29 mai 2010

☺☺☺ Dana Maria Niculescu Grasso - Bancurile politice

3 comments
Subversiune curată, mai ales în vremurile de azi! Noroc că nu e vorba despre bancuri politice la adresa actualului regim Băsescu, ci - din ce în ce mai puţinii susţinători ai dictatorului preşedintelui pot răsufla uşuraţi - de cartea Dana Maria Niculescu Grasso, lucrare teoretică apărută în 1999 la fosta Editură a Fundaţiei Culturale Române. Nu are, desigur, rost să căutăm vreun link cât de cât reprezentativ pentru această carte - moştenitorii FCR-ului, vajnicii ICR-işti, nu se ocupă de asemenea mărunţişuri.

Titlul complet al cărţii este Bancurile politice în ţările socialismului real (cu subtitlul pretenţios Studiu demologic, adică legat de originea şi circulaţia în societate a respectivelor forme). Găsim în această carte destulă teorie, cam bolovănos prezentată, ce e drept (hermeneutică, semantică, sociologie), iar stilul adoptat de autoare e stufos şi cam lemnos. E probabil o teză de doctorat publicată sub formă de carte, cum se obişnuieşte adesea, iar majoritatea trimiterilor biografice sunt la lucrări ale unor autori italieni. Nu pot să zic nimic, or fi italienii cei mai mari specialişti în domeniu, habar n-am. Mai găsim (din fericire pentru cititorul mai puţin aplecat spre teoretizare) şi destule bancuri care ilustrează teoria, luate de prin culegerile apărute fie la noi, după 1990, fie în alte ţări comuniste, unde circulau şi în ediţii samizdat.

Formă a folclorului (mai ales prin pronunţatul său politropism şi multiplele variante), bancul politic nu este, totuşi, perfect similar ca geneză sau circulaţie cu speciile clasice ale folclorului ţărănesc. Dacă folclorul clasic este unul produs, în esenţă, de clasele de jos, iată că bancul politic, demonstrează autoarea, e creat mai ales de pătura cultă, de intelighenţie, în mediile urbane mai degrabă decât în cele rurale. E un fel de răspândire de sus în jos (la folclorul tradiţional e mai degrabă pe dos sau putem vorbi chiar de o răspândire pe orizontală, numai în cadrul grupului care a creat piesa folclorică).

Altă deosebire de folclorul tradiţional o constituie posibilitatea de a stabili în timp, uneori cu destulă precizie, momentul şi circumstanţele apariţiei bancului politic, informaţie contextuală adesea extrem de importantă pentru decodarea mesajului. Să citim de exemplu următorul banc, aflat în circulaţie la un moment dat în URSS:

- Ai auzit? În Anglia au acum două regine.
- De ce?
- Una pentru agricultură, cealaltă pentru industrie.

Bancul se referă la situaţia creată de Hruşciov în 1962, care a decis ca organele de partid să aibă o structură duală, una pentru agricultură, cealaltă pentru industrie.

Bancurile politice au o mare capacitate de actualizare a unor teme social-politice care acoperă spaţii geografice vaste şi momente istorice foarte deosebite. Ne e prezentat un banc care - cu variaţiunile şi amendamentele specifice - a fost prima oară atestat pe vremea filozofului Macrobius, pentru a fi semnalat pe la 1900 în Imperiul Austro-Ungar şi, în anii '80, în România, avându-l ca obiect pe Nicolae Ceauşescu.
Un capitol întins al cărţii acoperă obiectul deriziunii realizate de bancul politic precum şi modalităţile de realizare a acesteia. Demersul semantico-pragmatic de stabilire a obiectului deriziunii dintr-un banc politic nu e întotdeauna unul trivial, iar efortul care se solicită din partea receptorului contribuie la crearea senzaţiei de catharsis care însoţeşte râsul. Ghici, ghicitoarea mea! Care e obiectul deriziunii în bancul acesta din România lui Ceauşescu?

La o coadă lungă la mezeluri, un individ cere mai mult salam pentru că are şi câine. Lumea ripostează revoltată. Tipul, disperat:
- Ce să fac cu el?
Lumea zbiară:
- Împuşcă-l!
Din coadă se aude vocea unui bătrânel mai tare de ureche:
- Şi pe Ea! Şi pe Ea!

O discuţie interesantă propune autoarea pe tema rolului bancului politic în societate, mai ales în societăţile de tip închis, dominate autoritar de o clasă conducătoare având în vârful piramidei un dictator. Există părerea foarte răspândită conform căreia bancul politic este o supapă de eliberare a presiunii, un mod de defulare a membrilor societăţii, tolerat chiar într-o oarecare măsură de putere. Unul din meritele cărţii îl constituie, cred, faptul că ea demontează acest gen de interpretări simpliste şi nenuanţate şi oferă argumente (pigmentate, desigur, cu exemple savuroase) în sprijinul ideii că bancul politic e mult mai mult decât o formă de descărcare, iar frustrările care se degajă din el au multiple ţinte (şi nu exclusiv persoana/grupul care se află la conducere). Cartea ar merita reeditată, eventual cu ceva modificări care s-o facă mai palatabilă publicului larg n-ar fi rău dacă ar apărea la o editură cu o expunere mai mare.

Cât despre bancurile politice din România anului 2010... fără a avea vreo pretenţie de teoretizare, am senzaţia că se înmulţesc şi se diversifică pe zi ce trece (în anii 1990 şi până acum ceva vreme rar auzeai un banc politic de actualitate). E drept, spectacolul oferit de cuplul Băsescu-Boc & acoliţii e unul sinistru. Să ne răcorim, până una, alta, cu două mostre:

Băsescu la psihiatru:
- Nu ştiu ce se-ntâmplă că în ultimul timp sunt tot mai atacat de opoziţie şi de moguli, au început să mă părăsească până şi susţinătorii fideli şi scad vertiginos în sondaje. Mi se reproşează că prea mă bag în toate, că sunt autoritar şi chiar că mă dau drept Dumnezeu…
Psihiatrul:
- S-o luam încet şi metodic. Spuneţi-mi amănunţit şi în ordine cronologică tot ce-aţi făcut.
Băsescu:
- Pai, la început am creat Cerul si Pământul…

Sau:
 
Ambiţia lui Emil Boc fost: „Ori premier ori nimic!” I-au reuşit amândouă…

27 mai 2010

Cartea şi banii

10 comments
Câteva reflecţii grăbite, în ideea că putem scrie mult şi bine vorbe frumoase despre literatură, putem merge la cenacluri şi putem doini pe imaşul pedagogic, dar cam degeaba, dacă uităm de câteva aspecte mai terestre.

Mă număr printre cei care (ar zice unii) sunt fericiţi că-şi pot permite să-şi cumpere ce cărţi doresc, dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că treaba asta înseamnă cheltuială - şi nu mică. E suficientă o iute aruncare a privirii prin librării (reale sau virtuale) ca să-ţi dai seama cât de scumpe sunt cărţile la noi şi poate mai ales cele scoase de cele 5-6 edituri mari, unde preţul unui volum bate bine spre 40-50 de lei. E, în comparaţie, mai puţin dacă stai să te gândeşti cât costă cărţile în Occident. E enorm însă dacă te raportezi la câştigul mediu de la noi, mai ales al cititorului tipic, care are chimirul mai subţire, iar măsurile criminale ale dictaturii regimului Băsescu tocmai i-l subţiază şi mai şi. Mai mult, în Occident există aşa-zisele ediţii paperback, semnificativ mai ieftine, scoase de edituri la ceva vreme după ce iese pe piaţă tirajul iniţial, scump, legat, zis hardbound. A auzit cineva de ediţii paperback la noi? Nu discut aici cazul cărţilor scoase ca supliment la diferite ziare sau reviste, asta e o discuţie separată, iar situaţiile nu sunt comparabile.

Odată scoasă cartea (scumpă, deh) ea trebuie vândută. Paradoxal, multe edituri par a nu-şi dori să-şi vândă marfa şi, odată încheiată etapa editorială, se transformă într-un fel de dei otiosi, indiferenţi faţă de soarta creaţiei lor, chiar dacă din asta ar ieşi bani. Asta nu se întâmplă neapărat pentru că au dispărut multe librării, iar reţeaua de desfacere e precară. Ce te faci însă că destule edituri (şi nu neapărat din cele de mâna a şaptea) nu au nici măcar site de internet sau, dacă au, acesta e nefuncţional/prost făcut şi aproape că nu te lasă să vezi ce a mai apărut? Chiar în cazurile mai fericite în care există un site cumsecade, apar de multe ori probleme legate de modalitatea de plată. Pur şi simplu cauţi o carte, o găseşti (fericitule!) pe internet dar cam atâta - achiziţionarea se transformă într-o problemă insurmontabilă. Indolenţă? Prostie? Greu de spus şi nici nu-s chemat eu să dau verdicte, dar după ce că-i scumpă, cartea e şi greu de găsit.

UPDATE: Librăriile Diverta intră în insolvenţă - citiţi aici. Să te ţii insolvenţe după ce regimul va băga mâna şi mai adânc în buzunarul categoriilor sociale care (încă) mai cumpără şi citesc cărţi.

24 mai 2010

☺☺ Mihai Zamfir - Educaţie târzie

10 comments
Titlul masivului roman Educaţie târzie al lui Mihai Zamfir (Cartea Românească, ediţia a doua, 2008) trimite, la prima vedere, la Educaţia sentimentală a lui Flaubert, dar subiectul este niţel pe dos. Să vedem mai îndeaproape despre ce e vorba. La Flaubert avem de a face cu dragostea unui tânăr (Frederic Moreau) pentru o femeie mai în vârstă (Marie Arnoux), totul pe fondul agitaţiei revoluţionare de la paş'opt. În cartea lui Mihai Zamfir, protagonistul, Alexandru (Sandi) Şerban, nu mai e tânăr (are vreo 45 de ani), e, vorba ceea, intelectual rafinat, specialist în arta epocii baroce, ajuns în urma evenimentelor din decembrie 1989 director al unui muzeu de artă. Sandi e om aşezat, e căsătorit din studenţie cu Silvia, are un băiat, Sorin, care stă să termine Medicina şi locuieşte într-o casă veche şi aşezată din cartierul Silvestru, construită de bunicul lui. La femme fatale Marie Arnoux este Cora Stîngaciu, abia trecută de 30 de ani, divorţată, cu un copil, şi pe care Sandi o cunoaşte participând la demonstraţia-maraton din Piaţa Universităţii.


Începută ca o idilă nevinovată şi - vezi bine - cimentată de convingeri politice comune, relaţia dintre Sandi şi Cora nu rămâne mult timp la stadiul platonic şi evoluează rapid către o relaţie amoroasă. Alexandru Şerban este însă, esenţialmente, un individ onest, care nu se poate ascunde multă vreme de Silvia. În urma unei discuţii lămuritoare, Sandi părăseşte confortabilul domiciliu conjugal din Silvestru şi se mută în modestul apartament al Corei, pe care aceasta îl împarte cu Mihăiţă, băieţelul ei de zece ani. Dacă geografia paradisului locativ pierdut (cartierul Silvestru) e minuţios evocată, cu emoţie greu reţinută ori de câte ori de vorba de vechiul Bucureşti, altfel stau lucrurile când vine vorba de noua casă a lui Sandi, căci blocul în care locuieşte Cora e amplasat într-unul din zecile de cartiere muncitoreşti ale capitalei, căruia autorul nu simte nevoia să-i zică altfel decât Cartierul Depărtat. Iată un fragment în care noua viaţă la bloc, amorfă şi entropică, e pusă în contrast cu existenţa tihnită din vechiul cartier :

Liniştea nu vine nici la ore târzii. De când te-ai mutat în Cartierul Depărtat, dormi puţin, doar câteva ore, şase dimineaţa te găseşte lucid. [...] Pe strada Silvestru, noaptea te cufunda într-o linişte de vară, întreruptă când şi când de lătratul unui câine sau de uruitul unui tramvai de pe Calea Moşilor.

Depărtat, într-adevăr, cartierul Corei de elegantul cartier Silvestru. (În)depărtaţi se dovedesc însă finalmente şi cei doi amanţi. În ciuda intensităţii relaţiei erotice şi chiar a unei legături umane care trece uneori de dimensiunea pur carnală, Sandi şi Cora sunt mult prea diferiţi pentru a putea alcătui un cuplu viabil. Mihai Zamfir se tot străduieşte să ne explice că cei doi amorezi sunt de-a dreptul apă şi ulei când e vorba de tot felul de valori culturale, desigur. Iată cum reacţionează Sandi când Cora îl pune să asculte altceva decât muzica clasică cu care e învăţat:

- Îţi place?
- Mă rog, oarecum... nu sunt obişnuit cu aşa ceva.
- Ai să te obişnuieşti.
- Mă îndoiesc.
[...] Ferească Dumnezeu să ajung vreodată acolo! Biata fetiţă, trăieşte în altă lume şi crede că prostia asta e muzică.

Altă lume, într-adevăr - lumea distinsului specialist în baroc nu se potriveşte cu cea a tinerei de la bloc, cu toată aparenta potrivire la pat. Faliile dintre Sandi şi Cora sunt amplificate de ecourile trecutului. Cora fusese căsătorită cu Mihai Stîngaciu, un actor de duzină, individ lipsit de scrupule, trecător şi el prin Piaţa Universităţii, care începe să-l şantajeze pe Sandi mizând pe vulnerabilitatea reprezentată de Mihăiţă. Figura sinistră a actorului e schiţată din linii destul de groase:

- Nu mă credeţi? se avântă Stîngaciu cu voce înaltă. Vă dau cuvântul meu de om care a stat 53 de zile, seară de seară, în Piaţa Universităţii.

Stîngaciu va sfârşi prin a-l înjunghia pe Sandi pentru a-l jefui de banii pe care acesta îi retrăsese de la bancă pentru a pleca în Canada, unde urma să ţină trei luni cursuri la o universitate. Sandi scapă cu viaţă, e internat în spital şi e îngrijit cu devotament de Penelopa Silvia, care continuase să-l aştepte fidelă. Relaţia cu Cora se dizolvă, dar seducătoarea din Cartierul Depărtat va continua să populeze visele istoricului de artă.

Educaţie târzie e un roman scris aproape în totalitate la persoana a II-a, tu-ul implicit fiind Alexandru Şerban, pe care autorul pare a-l urma pas cu pas. E o opţiune narativă desigur foarte marcată sintactic şi care riscă să îl obosească pe cititor. Tot ce nu e văzut prin ochii lui Sandi, alături de dialoguri, e la persoana a III-a. E un fel de tehnică a basoreliefului, în genul celei despre care vorbeşte Vianu în Arta prozatorilor români. Cititorul se mai confruntă şi cu o doză de didacticism de care Mihai Zamfir nu face economie când e vorba să fundamenteze acţiunile eroului principal sau să evoce atmosfera frământată de acum 20 de ani. Reflex de profesor? Autorul e cunoscut pentru activitatea lui academică - ca prozator, el stăpâneşte bine fraza, dar rigiditatea şi tendinţa de exercitare prea frecventă a tiraniei auctoriale sunt doar două din punctele şubrede ale romanului.

19 mai 2010

Neagu Rădulescu - Turnul Babel

4 comments
 Grafician şi prozator, Neagu Rădulescu (1912 - 1972) ocupă şi el un ungher în istoriile literaturii, dar numai în cele mai indulgente şi cu spaţiu tipografic generos, pentru că asta e soarta autorilor minori. Să fim bine înţeleşi - „minor” nu înseamnă automat „slab” - e vorba în bună măsură de subiecte, registre şi modalităţi de tratare. Turnul Babel (apărut în 1940 la celebra în epocă Cugetarea - Georgescu Delafras) e, ca să folosesc un termen cam nisipos, o carte de evocări literare, o colecţie de scurte portrete (însoţite adesea de caricaturi) din lumea literară interbelică. Destul de cunoscut înainte de 1944, Neagu Rădulescu a fost creatorul unui personaj celebru în epocă, soldatul Neaţă, un fel de Svejk român de pe frontul de est. Chestia asta i-a adus vreo 20 de ani de interdicţie de a publica, iar revenirea pe piaţă, la sfârşitul anilor 1960, a fost palidă. Văd că Turnul Babel a fost reeditat recent, dar charmul ediţiei din 1940 (eu am, de fapt, un supliment de tiraj din 1941) este indicibil.


Turnul Babel e - alegoria e transparentă şi nu din cale-afară de originală - lumea scriitoricească autohtonă, mai exact proiecţia ei bucureşteană a anilor 1930. Autorul îi caută pe scriitori pentru a le face portretul (uneori chiar la propriu, căci Rădulescu e şi caricaturist) şi ştie unde îi găseşte. Unul din aceste locuri este, desigur, cafeneaua (localurile respective sunt numite, cu o metaforă care îşi arată pe deplin vârsta, capitalele de fum şi de vis ale unei republici: Fialkowsky, Kübler, Terasa, Capşa, Café de la Paix, Corso). Cafeneaua e o adevărată instituţie de învăţământ:

Cafeneaua!
Universitate fără diplome!
Frecvenţă obligatorie!
Profesori berechet!
[...] La cafenea afli dacă X a scris o carte proastă sau bună. (Scriitorul nostru nu mai citeşte de la 18 ani. El se informează.)
La cafenea, dacă n-ai decât patru clase primare, după câteva luni de frecvenţă dai directive în artă şi poţi deveni critic literar temut.

Cafenelele sunt populate de o faună literară de o diversitate uimitoare, care cuprinde de la nume uitate azi precum Corneliu Temensky, Mircea Grigorescu, Horia Roman, C. L. Vâlceanu, Alfons Adania, Radu Popescu, Bob Bulgaru, celebrul traducător interbelic din literatura anglo-saxonă, adevărată instituţie în epocă, Jul Giurgea etc. (la listă se pot adăuga oricând zeci de nume) până la celebrităţi de ieri, rămase la fel de cunoscute şi azi, precum Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Eugen Jebeleanu, Şerban Cioculescu sau Ion Barbu. Tonul e când sarcastic, când sentimental şi se creionează (uneori la propriu, a se vedea şi caricaturile reproduse în postarea de faţă!) portrete vii. Aflăm şi de existenţa, alături de maeştri şi aspiranţi la gloria literară, a unei categorii oarecum intermediare, cea a ţuţărilor, un fel de ucenici pe lângă cei dintâi, în realitate oameni de corvoadă, care fac mici servicii, tac şi înghit, în speranţa că maestrul îi va propulsa şi pe ei pe orbita succesului.

Un alt habitat specific este cenaclul literar, iar Neagu Rădulescu, care a frecventat Sburătorul, povesteşte tot felul de anecdote (şi) de aici. Amuzante la culme portretele „amazoanelor” Coca Farago, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius (care „îşi plasează ifosele wertheriene şi miorlăiturile de Ofelie desamăgită în viaţă”), Anişoare Odeanu, Ticu Archip („profesoară şi unitate de măsură pentru girafe şi blocuri”). Niţel misogin autorul, s-ar putea plânge unii, dar să nu aplicăm standardele de azi operelor de ieri.

La fel ca la Junimea, şi în Turnul Babel anecdota primează:

Azi dimineaţă însă, ai auzit în tramvai o discuţie între două doamne cu profiluri de intelectuale şi cu vulpi argintii pe umeri. Una ţinea câteva cărţi supt braţ.
- Ah, dragă, Tudor Arghezi ăsta!
- Care Arghezi? Dizeurul? Mi se pare că avem şi noi nişte plăci de ale lui.
Hm, da' nu [e] cine ştie ce. Cântă d'alea naţionale, olteneşti... Îi place lui Mitică. Eu tot după Moscopol şi Cristian Vasile mă „pamez”.

Societatea Scriitorilor Români (SSR) e, cum zic azi diverşi domni spilcuiţi la televizor, cadrul instituţional în care se manifestă scriitorimea. Acolo se fac şi se desfac jocuri (Victor Eftimiu pierde dureros alegerile pentru postul de preşedinte în faţa clasicistului N. I. Herescu), se acordă mici stipendii autorilor aflaţi la ananghie, se alcătuiesc alianţe efemere. Figură pitorească: Maica Smara, octogenară, veterană a mişcării pentru emanciparea femeilor, se auto-votează la preşedinţia SSR. Organizaţia pare să aibă grijă de membrii ei şi are o casă de vacanţă la Buşteni, unde artiştii se retrag pentru odihnă, dar nu-şi leapădă tabieturile (capitolul Buşteniada sau retragerea poeţilor în munţi). Evocarea are ceva din atmosfera pensiunii domnişoarei Weber din Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian.

Un ultim capitol al cărţii (numit, destul de dur, Maimuţe) părăseşte universul literar propriu-zis şi se concentrează asupra lumii teatrale. Neagu Rădulescu pendulează între sarcasm şi adulaţie lirică. Despre actriţa-prototip, el afirmă că atunci când e frumoasă, n-are talent şi mănâncă vorbele ca pe cireşi şi, ca să nu existe vorbe, el scrie în paranteză Elvira Godeanu. Luciei Sturza Bulandra autorul îi scrie însă o scrisoare deschisă lirică şi mişcată. Senzaţia de ansamblu este că el nu are cine ştie ce dragoste pentru tagma actorilor.

Una peste alta, o carte care n-are de ce să-ţi displacă, desigur dacă ştii să-ţi calibrezi aşteptările şi vrei să afli picanterii peste care cărţile serioase şi istoriile literare trec indignate. Iar caricaturile sunt minunate.

17 mai 2010

☺☺ Carla Motrogan - Jurnal de sociolog

0 comments
Jurnalul de sociolog al Carlei Motrogan (Paralela 45, 2007) o spune fără ocolişuri: Cititorii - o gloată de pânditori care tac forfecând, şi toţi roată în jurul meu. Ce mai poţi să spui după o aserţiune atât de tranşantă? Să nu te apuci de carte, rănit în amorul propriu de receptor cârcotitor al operei motroganiene? Ar fi şi asta o soluţie, dar sunt două probleme: mai întâi, încondeierea cititorilor se face (strategic) abia la sfârşitul cărţii; în plus, cititorul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală, aşa că se i se taie nasul ăluia de se supără.

Problema fiind rezolvată, deschizi cartea (nu se produc gemete) şi o citeşti. Har Domnului, Jurnalul de sociolog nu e o carte de specialitate, ci un fel de roman cu o vagă structură (intens fragmentată) dată de aparenţa unor însemnări intime, nedatate însă, ceea ce taie încă de la început orice legătură cu sensul etimologic al termenului.

Cea care ţine jurnalul este o tânără studentă la sociologie (pe alocuri ea se autonumeşte Crocarla - n-am reuşit să-mi dau seama ce-i cu cro-ul din faţă) care trăieşte în... Tribalida. Aici, din fericire, semantica e ceva mai puţin opacă. E limpede (aluzia destul de groasă nu lasă niciun dubiu) că e vorba de România anilor 1990 („o ţară plesnind de sărăcie şi de lene, spaţiu convulsionat de tendinţe autodistructive”). Tânără, tânără, da' coaptă, autoarea noastră, mai ceva decât Trahanache-junior - nici n-a intrat bine la Sociologie, că se şi dovedeşte capabilă de asemenea analize profunde şi cutremurător de exacte.

Crocarla este însă (exclamă autoarea) o fiinţă care s-a maturizat foarte lent („Adolescenţă prealungită [sic]: ca să-mi revin după primul lapte mi-au trebuit 20 de ani!”). Ea a venit pe lume într-un oraş de provincie, de unde a plecat, urmând un itinerariu asemănător cu al multor colegi de generaţie, la studii într-un loc numit, rebarbativ, Oraşumare (dar parcă mai contează, după Tribalida merge şi suta). Ea este însă din cu totul alt aluat decât colegii, pe care îi portretizează cu sarcasm şi cărora le analizează mişcările cu o acurateţe demnă, desigur, de un profesionist al ştiinţelor sociale. Jurnalul e înţesat de caricaturi ale colegilor şi profesorilor - iată cum ne e prezentat profesorul de stenodactilografie:

Proful de steno era un tip hidos cu o bluză supraelastică lăţită peste burtă şi cu vicii sexuale complicate. Era semianalfabet şi cred că de mult ar fi dat foc şcolii noastre dacă aceasta nu ar fi avut niţică măduvă de supt şi pentru el.

Fusese in tinereţe internat într-o instituţie a cărei plăcuţă de la poartă te inducea în eroare întrucât înăuntru altele erau îndeletnicirile de bază.

Acolo, după o spălare prealabilă cu dero, i se turnase pe cap nişte ideologie. Dacă era acum cel mai bun stenograf din ţară şi cel mai bun clămpănitor la taste, era pur şi simplu pentru că aşa îl programaseră programatorii din instituţia aceea.

Limba îi fusese complet cufundată într-o fiertură de plumb; aprehensiunea pentru spionaj îi fusese stăruitor gâdilată până când se umflase cât băşica unei meduze şi abia la sfârşit îi picuraseră în inconştient şi niţică stenodactiloclămpăneală - pentru orice eventualitate. După aceea i se lipise cojiţa la loc, ieşise şi trăise fericit mai departe.

E un portret de personaj aproape urmuzian prin mecanomorfismul lui.

Când nu-şi schiţează semenii, Crocarla face reflecţii despre aproape orice (Bouvard are nevoie de un Pécuchet sau pe dos, nu ştiu) şi, desigur, nu evită subiectul (homo)sexualităţii. Ea însăşi are experienţe erotice destul de vag evocate, cu un ins numit Bobbroccoli (sau, hipocoristic, Bobbro). Relaţia dintre ei nu e una pur carnală. Crocarla e, în sine, o fată cuminte, care înţelege să împartă cu iubitul nu doar patul, ci şi lecturile (ea îi va recomanda lui Bobbro o carte în care e tipărită o piesă bestială a unui autor basarabean). În plus, Crocarla e în relaţii foarte bune cu mama ei, ceea ce să recunoaştem că la tinerii eroi furioşi ai romanelor din ziua de azi e o raritate.

Şi aşa, mai cu portrete, mai cu câte o amintire, mai cu o reflecţie de omni re scibili, se încheie şi Jurnalul (din fericire el nu depăşeşte cu mult 100 de pagini). Personajul diarist exclamă la sfârşit: Şi dacă... voi muri din cauza cărţii acesteia pe care mi-am dorit atât de mult să o scriu? Profundă întrebare... aş îndrăzni să spun totuşi că nu se moare din atâta lucru.

15 mai 2010

☺☺☺ Radu Aldulescu - Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare

4 comments
Cu Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (Cartea Românească, ediţia a doua, 2007) Radu Aldulescu nu iese, în esenţă, din tiparul care l-a consacrat în romane precum Amantul colivăresei, Proorocii Ierusalimului sau Mirii nemuririi şi ne poartă, cu variaţiuni puţin însemnate de la o carte la alta, în lumea lumpenproletariatului, a boemei mizere şi a violenţei. Povestea („istoria”, care va să zică) e spusă de Relu Golea, personaj ciudat şi incoerent, bărbat de vreo 35 de ani fost muncitor prin tot felul de uzine ceauşiste, care locuieşte într-un subsol sordid undeva pe la Bariera Vergului. Provine dintr-o familie cu numeroase mătuşi (Năsoasa, Tarantoaca, Motănica - ţaţe sinistre şi venale, unde-s suavele mătuşi de la Tel Aviv ale lui Radu Cosaşu?), unchi şi veri, între care au loc - mai mult evocate decât prezente în roman, tot felul de conflicte.

Relu Golea este, cu toate astea, un personaj mai complex decât am putea crede. El a scris de-a lungul anilor o cantitate imensă de romane, ba chiar se pare că există o întreagă teleologie a operei sale („am ajuns să aflu că romanele vieţii mele vor fi cu totul treizeci şi şase de cărţi conţinând fiecare între două sute cincizeci şi şase sute cincizeci de pagini”). Romanele lui Golea, aşternute de mână pe metri cubi de hârtie, sunt scrise ilizibil, astfel că nici autorul lor nu le mai poate descifra şi nu mai ştie ce conţin. Excepţia o constituie o carte pe care mama lui, Felicia, i-a dactilografiat-o şi pe care Relu încearcă, fără succes, s-o publice la editura Calende (aluzie clară la inutilitatea demersului), instituţie peste care domneşte docilul scriitor-activist de partid Gheorghe Restoiu - probabil trimitere satirică la o binecunoscută figură publică vremurilor noastre).

Cursul liniar al vieţii lui Relu Golea se schimbă atunci când îl reîntâlneşte pe un vechi prieten, Andrei Ilieş, care îl ia să lucreze cu el la Unitatea de Prefabricate şi Construcţii Metalice a Cooperativei Glina. Ilieş e o figură insolită - perpetuu student (la medicină, la politehnică, la teologie) el e totuşi omul de acţiune cu un plan clar de viaţă. Celor doi prieteni li se alătură la Unitate şi Laur, vărul mai tânăr al lui Relu, personalitate turbulentă şi iraţională prin excelenţă, bolnav psihic cu acte (ni se explică la un moment dat). Se construieşte astfel un trio pus pe rele, în care Andrei este strategul, Laur, elementul imprevizibil şi disruptiv (un fel de Kramer, dacă discutăm în termeni seinfeldieni) şi Relu, cel care spune povestea. Planul se conturează limpede: cei trei vor profita de absenţa lui moş Victor Gomoiu şi vor devaliza Unitatea, vor vinde tot ce se poate vinde, iar cu banii luaţi vor plăti o călăuză din Timişoara care să-i ajute să fugă din ţară. În noaptea jafului, Relu şi Andrei îl găsesc mort pe Gomoiu (întors probabil mai devreme de la nunta la care plecase) şi nu vom afla niciodată dacă l-a omorât Laur sau chiar Viorel, fiul victimei. Oricum, nu-i timp de multă reflecţie - Relu, Andrei şi Laur ajung, cu banii luaţi pe mărfurile furate, la Timişoara, unde se instalează în apartamentul lui Pepino, călăuza care, speră ei, îi va duce în mult-visatul ţinut de verdeaţă şi răcoare.

Pepino lipseşte de acasă zile întregi, iar viitorii fugari îl aşteaptă ca pe Godot, timp în care se fac un adevărat ménage à quatre cu Steluţa, soţia acestuia, surdo-mută, mamă a unui copilaş mereu murdar şi plin de muci. Soseşte şi Viorel (fără să pară a intui ce se întâmplase în lipsa lui). Lovitură de teatru - Laur fuge cu Steluţa şi cu toţi banii, dar nu-i timp pentru pedepsirea vinovatului, căci începe revoluţia din decembrie 1989.

E momentul în care existenţa ficţională pare a se intersecta cu evenimentul istoric. Golea e martorul unor scene de mare violenţă şi pescuieşte din Bega un exemplar din celebrul Omagiu, cel cu textele dedicate lui Nicolae Ceauşescu de bravii noştri intelectuali. Planurile de evadare din ţară se dizolvă sub acţiunea noilor evenimente. Revenit la Bucureşti, Relu Golea o reîntâlneşte pe Ortansa, vagă iubită a lui Viorel Gomoiu, pe care o cunoscuse la Unitate. Ortansa e o alcătuire ciudată, un fel de hermafrodit, cu preferinţe sexuale neclare, dar asta nu pare să-l supere pe Relu, care, în felul lui elaborat-naiv o iubeşte (cei doi se căsătoresc şi au chiar şi un copil). Mai mult, Ortansa e un fel de geniu bun, ea fiind singura în stare să descifreze manuscrisele prolificului prozator şi este chiar poetă şi publicistă. Ni se transcrie începutul unuia din aceste manuscrise, care se dovedeşte identic cu chiar începutul cărţii de faţă. Asta nu mai miră decât pe puţini din cititorii de azi - Radu Aldulescu scrie o proză evident corintică, în care autorul nu mai are puteri absolute asupra personajului (la modul eu te-am făcut, eu te omor), ci ajunge să fie el însuşi creaţia acestuia.

Relu Golea pare să se fi aşezat, în sfârşit - încep să-i apară cărţile, scrie în presă (la azi uitatele Baricada sau Dreptatea), e, în aparenţă, om la casa lui. E totuşi, să nu uităm, vorba de un personaj aldulescian, aşa că îl apucă pe nepusă masă dorul de ducă şi pleacă pe litoral în căutarea lui Laur. De aici ar putea începe un nou roman, nu-i aşa?

Cine a citit şi alte cărţi ale lui Radu Aldulescu regăseşte (şi) aici lumea violentă şi întunecată populată de indivizi conduşi mai mult de reacţii la stimuli decât de raţiune. Relu, Andrei şi, mai ales, Laur, sunt nişte masculi care nu stau mult pe gânduri când le vine vreo idee. Când nu sunt pure obiecte bune pentru satisfacerea necesităţilor animalice (Steluţa), femeile sunt nişte animale ciudate (Ortansa). Nu le acordă nimeni multă atenţie, dar nici ele nu par să fie prea afectate de statutul care le-a fost conferit. Feminiştii ar avea aici o pâine bună de mâncat. Eroii sunt în esenţă amorali, iar dacă reflectează (rareori) asupra consecinţele faptelor pe care le săvârşesc, este mai degrabă din instinct animalic de supravieţuire decât din remuşcare, iar infractorii devin eroi martiri (traficantul Pepino e împuşcat de forţele de represiune la Timişoara).

Cartea e, paradoxal, bolovănoasă şi totodată alertă, când litanie, când roman de acţiune. Autorul e (rar, ce-i drept) sarcastic. În aceste rare momente el devine moralist. Iată cum e redat un moment din agitaţia revoluţionară din 1989 (au sosit ajutoarele):

Carol se sfădi preţ de un minut cu cei care gestionau cutiile alea de carton cu alimente, pană când îşi ieşi din fire şi zbieră ca opărit [...]: Jos comuniştii! Jos muiştii! - şi-şi umplu buzunarele şubei cu pachete de biscuiţi şi napolitane. Libertate! mai strigă înhăţând o sticlă de plastic de Cola de doi litri, pe care o agita deasupra capului: Păcat! Păcat! De sângele vărsat!

Aceste şarje (la care se adaugă şi tot felul de reflecţii căutat-naive ale lui Golea despre modul în care au mers lucrurile după decembrie '89) par a dori să recupereze din amoralismul afişat în prima parte a romanului, ceea ce scade din valoarea cărţii, chiar dacă, pe spaţii mici (ca în citatul de mai sus) succesul de public e garantat. Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare rămâne, în ciuda unor asemenea rateuri, un roman pe care l-am citit cu o deosebită poftă şi în care Radu Aldulescu nu şi-a dezminţit faima de prozator de forţă. Stilul şi construcţia personajelor sunt inconfundabile şi autorul ţine, probabil, la impresia de coerenţă a operei sale. Scurta aluzie autotextuală la Cafanu şi Bajnorică, cuplul (tragi-)comic-fantezist din Amantul colivăresei, strecurată ca din întâmplare, nu poate scăpa cititorului atent.

14 mai 2010

Hardişti şi virtualişti

8 comments
Ca să folosesc un stereotip al comentatorilor sportivi, deşi nu-s microbist, aş zice că golul subiectul pluteşte în aer. Nu-i vorba, cel puţin acum, de noile măgării măsuri ale guvernanţilor, ci de o temă mult mai... castaliană, anume literatura/critica şi blogurile. Am citit câteva contribuţii bloggeristice interesante (Anton Marin, Dragoş C. Butuzea, Mihaela Ursa etc.) şi m-au mâncat şi pe mine deştele să scriu câte ceva.

Mai întâi de toate, aşa diletant cum sunt, şi parcă tot aş simţi nevoia să mă sprijin pe ceva studii sociologice sau statistice care să descrie, dacă nu calitativ, măcar cantitativ fenomenul. Din păcate, mă tem că nu dispunem de aşa ceva, aşa că ne bazăm fatalmente pe percepţiile proprii, influenţate mai mult sau mai puţin de parti pris-urile sau chiar umorile noastre (a se vedea şi „statistica” Ruxandrei Cesereanu, citată de Mihaela Ursa, potrivit căreia 70 % din blogurile literare ar fi „mediocre”, 20 %, „exhibiţioniste” şi doar 10 % „demne de citit”. Măcar de-ar fi şi blogul meu „exhibiţionist”, căci literar nu cred că-l pot numi.

Se conturează, dacă e să parcurgi fie şi o mică parte din cele ce se scriu pe tema asta, două tabere ireconciliabile, a celor care susţin forma tradiţională de exprimare în spaţiul literar (adică pe hârtie, în periodice sau cărţi) şi partizanii exprimării în spaţiul virtual, în speţă bloggerii. În lipsa unor termeni mai buni, am să-i numesc pe primii „hardişti” (pentru că mediul lor de exprimare este sesizabil tactil, în sensul din hard copy din engleză) şi pe cei din a doua categorie „virtualişti” (nu cred că e nevoie de explicaţii). Folosesc ambele etichete în acest pur sens tehnic, fără alte conotaţii.

Ar fi probabil nevoie, pe lângă sociologi sau statisticieni, şi de psihanalişti, pentru că percepţia comună este că ambele tabere ar exhiba, mai mult sau mai puţin voalat, frustrări. Hardiştii sunt frustraţi pentru că intuiesc că virtualiştii le iau o parte din obiectul muncii şi chiar le fură din public, democratizând nepermis un domeniu al unor specialişti care au trecut prin multe probe iniţiatice pentru a ajunge unde au ajuns. Virtualiştii sunt frustraţi pentru că sunt lipsiţi de recunoaşterea formală pe care o aduce statutul de ins publicat pe hârtie sau manifestă pur şi simplu dorinţa de a se vedea băgaţi în seamă, fără a avea măcar curajul de a-şi da numele întreg, şi se ascund sub pseudonime atunci când vituperează în stânga şi în dreapta.

Nu pot vorbi în numele unei categorii şi, dacă e să fiu şi eu categorisit, s-o facă alţii (adică un fel de nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...). Nu am construit acest blog ca pe un element concurent sau - ferească Dumnezeu - neamical faţă de vreun autor, critic sau publicaţie. Am vrut doar un spaţiu de exprimare neîngrădită a unor păreri. Unii vor fi de acord cu ele, alţii, nu. Ambele categorii se bucură de respectul meu egal. N-am dorit să mă substitui vreunei instanţe critice şi nici să folosesc blogul drept trambulină de propulsie pentru o spectaculoasă trecere la hardişti. Scriu sub pseudonim pentru că înţeleg să fac o netă separare între această manifestare a personalităţii mele şi, să-i zicem aşa, viaţa mea civilă, de om cu căţel şi purcel. Nicidecum pentru a putea ofensa pe cineva sub protecţia anonimatului.

Dacă m-ar întreba cineva, aş pleda pentru sincretism, pentru convieţuirea în pace a hardiştilor şi a virtualiştilor şi, dacă nu cer prea mult, pentru colaborare. Ca blogger, mă consider membru al societăţii civile virtuale şi nu mă înregimentez în nicio grupare literară sau de alt fel. Dacă în blogroll apar linkuri la bloguri cu caracter politic este o dovadă în plus că nu-s critic literar, instanţă estetică sau tribunal axiologic, ci un ins care nu face niciun secret din opţiunile sale.

13 mai 2010

☺☺☺ Raymond Carver - Despre ce vorbim când vorbim despre iubire

3 comments
Sub titlul cam greoi de Despre ce vorbim când vorbim despre iubire se ascunde un volum de povestiri de Raymond Carver (Polirom, 2005) despre care, să spun drept, citisem tot felul de lucruri frumoase, inclusiv că am avea de a face cu opera unui adevărat Cehov de peste ocean. Am cumpărat cartea însă pur întâmplător, insensibil cum sunt la proslăvirea câte unui autor de către un critic sau altul.

Să vedem mai îndeaproape cum sunt roadele din pomul lăudat. Sunt, folosind un criteriu strict cantitativ, scurte sau chiar foarte scurte, cele mai multe de până în zece pagini. E vorba de cele mai multe ori de instantanee banale de viaţă cotidiană, surprinse de un fotograf care nu-şi propune să retuşeze nimic, nici măcar post factum, cu Adobe Photoshop (fie vorba între noi, nu cred că exista posibilitatea asta în anii '80 ai secolului trecut). Nu trebuie, desigur, să creadă cineva scriitorii fotografiază realitatea. Marii maeştri sunt cei care o prelucrează din greu lăsându-ne cu senzaţia că au copiat-o.

Temele ilustrate în cărticica lui Carver nu depăşesc universul relaţiilor de familie. Cred că singura excepţie de la generalizarea asta o constituie schiţa În obiectiv, în care un fotograf fără mâini bate cartierele casă cu casă, propunându-le locatarilor să cumpere pozele pe care le face locuinţelor acestora şi dă peste un om singur, care sfârşeşte prin a-i comanda sumedenie de fotografii.

Trecând la miezul lucrurilor, avem cupluri legitime sau nu, în funcţie sau divorţate, soţi, soţii, amanţi, amante, tineri şi mai puţin tineri. Se bea de regulă cu nemiluita (ca în Chioşcul sau Vedeam şi cele mai mărunte lucruri). Se trântesc scandaluri (post-)conjugale aprige (O discuţie serioasă), se ridică problema conflictelor între generaţii şi cea a fidelităţii (Pungi, Atât de multă apă atât de aproape de casă, Şi încă ceva). În general se trăieşte intens, personajele acţionează fără să stea prea mult pe gânduri - modul lor de existenţă e mai degrabă reacţia la stimuli decât reflecţia. Stilul autorului se potriveşte aproape iconic acestei situaţii, fiind lipsit de zorzoane sau consideraţii auctoriale - singura preocupare a lui Carver, ori de câte ori redă gândurile cuiva, este să ne dea iluzia că totul vine de la personajul care le are.

Există, aşadar, o coerenţă nu doar tematică, ci şi stilistică. La nivelul cojii exterioare, impresia de coerenţă este întărită şi de existenţa în cadrul volumului a câtorva povestiri centrate, în materie de cadru geografic, pe o zonă considerată îndeobşte pitorească, din statele Oregon şi Washington, aşa-numitul nord-vest, undeva pe lângă trecătoarea Chinook, Yakima, Moxee, Terrace Heights şi alte locuri unde nu s-a întâmplat nimic în afară că s-a născut însuşi Carver pe acolo. Împrejurimile astea le permit de pildă lui Bill şi Jerry, doi tineri din Le spun fetelor că plecăm s-o şteargă pe neaşteptate de lângă soţie, respectiv logodnică, pentru a face o escapadă prin jur, ocazie cu care agaţă fără mari remuşcări două bicicliste. Personajul principal din Al treilea lucru care l-a terminat pe tata pescuieşte în lacul Rimrock şi contemplă dezastrul provocat de revărsarea unui râu din zonă (probabil Yakima), care distruge iazul cu peşti al insolitului Mutulică.

În povestirea care dă titlul întregului volum, Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, singura în care se pălăvrăgeşte de dragul pălăvrăgelii (lux mare la Carver), două cupluri de vârstă mijlocie stau de vorbă despre dragoste. Discuţia e deschisă de unul din ei, care e cardiolog, dar autorul ne spune, nu fără ironie, că asta îi dă dreptul. Cei patru inşi nu ajung, previzibil, să dea definiţia iubirii şi nici măcar s-o definească ostensiv sau, la modul structuralist, s-ar spune, prin trăsături distinctive (O să vă spun eu ce este iubirea adevărată, zise Mel. Adică, o să vă dau un exemplu bun. Apoi puteţi să trageţi singuri concluziile.) Se spun istorioare, se relatează drame de amor care i-au afectat, în diferite etape ale vieţii, pe eroi. Rezultatul este că se rostesc tot felul de adevăruri abisale, iar ceea ce se obţine e un efect care nu-i, surprinzător, unul în primul rând comic, pentru că personajele sunt atât de serioase în simplitatea lor, că nu-ţi vine să te amuzi.

Nu ştiu dacă proza lui Raymond Carver justifică pe deplin laudele care i s-au adus şi premiile cu care a fost răsplătită, dar cartea nu-i rea, mai ales dacă îţi păstrezi ştacheta aşteptărilor la o înălţime nu prea mare.

12 mai 2010

☺☺☺ J. M. Coetzee - Dezonoare

4 comments
Titlul romanului lui J. M. Coetzee, Dezonoare (Humanitas, 2006) e, dacă citeşti cartea, de-a dreptul derutant, şi asta nu neapărat din cauza traducerii originalului Disgrace, care e acceptabilă. Subiectul în sine şi acţiunea nu ridică mari probleme de înţelegere, nu avem de a face cu simboluri ceţoase sau imaginaţie auctorială dezlănţuită până la hotarele neinteligibilului, cum se întâmplă nu rareori în proza contemporană. E un fel de WYSIWYG, dacă mi-e permisă folosirea unui termen din lumea informaticii şi, desigur, dacă putem spune, prin simplificare la extrem, că există literatură fără niveluri de profunzime, cel puţin privind materia brută a scrierii.

Rezumând ceea ce e uşor rezumabil, David Lurie, un bărbat trecut uşor de 50 de ani, e profesor de comunicare şi literatură engleză la o universitate sud-africană. Nu e un pasionat al meseriei şi o practică fără multă tragere de inimă. Specialist în poezie romantică, are totuşi un violon d'Ingres al lui şi aspiră să scrie un fel de lucrare vocală având în centrul ei un episod amoros din viaţa lui Byron. Pe plan civil, a trecut prin două căsnicii şi tot atâtea divorţuri şi are din prima căsătorie o fată, Lucy, care are o fermă undeva la mare distanţă de oraş. David e departe de a fi un universitar uscat şi insensibil la plăcerile vieţii - romanul se deschide prezentându-ni-l în ipostaza de consumator de delicii amoroase pe bani oferite de un serviciu escort.

E în definitiv o existenţă fără mari surprize, din rutina căreia David iese cam pe neaşteptate, atunci când se decide să aibă o relaţie amoroasă cu o studentă, Melanie Isaacs. Previzibil, de aici iese un scandal cu implicaţii asupra carierei universitare a lui Lurie. El face obiectul unei anchete a universităţii şi - deşi i se oferă posibilitatea - refuză să-şi ceară scuze sau să solicite clemenţă, declarând calm (şi sfidător) că s-a „transformat într-un slujitor al zeului Eros”. Demisionat de la catedră, David pare să dorească o schimbare radicală şi pleacă să trăiască la ferma lui Lucy, situată cam pe unde a înţărcat mutu' iapa, şi unde se ocupă cu tot felul de treburi mai puţin potrivite pentru un reprezentant al intelighenţiei subţiri. Face până şi voluntariat la un centru de îngrijire (dar şi castrare) a câinilor, unde - fatalitate - dar probabil tot instigat de Eros, gustă din farmecele ofilite ale lui Bev, şefa centrului.

Momentul şocant, adevăratul punct de inflexiune, e reprezentat de jefuirea fermei de către un grup de trei tineri negri, care o violează pe Lucy şi îl maltratează pe David. E un şoc din care acesta pare să nu mai poată ieşi, dar şi un punct în care subiectul de ramifică, dacă pot să spun aşa, către o dimensiune delicată, aceea a relaţiilor inter-rasiale în Africa de Sud din perioada post-apartheid. Apare limpede (deşi abil disimulată de autor) o nemulţumire surdă provocată de întocmirea societăţii sud-africane, un insolit sentiment al fatalismului pesimist de ca la noi la nimeni care pare luat, oricât de surprinzător, din discursul românesc. Frustrarea supremă a lui David este că el nu-i poate pedepsi pe cei vinovaţi, şi nu pentru că n-ar descoperi în final cine sunt aceştia, ci pentru că trebuie să convieţuiască în aceeaşi lume cu ei fără să-i poată trage cineva la răspundere. Ruşinea şi neputinţa sunt amplificate de imposibilitatea de a gestiona relaţiile cu Lucy, la care se adaugă şi faptul că, rămasă gravidă în urma violului, ea refuză avortul.

Eşuează şi proiectul literar-muzical. Un singur dor mai are David (ca să mă exprim poetic într-o postare perfect prozaică), să-şi ceară iertare de la familia lui Melanie Isaacs, dar nici măcar asta nu-i reuşeşte şi nu ne putem da seama de ce - pentru că e el neconvingător, sau pentru că părinţii lui Melanie nu au nobleţea sufletească de a accepta penitenţa eroului.

Revenind la dezonoarea din titlu, desigur că ea ar presupune, chiar şi in absentia, existenţa onoarei. Nu e deloc limpede dacă David Lurie e un om de onoare, dar asta nu e o scădere a romanului, ci dimpotrivă, o ambiguitate care îi sporeşte interesul. Extrem de interesant e (începusem ideea ceva mai sus) şi tratamentul de care se bucură tema relaţiilor dintre albi şi negri. Ea e o prezenţă extrem de discretă şi îţi trebuie destulă atenţie ca s-o sesizezi, dar e mereu acolo. La un moment dat m-am gândit că discreţia asta (o bună bucată de roman trebuie să deduci, fără să şi se spună limpede că cei trei agresori sunt negri) e o pură dovadă de political correctness, dar există în carte destule indicii că Africa de Sud a epocii de după apartheid e departe de a fi un paradis al armoniei rasiale.

10 mai 2010

Bloguri româneşti de muzică clasică?

11 comments
Din fericire, cărţile pe care le citesc sunt mai multe decât cele despre care apuc să-mi dau cu părerea pe acest blog. În afară de cărţi citesc şi bloguri şi cred că am răsfoit măcar, dacă nu citit cu acribie, destule din aşa-zisele bloguri culturale româneşti. Am aici în vedere mai ales blogurile ţinute de oameni obişnuiţi, nu de celebrităţi, sau site-urile unor publicaţii sau instituţii, care mă interesează mult mai puţin. Majoritatea vitejilor noştri bloggeri cu preocupări zise culturale se ocupă de cărţi, filme, arte plastice chiar sau idei în cel mai larg sens al termenului.

Nu de puţine ori am avut senzaţia că din peisajul conturat de aceste bloguri, interesant şi variat, fără doar şi poate, lipseşte ceva, anume dimensiunea reprezentată de ceea ce se numeşte, în absenţa unui termen mai potrivit, muzica clasică. Vor sări nu puţini să spună că n-am dreptate, că lumea dă nu rareori linkuri la piese muzicale, că există pagini pe care dacă le deschizi îţi cotropesc casa cu acorduri muzicale de mai bun sau mai rău gust, deh, după preferinţa şi mood-ul proprietarului. Mai sunt şi bloguri care anunţă câte un eveniment muzical, câte un concert, un recital, un festival. Unii conaţionali cu blog îşi etalează sporadic preferinţele în materie, acestea nedepăşind de regulă nivelul părţii I din Primăvara lui Vivaldi, al câtorva măsuri din Carmina Burana de Orff sau - asta la oamenii mai fini - din Canonul lui Pachelbel. Dar melomani... parcă nu-s oamenii noştri.

Dar bloguri consacrate muzicii clasice? Aud? (Asta pentru că tot e muzica chestia aia care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut). Am căutat ce-am căutat şi de găsit n-am prea găsit. Două, cu chiu, cu vai, dar merită pomenite pentru calitate: Muzică clasică etc. (ţinut de un informatician român, ageamiu d-al nostru care va să zică, stabilit în Statele Unite) şi Around the World with Irina (ţinut, e redundant să mai spun, de o anume Irina). Amândouă blogurile mustesc de plăcerea de a asculta muzică clasică, de a compara şi de a comenta interpretări şi ediţii înregistrate şi arată limpede că pentru cei doi bloggeri muzica asta nu e şofat de duminică, nici prilej de făloşenie. Păcat că autorii nu par să-şi fi propus prea multă interacţiune cu ceilalţi, căci nu-i chip să faci comentarii la postările lor.

Probabil lumea e prea ocupată şi prinsă în treburile cotidiene pentru a-i mai rămâne tihna necesară ascultării unui cvartet de Beethoven sau Şostakovici, a unei simfonii de Bruckner, a unei cantate de Bach. De operă nici nu mai vorbim, ajunge o arie de mare popularitate, că nici pe aia n-avem răbdare s-o isprăvim de ascultat. Iar CD-uri nu cumpărăm, că prea-s scumpe interpretările de bună calitate, mai bine dăm un link fără dureri de cap la un clip de pe YouTube sau descărcăm la repezeală o dubioşenie de pe net, dar să fie ceva scurt şi melodios, că ne podideşte cefaleea.

Bedros Horasangian, prozator excepţional şi publicist cu opinii politice lucide (raritate printre confraţi), azi oarecum uitat, are un roman de-i zice Sala de aşteptare, în care eroul, Lucian, bate în urmă cu ceva ani buni magazinele de discuri din Bucureşti căutând să-şi completeze o integrală a concertelor pentru pian de Beethoven. O imagine niţel desuet-suprarealistă azi, nu?

7 mai 2010

☺☺☺ Mădălina Diaconu - Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei

0 comments
Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei de Mădălina Diaconu (Humanitas, 2007) este o carte serioasă care are ca punct de pornire un subiect (cel puţin în aparenţă minor sau frivol), anume mirosul. Se poate scrie serios despre lucruri neserioase? Probabil că da. Să ne amintim de venerabilii cercetători care au publicat cu ceva timp în urmă un volum masiv despre structura coloidală a maionezei şi nu în ultimul rând (că tot veni vorba de neseriozitate serioasă), să nu uităm că Kramer din Seinfeld spune, referindu-se la nişte inşi care făceau pe actorii imitând simptomele unor boli pentru a le servi drept material didactic studenţilor la medicină, că nu există boli mici, ci doar actori mici.

Care va să zică nu e de glumă (nici cu) mirosul (ca simţ), nici cu mirosurile (ca percepte, în sensul tehnic al termenului, adică obiecte ale percepţiei). Fiind vorba de o cercetare fenomenologică (dar mai ales pentru că autoarea are pregătire filozofică), nu ne miră să avem parte, încă din primul capitol, de o raită prin istoria filozofiei (capitolul Spiritul care adulmecă sau Nasul filozofilor). Aflăm în esenţă lucruri la care ne-am fi aşteptat, dar una e să ai o vagă intuiţie şi alta e să vezi şi demonstraţia pusă pe masă. Ideea principală este că simţul mirosului nu s-a bucurat, de la Aristotel la Kant (başca urmaşii Hegel sau Schopenhauer) de prea multă consideraţie din partea filozofilor, el fiind considerat un simţ mai degrabă minor, ancilar gustului şi desigur inferior în materie de potenţial estetic văzului şi auzului. Se va mai fi reabilitat bietul miros abia cu Nietzsche (care, cu distincţia dintre apolinic şi dionisiac dă măcar cezarului ce-i al cezarului). Pe scurt, marii filozofi ai antichităţii şi ai vremurilor moderne au cam strâmbat din nas când a venit vorba de miros!

Desigur, suntem departe de sfârşitul poveştii. Fenomenologii (interesaţi de mărunţişuri precum percepţie, memorie, experienţă subiectivă/obiectivă şi, desigur, de reprezentările acestora) au repus subiectul pe tapet în secolul XX. Pentru revitalizarea temei nu trebuie neglijate nici contribuţiile psihologiei cognitive (capitolul Nasurile nasurilor). Avem parte şi de o scurtă secţiune denumită Limbajul mirosurilor, în care ni se trec pe la nas (!) şi câteva consideraţii luate din sfera lingvisticii cognitive care mie, unuia, mi s-au părut destul de neconvingătoare. Autoarea pare să se pripească conferind un caracter universal unor fenomene de limbaj care par să ţină mai ales de situaţii lingvistice parohiale.

Cestiune rămuroasă, care va să zică, şi nu puteau lipsi capitole despre ramificaţiile de ordin sociologic şi cultural (Miros - identitate - memorie. Constituirea subiectului prin olfacţie). Acest capitol (cu un titlu un pic înşelător), istoriseşte printre altele despre formarea percepţiilor sociale pe bază de percepţii olfactive sau despre crearea unei identităţi sociale bazate pe mirosul emanat/perceput. Mai de interes pentru nespecialişti poate fi al patrulea capitol (Aesthetical correctness?), care adânceşte incursiunea în problematica culturală a osmologiei (aşa s-ar numi ştiinţa mirosurilor). Nu avem cum să scăpăm de o discuţie a romanului Parfumul al lui Patrick Süskind (devenit pentru unii un fel de carte-cult, cine vrea să-l (re)citească poate să intre aici).

Penultimul capitol (Compoziţii olfactive) plonjează în cotidian (mă rog, în măsura în care poate face asta un filozof) şi ne vorbeşte despre parfumuri, parfumieri, mărci de parfumuri, creatori etc. Că există o adevărată ştiinţă a parfumurilor intuiam cam cu toţii, dar una e să ai o idee vagă şi alta e să ţi se explice, pe îndelete, ce şi cum, una e să ştii de Chanel No. 5 şi alta e să ţi se spună de unde provine cinciul din denumire, una e să bănuieşti că există o întreagă taxonomie a parfumurilor şi alta e să ţi se explice care sunt criteriile de clasificare etc.

Cartea se încheie cu un capitol cu titlul indigest de Templul de consum - mit (post)modern şi utopie împlinită a postistoriei? în care se fac consideraţii despre latura pur comercială a problemei. De fapt, nu doar a problemei mirosului, ci a oricărui obiect (includ aici, la modul general, şi calităţile, proprietăţile sau însuşirile) care poate deveni obiect al comerţului în zilele noastre. Găsim aici numeroase consideraţii - în sine pertinente şi interesante - despre organizarea spaţiilor comerciale moderne, despre templul de consum (mall-ul) sau despre comportamentul consumatorului. Toate acestea sunt în prelungirea capitolului despre parfumuri, căci e limpede, dacă s-a canonit cineva să producă toate miresmele astea, musai să le şi vândă cuiva. Toate bune şi frumoase, dar legătura putea fi făcută cu orice altă marfă, motiv pentru care capitolul putea foarte bine să lipsească. Aflăm însă că la origine capitolele cărţii au fost lucrări de sine stătătoare, prezentate cu diferite prilejuri, ceea ce măcar explică situaţia, dacă nu o justifică. Una peste alta, o carte din care are ce alege mai tot omul, de la filozoful încruntat şi care n-a mai râs de când s-a scufundat Titanicul şi până la amploaiata cu salariu mai bunicel care târguieşte la Sephora sau Perfumania (asta ca să cad şi eu pradă unor scandaloase stereotipuri). Detaliu amuzant: referindu-se la experienţe de olfacţie retrăite (genul de episoade din seria madeleina lui Proust), Mădălina Diaconu foloseşte la un moment dat termenul „déjà vu”. O fi cu tâlc, o fi un lapsus calami, dar desigur termenul mai potrivit ar fi „déjà senti” sau ceva pe acolo.

5 mai 2010

☺☺☺ Agneta Pleijel - Chirurgul reginei

10 comments
Multă lume (şi probabil mai ales fidelii serialului Grey's Anatomy, unde monştri sacri ai chirurgiei salvează vieţi strecurându-se prin hăţişul întâmplărilor telenovelistice) se va mira să afle că acum două-trei sute de ani chirurgii erau situaţi, ca importanţă şi respect, nu mult deasupra bărbierilor care puneau lipitori şi lăsau sânge sau a felcerilor. E una din surprizele pe care le rezervă romanul Chirurgul reginei al scriitoarei suedeze Agneta Pleijel (Humanitas, 2008). Fără a fi o biografie propriu-zisă, cartea are în centrul ei figura lui Herman Schützer, mamoş şi chirurg de origine germană, trăitor la Stockholm în secolul al XVIII-lea.

E o perioadă în care Suedia, decăzută din rangul de mare putere (se vor mira iarăşi unii, dar Suedia a făcut jocurile într-o bună parte a Europei până pe la 1700), se întoarce înspre sine. Fără să mai joace un rol major în exterior, ţara trăieşte o epocă de mare înflorire a ştiinţelor naturale. Să nu uităm că e epoca de afirmare a lui Linné, cel care a pus bazele taxonomiei lumii vii. Schützer e un chirurg cu faimă şi clientelă aleasă, printre pacienţii săi numărându-se şi membri ai familiei regale. E un neamţ serios şi încăpăţânat, care nu se dă înapoi de la rezolvarea unor cazuri disperate. Bunăoară, el încearcă o cezariană pentru a salva atât viaţa unei gravide (Maria Charlotte), cât şi a copilului. Ni se spune că operaţia, prin care legenda spune că s-ar fi născut Iulius Caesar, nu mai fusese efectuată de atunci cu succes. Nu-i reuşeşte nici lui Schützer (în Grey's Anatomy poate îi reuşea). Detaliu nu lipsit de importanţă, se opera fără anestezie.

Inspirată de înseşi scrierile rămase de la Schützer, Agneta Pleijel rescrie viaţa acestuia pornind de la câteva cazuri medicale pe care încearcă să le rezolve. Întâmplător sau nu, sunt toate eşecuri (şi nici nu-i de mirare, chirurgul nu se putea baza decât pe cunoştinţele de anatomie, atâtea câte putea dobândi luând parte la disecţii), pe cuţit şi pe intuiţie. Unul din cazuri e fascinant prin enigmaticul său. Este o aşa-numită situaţie de foetus în foetu - o pereche de gemeni dintre care unul se dezvoltă în interiorul celuilalt (o fată), sfârşind prin a o ucide la vârsta adolescenţei. Privită de cei din jur ca graviditate prin imaculată concepţiune, situaţia e explicată de Schützer prin forţa raţionamentului. Vedem un om frustrat de limitele meseriei lui (pe care le simte foarte înguste), dar a căror transcendere o încearcă. Un alt eşec, de data asta cu implicaţii serioase asupra carierei chirurgului, este cel al lui Phaëton, lacheu etiopian de la curte, care se stinge fără ca medicii să poată da de cap bolii de care suferă. De aici se iscă o întreagă dispută medicală, iar Schützer sfârşeşte prin a fi acuzat de incompetenţă de către un coleg, Skragge, mult inferior ca inteligenţă şi pregătire, dar cu mult mai mult succes în a-i convinge pe ceilalţi că el are dreptate.

Existenţa lui Schützer e departe de a fi ceea ce numim success story. În urma afacerii Skragge el iese, pe nedrept, cu reputaţia şifonată. În plus, nu mai e în graţiile noului rege Gustav al III-lea (figură în sine interesantă, supranumit „regele teatrului”), iar soţia, Nella, moare dând naştere celui de al nouălea copil (de unde se vede că cizmarul umblă uneori cu încălţările rupte). În ultimii ani ai vieţii (Schützer trăieşte 91 de ani), chirurgul va împlini o existenţă de apostolat şi va bate mahalalele capitalei ca medic al săracilor.

Romanul Agnetei Pleijel e o carte cărnoasă şi gravă (fără a deveni bolovănoasă în stil Torgny Lindgren), o meditaţie despre precaritatea condiţiei de vindecător într-o epocă în care se ştia mult prea puţin despre alcătuirea şi funcţionarea corpului omenesc. Întâmplările sunt redate mai ales din perspectiva chirurgului, dar întâlnim şi alte personaje care ocupă temporar prim-planul cu gândurile lor. E mai ales cazul Nellei, femeie mult mai tânără decât soţul ei, cu care s-a măritat cam à contre coeur, îndrăgostită fiind de alt bărbat. Cu toate astea, relaţia dintre Herman şi Nella e mult mai complexă. Între ei există, dincolo de diferenţe şi nepotriviri, ceva care e, dacă nu e de-a dreptul iubire, o afecţiune trainică.

Acum peste un secol, un alt prozator suedez important, Hjalmar Söderberg, scria o carte despre un alt medic, dr. Glas, care bate şi el podurile şi insuliţele Stockholmului (între noi fie vorba, corectorul n-a prea fost atent la greşelile strecurate în scrierea unora din nume). Spre deosebire de confratele său Schützer, Glas e mai puţin frământat de binele pacienţilor săi şi... Cred însă că am început să scriu despre o altă carte, poate chiar mai interesantă decât Chirurgul reginei. Cu altă ocazie.

3 mai 2010

☺☺ Gonçalo M. Tavares - Ierusalim

4 comments
Ierusalim de Gonçalo M. Tavares (Humanitas, 2008) este, cel puţin ca nucleu spre care converge totul, relatarea unei nopţi furtunoase sau, mai bine zis, a coşmarului unei nopţi de primăvară, asta ca să mă opresc aici cu aluziile la titlurile unor texte dramatice. Oricum i-am zice, e o noapte sinistră, în care orbecăiesc printr-un mare oraş mai multe personaje, la rândul lor cu grade diferite de sinistroşenie.

Mylia, o schizofrenică de vreo 40 de ani, s-a căsătorit de tânără chiar cu medicul ei curant, Theodor Busbeck, dar, conform aşteptărilor celor mai prozaice, soţul a internat-o la ospiciu, e drept, la unul de lux, dar tot instituţie pentru tratat nebunii bolnavii mintal. La ospiciu Mylia îl cunoaşte pe Ernst Spengler, schizofrenic şi el cu acte în regulă, cu care se acuplează în văzul tuturor (autorul cam încearcă să ne convingă că e o poveste de dragoste), iar în urma relaţiei se naşte un copil, Kaas. Scandal în toată regula, muşamalizat în parte cu eleganţă: Theodor divorţează de Mylia, însă recunoaşte copilul şi îl ia să-l crească. În toată încrengătura asta medicul pare omul cel mai cu scaun la cap, dar îşi are şi el ciudăţeniile lui, cea mai mare fiind aceea că se documentează febril pentru o lucrare grandioasă, un fel de explicare a Istoriei (desigur, cu majusculă) în lumina actelor de violenţă comise de omenire de-a lungul existenţei sale, obiectivul cel mai ambiţios fiind de a face previziuni cu privire la mersul omenirii... în fine, ceva foarte nebulos, uşor bombastic şi, finalmente, de un plictis absolut. Mai amuzant era aparatul de detectat preistoria din Tablete din Ţara de Kuty a lui Arghezi, zău aşa. Nu mai trebuie să spun că Gonçalo M. Tavares nu-l cruţă pe cititor şi-l ţine la curent cu tot felul de detalii ale proiectului. Munca se finalizează cu un set de cinci volume masive care au la început succes dar - lovitură de teatru cam ieftină - totul se surpă în urma unui articol critic care desfiinţează lucrarea şi îl umileşte pe autor.

În noaptea cu pricina umblă cu toţii prin oraş - Mylia, care trage să moară în urma unei boli grave, caută o biserică (toate-s închise), Ernst, care era pe punctul de a se arunca pe fereastră, ratează actul suicidal în urma unui telefon de la Mylia şi o caută pe străzi. Nu doarme nici Theodor, care a ieşit în căutarea unei prostituate. O găseşte - o cheamă Hanna şi are un peşte, Hinnerk Obst, un ins care nici el nu prea e zdravăn la cap, a făcut războiul şi a rămas cu o imensă teamă, drept care urăşte copiii care îşi bat joc de el şi poartă pistol. Nici micul Kaas (care a împlinit 12 ani cu câteva zile în urmă şi e un copil cu destule tare) nu stă acasă, ci o ia pe străzi ca să-şi caute tatăl vitreg. Aceste personaje vor fi împinse de autor să se întâlnească şi, desigur, nu iese nimic bun din toată tărăşenia: Hinnerk îl omoară pe copil (act aproape gratuit, dacă n-ar fi obsesiile şi angoasele ucigaşului), iar Hinnerk e, la rândul său, omorât de Ernst. Vina pentru acest al doilea omor şi-o va asuma Mylia.

Pe scurt, după cum spuneam, o poveste lugubră, amintind oarecum de expresionismul lui Meyrink din Golem. Acţiunea se petrece într-un loc niciodată numit, nu există indicii privind naţionalitatea personajelor. E peste tot în acest roman un soi de literaturitate forţată, impresie la care contribuie, pe lângă descrierea preocupărilor istorico-etice ale lui Thomas, înseşi numele personajelor: Busbeck, Hinnerk, Kaas, Gomperz, Wisliz, Gada, Thinka (ultimele, figuri secundare) etc. E în Seinfeld un episod în care cei patru amici discută despre un cadou pe care să i-l facă unui cunoscut comun, un anume Joe Mayo. Derutat, Kramer vrea să iasă din joc, spunând despre numele lui Mayo „Frankly, it sounds made up”, ceea ce vrea să zică „Sincer vorbind, sună născocit”. Cam aşa şi cu multe nume din cartea asta. Dacă e ceva să deranjeze la acest roman, nu e în primul rând caracterul sinistru al întâmplărilor (s-a văzut şi mai rău), ci chiar literaturitatea cusută cam cu aţă albă.