miercuri, 9 noiembrie 2011

☺☺☺☺ Ovidiu Verdeş – Muzici şi faze


Apărut iniţial la agonizanta editură Univers în 2000, romanul Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş s-a bucurat în 2002 de o republicare, în ediţie revăzută şi adăugită, la editura Aula. Iată cum s-a făcut ca una din cele mai semnificative cărţi de după 1990 să aibă parte mai degrabă de o zonă a penumbrei decât de locul foarte vizibil care i s-ar fi cuvenit. Între timp oameni de bine au avut grijă şi să o posteze online (de pildă aici), aşa că probabil autorul n-a avut parte de mare câştig de pe urma ei. Ce să-i faci, onoarea e dulce, borşul e acru, după cum ar spune un personaj al lui Bacalbaşa.

Isprăvind cu remarcile cu iz etic (al căror efect e o plictiseală cumplită), să aruncăm o privire în carte. Aceasta e o poveste întreagă, spusă parcă dintr-o suflare de un băiat de 16 ani pe care îl cheamă Tinuţ şi care locuieşte cu părinţii într-un bloc de lângă Academia Militară din Bucureşti. Istoria e destul de bine circumscrisă unei perioade de o săptămână de la începutul verii lui 1978, pe la sfârşitul anului şcolar, când liceenii au mai mult timp liber şi-şi pot vedea în mai mare tihnă de ocupaţiile lor preferate. În cazul lui Tinuţ lucrurile ar fi destul de simple, dacă n-ar fi complicate de-a binelea: îi place să asculte muzică şi e îndrăgostit Hari, colega lui de clasă. Acestea sunt cele două dimensiuni majore din existenţa adolescentului, care relatează, într-un stil de o oralitate nu doar extrem de plauzibilă, ci şi ilariantă, cam tot ce i se întâmplă.

Povestea e populată de personaje numeroase, organizate sistematic. Avem un grup al prietenilor mai apropiaţi ai protagonistului (Mimi, Luci, Tanana, în jurul cărora gravitează numeroşi copii de la bloc, de diferite vârste), sunt apoi colegii de clasă (Răz, Ina, Dana etc.), golanii de cartier (Canţone, Oase, Nas), familia (părinţii, bunica), cu sub-specia părinţilor prietenilor. E o populaţie pestriţă şi greu de ţinut în frâul narativ, dar eroul-narator ghidat de autor se descurcă de minune. Un loc aparte îl ocupă desigur Hari, iubita lui Tinuţ, şi Bodi, un băiat mai mare, cu o colecţie impresionantă de înregistrări muzicale, devenit un adevărat model pentru licean.

Suntem, cronologic vorbind, în plin comunism, într-o vreme când o sticlă de Pepsi sau o țigară străină sunt trofee râvnite de toată lumea, deşi nu se simt încă privaţiunile severe de la sfârşitul epocii Ceauşescu. De fapt situaţia politică e estompată şi referinţele la ea sunt rare (din când în când câte o menţionare a lui Ceaşcă sau o aluzie la câte un securist). Peripeţiile şcolăreşti sunt benigne şi au parte de aceeaşi evocare colorată ca şi restul evenimentelor, cu tuşele cunoscute celor care au prins regimul trecut:

În fine, deci gagiu’ intră la oră nervos, trânteşte catalogu’ şi începe să urle la mine „Ce-i cu laţele astea!?" şi cică să nu mă mir dac-o să am nouă la purtare, că el mi-a zis de-atâtea ori sa mă duc să mă tund. Am rămas mască, tăticu’ pentru că îmi zisese, nu neg, da’ când...? Hă-hăăă, tocmai pe trimestru’ al doilea! Gata, nenică, am zis; mâine vin tuns, nici o problemă! Că nu ţineam în mod deosebit să-mi las păr’ lung; eu am păru' creţ şi oricum nu merge să-mi las plete.
Până la urmă nu m-am tuns, pentru că nu m-a lăsat Hari, da’ nici Popeye n-a mai zis nimic, şi poftim, se trezise acum, în ultima săptămână de şcoala, când toţi îşi lăsaseră păru’ mare, şi Răz, şi Mitroi, şi Ierbivoru, şi nici Anton, ditamai directoarea, nu mai zicea nimic dimineaţa, la filtru.
Nu-i cam absurd...?

Tinuţ e esenţialmente un copil bun şi ascultător, cu talent la desen şi la română, nu un Holden Caulfield dâmboviţean, iar încurcăturile în care intră sunt soluţionabile fără a se produce traumatisme. S-ar putea spune că e numai gura de el, dar din fericire romancierul l-a înzestrat cu o exprimare de o naturaleţe desăvârşită şi cu un umor involuntar care te face să râzi citind cartea. Oralitatea exprimării şi utilizarea ocazională a stilului indirect liber se regăsesc şi în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară a lui T. O. Bobe (vezi aici), dar în Muzici şi faze nu avem nimic din logica distorsionată a naraţiunilor lui Luca. Pasiunea pentru muzică a lui Tinuţ într-o vreme când accesul la înregistrările străine era foarte dificil îl apropie de eroii lui Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii!, despre care am scris aici.

Limbajul şi stilul sunt probabil principalele atuuri ale prozei lui Ovidiu Verdeş, căruia i s-ar putea eventual reproşa că e mai mult povestitor (de întâmplări surprinse la moment, adică de faze) decât romancier şi că textul nu are prea multă adâncime. Pentru a demonta aceste reproşuri s-ar putea susţine că limbajul devine o forţă aproape independentă şi care dă o consistenţă aparte cărţii. S-ar putea cita şi episoade cu implicaţii de o profunzime mai mare decât s-ar crede (de exemplu meditaţiile la romană date de bunica lui Tinuţ, profesoară pensionară sau adevărata lecţie de estetică din jurul unei tapiserii kitsch care decorează casa unui prieten). Muzici şi faze avea toate datele necesare pentru a deveni o adevărată carte-cult a celor născuţi în anii ’60-’70 ai secolului trecut, dar acest lucru nu s-a întâmplat, probabil şi pentru că romanul a apărut când încă nu-i venise timpul. Alături de acest timing nefericit (neimputabil însă nimănui), publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al EGO-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul unei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană. 

Fact checking
Cititorul atent la detalii va găsi în Muzici şi faze multe aspecte autobiografice. Tinuţ îşi sărbătoreşte ziua de naştere pe 13 aprilie, ca şi autorul, iar în 1978 împlinise 15 ani (Ovidiu Verdeş e născut în 1963). Părinţii lui sunt medici. În text ni se povesteşte în câteva rânduri despre muzica pe care o ascultau aceştia, de regulă muzică uşoară şi jazz. De profesie medic neurolog, doamna Verdeş cea reală e de fapt o mare amatoare de muzică simfonică, cu o pasiune deosebită pentru simfoniile lui Mahler. Nu ştiu ca Ovidiu Verdeş să fi scris şi altă operă de ficţiune.

13 comentarii:

StockhausensPeppersLonely spunea...

jeansi-chitara(rece)-si-medicina!
un mi-nu-nat dejaveu !

msr spunea...

Totusi cartea a avut o oarecare notorietate, fiind data in presa vremii ca exemplu negativ de literatura contemporana. Se insista pe "vulgaritatea" limbajului, confundindu-se (cum inca se mai intimpla) vulgaritatea cu oralitatea.
Tocmai de aceea am si citit-o, la vremea respectiva. Mi-a placut si a ramas una din lecturile preferate.

Micawber spunea...

@ msr

Retin contributia dvs. la ceea ce unii numesc pretentios "dosarul receptarii".

capricornk13 spunea...

Mă bucură foarte mult această postare a dvs., faptul că v-a plăcut destul de tare un autor român contemporan - mai ales după ultima noastră discuţie de aici de la dvs. Dovedeşte că aţi generalizat puţin atunci, probabil de dragul conversaţiei, însă sunteţi, de fapt, deschis. Bănuiam oricum asta, după calitatea însemnărilor şi varietatea lecturilor dvs., ar fi fost ciudat să fie altfel. Ştiam şi eu de Muzici şi faze, deşi încă n-am apucat să-l citesc - ştiu că nu e scopul dvs. să-i educaţi pe ceilalţi, dar vă mulţumesc oricum pentru semnalare.

magda spunea...

caprikorn13,

acu ca i-ati spus ca e deschis, se va inchide la loc.

Micawber spunea...

@ capricornk13

Uneori imi mai iese si mie o postare pe placul cate unuia din cititorii blogului, de data asta v-am nimerit pe dvs.

HerbieHancokWatermelon spunea...

PS: chiar am uitat sa zic ca si ualbek s-a plins de "Florile Puterii" apropos de interviuri :))))

PS2 : de vazut -- interviu cu un vampir :))))

A Reader spunea...

Va multumesc pentru recomandare - am citit-o, mi-a placut si intre timp am scris si eu depre ea.

ionescu spunea...

ne-a placut foarte mult cartea, dar nu strica putina atentie la detalii. gen- john bonham nu murise in 1978, joe cocker n-a cantat you can leave your hat on decat in 86, si cel mai important: nimeni din cartea asta nu discuta despre mundialul argentinian, care se juca fix in acele zile. mundial evocat de altfel in noapte buna, copii.

Micawber spunea...

@ ionescu

Nu pot sa va contrazic, nu ma pricep la genul respectiv de muzica. Pana la urma totusi scriitorul nu e un cronicar fidel al realitatii, sa nu uitam asta si sa nu-i cerem acuratete istorica absoluta. In sfarsit, putem considera observatiile dvs. adaugate la rubrica Fact checking.

ionescu spunea...

pai atunci sa-i dam voie si lui otoiu sa ne ofere o varianta gresita a ecuatiei lui bernoulli

Micawber spunea...

@ ionescu

Dar cine zice ca nu le dam noi voie? Asta ar mai lipsi. Nu fac decat sa ma amuz uneori de nepotriviri cu realitatea. Acestea nu fac opera nici mai buna, nici mai rea, ele exista si atata tot.

bogdan spunea...

deunazi am trecut prin cotroceni, parcul romniceanu (parca ii zice) si am urcat pana-n panduri. si mergand asa pe strada mi-am adus aminte de muzici si faze, a carei actiune are loc tocmai pe aici. cartea are un cusur, are nitel cam multe pagini pentru ceea ce vrea sa fie. in rest, e o joaca asa ca-n cartile lui agopian, e o carte despre nimic, cred ca autorul a scris-o de dragul stilului. oricum e mult mai frumoasa fata de bazaconii recente (romanesti) care trateaza acelasi subiect.