătate/ Ştie, bietul, că-i urât / Dar Petrică-i sare-n gât / Şi-l sărută ca pe-un frate.). De acum încolo nu-i va mai dispreţui pe negri; mai mult decât atât, îl duce pe Tom la el acasă şi îl prezintă părinţilor, care îl adoptă de îndată (E primit de-a dreptu-n braţe / ­— Are mama doi flăcăi...). Scăpat de griji şi de stigma inferiorităţii sale, Tom devine cel mai bun prieten al lui Petrică, de care va fi nedespărţit (Alb şi negru... Doi copii / Fraţi de cruce pân’ la moarte, / Cu acelaşi drag de carte / Şi cu-aceleaşi bucurii.). Cu această morală se încheie fabula Otiliei Cazimir, lipsită desigur de dramatismul poeziei lui Maiakovski sau de retorismul iscusit al acesteia.

Alb şi negru ar fi rămas, poate, un volumaş cuminte, bifat la iuţeală pe lista de lecturi a copiilor vremii şi lipsit de prea mult interes pentru istoria literaturii juvenile de la noi, dacă nu ne-ar atrage atenţia un text publicat la rubrica Marginalii a revistei Contemporanul nr. 145 din 15 iulie 1949. Semnalând apariţia plachetei, cronicarul editorial îi face o recenzie iniţial favorabilă. Versurile Otiliei Cazimir ar fi „unele extrem de vioaie şi simpatice”, iar apariţia lucrării este semnalată „cu simpatie”. În spiritul scoaterii în evidenţă a luptei de clasă, autorul semnalării insistă asupra reflectării în poezie a conflictului social dintre burghezie şi clasa muncitoare, la care se adaugă şi dimensiunea suplimentară a conflictului rasial:

Delimitarea e precizată deci. Simbolurile devin limpezi. Petrică ar „reprezenta” burghezia reacţionară şi rasistă, iar Lică şi hamalul negru ar simboliza clasa muncitoare, exploatată. Între aceste două clase ştim cu toţii că se dă o luptă grea. Spunem „fără îndoială”, fiindcă socotim că nu întâmplător şi-a ales autoarea o temă atât de semnificativă.

Cu toate acestea, placheta Otiliei Cazimir păcătuieşte, în viziunea criticului, prin modul în care e rezolvat conflictul, cu alte cuvinte, chiar prin deznodământ:

Dar tipic ideologiei mic-burgheze e deznodământul, primejdios prin falsa morală ce-o conţine, pe care autoarea o agaţă la sfârşitul cărţii, când micul hamal negru e primit cu braţele deschise în familia bogătaşului. E îmbrăcat, spălat, îngrijit (pe deasupra e şi înfiat) şi trimis la şcoală cu noul său... frate! [...] Ce-ar spune copiii din ţara „condusă” de generalul Smuts[1], copiii din Vietnam, ori din Indonezia, aflând că negustorii şi fabricanţii albi nu sunt chiar atât de negri la suflet?

Cu alte cuvinte, prin modul în care este soluţionat conflictul, prin împăciuitorismul mic-burghez al autoarei, mesajul cărţii este ratat. Critica vehementă a Contemporanului la adresa acestei apariţii editoriale nu ar surprinde dacă nu ar fi vorba de Cartea rusă, editura care a publicat-o, ştiut fiind faptul că orice instituţie asociată cu Uniunea Sovietică era intangibilă şi nu putea fi criticată nici măcar indirect, prin produsele sale culturale. Din câte cunoaştem, este singurul caz de critică negativă îndreptată împotriva unei lucrări apărute la Cartea rusă. E drept, consemnarea din Marginalii nu pomeneşte nicăieri numele editurii, ci doar volumul în sine. Ar fi fost, poate, prea mult...

Volumul este bogat ilustrat de Th. Kiriacoff-Suruceanu. Pentru postarea de azi am primit un ajutor însemnat de la doamna Indira Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi, căreia i se cuvin mulţumiri.

[1] Ian Smuts (1870-1950), om politic sud-african.