29 aprilie 2015

☺☺☺ Codruţ Constantinescu - Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă

0 comments
Subiect suculent, fără îndoială, cel abordat de Codruţ Constantinescu în Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă (Editura Vremea, 2013). Tema călătoriei unor intelectuali occidentali în Rusia, apoi în URSS, e pe cât de vastă, pe atât de fascinantă prin mecanismele psihologice ale seducţiei mai mult sau mai puţin inocente pe care le presupune. Alături de curiozitatea intelectuală legitimă şi perfect justificabilă, vanitatea, cupiditatea şi setea de flaterie sunt forţe motrice care îi împing spre est pe mulţi europeni şi americani în anii 1929-1930, primele două decenii de după Revoluţia din octombrie şi, de altfel, cele mai sângeroase.

Se îmbulzesc pe ruta est-vest şi înapoi figuri celebre, precum G.B. Shaw, H.G. Wells, Romain Rolland, Theodore Dreiser, Lion Feuchtwanger sau André Gide, pentru a face la iuţeală o listă de nume mari. Dintre vizitatorii mai puţin cunoscuţi publicului larg, autorul scrie despre irlandezul Liam O’Flaherty sau croatul Ante Ciliga, despre belgianul Georges Prosper Remi, creatorul lui Tintin sau despre jurnalista americană Dorothy Thompson. Pentru călăuzirea acestor oaspeţi pe întinsul ţării sovietelor dispun de o întreagă organizaţie (VOKS, condusă în anii 1920 de sora lui Troţki) care asigură o protecţie eficientă a invitatului de realitățile dure din jur. Vizitatorul trebuie să vadă numai latura frumoasă a traiului din URSS, lui trebuie să i se ascundă oribila realitate a sistemului represiv, foametea de la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, el trebuie dus să vadă instituţii model. Suntem în plină potemkiniadă. În paranteză fie spus, cumpărarea mai mult sau mai puţin făţişă a intelighenţiei occidentale de către autocraţii ruşi nu e un fenomen care datează din vremea regimului sovietic şi e păcat că autorul nu a găsit un pic de spaţiu pentru a ne vorbi de relaţiile dintre un Diderot sau Voltaire şi Ecaterina a II-a, cel de al doilea ajungând să scrie elogii greţoase la adresa ţarinei (pe bani, desigur).   

Calitatea umană a acestei armate pestriţe de musafiri e foarte eterogenă. Unii se transformă, la revenirea acasă, în propagandişti înfocaţi ai fostelor gazde (un G.B. Shaw sau un Romain Rolland), fără a manifesta vreodată semne de trezire, în vreme ce, la celălalt pol, găsim un Panait Istrati sau un André Gide, care au luciditatea şi onestitatea de a recunoaşte (şi de a mărturisi) marea mistificare căreia îi căzuseră victime. Sunt zeci de cazuri, fiecare cu specificul şi datele circumstanţiale proprii şi ar fi imposibil să rezumăm aici fapte şi atitudini de o complexitate considerabilă.

Pentru că tot a venit vorba de Panait Istrati, să pomenim şi un alt nume românesc, cel al lui Alexandru Sahia, trecător şi el prin paradisul sovietic, dar incapabil (sau nedoritor) să recunoască cruda realitate din spatele defilărilor şi ceremoniilor pline de fast. Istoricul include şi relatările de război ale lui Constantin Constante sau Constantin Virgil Gheorghiu, oarecum alături de temă, dar interesante prin ineditul lor relativ (cartea celui de al doilea a fost interzisă multe decenii). Surprinde, în context românesc, absenţa lui Sadoveanu (cu Lumina vine de la Răsărit) sau menţionarea foarte sumară a experienţei lui G. Călinescu.

Din aceste însemnări sumare ne putem da seama cât de vast trebuie să fi fost materialul şi ce mare trebuie să fi fost dificultatea de a selecta, de a alege ce e mai interesant şi relevant, sarcini de care autorul s-a achitat onorabil. Pe fond stăm bine, aşadar. Problema e cu forma, căci din păcate Mirajul utopiei... e o carte scrisă de-a dreptul prost, plină de exprimări chestionabile sub raport stilistic sau chiar gramatical („Spre lauda lui, Istrati s-a aflat de partea adevărului, preferând să nu-și trădeze credința, în timp ce regimentele de lăudaci, doar simpli complici ai unui sistem criminal” sau „Cine ar fi crezut că sistemul propagandistic sovietic se va risca la un asemenea nivel?” pentru a lua două exemple aproape la întâmplare). Alteori autorul demonstrează că nu stăpâneşte sensurile cuvintelor pe care le foloseşte (a se vedea de pildă „simpatetic”, care în româneşte înseamnă „care provoacă stări sufleteşti (tainice); sugestiv” şi nu „plin de înţelegere (faţă de cineva/ceva)”. De greşeli de scriere nu mai vorbim; uneori ele sunt supărătoare (cum ar fi aparatchnik îl loc de aparatchik/aparatcic, cum e corect). În fine, pentru a nu lungi lista (considerabilă) a rateurilor, cred că n-am întâlnit niciodată atâtea semne de exclamare într-o scriere istorică. Mi-aş fi dorit un evocator mai detaşat, care să e minuneze - neprofesionist - şi de câteva ori pe pagină. Să nu uităm cum, într-un cunoscut episod din Seinfeld, Elaine a dat de bucluc din cauza excesului de semne ale mirării.

Dacă încercăm să facem o sumă algebrică a realizărilor şi neîmplinirilor acestui volum, am vrea să putem spune că aceasta e pozitivă, în ciuda lipsurilor semnalate în paragraful anterior. Rescrisă, periată, într-o nouă ediţie, Mirajul utopiei... ar avea toate datele pentru a deveni una din cele mai bune lucrări de sovietologie apărute la noi în ultimii ani.

Fact checking
Alături de musafiri renumiţi, URSS-ul primelor decenii postrevoluţionare primeşte şi un număr de ingineri şi tehnicieni veniţi să-şi pună la dispoziţie experienţa (în carte inginerilor le e consacrat un întreg subcapitol). N-am putut să nu-mi amintesc de Heinrich Maria Sause, inginerul german din Viţelul de aur de Ilf şi Petrov, „un specialist angajat din Germania cu un salariu foarte mare”. După cum nu m-am putut opri să mă gândesc că, dacă drumul cu sensul iniţial vest-est a fost parcurs de mulţi, itinerariul est-vest a fost privilegiul câtorva aleşi. Ilf şi Petrov au fost doi din aceştia.

22 aprilie 2015

Octav Pancu-Iaşi - Schiţe în pantaloni scurţi

0 comments
Apărut în 1958 la Editura Tineretului, volumul de proze scurte Schiţe în pantaloni scurţi face parte din producţia destul de bogată a lui Octav Pancu-Iaşi, autor de proză pentru copii şi adolescenţi din primele decenii de comunism. E o lume bine circumscrisă, relativ previzibilă, fără seisme majore, din care se pot întrevedea frământările specifice ale vârstei eroilor, cu probleme şcolare, note, lecţii, elevi mai mult sau mai puţin silitori şi adulţi sfătoşi, gata oricând să-i îndrume cu înţelepciune pe cei mici. Satira, bonomă de altfel, fără scăpări răutăcioase sau sarcastice, e menită să înfiereze defecte de caracter în esenţă benigne (lenea, chiulul de la lecţii, impoliteţea, lipsa de măsură în acţiuni). Stilul e degajat şi de o naturaleţe de-a dreptul surprinzătoare în vremuri de realism socialist rigid tip old school (unele schiţe datează din anii 1952-1953, când nu se ivise încă bruma de destindere de la sfârşitul deceniului al şaselea).  

Deschiderea o face bucata intitulată Vă urez să fiţi... sănătoşi!, în care un şcolar silit să stea acasă din cauza unei răceli nu reuşeşte să afle de la colegii lui ce lecţie li se predase la istorie, aceştia fiind cu toţii preocupaţi de cu totul alte chestiuni:

...Vă rog, iubiţi colegi şi prieteni, să-mi permiteţi să nu mă opresc asupra zilelor de boală. Au fost lungi şi plicticoase. Ceaiurile mamei m-au făcut să jur că, după ce mă fac bine, nu mai pun în gură linguriţă de ceai până la examenul de stat (acum nu-s decât într-a şasea!); aspirinele tatei – dacă va trebui să trec prin faţa unei farmacii, voi traversa imediat pe trotuarul celălalt; iar de sfaturile bunicii refuz cu desăvârşire să-mi mai amintesc. Dar, în sfârşit, m-a făcut bine. A doua zi urma să mă ridic din pat şi să mă duc la şcoală. Consultai orarul şi mă oprii asupra istoriei, N-aveam încă notă. Nu încăpea nicio îndoială că mă va asculta. Ce lecţie ni se dăduse de pregătit? Îmi amintii de promisiunea doctorului şi mă hotărâi să aştept în linişte vizita unui coleg.


... şi degeaba, căci din toţi colegii care se perindă pe la patul convalescentului niciunul nu-i în stare să-l lămurească, prilej de volute umoristice adesea reuşite. Copiii sunt portretizaţi ca nişte adulţi în miniatură, cu vanităţi şi mici ticuri, procedeu în esenţă caragialesc. Şi pentru că tot veni vorba de clasici, diferenţele de opinii literare îi fac să se ciondănească pe Mircea şi Tudorel, altfel foarte buni prieteni (Într-o seară).  



Relaţiile dintre sexe (mă rog, la vârsta de 12-13 ani e eroilor unei proze realist-socialiste nu poate fi vorba decât de tachinării şi mici farse) fac obiectul povestirii De 1000 de ori 7,50 lei, în care lanţul evenimentelor e pus în mişcare de mutarea unei fete (Anca) în bancă cu protagonistul Virgil. Vanitatea excursionistului obsedat de adunarea cu orice preţ a unor suveniruri anodine e pusă la zid în Comoara din sacul de excursie, iar interpretarea greşită a conceptului de voinţă e satirizată în O scrisoare găsită. Bucăţile sunt de mică întindere, excepţia constituind-o Prima cu a doua răsturnată, care transcrie pe mai multe zeci de pagini zbuciumul lui Andrei Odincă, un elev cu probleme familiale şi greutăţi la învăţătură, care îşi găseşte în Mihnea Dragu un mentor şi un bun meditator la matematică. În registrul grav vocea lui Pancu-Iaşi sună mai fals decât în cel satiric-lejer, mai ales că miza şcolărească e destul de măruntă.


Cu adevărat surprinzător e faptul că încărcătura ideologică a textelor e destul de redusă, cel puţin dacă ne raportăm la perioada în chestiune. Lipsesc referirile canonice la şedinţele detaşamentelor de pionieri, la campaniile de colectare a fierului vechi, la vizitele în fabrici şi uzine şi tot felul de asemenea delicii ale literaturii epocii. Singura excepţie notabilă de la această trăsătură a prozei lui Pancu-Iaşi din volumul de faţă o reprezintă Într-o dimineaţă în Cişmigiu, în care trei băieţi stau pe o bancă din renumitul parc şi se fălesc cu părinţii lor, buni de pus în vitrina realizărilor regimului comunist (un tipograf fruntaş în producţie, un medic de renume şi o horticultoare ajunsă deputat). Există însă un twist: copiii îşi laudă părinţii în vreme ce chiulesc în parc, aşadar nu se ridică la înălţimea acestora. Una peste alta, o carte destul de proaspătă, scrisă cu nerv şi care trebuie să fi făcut deliciul tinerilor de acum aproape şaizeci de ani.




Ilustraţiile, în stil cuminte, realist, sunt realizate de V. Timoc.

15 aprilie 2015

Tristan und Isolde, o erotică a morţii

0 comments
Apărut în volumul Eroticism and Death in Theatre and Performance (editor Karoline Gritzner), eseul The kiss of love and death: Eros and Thanatos in the opera de Dieter Borchmeyer trece în revistă o serie de corespondenţe subtile între creaţii aparţinând unor genuri diferite, cu accent, desigur, pe relaţiile dintre dragoste, sexualitate, moarte şi sublimările lor (traducerea mea):

În legătură cu relaţia dintre sărutul morţii şi dorinţa fierbinte de unire cu Dumnezeu (care este proiectată asupra miturilor antice despre iubirea dintre zei şi pământeni), Pierio Valeriano a folosit imaginea de assumptio – călătoria înspre cer. Putem face şi aici legătura cu Richard Wagner, care o compara pe Isolde a sa cu Assunta veneţiană a lui Tiţian, pe care o adora. În însemnarea pe care o face în jurnal la 22 octombrie 1882 Cosima scrie că Wagner nega că „Assunta este mama lui Dumnezeu, ea este Isolde declarându-şi iubirea”. Wagner era conştient în mod intuitiv că pictura lui Tiţian se ocupa de erotica morţii, un subiect care îi preocupa pe platonicienii Renaşterii: urcarea la cer a muritoarei Maria înseamnă unirea ei extatică cu Dumnezeu – o veritabilă transfigurare a iubirii.

Dar Wagner nu mai crede în baza metafizică creştină a transfigurării iubirii. Ca urmare, el o leagă de Isolde şi de o erotică a morţii, ceea ce înlătură cadrul religios. În locul unei iubiri între zei şi pământeni, el scoate în evidenţă experienţa unei pierderi a sinelui care derivă dintr-o iubire pur umană, care poate fi conectată simbolic la vechile imagini religioase ale lui Eros şi Thanatos. Acest lucru devine evident în cântecul final al lui Isolde în care face referire la Tristan: „Immer lichter /wie er leuchtet, / ...  Stern-umstrahlet / hoch sich hebt: / seht ihr, Freunde, / seht ihr’s nicht?” (Tot mai strălucitor/ cum luceşte el, /luminat de stele/se înalţă în tării:/ nu vedeţi, prieteni/nu vedeţi?).

Cercul de stele este simbolul obişnuit al Assumptei. Iar când Tristan şi Isolde îşi cântă imnul de dragoste din actul al doilea: „Ohne Gleiche!/Überreiche!” (Fără seamăn!/Preaplin!), cuvintele lor amintesc de rugăciunea Margaretei către Mater Gloriosa din scena de pe munte din Faust de Goethe: „ Du Ohnegleiche,/Du Strahlenreiche” (Tu cea fără seamăn/Tu cea strălucitoare). Lumea de mister imanent din Tristan şi Isolda conţine imagini ale misticismului Mariei.


Textul postării a apărut inițial pe blogul Sex Reader. Imaginea reproduce tabloul lui Tiţian pomenit în text (Înălţarea la cer a Fecioarei Maria, de aici):

7 aprilie 2015

Mahler, un ascet senzual

1 comments
Când vine vorba de Mahler (dar şi de Bruckner, ca să fim drepţi), cărţile lui Constantin Floros sunt referinţe de prim ordin. Volumul Gustav MahlerVisionär und Despot este consacrat mai degrabă personalităţii decât creaţiei. Muzicologul german de origine greacă scoate în evidenţă natura duală, contradictorie a omului Mahler, care îmbină ascetismul cu senzualitatea (dar să citim mai jos; traducerea mea):

Unii din prietenii lui Mahler vorbesc despre înclinaţia acestuia spre ascetism. Această observaţie necesită o anume definire a termenilor. După cum ştim, ascetismul creştin al monasticismului medieval tindea înspre suprimarea firii noastre senzuale, implica o luptă împotriva dorinţelor carnale, înfrânarea sexuală şi, în cele din urmă, şi opoziţia faţă de plăcerea estetică. Mahler, o fiinţă pe cât de pasionată, pe atât de artistică, nu era cu siguranţă un ascet în accepţiunea respectivă, ci se situa mai aproape de „ascetismul interior” despre care vorbeşte Max Weber. Etica muncii şi austeritatea lui erau proverbiale.

Din tot ce ştim despre el, este sigur că Mahler era mai dedicat spiritului şi „celor spirituale” decât plăcerilor senzuale. Ar fi desigur greşit să îl descriem ca pe un epicurian şi un hedonist. Alfred Roller insistă pe capacitatea lui de a suporta suferinţe trupeşti. Migrenele chinuitoare nu îl ţineau departe de pupitrul dirijoral. Se pare că a dirijat repetiţia în costume pentru Simfonia a VIII-a ţinută la München în septembrie 1910 în ciuda unor grave dureri reumatice. Şi oricât de obositoare ar fi fost repetiţiile de dimineaţă la Viena, el refuza să se odihnească un pic după-amiaza, spunând că la urma urmei nu era decât „o oboseală fizică destul de obişnuită”. În acelaşi sens se poate cita povestea impresionantă şi totodată bizară a modului în care a încercat Mahler să o distragă pe tânăra lui soţie de la durerile facerii citindu-i din Kant! El credea cu tărie că durerile pot fi învinse numai printr-o concentrare extremă a minţii.

După Roller, Mahler arăta o moderaţie extremă faţă de toate plăcerile, inclusiv cele culinare. „Nu vedeai niciodată la el vreun exces, detesta beţia precum şi orice fel de obscenitate sau indecenţă.” […] Mahler şi femeile: iată un capitol separat. Mahler era foarte sensibil la frumuseţea şi inteligenţa feminină. […]

Înainte de căsătorie se spune că a avut relaţii intime cu cântăreţe din ansamblul liric de la Viena, printre care sopranele de coloratură Selma Kurz, Rita Michalek şi Marie Gutheil-Schoder. […] În mod destul de grotesc, Mahler avea reputaţia unui roué, a unui playboy, cu privire la care Carl Moll se gândise să o prevină pe fiica lui vitregă Alma. Alma scrie despre asta în memoriile ei: „Mahler, ascetul, chiar avea reputaţia unui bon viveur desfrânat, care îşi folosea poziţia începând legături amoroase cu tinere din ansamblul lui.” Dar adaugă: „Era un copil, iar femeia era sperietoarea lui!” […]

Evaluarea lui Ludwig Karpath poate suna destul de categoric: „Mahler avea în mod sigur o predispoziţie erotică – după ce dirija Tristan, era avea o energie senzuală aproape ca nimeni altul – dar nu cobora niciodată în cele din urmă adâncuri ale vieţii sexuale.” Cu toate acestea, ceea ce ne spune Alma este asemănător. „Trecând peste câteva seducţii, de care s-a izbit cunoscând femei,” scrie ea, el a rămas „feciorelnic.”

Ilustraţia reproduce un tablou realizat de Arnold Schönberg în 1911, Înmormântarea lui Mahler (reproducere din cartea lui Constantin Floros). Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

1 aprilie 2015

O ameninţare la adresa cărţilor, aşa cum le ştim

2 comments
Am citit deunăzi un articol care probabil n-a atras atenţia publicului larg. E vorba de prezentarea unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Rummidge (Midlands) în care se atrage atenţia asupra unei specii de bacterii din categoria bacililor, cu un nume obscur (Pterygomorphus cellulosae), dar cu acţiune devastatoare asupra materialului de bază din care sunt confecţionate cărţile. Până şi cei cu cunoştinţe sumare de chimie ştiu că e vorba de celuloză, un policondensat alcătuit din mii de molecule de beta-glucoză (nu mai insist asupra detaliilor structurale, cei interesaţi le vor găsi cu uşurinţă în articol). Bacteria cu pricina este o avidă devoratoare de celuloză şi, implicit, de cărţi. E suficient ca un volum să fie contaminat – majoritatea tulpinilor sunt de o virulenţă extremă – ca el să se transforme treptat, însă ireversibil, într-o pulbere maronie fină, purtătoare a sporilor microorganismului, care este propulsat în atmosferă. Avem aşadar de a face cu un agent vorace şi care se răspândeşte cu ușurință.

Ameninţarea reprezentată de Pterygomorphus cellulosae este de dată relativ recentă. Bacteria se trage, la fel ca virusul HIV, din jungla africană. În Europa şi în America de Nord ea a pătruns odată cu studenţii din Africa, care au adus-o în cărţile şi caietele lor, încă din anii 1980. La noi, armatele de studenţi străini veniţi la studii pe vremea lui Ceauşescu au adus cu ele bacteria bibliofagă, iar infecţia, insidioasă, a început să se propage de multă vreme. Ne mirăm azi să vedem cum arată cărţile româneşti apărute acum 30-40 de ani, ale căror pagini se dezintegrează uşor. Nu e deloc exclus ca la acest proces să fi contribuit şi bacteria noastră.

Situaţia e cu adevărat gravă, mai ales dacă ţinem seama că agentul patogen este imun la cele mai multe antibiotice folosite în practică. De exemplu, microbul secretă enzima numită beta-lactamază, care îi asigură rezistenţă la substanţele din clasa penicilinelor. Desigur, există antibiotice de generaţie recentă, mai sofisticate, însă folosirea lor în practică e ca și exclusă, din cauza preţului prohibitiv. Ar fi, dacă se poate spune aşa, şi o parte bună, căci din fericire cărţile şi manuscrisele mai vechi de 70-80 de ani sunt „imune” din cauza prezenţei în compoziţia hârtiei a unor cleiuri preparate după metode tradiţionale. Cărţile mai noi, a căror hârtie conține clei de sinteză, sunt expuse perfect atacului nimicitor.

Amatorii de lectură de la noi şi din întreaga lume au, aşadar, serioase motive de îngrijorare (de bibliotecari nici nu mai vorbesc). Soluţia este, până una-alta, trecerea masivă în format digital a cărţilor şi publicaţiilor existente şi publicarea pe viitor a acestora exclusiv în formă electronică. Pe acest blog am susţinut în repetate rânduri utilitatea cărţilor electronice. Noile descoperiri îmi oferă un argument în plus, de natură practică, dar nu mai puţin important.

Update: pentru cei care n-au înţeles încă, a fost vorba de o păcăleală de 1 aprilie. Universitatea din Rummidge este o instituţie academică fictivă inventată de David Lodge.