29 noiembrie 2011

☺☺☺ David Lodge – Muzeul Britanic s-a dărâmat

1 comments

Am citit şi eu, intrând în rând cu lumea bună, romanul lui David Lodge Muzeul Britanic s-a dărâmat (Polirom 2003). Tocmai mă pregăteam să încep o postare tradiţională, cu cap, coadă şi cuprins. În ea aş fi scris despre acţiunea cărţii, care se desfăşoară la Londra pe durata unei singure zile şi urmăreşte acţiunile, traseele, întâlnirile şi conversaţiile unui personaj de zici că a-nviat Joyce şi scrie despre patriarhalii ani 1960. Bineînţeles că aş fi zăbovit preţ de un paragraf, (dar mai bine două), asupra eroului principal, Adam Appleby, un tânăr de 25 de ani, catolic practicant, tată a trei copii, obsedat de controlul sarcinilor în conformitate cu dogma bisericii şi înspăimântat la gândul că Barbara, soţia lui, ar putea să i-l toarne şi pe al patrulea. Aş fi povestit şi despre cum lucrează Adam la interminabila lui teză de doctorat despre structura propoziţiilor dezvoltate în trei romane englezeşti moderne şi cum merge el în fiecare zi (deci şi în ziua despre care e vorba în carte) la British Museum pentru a aduna material.

Probabil n-aş fi uitat să pomenesc că romanul poate fi încadrat în specia destul de bine reprezentată a satirelor lumii academice literare, un univers mic în care ego-urile dilatate ale profesorilor şi criticilor oficiali luptă pentru fiecare inch pătrat de Lebensraum. Sau să scriu despre „nevrozele cărturăreşti” (după formularea memorabilă a lui Camel, alt doctorand fără perspectiva de a-şi finaliza lucrarea). N-aş fi scăpat nici cascada de întâmplări tragicomice prin care trece Adam şi aş fi pomenit negreşit despre episoade precum purtatul unor chiloţi femeieşti în lipsa lenjeriei bărbăteşti curate sau (asta n-aş fi uitat precis) despre scena burlescă cu falsa alarmă de incendiu la muzeu. şi, desigur, le-aş fi povestit celor care ar fi citit până acolo despre aventura lui Adam cu manuscrisele lui Ebgert Merrymarsh, un obscur eseist catolic desigur inexistent în realitate, cu care Adam speră să dea lovitura.

Aş fi încheiat povestind cum se termină cartea, cu micul noroc care dă peste Adam atunci când Bernie, un american excentric şi bogat, îi oferă o slujbă de achizitor de manuscrise şi – finis coronat opus – cu uşurarea că Barbarei i-a venit în cele din urmă ciclul menstrual. În fine, după ce aş fi lăudat virtuţile comice ale scrierii, m-aş fi plâns poate că epilogul romanului (o secţiune scrisă din perspectiva aceleiaşi Barbara) e mai slăbuţ decât restul.

M-am hotărât să renunţ la toate acestea şi să scriu numai despre traducerea românească a titlului (versiunea îi aparţine lui Radu Pavel Gheo). În engleză cărţii îi zice The British Museum Is Falling Down. Trec aici peste întrebarea dacă n-ar fi fost poate mai bine să se lase British Museum. Poate totuşi nu. Problema e alta. Titlul aminteşte izbitor de cel al cântecelului London Bridge Is Falling Down. Asemănarea e ceva mai mult decât întâmplătoare, căci în carte ni se spune că Bernie, binefăcătorul lui Adam, venise de fapt la Londra cu scopul de a cumpăra ditamai muzeul şi de a-l transporta în Colorado, în scopul înzestrării unui colegiu local. Ei şi? Păi dacă British Museum a rămas până la urmă la locul lui (chiar şi în roman), London Bridge a fost demolat şi cărat bucată cu bucată în America, unde a fost reconstruit la lacul Havasu în Arizona (actualul pod a fost construit acum vreo 40 de ani în locul celui vechi). Aşadar ar trebui să traducem The British Museum Is Falling Down după acelaşi calapod cu London Bridge Is Falling Down. Dar cum îl traducem pe ăsta? Ca să facem un pas înainte ar trebui să ştim despre cântecul englezesc că el face parte dintr-o familie mai numeroasă de asemenea creaţii (vezi aici), în aparenţă destinate copiilor, dar cu sensuri subiacente posibil mai adânci, sondabile prin metode hermeneutice. Ceea ce ne interesează este faptul că avem şi noi, în română, un cântec din familia asta. Aţi ghicit, e Podul de piatră s-a dărâmat. S-a dărâmat, aşadar. Traducătorul a nimerit-o, compensând astfel câteva chifle pe care le-a comis pe parcursul romanului propriu-zis.


Acest text a apărut iniţial pe blogul Chestii livreşti în cadrul unui schimb de postări

27 noiembrie 2011

☺☺☺ Steven Saylor – Oameni şi semizei. Povestea Romei antice

1 comments

Poftim. Sa mai spună cineva că nu se caută romanul istoric sau, mai bine zis, că editurile noastre nu-l oferă. O dovedeşte existenţa unor întregi colecţii tematice, cum e cea a editurii All/Allfa, care a publicat în 2011 şi ediţia românească a cărţii Oameni şi semizei. Povestea Romei antice de Steven Saylor. Două volume având în total aproape 700 de pagini despre o lume demult dispărută, iată o lectură care le va părea prohibită multora din cititorii de ziua azi, înglodaţi până la cartilagiul urechilor în afaceri cotidiene. La urma urmei, fiecare cu pasiunile şi limitele sale. Am avut nu odată prilejul să explic că îmi place istoria, dar nu am întotdeauna răbdarea necesară pentru a citi lucrări de specialitate, aşa că e bun un şi un roman istoric dacă e făcut ca lumea. 

Oameni şi semizei... e din capul locului un proiect ambiţios, căci povestea Cetăţii eterne, aşa cum e ea relatată în carte, începe în jurul anului 1000 î.e.n, când Roma era un simplu loc de popas al negustorilor de sare. E un stadiu în care e imposibil să discerni istoria de legendă, iar autorul profită de împrejurări pentru a relata episoade în care muritorii din vechile neamuri ale Potitilor şi Pinarilor interacţionează cu (semi)divinităţi precum Hercules, care scapă arhaica aşezare de înfiorătorul monstru umanoid Cacus. Sunt vremuri atât de vechi, încât nu s-a cristalizat nici măcar nucleul viitorului panteon al romanilor, iar locuitorii, în credinţa lor mai degrabă animist-panteistă, venerează aşa-zisele numina, spirite ale pietrelor şi copacilor. Romanul istoric începe aşadar ca roman pre-istoric şi fantastic, veriga de legătură constituind-o istoria lui Romulus şi Remus, consideraţi în mod tradiţional fondatorii Romei aşa cum o cunoaştem azi (753 î.e.n.).

Romanul creionează apoi cele mai importante momente ale Romei, perspectiva fiind de fiecare dată oferită de membri ai celor două familii pomenite mai sus, patricieni din cei mai vechi şi oficianţi ai cultului lui Hercules, dar cu un rol mai degrabă marginal în istoria „mare”. Elementul de continuitate e simbolizat de o amuletă magică reprezentându-l pe Fascinus, un fel de protector împotriva deochiului (sau, pentru hermeneuţii de weekend, a fascinaţiei), transmisă din generaţie în generaţie la Potiti, apoi, după stingerea familiei, la Pinari.

Trunchiul cărţii e alcătuit din capitole care prezintă, într-o formă romanţată, scene din marile tablouri vivante reprezentate de acţiunea fondatoare a gemenilor Romulus şi Remus, luptele pentru consolidarea tinerei cetăţi (Coriolanus), răpirea sabinelor, alungarea ultimului rege (Tarquinius Superbus), invazia galică şi gâştele de pe Capitoliu, războaiele punice şi tulburările legate de proprietatea funciară (Scipio Africanul, fraţii Gracchi), în fine, războaiele civile ale republicii târzii (Marius, Sulla, apoi Caesar, Antonius şi ceilalţi). Totul se încheie, disciplinat, în anul 1 e.n., când Roma devenise deja imperiu.

Un efort, să recunoaştem, homeric. Autorul, clasicist de formaţie, a avut nenumărate ocazii să-şi pună la lucru cunoştinţele de istorie romană. El pare să fi migălit din greu, mereu atent la detaliu, la reconstituirea scenelor de viaţă cotidiană (fără a uita gastronomia, vestimentaţia, arhitectura, comerţul sau moravurile, literatura, teatrul, obiceiurile). Reuşita lui stă mai puţin în construirea de personaje memorabile literar şi mai mult în a ne oferi o istorie alternativă a Romei. Alternativă nu pentru că ar avea un alt conţinut decât cea atestată sau măcar inferabilă din legende, ci pentru că are o abordare microscopică care îl cucereşte pe cititorul contemporan.

În Oameni şi semizei..., Steven Saylor face o muncă enciclopedică şi chiar paideică. Aceasta se vădeşte nu doar în grija permanentă de explica concepte şi termeni, ci şi în includerea, la începutul fiecărui capitol, a unei hărţi a Romei din perioada respectivă, ca şi în realizarea unui adevărat arbore genealogic al principalelor ginţi patriciene, cu toate ramificaţiile sale fantezist-mitologice. Rezultatul e o scriere alertă, uşor de citit, deşi destul de seacă. Nu ai cum să nu te gândeşti că acum o sută şi ceva de ani lui Sienkiewicz îi reuşea în Quo vadis o carte mult mai vie. Stimulat de informaţia oferită de romancier, mi-am mai aruncat ochii în timpul lecturii pe marile lucrări în domeniu, cum ar fi tratatul lui Mommsen, dar şi (de ce să mint) pe mai accesibila Wikipedia. Informaţiile sunt corecte, nu există inexactităţi, dar uneori ai senzaţia că citeşti articole din enciclopedia internetului abia supuse unei discrete stilizări. Uşor amuzante (şi naive) sunt tentativele autorului de a deschide subiecte precum statutul femeii sau al homosexualilor în Roma republicană, cu bătaie mai degrabă înspre prezent decât cu relevanţă în contextul respectiv. Noroc că preocuparea pentru chestiunile ecologice a fost chiar mai mică. Până la urmă a ieşit un roman pe care cititorii rafinaţi l-ar putea califica drept fast food cultural-literar. Cititorii mai puţin fini, dar sinceri vor recunoaşte însă că se mai dedulcesc din când în când la un hamburger.

      Fact checking
  • Traducerea Iulianei Hiliuţă e destul de curată. Mi-e greu să pricep de ce s-a ales, pentru versiunea românească, titlul care s-a ales, pentru că nu mi se pare că s-a obţinut altceva decât prolixitate. În engleză cărţii îi zice Roma. The Novel of Ancient Rome. Repetarea cuvântului „Roma” ar fi putut evitată relativ simplu în titlul românesc, dacă de asta s-au temut. Nefericită traducerea prin Încetinitorul a cognomenului Cunctator (atribuit celebrului politician Fabius Maximus din timpul războaielor punice, care tergiversa mereu confruntarea). Temporizatorul e mult mai firesc şi oarecum încetăţenit la noi.
  • Autorul ne spune undeva că Cleopatra a fost ultima descendentă a dinastiei Ptolemeilor, care a condus Egiptul aproape trei secole. Tehnic vorbind, e inexact. Cleopatra a avut un fiu (Caesarion), conceput probabil chiar cu Caesar. Caesarion a mai trăit o vreme după sinuciderea mamei sale şi, cu cele aaproximativ două săptămâni de domnie pe tronul faraonilor, a fost ultimul reprezentant al dinastiei.

25 noiembrie 2011

Teze provizorii (I)

0 comments

Aşa-zisa reformă a învăţământului, făcută peste noapte în 1948, i-a pus pe noii diriguitori în faţa unei probleme dificile, căci scoaterea bruscă din uz a vechilor manuale n-a fost precedată de întocmirea unora noi. În anii şcolari 1948-1949 s-au studiat scriitorii consideraţi progresişti (Raicu Ionescu-Rion, Ion Păun-Pincio, D. Th. Neculuţă, Al. Sahia,  A. Toma, Maria Banuş etc.). În 1950 însă apare celebra serie de Teze provizorii de istoria literaturii române. Bine zis „provizorii”, căci nimic nu e mai puţin previzibil şi aşadar mai provizoriu decât istoria, mai ales a literaturii, unde e mereu lor de reevaluări, recuperări şi alte asemenea operaţiuni ecologice. Autorii manualelor tezelor nu apar nicăieri. Singura responsabilitate editorială este asumată de comanditar, adică Ministerul Învăţământului Public (de parcă ar mai fi existat şi unul privat).

Am în faţă o asemenea lucrare, mai precis tezele provizorii pentru clasa a IX-a medie. Sunt două volume, unul care acoperă literatura populară, altul dedicat literaturii vechi. Astăzi, câteva citate suculente din primul, urmând ca de al doilea să mă ocup cu altă ocazie. Am adaptat grafia la normele valabile azi.

Majoritatea operelor populare apără interesele maselor exploatate şi sunt îndreptate împotriva duşmanilor de clasă. În ele sunt batjocoriţi boierii, negustorii, jandarmii, popii etc. Iată prezentarea unui diac:
Viaţa diacului
Sărăcia satului
Că umblu din ţară-n ţară
Cu lenea la subţioară
Că diacu îi ca dracu
Când aude clopotu
ţipă plugu-n buruene
şi se duce la pomene.

Vigilenţa revoluţionară trebuie să fi fost la cote maxime, de vreme ce e demascat aşa de violent până şi inocuul diac (verbul ţipă din penultimul vers arată că trebuie să fie o creaţie ardelenească, căci are înţelesul latinescului iacto).

Bietul diac avea măcar un referent real. Vigilenţa se extinde la referenţii imaginari/supranaturali atâta timp cât ei sunt dintr-o clasă socială exploatatoare, chiar dacă apar în descântece de vătămătură:

E interesant de remarcat că, într-un descântec de vătămătură pentru o vacă bolnavă, duhul rău este trimis la curtea lui Ler împărat, unde blidul e „de furat”:
Voi strigoaice,
Voi moroaice,
Voi vă pierdeţi
şi vă duceţi
La Ler împărat
Într-al lui palat [...]
Pe Lunaia s-o părăsiţi,
Mergeţi la Ler împărat
Unde blidu’ de furat [sic]
şi lingura de aflat.

Abia acum ne-am lămurit ce cupid era sus-amintitul Ler împărat. Mă şi mir că a supravieţuit în colinde. Probabil e timpul să i se scoată la vedere mapa profesională şi să fie reevaluat, în bun stil băsist. 

Amintirea tezelor provizorii îi bântuie, la distanţă de destui ani, pe unii scriitori care au luat contact cu ele în calitate de elevi. În Roman intim, Paul Goma vorbeşte de „nenorocitele de «teze provizorii», cele care ne-au otrăvit viaţa de elevi ghinionişti, ca cei din generaţia mea şi de după”. Spurcat la gură cum e, Goma avansează şi ideea că printre autorii tezelor cu pricina s-a numărat şi divinul critic G. Călinescu.
(va urma)

23 noiembrie 2011

Lumea gheţii

6 comments

guest post de dragoş c. - chestii livreşti

eu ce sunt? să fiu, oare, omul de ştiinţă, observatorul? să fiu oare, omul care are şansa să privească, în parte, viaţa din exterior? dintr-un unghi nou, format în egală măsură din solitudine şi clarviziune? sau sunt, pur şi simplu, doar patetică? (p.198)

este domnişoara smilla, 37 de ani şi un singur prieten, un băieţel pe nume isaia. care moare. după unii, un accident. nu şi după ea, care porneşte să descopere adevărul. şi va reuşi. sfârşit.
roman poliţist. sau de aventuri, sau psihologic. sau de ştiinţă. prinde cititorul şi-l duce în copenhaga, dar şi în thule (groenlanda) sau peste atlantic, pe un vapor.

avem cu toţii o încredere oarbă în cei ce iau deciziile. avem încredere în ştiinţă. deoarece universul nu poate fi pătruns în toate profunzimile lui, iar pe informaţii nu te poţi baza sută la sută. acceptăm existenţa unui glob pământesc rotund, acceptăm existenţa nucleelor atomic ţinute laolaltă, ca picăturile, de către un univers curbat, precum şi necesitatea de a interveni în materialul genetic. şi nu fiindcă am fi convinşi de corectitudinea tutror teoriilor, ci fiindcă avem încredere în cei ce ni le prezintă. suntem cu toţii, prozeliţi ai ştiinţei. dar, spre deosebire de adepţii altor religii, prăpastia dintre noi şi preoţi nu mai poate fi desfiinţată. (p.356)



ceea ce mi-a plăcut - pe lângă gândurile cinice şi cumplit de "adevărate" ale domnişoarei smilla - a fost lumea de gheaţă  pe care høeg o creează cu ajutorul acestui personaj, geolog şi specialist în fenomenele gheţii. albul zăpezii, răceala gheţii dar şi căldura ei, gheţarii, groenlanda - perspectiva unei lumi de neaflat din altă parte. de simţi fulgi pe limbă şi-ţi vine să te tragi mai lângă calorifer sau s-arunci o pătură-n spinare.   

aşa încât, dacă găsiţi cartea prin vreun anticariat sau pe la vreun/vreo prienten/ă, luaţi-o şi citiţi-o! păcat că nu e reeditată.

peter høeg, cum simte domnişoara smilla zăpada (frøken smillas fornemmelse for sne), editura univers, bucureşti, traducere (minunată!) de valeriu munteanu, 391 de pagini
coperta de done stan

romanul a fost ecranizat în 1997 (imdb). imaginea de sus e un cadru.

21 noiembrie 2011

O protecţie DRM-ătoare

6 comments

Am scris nu odată pe acest blog (ultima oară aici) despre cărţi electronice, precum şi despre programe şi dispozitive de citit diferite formate de ebook. N-am ascuns nici că sunt amator de asemenea gadgeturi şi nu stau să bocesc, ca în povestea cu drobul de sare, cărţile clasice, care s-ar putea să dispară (sau poate nu!) într-un viitor destul de vag precizat. În fine, m-a interesat şi oferta românească în domeniu, destul de subţire încă, dar care are şanse să se îngroaşe odată cu campaniile lansate de câteva edituri şi librării virtuale mai puternice.

Cumpărătorul român de cărţi în format electronic a avut ocazia să constate că de cele mai multe ori fişierele pe care le achiziţionează sunt protejate prin tehnologia DRM (Digital Rights Management). Nu intru în detalii tehnice, pentru că nu sunt specialist; în plus, există numeroase resurse virtuale care îi pot lămuri pe curioşi mai bine decât aş putea s-o fac eu într-o postare de blog. E suficient să spun aici că zisa tehnologie e una din reacţiile producătorilor la fenomenul (foarte răspândit şi la noi, de altfel) de piraterie intelectuală, pe care încearcă s-o stăvilească. Dacă e să ne limităm la ebook, lucrurile stau cam aşa: când cumpără o carte, cititorul descarcă un fişier (să zicem în format pdf) pe care îl poate citi, evident, fie pe un calculator, fie pe o tabletă, cu un program corespunzător. Până aici nimic special; partea interesantă abia urmează.

Cartea poate fi citită numai pe dispozitive autorizate (există posibilitatea creării unui cont, se instalează un reader special, cum ar fi Adobe Digital Editions, care necesită autentificarea etc.). Toate bune şi frumoase, editorii sunt mulţumiţi că produsul lor este distribuit şi utilizat într-un mod controlat, că nu e copiat la infinit şi dat gratis din mână în mână etc., iar cititorul se bucură de cartea dorită.

Există însă o problemă de principiu (las la o parte faptul că fiecare cumpărător e suspectat, poliţieneşte, de intenţia de a face piraterie). Majoritatea sistemelor DRM folosite la noi şi aiurea limitează numărul dispozitivelor pe care poate fi citită cartea. De copiat, fişierul poate fi copiat pe oricâte unităţi, dar de deschis el va putea fi deschis numai pe un număr limitat de maşini, să zicem între 4 şi 6. Bun, vor zice unii, şi e  vreo problemă aici? Păi cam e. Las la o parte situaţia ipotetică (dar puţin plauzibilă) în care cineva are 7 calculatoare şi vrea să citească simultan cartea pe toate. Ce facem însă peste un număr de ani, admiţând că unii din noi chiar au de gând să mai trăiască ceva timp după ce citesc minunatele cărţi ale dumnealor? În câţiva ani un utilizator poate rula mai mult de 6 dispozitive. Eu, unul, folosesc în mod curent un laptop, un desktop şi un iPad. Sunt deja 3 unităţi pe care aş putea să vreau să citesc cartea în diferite împrejurări. În 2-3 ani îmi voi fi cumpărat probabil altele şi poate vreau să recitesc cartea pe ele. şi după asta? Păi după asta, gata. Nu mai am dreptul să citesc cartea pe care am cumpărat-o.

Dar chiar am cumpărat-o? Sau ar fi mai bine să spun că am închiriat-o, am plătit toată chiria la început şi la expirarea contractului nu mai am dreptul s-o citesc? Fie şi aşa. Să nu ni se mai spună atunci, cu ipocrizie, că produsul e de vânzare. Nu, plăteşti pentru utilizarea lui limitată. În situaţia asta, parcă îi înţeleg pe cei care nu se încurcă cu chestiuni morale şi sparg voios protecţia DRM a cărţilor electronice.  

18 noiembrie 2011

Anton Holban şi zbaterile melomanului (ne)înţeles

2 comments

Sandu, eroul romanelor lui Anton Holban, e probabil cel mai mare meloman din mica noastră literatură, iar plăcile de patefon nu au cum să lipsească din proiectul de dormitor conjugal pe care îl schiţează în Ioana:

Ne vom aranja artistic o cameră. Vom pune în ea covoarele de preţ, piano, radio, patefonul cu plăcile, tablourile scumpe... Şi un divan imens pentru dragostea noastră.

Tehnologia epocii cerea eforturi care ne apar azi, la distanţă de 80 de ani, eroice: înregistrarea Missei în si minor a lui Bach ocupa nu mai puţin de 17 plăci de patefon, iar eroul amorezat de Dania (şi nu mai puţin, de propriul ego), i le aduce acesteia pentru a o feri de plictiseala care ar putea-o cuprinde în absenţa lui.

Lui Sandu îi place mult şi Wagner şi pleacă fără mari regrete de lângă Irina, mediocra lui iubită lui din O moarte care nu dovedeşte nimic, pentru câteva ore de muzică:

Nu am lipsit timp de ani de la un singur concert, mergeam de zeci de ori la aceeaşi operă şi nu mă văd o singură dată împreună cu ea. O părăseam seara oricât de disperată aş fi lăsat-o, fără să pot face sacrificiul vreunei ore de muzică. Să simţi că te cuprinde în întregime vreun pasaj wagnerian, să te urmărească întocmai ca o fiinţă, să-ţi pui în el toate gândurile, toate voile, să-ţi răscolească toate puterile tale interioare, în momentele acelea să nu existe pentru tine altceva pe lume, şi aceea cu care stai tot timpul împreună să nu poată pricepe nimic din toate acestea!

Sandu are mai mult noroc cu Ioana, eroina romanului cu acelaşi nume. Receptarea în cuplul de îndrăgostiţi a operei Tristan und Isolde e evocată conform retoricii desuete a perioadei interbelice:

La primul spectacol al lui Tristan şi Isolda vibram unul lângă altul. Apoi, o lună, la pian, am descifrat partitura celebră, încercând să înţeleg sensul fiecărei note, în timp ce Ioana, lângă mine, asculta fără oboseală, fără nici o întrerupere. N-a fost o tânguire a eroilor lui Wagner ca să nu se suprapuie perfect emoţiei noastre celei mai intime.

Spiritul refractar al Irinei îşi găseşte un corespondent surprinzător în Ahmed, un pisoi descoperit în vacanţă, e drept că în alt roman (Ioana). Animalul e complet insensibil la muzica lui Wagner, care nu are darul de a-l trezi din somn:

Muzica nu face nici o impresie asupra lui Ahmed. Pot să pun în mijlocul somnului lui, la patefon, pe Wagner, care umple cu sunete toată casa, el nu face nici o mişcare, nici măcar nu deschide ochii. E de ajuns ca în mijlocul muzicii celei mai puternice, să scrijilez cu unghia în lemn, imitând un şoarece, ca să şi fie atent, să-şi aţintească privirea.

Eforturile de Pygmalion ale eroului holbanian au rezultate mai degrabă modeste. El eşuează în efortul de face educaţia muzicală a Irinei şi Daniei şi trebuie să se mulţumească cu rezonanţa pe care o are pasiunea lui de meloman în sufletul Ioanei.

***
În consideraţiile lui tanatice din O moarte care nu dovedeşte nimic, Holban spune, descriind o înmormântare:

Pe dedesubtul florii albă-roz au purtat opt ţărani asudând trupul de plumb. Când a atins sicriul pământul din fundul gropii, zgomotul a avut o nuanţă ciudată: un plescăit special, prelungit şi forte, ca o sărutare pe care ar fi dat-o Wotan Endei.

Am stat şi m-am tot gândit cine e această Enda pe care ar ţuca-o Wotan. Să fie de fapt Erda, un rol mic, dar important din Tetralogie? Am căutat în mai multe ediţii ale romanului şi numele e scris peste tot la fel. Poate e o simplă greşeală a autorului. Oricum, gestul menţionat de Holban e unul pur imaginar, căci Wotan nu o sărută în realitate pe Erda (de aici poate necesitatea utilizării unui mod verbal neasertiv). El îi aplică un sărut celebru lui Brünnhilde, înainte de a o scoate pentru o bună bucată de vreme din funcţiune, în ultimul act din Die Walküre

16 noiembrie 2011

☺☺☺ Sergiu Singer – Pioneze şi hârtie albastră

2 comments

Ai uitat că sunt ploieşteancă – da, ploieşteancă! îi spune Miţa Baston lui Nae Girimea, ceea ce constituie (încă) o afirmare a caracterului deosebit al locuitorilor marelui oraş prahovean. E o replică pe care – cu variaţiunile de rigoare – ar putea-o rosti multe din personajele romanului Pioneze şi hârtie albastră de Sergiu Singer (Humanitas, 2006) deşi, paradoxal, nicăieri în această carte nu apare numele urbei cu pricina. E şi asta o performanţă, să scrii ditamai tomul de 400 de pagini şi mai bine, să ai eroi ploieşteni, cadrul acţiunii, ploieştean de-a binelea, împrejurimi, evenimente, repere istorice, toate din Ploieşti şi tu autor să rezişti tentaţiei de a numi fie şi într-un colţ obscur de pagină locul respectiv. Nu-i desigur un reproş, ci o simplă constatare a unui adevărat procedeu de teasing literar de o amploare deosebită.

În primul capitol al romanului, elefantului din odaie i se spune „oraş bogat” şi atât. Ni se face o prezentare de-a dreptul idilică a urbei prospere dintr-o vârstă de aur vag interbelică, cu oameni aşezaţi şi cu mult cheag, cu prăvălii bine aprovizionate cu produse de lux, cu case exprimând fără greş bunăstarea unei lumi bine întocmite şi care ştie cum să trăiască. Fără multe mofturi ne sunt prezentate personajele principale. Negustor bogat, cu origine uşor enigmatică şi niciodată lămurită pe de-a-ntregul, Bernard Wolf soseşte din Germania, îşi schimbă numele în Lupaşcu şi se stabileşte în localitate, unde prezidează ca un pater familias îngăduitor asupra unui neam numeros, deşi fericirea conjugală îi e întunecată de fuga soţiei cu un comis voiajor. Nevasta infidelă va avea mai târziu parte de clemenţa soţului, care o va instala însă într-o locuinţă separată. Soţii Lupaşcu au trei fete şi un băiat (Marcel), iar una din fete (Adina) se căsătoreşte cu tânărul negustor Matei Liveanu, cu care are doi gemeni, botezaţi Octav şi Octavia. Nu mai plictisesc cititorul blogului cu detalii. Fragmentul de arbore genealogic pe care l-am schiţat ar trebui să fie suficient pentru a se putea urmări expunerea.

Ceea ce urmează e un roman de familie tradiţional de-a binelea, punctat din când în când de evenimente ale istoriei mari care nu au cum să nu afecteze istoria mai mică a clanului Lupaşcu-Liveanu. Viaţa se scurge în prima jumătate a cărţii într-o tihnă previzibilă şi uşor patriarhală amintind de scrierile lui Ionel Teodoreanu, oarecum în contradicţie cu titlul Frenezie interbelică pe care autorul îl dă secţiunii respective. Are loc astuparea periodică a ferestrelor cu hârtie albastră fixată în pioneze pe durata vacanţei de vară. Obiceiul devine leitmotiv al romanului, iar ritualul e prezent chiar şi atunci când scopul lui iniţial e deturnat înspre camuflajul din timpul bombardamentelor. Liniştea traiului bun e spartă de venirea războiului (De bello Germanico), cu tot cortegiul de mizerie şi privaţiuni care îl însoţeşte, iar după ce conflagraţia se încheie şi se instaurează regimul comunist începe un proces de declin care îi afectează pe toţi. Bătrânul Lupaşcu se mută la Bucureşti şi îşi trăieşte ultimii ani în decrepitudine, Matei Liveanu e silit să-şi lichideze magazinele şi dispare, ridicat probabil de noile autorităţi.

Adevăratul camuflaj este cel simbolic, reprezentat de începutul epocii comuniste, surprins în capitolul Hârtie albastră, cu ororile greu de imaginat ale primilor ani şi cu destinderea timidă şi ipocrită care urmează. Acesteia îi sunt consacrate ultimele capitole, numite uşor stângaci, Între două ape şi În ape tulburi, de parcă am avea de a face cu un curs de hidrologie. Materialul e organizat în celule de 2-3 pagini întrerupte de intertitluri care enunţă teme de actualitate din presă şi de la radio, probabil cu scopul de a servi drept balize de realitate istorică. De foarte multe ori efectul e unul de derutare a cititorului, căci informaţiile din intertitlu sunt evident decalate faţă de cele din text. Nu s-ar putea spune că nu e un efect interesant şi e posibil ca autorul să fi dorit să semnaleze decalajul dintre istoria trăită la nivelul individului şi cea desfăşurată la nivel macroscopic. Uneori efectul e grotesc (la un moment dat, dacă faci socoteala, România pare a recunoaşte statul Israel chiar înainte ca acesta să-şi fi proclamat independenţa în 1948, ceea ce e un gest de un protocronism spectaculos).

După trecerea în plan secund a vechilor negustori, în prim plan trece Octav, unul din gemenii familiei Liveanu. Individ sensibil şi totodată independent, visător, dar fără a deveni vreodată un boem în adevăratul înţeles al cuvântului, Octav studiază arhitectura, face tot felul de slujbe, de la cele artistice până la unele mai puţin nobile, are mici idile, niciodată concretizate în ceva serios. Singura lui relaţie mai consistentă este cea cu Wanda, o poloneză de care e despărţit în cele din urmă de realităţile geopolitice. Octav se ţine departe de compromisurile greu de evitat în epocă, dar nu are stofă de martir şi e mai degrabă un ins şters, incapabil de decizii spectaculoase. Jocul permanent cu realităţile istorice pe care îl practică Sergiu Singer te face la un moment dat să ai senzaţia că studenţia lui Octav durează peste 15 ani.

Dacă Octav pare binişor golit de forţă vitală iar tatăl şi bunicul lui au fost anihilaţi de vremurile potrivnice, în carte există un element dinamic surprinzător reprezentat de evrei. Iniţial vecini cu familia Liveanu, soţii Bercovici pleacă încă înainte de război în ceea ce se numea Palestina. Fiul lor, Carolică, era îndrăgostit de pe atunci de Octavia Liveanu. Devenit cetăţean al noului stat evreu, el îşi schimbă numele în Avner Barak, o aduce în Israel şi pe Octavia, cu care va avea de altfel doi gemeni, apoi şi pe soacra lui, Adina Liveanu. Noua familie Barak pune serios umărul la edificarea tinerei ţări, iar Avner devine înalt demnitar.

Nu se poate pune la îndoială faptul că Pioneze şi hârtie albastră e o carte plăcută la citit, al cărei stil nu trece totuşi niciodată de canoanele prozei tradiţionale. Efortul romancierului de a re-crea o lume pe care probabil a cunoscut-o în copilărie e remarcabil, deşi uneori preocuparea pentru detaliu manifestată sub forma unor lungi liste de personaje (atestate au ba), locuri, obiecte şi evenimente devine tic obositor. Delimitările aproape dramaturgice pe care le face autorul (CadrulRecuzitaPersonajele sună titlurile pe care le dă unor asemenea înşiruiri) sunt un pic naive, după cum naive ne pot apărea şi unele dialoguri sau perpetua ocurenţă a intertitlurilor de care pomeneam mai sus. Parcurgând romanul, cititorul va rămâne totuşi cu satisfacţia descoperirii unei proze evocatoare care îi va stârni interesul, câteodată pe linia pe care merge şi Cristian Teodorescu în Medgidia, oraşul de apoi (vezi aici), însă fără manierismul sintactic al acestuia.

Fact checking
Imensa galerie de personaje, fictive sau atestate, a căror simplă enumerare umple şapte pagini şi acţiunea întinsă pe zeci de ani l-au făcut pe autor să se mai abată de la adevărul istoric. Lista completă a inadvertenţelor ar ocupa probabil mai mult spaţiu decât postarea în sine.
  • La un moment dat Avner Barak se întâlneşte în Elveţia cu Corneliu Mănescu, ajuns ministru de Externe, ploieştean şi el, cu care fusese coleg de liceu, ocazie cu care cere un paşaport pentru soacra lui. Până aici, toate bune, frumoase şi adevărate, atâta că Mănescu nu era şi prim-ministru, cum ni se spune în carte.
  • În momentul reprimării rebeliunii legionare din ianuarie 1941 Ion Antonescu era general, nu mareşal. Sergiu Singer îl avansează în grad mai devreme decât în realitate (Antonescu devine mareşal abia după începerea operaţiunii Barbarossa).
  • Redactorul/corectorul editurii Humanitas e iar neatent sau incult. Aşa se explică numeroase greşeli de tipar, inclusiv cele din nume proprii. De pildă numele generalului german Gerstenberg, comandantul Luftwaffe din România, apare scris Gestenberg.
  • Octav Liveanu e, până la un punct, un alter ego al autorului. Născut la Ploieşti în 1928, Sergiu Singer a făcut studii de arhitectură şi a lucrat şi ca scenograf, la fel ca eroul său. Spre deosebire de acesta, a părăsit România pentru a se stabili în Germania. 

14 noiembrie 2011

Georgeta Drulă (coordonator) – WEBLOG - platformă de publicare online

8 comments

Titlul indigest WEBLOG - platformă de publicare online al acestei cărţi apărute în 2007 la Editura Universităţii din Bucureşti nu e egalat, poate, decât de coperta oribilă a lucrării. Probabil cineva şi-a spus că dacă e lucrare de specialitate trebuie să arate cumplit. Acel cineva n-a avut probabil curiozitatea să arunce o privire la cărţile scoase de edituri universitare din străinătate, căci dacă o făcea, probabil nu mai avea curaj să iasă din casă. Acum trec la fond, ca să nu mă acuze cineva că-s formalist, şi spun că e vorba de o antologie de studii ale unor (pe atunci) recent absolvenţi ai Facultăţii de Jurnalism de la Universitatea din Bucureşti coordonată de fosta lor profesoară, Georgeta Drulă. E o lucrare despre blogurile româneşti, ca să n-o mai dăm pe după plop. Cu alte cuvinte, a scrie o postare despre ea echivalează oarecum cu a vorbi de funie în casa spânzuratului. De la apariţia cărţii se împlinesc nu peste multă vreme 5 ani (fugit irreparabile!), ceea ce e o felie consistentă de eternitate în domeniul cu pricina, aşa că funia a cam putrezit şi nu cred că trebuie să ne temem prea tare că e cu adevărat periculoasă.

Introducerea lucrării o face coordonatoarea, cu un capitol intitulat Comunicarea în Web 2.0 şi fenomenul weblog, o secţiune pe care cititorii cu mai puţină pregătire tehnică ar putea-o considera prea specializată, dar în care putem găsi o succintă prezentare a conceptului de blog, cu istoric şi definiţii. Iată una din ele (e vorba de definiţia dată însuşi blogului de analistul Steven Streight):

„platformă de comunicare şi interactivitate care permite utilizatorilor fără abilităţi de HTML să publice rapid şi uşor conţinut Web pentru audienţa globală, de unde democratizarea publicării de conţinut Web, creşterea revoluţionară a accesului universal la conţinutul de pe Internet”

Lăsând la o parte traducerea cam neinspirată, e clar: blogul e locul potrivit pentru ageamiii care vor să profite de cuceririle tehnologiei fără să-şi bată prea mult capul cu tehnicalităţile. Capitolul scris de Matei Stoicovici şi Monica Ulmanu (Specificul blog-ului ca site Web) continuă pe linia circumscrierii şi explicării conceptului şi mai adaugă vreo opt definiţii. Ca să vezi ce alunecos e blogul şi ce greu e să-i surprinzi genul proxim şi diferenţa specifică! Pe aceeaşi dimensiune, a teoretizării, merge şi Cristian Curus cu capitolul redactat de el, Caracteristici generale ale blog-urilor. Cratima pe care o folosesc autorii pentru a separa rădăcina blog de morfemele flexionare româneşti (blog-ului, blog-urilor etc.) e grăitoare pentru timpul scurs de la apariţia cărţii. Pentru autori (AD 2007), blog era încă un cuvânt exotic, aşa că ei preferă adesea forma lungă weblog. Să fim însă drepţi, după DEX, cuvântul blog nu există nici acum în limba romană (există însă dischetă, introdus ani buni după ce obiectul a devenit anacronic, creându-se astfel direct un arhaism).

La urma urmei ce nevoie ar avea cineva să citească o carte din asta în limba română (apărută pe deasupra şi în 2007) pentru noţiuni teoretice despre blog şi clasificări făcute ca la şcoală, cu liniuţe la capăt de rând? Adevărul e că nu prea multă, căci există numeroase lucrări străine mai noi şi pe deasupra mai atrăgător prezentate. Motivul pentru care WEBLOG... poate prezenta un oarecare interes pentru noi este acela că are o serie de capitole care vorbesc despre blogurile româneşti. Începutul îl face tot Cristian Curus, cu Crearea şi întreţinerea blog-urilor – platforme în România, unde e vorba desigur despre eternele Blogger şi WordPress (eu o prefer pe prima, dar poate pentru că aşa am apucat), dar şi despre alte platforme, inclusiv câteva româneşti. Contribuţia creatoare a autorului este reprezentată de un sondaj realizat pe un grup de 144 de bloggeri autohtoni, cu întrebări privind conţinutul blogului, date demografice, tematici etc. Una din concluziile interesante ale sondajului e că, cel puţin în 2007, bloggerii români „nu obişnuiesc să scrie despre un alt subiect punctual în afara experienţelor personale”. Să trecem peste exprimarea bolovănoasă a autorului. Acesta conchide şi că lipsesc blogurile politice, iar cele sportive sunt într-un număr mic, ceea ce arată rămânerea în urmă a blogosferei româneşti. Să judece fiecare dacă în anii care s-au scurs de atunci situaţia s-a schimbat.
  
Capitolele cele mai „româneşti” ale cărţii sunt cele scrise de Adina Dragomir (Weblog-urile jurnaliştilor) şi, de aceeaşi autoare în colaborare cu Monica Ulmanu, Particularităţile blogosferei din România. O bună parte din jurnaliştii avuţi în vedere şi-au pierdut între timp obiectul muncii (de pildă prin dispariţia ziarului tipărit Cotidianul) şi şi-au găsit o pâine de mâncat în mediul electronic, alţii au fost răsplătiţi pentru obedienţa faţă de regim cu sinecuri plăcute (cum ar fi sinistrul I. T. Morar). Oricum, probabil bloggerul care citeşte cartea e mai puţin interesat de experienţa în domeniu a ziaristului X sau a vedetei Y, care profită oricum de platformele publicaţiilor la care scriu sau de popularitatea pe care le-o aduc alte forme de exprimare. Mai mult folos are capitolul Utilizabilitatea blogurilor [sic] de Matei Stoicovici, de unde cititorul poate să înveţe câteva trucuri pentru sporirea atractivităţii şi popularităţii blogului pe care îl ţine.

În fine, secţiunea cea mai interesantă pentru bloggerii autohtoni e ultima, Particularităţile blogosferei din România. Până la data încheierii lucrării fuseseră înregistrate peste 16.800 de bloguri, cu 25.000 utilizatori şi 150.000 postări (spre comparaţie, pe zelist.ro figurează în prezent peste 60.000 bloguri). Autoarele studiului ilustrează cu adrese de web diferitele domenii de activitate ale bloggerilor de la noi. Cred că ar fi amuzant să vedem câte mai sunt active după trecerea a peste patru ani. Se citează multe date statistice, majoritatea preluate din (pe atunci) singurul studiu realizat pe blogosfera românească (RoBloggers Survey). În fine, cartea cuprinde un glosar de termeni, desigur lacunar. Din listă lipseşte un termen esenţial, acela de postare (numită de unii şi post). Noroc că în cuprinsul cărţii sunt folosiţi ambii termeni, aşa că alege fiecare ce-i place.

11 noiembrie 2011

Melomani în Cel mai iubit dintre pământeni

2 comments

Prins între puşcărie, aventuri erotice şi nesfârşite divagaţii pe teme filozofice cam de doi bani, protagonistul din Cel mai iubit dintre pământeni nu găseşte prea mult timp pentru
reflecţii despre muzică, deşi pilda cu Rousseau, care „a copiat note muzicale până la sfârşitul vieţii” ne e servită, reîncălzită, în toate cele trei volume ale romanului, fie şi în formulări uşor diferite.

Ceva mai mare interes pentru muzică arată Petrini după eliberarea din închisoare, când pare să aibă loc o adevărată convertire la religia laică a melomanului: 

Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, „zugrăveşte”, e în opoziţie cu... Să fie! Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...

Paragraful citat surprinde recuperarea oficială, laicizată, a lucrărilor religioase, operată după trecerea perioadei de represiune maximă a noului regim. Noul meloman îşi procură şi instrumentele necesare proaspetei pasiuni:

Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion [sic]de câteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saëns. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea scheletele rânjind, dansând şi oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atât de tare auzul, încât am putut avea o astfel de reprezen­tare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Haendel.

Această pasiune pentru muzica grea îl apucă pe Petrini în volumul III al romanului, iar „o vreme” din citatul de mai sus înseamnă cam „de tot”. Ceva mai devreme, în volumul II, personajul nedevenit încă meloman face următoarea constatare, cu bătaie lungă pe plan estetic:

De pe acum muzica simfonică a părăsit armonia şi excelează în disarmonie, producând asupra ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în decorativ.

Cum s-ar zice, Marin Preda pune căruţa înaintea boilor. Eroul lui emite judecăţi adânci despre direcţia în care ar evolua, vezi bine, muzica simfonică, dar începe să asculte genul respectiv abia în volumul următor al cărţii. Să nu fim însă prea răi cu romancierul, căci Cel mai iubit... are şi hibe mai mari.

Singurul meloman de cursă lungă din roman este un chelner înzestrat cu o puternică aplecare înspre arte despre care se vorbeşte la un moment dat („un vestit chelner meloman şi amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puţine) de mari maeştri români ai penelului şi discuri cu interpre­tări rarisime strânse şi păstrate de decenii din leafa şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau să le asculte chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin oraşul nostru”). Se pare că acest chelner meloman a avut un corespondent în realitate, un anumit Apostol, despre care scrie şi Jeni Acterian în Jurnalul ei (detalii interesante găsim aici). 

9 noiembrie 2011

☺☺☺☺ Ovidiu Verdeş – Muzici şi faze

13 comments

Apărut iniţial la agonizanta editură Univers în 2000, romanul Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş s-a bucurat în 2002 de o republicare, în ediţie revăzută şi adăugită, la editura Aula. Iată cum s-a făcut ca una din cele mai semnificative cărţi de după 1990 să aibă parte mai degrabă de o zonă a penumbrei decât de locul foarte vizibil care i s-ar fi cuvenit. Între timp oameni de bine au avut grijă şi să o posteze online (de pildă aici), aşa că probabil autorul n-a avut parte de mare câştig de pe urma ei. Ce să-i faci, onoarea e dulce, borşul e acru, după cum ar spune un personaj al lui Bacalbaşa.

Isprăvind cu remarcile cu iz etic (al căror efect e o plictiseală cumplită), să aruncăm o privire în carte. Aceasta e o poveste întreagă, spusă parcă dintr-o suflare de un băiat de 16 ani pe care îl cheamă Tinuţ şi care locuieşte cu părinţii într-un bloc de lângă Academia Militară din Bucureşti. Istoria e destul de bine circumscrisă unei perioade de o săptămână de la începutul verii lui 1978, pe la sfârşitul anului şcolar, când liceenii au mai mult timp liber şi-şi pot vedea în mai mare tihnă de ocupaţiile lor preferate. În cazul lui Tinuţ lucrurile ar fi destul de simple, dacă n-ar fi complicate de-a binelea: îi place să asculte muzică şi e îndrăgostit Hari, colega lui de clasă. Acestea sunt cele două dimensiuni majore din existenţa adolescentului, care relatează, într-un stil de o oralitate nu doar extrem de plauzibilă, ci şi ilariantă, cam tot ce i se întâmplă.

Povestea e populată de personaje numeroase, organizate sistematic. Avem un grup al prietenilor mai apropiaţi ai protagonistului (Mimi, Luci, Tanana, în jurul cărora gravitează numeroşi copii de la bloc, de diferite vârste), sunt apoi colegii de clasă (Răz, Ina, Dana etc.), golanii de cartier (Canţone, Oase, Nas), familia (părinţii, bunica), cu sub-specia părinţilor prietenilor. E o populaţie pestriţă şi greu de ţinut în frâul narativ, dar eroul-narator ghidat de autor se descurcă de minune. Un loc aparte îl ocupă desigur Hari, iubita lui Tinuţ, şi Bodi, un băiat mai mare, cu o colecţie impresionantă de înregistrări muzicale, devenit un adevărat model pentru licean.

Suntem, cronologic vorbind, în plin comunism, într-o vreme când o sticlă de Pepsi sau o țigară străină sunt trofee râvnite de toată lumea, deşi nu se simt încă privaţiunile severe de la sfârşitul epocii Ceauşescu. De fapt situaţia politică e estompată şi referinţele la ea sunt rare (din când în când câte o menţionare a lui Ceaşcă sau o aluzie la câte un securist). Peripeţiile şcolăreşti sunt benigne şi au parte de aceeaşi evocare colorată ca şi restul evenimentelor, cu tuşele cunoscute celor care au prins regimul trecut:

În fine, deci gagiu’ intră la oră nervos, trânteşte catalogu’ şi începe să urle la mine „Ce-i cu laţele astea!?" şi cică să nu mă mir dac-o să am nouă la purtare, că el mi-a zis de-atâtea ori sa mă duc să mă tund. Am rămas mască, tăticu’ pentru că îmi zisese, nu neg, da’ când...? Hă-hăăă, tocmai pe trimestru’ al doilea! Gata, nenică, am zis; mâine vin tuns, nici o problemă! Că nu ţineam în mod deosebit să-mi las păr’ lung; eu am păru' creţ şi oricum nu merge să-mi las plete.
Până la urmă nu m-am tuns, pentru că nu m-a lăsat Hari, da’ nici Popeye n-a mai zis nimic, şi poftim, se trezise acum, în ultima săptămână de şcoala, când toţi îşi lăsaseră păru’ mare, şi Răz, şi Mitroi, şi Ierbivoru, şi nici Anton, ditamai directoarea, nu mai zicea nimic dimineaţa, la filtru.
Nu-i cam absurd...?

Tinuţ e esenţialmente un copil bun şi ascultător, cu talent la desen şi la română, nu un Holden Caulfield dâmboviţean, iar încurcăturile în care intră sunt soluţionabile fără a se produce traumatisme. S-ar putea spune că e numai gura de el, dar din fericire romancierul l-a înzestrat cu o exprimare de o naturaleţe desăvârşită şi cu un umor involuntar care te face să râzi citind cartea. Oralitatea exprimării şi utilizarea ocazională a stilului indirect liber se regăsesc şi în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară a lui T. O. Bobe (vezi aici), dar în Muzici şi faze nu avem nimic din logica distorsionată a naraţiunilor lui Luca. Pasiunea pentru muzică a lui Tinuţ într-o vreme când accesul la înregistrările străine era foarte dificil îl apropie de eroii lui Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii!, despre care am scris aici.

Limbajul şi stilul sunt probabil principalele atuuri ale prozei lui Ovidiu Verdeş, căruia i s-ar putea eventual reproşa că e mai mult povestitor (de întâmplări surprinse la moment, adică de faze) decât romancier şi că textul nu are prea multă adâncime. Pentru a demonta aceste reproşuri s-ar putea susţine că limbajul devine o forţă aproape independentă şi care dă o consistenţă aparte cărţii. S-ar putea cita şi episoade cu implicaţii de o profunzime mai mare decât s-ar crede (de exemplu meditaţiile la romană date de bunica lui Tinuţ, profesoară pensionară sau adevărata lecţie de estetică din jurul unei tapiserii kitsch care decorează casa unui prieten). Muzici şi faze avea toate datele necesare pentru a deveni o adevărată carte-cult a celor născuţi în anii ’60-’70 ai secolului trecut, dar acest lucru nu s-a întâmplat, probabil şi pentru că romanul a apărut când încă nu-i venise timpul. Alături de acest timing nefericit (neimputabil însă nimănui), publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al EGO-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul unei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană. 

Fact checking
Cititorul atent la detalii va găsi în Muzici şi faze multe aspecte autobiografice. Tinuţ îşi sărbătoreşte ziua de naştere pe 13 aprilie, ca şi autorul, iar în 1978 împlinise 15 ani (Ovidiu Verdeş e născut în 1963). Părinţii lui sunt medici. În text ni se povesteşte în câteva rânduri despre muzica pe care o ascultau aceştia, de regulă muzică uşoară şi jazz. De profesie medic neurolog, doamna Verdeş cea reală e de fapt o mare amatoare de muzică simfonică, cu o pasiune deosebită pentru simfoniile lui Mahler. Nu ştiu ca Ovidiu Verdeş să fi scris şi altă operă de ficţiune.

6 noiembrie 2011

☺☺ Agneta Pleijel – Fungi – un roman despre dragoste

6 comments

Nu există boli mărunte, ci doar actori mărunţi, declară apoftegmatic George Costanza într-un episod din Seinfeld. Probabil tot aşa şi cu figurile istorice, nu există personalităţi mici sau mari, ci doar autori mai mult sau mai puţin pricepuţi în a face din ele eroi de roman. În Fungi – un roman despre dragoste (Paralela 45, 2006) Agneta Pleijel îl scoate din lada de personaje uitate pe Franz Wilhelm Junghuhn, un naturalist german din secolul al XIX-lea. Fiu de medic, orfan de mamă de la naştere, tânărul Franz Wilhelm e expediat la Halle de un tată autoritar şi rigid pentru a studia medicina. Soi rău, copil urât şi recalcitrant, băiatul e încă din copilărie un neadaptat, un ins singuratic, mizantrop şi tăcut, înzestrat totuşi cu o mare capacitate de a studia natura („Ceea ce găseam în natură îmi plăcea mai mult decât ceea ce vedeam printre oameni. Viermii şi insectele erau prietenii mei tăcuţi. Eram interesat de gândaci şi gângănii, de larve şi păienjeni, şi îndeosebi de ciuperci, mai ales din pricina rădăcinilor lor misterioase”).

Care va să zică de aici „fungii” din titlu, va observa, perspicace, cititorul care n-a chiulit la orele de ştiinţe naturale. La urma urmei, ciuperca a exercitat o oarecare fascinaţie asupra autorilor de diferite naţionalităţi, locul comun fiind exact acela al misterului de care ne vorbeşte şi personajul Agnetei Pleijel (să nu-l uităm pe Crypto, regele-ciupearcă al lui Ion Barbu, dacă n-avem poftă de călătorii exotice). Spre surpriza naivilor care aşteaptă să li se dea în cuprinsul operei ce scrie în titlu, ciupercile nu ajung să joace un rol prea important în roman, în ciuda articolului savant pe care îl va scrie Junghuhn pe tema asta. Pe individ îl macină întrebări mult mai arzătoare şi, cum medicina nu-l atrage din capul locului, studentul se mută la Berlin, unde activează un profesor de filozofie care are „răspuns la toate întrebările” şi care, chiar dacă nu are un număr prea mare de adepţi, reuşeşte să fascineze tinerii care îi pică în plasă. În filozof, care predică omniprezenţa şi atotputernicia voinţei de a trăi, îl recunoaştem cu uşurinţă pe Schopenhauer, iar în rivalul acestuia, cu un auditoriu mult mai amplu, pe Hegel.

Eroul nostru e la vârsta când capacitatea de a admira e concurată numai de uşurinţa cu care se îndrăgosteşte. De data asta o cheamă Dora Littner şi din cauza ei Franz Wilhelm ajunge să-l provoace la duel pe bunul său prieten Schnitzler, pe care îl răneşte la un picior. De aici o întreagă suită de peripeţii pe linia Monte Cristo-Papillon: duelistul e condamnat la zece ani de închisoare, evadează, ajunge în Legiunea Străină, petrece ceva timp în Africa, şi dă-i cu aventuri comprimate în câteva zeci de pagini, până când ajunge pe insula Java.

Ajuns acolo turbulentul pare să-şi găsească liniştea, se însoară cu Iti, fiica unui medic olandez şi a unei băştinaşe, studiază natura şi scrie o carte, timp în care nu încetează să se gândească la filozoful lui de la Berlin (căruia îi tot scrie), la posteritate şi la tot felul de lucruri mari. Până la urmă are satisfacţia de a fi remarcat de celebrul naturalist Humboldt, iar guru de la Berlin îi foloseşte observaţiile ştiinţifice pentru a-şi ilustra (ghici!) teoria despre voinţa de a trăi.

Cum rămâne cu apoziţia din titlu (un roman despre dragoste)? Dacă citim romanul la rece (ceea ce facem de regulă aici) constatăm că în carte e, desigur, vorba despre dragoste, dar alături de felurite alte lucruri, aşa că luată literal formula e înşelătoare. Copil şi apoi adolescent, Franz Wilhelm e îndrăgostit de frumoasa Lottie, fiica unui farmacist, dar sentimentul e univoc, aşa că viitorul naturalist se consolează, platonic de altfel, cu afecţiunea pe care i-o arată Renate, fată de tăbăcar, la fel de urâtă şi ciudată ca el. Avem apoi episodul cu Dora Littner, femeie suficient de în vârstă pentru a-i fi mamă, care îl fascinează şi care îl aduce în pragul nebuniei. Niciuna din aceste poveşti nu capătă însă consistenţă, iar firele epice sunt lăsate baltă fără vreo preocupare pentru finisarea acţiunii. Mai e şi iubirea din Java, una de maturitate, relativ gospodărească, deşi nu lipsită de sinceritate. Revenind la întrebarea cu care am început paragraful, s-ar putea spune că dragostea din Fungi... nu e neapărat sentimentul erotic, ci, în sens mai larg, pasiunea pentru o fiinţă, o idee sau un domeniu. Vina – dacă putem vorbi în asemenea termeni – nu e a traducătoarei Mia Morogan, care s-a descurcat onorabil, ci a autoarei, căci cuvântul suedez kärlek din titlu trimite mai degrabă la dragostea pentru sexul opus. 

Fungi... este, după Chirurgul reginei, cel de al doilea roman al Agnetei Pleijel despre care scriu (vezi aici). Ca şi Chirurgul..., Fungi... e construit tot pornind de la figuri istoric atestate. Din păcate, cartea de azi e mult sub valoarea precedentei. Autoarea ne oboseşte cu interminabile consideraţii despre sistemul filozofic al gânditorului berlinez, scrise oarecum şcolăreşte, ca şi cum s-ar fi urmărit o prezentare a filozofiei schopenhaueriene în sistem for dummies. Construcţia epică e descheiată la prea mulţi nasturi. Exprimarea e tezistă şi adesea de un patetism cam caraghios şi cred că am greşi dacă i-am reproşa asta traducătoarei.

Fact checking
Franz Wilhelm Junghuhn s-a născut în Germania în 1809 şi a murit în Java în 1864. A fost botanist şi e autorul unor cercetări despre ciuperci. Ca şi Junghuhn-personajul, adevăratul Junghuhn a fost condamnat la zece ani închisoare pentru a-şi fi rănit oponentul într-un duel (în viaţa reală victima a murit din cauza rănilor). Pentru a-şi ilustra teoria,  Schopenhauer a folosit cu adevărat un episod din viaţa animalelor de pe insula Java prezentat de naturalist.

4 noiembrie 2011

Interviuri miezoase

4 comments
A trecut ceva vreme de când am participat ultima oară la o sesiune din asta blogosferică. De data asta, la sugestia şi prin strădania lui voroncas, am avut ocazia să propunem un interviu cu miez, care cum ne-am priceput:

Je vous présente Houellebecq. Michel Houellebecq. Pentru ca l-a plictisit istoria din romanele lui Dumas dar i-au placut benzile desenate cu Pif. Pentru ca te pocneste in ochi cu adevaruri precum "people get married to have a personal life". Pentru ca l-am iubit de la "Particulele elementare" pana azi, cand il savurez in dialog cu Bernard-Henri Levy, si am tresarit dureros a recunoastere citind "Extension du domaine de la lutte" taman cand lucram ca programator. Pentru impertinenta asumata si libertatea de a se contrazice, pentru ca se inchipuie romantic si se vrea iubit. Pentru ca e uman si inteligent si scrie bine.
[interviu houellebecq]
* * *
Tocmai mă bucuram că am un interviu cu Wagner, ba chiar unul publicat într-o carte cu ştaif, Wagner's Meistersinger: Performance, History, Representation (editor Nicholas Vazsonyi). Unul din contributori, Peter Höying, reproduce o convorbire cu compozitorul, sub titlul http://worldwidewagner.richard.de: An Interview with the Composer Concerning History, Nation, and Die Meistersinger. Până la urmă se dovedeşte că discuţia e inventată, cu tot parfumul ei de verosimilitate (la un moment dat intervievatul se plânge chiar că e întrerupt). E frustrant de-a binelea – n-am găsit niciun interviu real cu Wagner şi nici nu am cum să-l întreb, direct, „e adevărat, maestre, că vă plăceau pilotele de puf şi hainele de catifea, după cum susţine Thomas Mann, un individ care s-a afirmat după moartea dumneavoastră?” Aşa că adresa de mai sus trebuie luată ca parte a glumei (să nu-i vină cuiva ideea să-o acceseze). Linkuri la interviuri adevărate n-am.
* * *
bicicleta galbenă
Pentru că a scos din zona de confort atâţia mediocri dovediţi, dar ultra-prezenţi şi obositor de vizibili, spunând lucruri sincere într-o limbă ciudată & adâncă, de o rafinată simplitate. Şi pentru că, de fiecare dată când îi citesc interviurile, realizez cât de ipocrit/ipocriţi sunt/suntem în relaţie cu oameni pe care-i dispreţuim din rărunchi, dar le zâmbim strepezit – precum în viaţă, aşa şi pe bloguri. Da. Deci: Herta Müller.
[interviu herta müller]

* * *
delaskela
când am dat de ’’Ziua independenţei’’ era o zi de iarnă mă învârteam aiurea printr-o librărie văzusem un film cu titlul ăsta mi-am zis băi frate ditamai romanul pentru un film cu extratereştri răi dar eram în mare mare eroare nici vorbă de aşa ceva m-am lămurit citind un interviu într-o revistă dăruită de o doamnă aşa am descoperit pe unul dintre cei mai puternici prozatori din toate timpurile Richard Ford iar ’’ziua independenţei’’ nu are nicio treabă cu filmul e un roman remarcabil, la fel e şi ’’Cronicarul sportiv’’ artă narativă pură glorioasă.
* * *
milf
Unde nu i-ar da dumnezeu un d-asta si lu' Eugenia Voda!

* * *
Simona Radoi
Bun, interviul ales de mine este cel facut de Eugen Istodor cu Cristi Borcea:
[interviul]
Interviu ales din motive obiective, cu mentiunea ca in ziua aparitiei m-a sunat un prieten, dinamovist, sa ma roage sa il felicit pe Eugen Istodor.
* * *
S(f). Vasile
Cititorule, ai conştiinţa împovãratã de atâta dialog cu Luciferii zilelor noastre? Ai cugetul nãclãit de atâta “culturã”? Alungã ACUM mirosurile neplãcute de pucioasã din viaţa ta de apoi!
Sigur aţi cãpãtat suficientã lecturã serioasã pentru azi, aşa cã uite un interviu cu tânãra speranţã a ligii terţe, Stelian “Maradona sixtinã” Baban.
* * *
mișel houellebecq îmbracă straie de gogâie într-un monolog de oferit drept exemplu pentru interviuri. din sutele de clipuri cu acest superstar dubios ăsta pare a fi un bun start în a-l cunoaște pe musiu, pentru că în ciuda aparențelor excentricitatea insăși - de altfel caracterizantă pentru mișel - se ascunde parcă timorată sub patul acelui hotel din la fel de dubiosul frankfurt.
[alt interviu houellebecq]
* * *
Eu când aud de gonzo, mă gândesc la filmele porno în care actorul o face și pe regizorul, dar și pe cameramanul aruncându-și în centrul atenției șomâlca după care este avidă cucoana din film. Hunter Thompson este un gagiu care pare-se a oficializat gonzo-ul în activitatea jurnalistică, adică și-a pus la bătaie șomâlca, unii au sărit pe ea, iar apoi a scris despre eveniment. Este cam ceea ce retarzii ăia de la Can Can fac când se pun de-a curmezișul drumului ca să nu treacă Mihaela cu Dany, fac poze multe și le vând apoi ca eveniment exemplar de conduită retardă a unei Dive. Thompson a fost un drogat, bețiv, cu afinități gay – a făcut-o pe peștele (vezi poza) pentru niște băieței și a mai produs și câteva pornoace d’alea. Îl admir pe omul ăsta pentru că este schizofrenic de primul grad. Am ales două bucăți de interviu, unul dat în Vanity Fair (1994), pe modelul oracol de școală primară și un altul apărut un an mai târziu, când se pregătea debarcarea lui Clinton la Casa Albă. Nu peste foarte mulți ani, se sinucidea. Treaba se împuțea – nu cu lumea, ci mai ales cu el.
[interviu thompson]
* * *
[interviul] acest interviu ne ofera o recomandare esentiala. ne arata, de asemenea, ca nu e totul pierdut daca nu o urmam.
* * *
fiction addiction
Nu prea ma omor dupa interviuri pentru ca de multe ori cei care pun intrebarile ma scot din minti ducand discutia in directii irelevante. Exista evident si exceptii, intervievatori care stiu cu cine au de-a face si ce vor sa scoata de la subiect sau subiecti care intorc intrebarile proaste si vorbesc despre ce vor ei calcandu-si respectuos in picioare intervievatorul. Un interviu pe care il recitesc din cand in cand e unul cu William Faulkner pentru ca e incredibil de bogat in ciuda intrebarilor cliseistice. Pe langa filosofia lui de golan zen, ca nu stiu cum altfel sa o rezum, care ma da gata de fiecare data, interviul are raspunsuri la multe intrebari pe care mi le puneam citindu-l: [interviul] Si pentru ca Faulkner mi se pare mult mai golan in realitate decat mi l-am imaginat citindu-i romanele, William S. Burroughs care e cel mai mare golan in scris ma surprinde de fiecare data in interviuri prin calm, coerenta si costumul respectabil: [interviul]
* * *
Nouă ne place atunci când sud-americanii încearcă să definească literatura, i.e., încearcă să traseze o linie între realism și fantastic. Și după aia încep să vorbească așa serios despre cărțile lor, despre ce-nseamnă să fii scriitor, cu un aer de sfârșeală. Cu alte cuvinte, ne-am gândit la acest interviu cu Roberto Bolano, pentru că are straniul obicei de a retracta tot ce spune.
[interviu bolano]
* * *
pentru că este posibil ca Marcel Proust să rămână în memoria oamenilor mai mult după acest chestionar-oracol decât pentru ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut, aleg acest “interviu” pentru tema propusă. deci, chestionarul pe care Proust l-a completat la 20 de ani. [chestionarul/interviul lui proust]
* * *
voroncas
interviul ăsta cu woody allen e ca un film perfect de woody allen, e tot miezul lui woody allen acolo, e material dens, e absurdul lui de anii '60-'70 pe care nu l-a mai regăsit deloc de atâta timp încoace și ne face o mare bucurie să-l revizităm acu în aceste vremuri triste, post-midnight pariziene. (e-n 4 părți, serviți cât aveți poftă și nici nu vă sfiiți!)