30 aprilie 2010

☺☺☺☺ Vladimir Sorokin - Kremlinul de zahăr

3 comments
Vladimir Sorokin le e, de peste 30 de ani, drag ca sarea-n ochi guvernanţilor de la Kremlin, sovietici până la începutul anilor '90, ruşi după aceea. Recent apărută (şi) în limba română, Kremlinul de zahăr (Curtea veche, 2009) dovedeşte că o să mai curgă ceva apă pe Volga, Don sau Obi până să se schimbe ceva în situaţia asta. Cartea propune o (utopică?) Rusie a anului 2028 care ar fi depăşit cele trei „tulbureli”: Tulbureala Roşie, Tulbureala Albă şi Tulbureala Cenuşie (etichetele sunt destul de transparente). Element oarecum senzaţional, în fruntea statului stă un ţar (cu ţarină şi tot tacâmul, ba chiar dinastia pare bine aşezată, căci se vorbeşte şi de tatăl ţarului, un anume Nikolai Platonovici, care poruncise să fie distrus „mausoleul agitatorului roşu”).

Sorokin îşi construieşte Rusia ca pe un univers ciudat, amestec de logic şi insolit, şocant cocktail de elemente moderne, tehnologie futuristă, instituţii şi termeni arhaici, violenţă şi sordid. Locuitorii se bucură, în aparenţă, de o libertate turbată (dacă nu mă înşel, şi nici cetăţenii din Brave New World a lui Huxley nu prea aveau motive de a se plânge, cel puţin nu de lipsa plăcerilor trupeşti). Ei navighează pe interda (adică nu pe inter-n(i)et, vezi bine), comunică prin tehnologia holografică, au la dispoziţie case de toleranţă şi fac rost de cocaină fără multe probleme. Au calculatoare (numite însă, neaoşist, „maşini isteţe”) şi telefoane mobile. Ordinea socială nu e însă lăsată în voia ei, ci e atent supravegheată de Departamentul de Taină, iar aplicarea legii e urmărită de opricinici (la origine termenul denumeşte membrii poliţiei secrete a lui Ivan cel Groaznic, al cărui chip, luat din filmul lui Eisenstein, e reprodus, nefericit de altfel, pe coperta ediţiei româneşti). Apropierea de o (altă) utopie a opresiunii (1984 a lui Orwell, cine n-a citit găseşte textul integral aici), e destul uşor de făcut. E drept, la Orwell lipseşte sarcasmul debordant al autorului rus.

Rusia anului 2028 construieşte un Mare Zid care să o apere, în viziunea retoricii oficiale, de influenţe nedorite:

Că doar dincolo de Marele Zid sunt numai cyberpunks blestemaţi care ne sug ilegal gazele, catolici făţarnici, protestanţi neruşinaţi, budişti nebuni, musulmani răi şi pur şi simplu atei depravaţi, satanişti care, în acordurile unei muzici blestemate, se zbuciumă prin pieţe, narcomani deghizaţi, sodomişti nesătui care-şi sfredelesc pe întuneric fundurile, vârcolaci siniştri care-şi schimbă înfăţişarea dată de Dumnezeu, plutocraţi lacomi, virtuali malefici şi tehnocraţi nemiloşi, şi sadici, şi fascişti, şi megaonanişti.

Buni par să fie numai cei care se supun şi, de preferinţă, nu au niciuna din însuşirile de mai sus sau, dacă se poate, nicio însuşire. Duşmanul e difuz şi ubicuu - la prima vedere ai crede că el poate veni din China şi probabil vine şi de acolo, dar până una, alta, cartea lui Sorokin e împănată de expresii... chinezeşti, posibil (şi) pentru a sugera ameninţarea respectivă. Dacă m-aş număra printre teoreticienii care jonglează cu termeni care de care mai savanţi, poate aş spune aici ceva despre refuzul alterităţii sau, mă rog, aş găsi eu un cuvânt mai cu clenci, dar aşa... 

Alcătuire romanescă destul de laxă, Kremlinul de zahăr e o constelaţie de capitolaşe sau povestiri relativ independente. Ceea ce le uneşte este tocmai (de re şi de dicto) un Kremlin de zahăr. De Crăciun, o imensă hologramă a ţarului binecuvântează mulţimea, asupra căreia se revarsă din văzduh, atârnate de baloane, machete ale Kremlinului confecţionate din zahăr. În mai toate povestirile întâlnim câte un fragment al acestui Kremlin, un turnuleţ sau o acvilă bicefală pe care personajele le consumă (nu fără o anume evlavie). Că tot veni vorba de personaje, ele sunt puzderie, oameni mărunţi, adulţi şi copii, opresori şi oprimaţi, de o diversitate în aparenţă caleidoscopică, uniţi însă cu toţii întru (ca să folosesc prepoziţia-fetiş a lui Noica) abulie. Nimeni nu pare neliniştit de ce se întâmplă (chiar şi arestatul Smirnov, adus în faţa anchetatorului de la Securitatea Statului, nu traversează stări mai adânci decât simpla teamă de tortură), nimeni nu pune întrebări.

Vladimir Sorokin face un tur de forţă în materie de limbaj. Kremlinul... e presărat de coups de langage. Aflăm, de pildă, că pluralul de la „sticlă” e „cioburi” (tur de forţă în materie de mereologie) sau că există un dezdoitor de potcoave (!) numit Medvedko precum şi un iluzionist întunecat (sublinierea e a autorului) numit Pu I Tin (şi asta într-o carte care abundă în vorbe chinezeşti). Şi câte şi mai câte or fi... probabil un mai bun cunoscător al realităţilor ruseşti ar găsi sumedenie. Din fericire, am senzaţia că Sorokin şi-a găsit în Antoaneta Olteanu traducătorul ideal - desigur, în condiţiile de la noi, în care iniţiaţii în limba rusă, în folclorul şi istoria Rusiei se găsesc din ce în ce mai greu. Traducerea sună bine, tonul just pare să fie cel mai adesea găsit, ceea ce nu-i uşor, dacă ţii seama se amestecul de modern şi arhaic de care pomeneam la început. Înţeleg că Kremlinul de zahăr este de fapt continuarea romanului Ziua opricinicului. Musai să-l citesc şi pe acesta.

28 aprilie 2010

☺☺ J. M. G. Le Clézio - Diego & Frida

10 comments
Conform unui stereotip mental destul de răspândit (şi, să recunoaştem, nu lipsit de susţinere în realitate) mexicanul e un ins asupra căruia Statele Unite exercită o atracţie magnetică şi care e gata să facă orice (inclusiv sa treacă Rio Grande pe post de wetback) doar, doar o ajunge acolo, unde are de regulă statutul de imigrant ilegal, muncitor la negru plătit mizerabil, paria etc. Citind Diego & Frida de J. M. G. Le Clézio(Paralela 45, ediţia a doua, 2008) găsim cel puţin o excepţie notabilă de la regula de mai sus, celebrul cuplu de pictori Diego Rivera - Frida Kahlo. Cartea (apărută în colecţia Perechi celebre a editurii) este o biografie (neromanţată) a celor doi şi le urmăreşte existenţa din primele două decenii ale secolului XX, marcate de marile frământări sociale din Mexic, trecând prin agitaţia anilor '30 şi până la moarte (Frida moare în 1954, Diego, trei ani mai târziu).

Diego şi Frida sunt, cel puţin în datele lor imediate, personalităţi foarte deosebite. El (mai în vârstă cu aproape 20 de ani decât ea) e o natură htonică, un uriaş plin de energie şi poftă de viaţă, un poligam prin excelenţă, practic amoral în ceea ce priveşte relaţiile dintre sexe (am şi pierdut şirul căsătoriilor pe care le-a încheiat, al amantelor şi copiilor pe care i-a avut). Ea e ceea ce unii numesc femeia unui singur bărbat, o fiinţă care are parte toată viaţa de imense suferinţe fizice (sechele de poliomielită la care se adaugă urmările unui accident de circulaţie, avorturi repetate şi traumatizante etc.). La toate aceste deosebiri se adaugă şi cosmopolitismul lui Rivera, care, deşi are o creaţie cu un evident caracterul naţional, mexican şi precolumbian, îşi face stagiul boem cvasi-obligatoriu la un artist, petrecând lungi perioade de timp la Paris (loc unde Fridei nu-i prieşte, după cum nici la New York nu-i place, spre deosebire de majoritatea compatrioţilor de la sud de Rio Grande - ea numeşte Statele Unite Gringolandia). Pe cei doi îi unesc, dincolo de faptul că sunt amândoi nişte adevăraţi hibrizi umani, rezultaţi din amestecul a numeroase rase şi naţionalităţi (detaliu semnificativ, lipseşte la ambii elementul anglo-saxon), o nelinişte creatoare permanentă şi, desigur, o pasiune erotică devoratoare pentru celălalt, un lasă-mă dar nu-mi da pace care îi face să se recăsătorească după ce divorţează, deşi e drept că cea de a doua căsătorie nu se mai consumă fizic, ci doar afectiv. În fine, ambii artişti sunt animaţi de idealuri politice asemănătoare. Ei militează în cadrul partidului comunist şi (în ciuda vindecării de unele iluzii) rămân fideli crezului revoluţionar leninist (mai puţin stalinist însă - relaţiile apropiate cu Troţki, exilat în Mexic, sunt grăitoare).

Opera celor doi artişti e îndeobşte cunoscută pasionaţilor de artele frumoase, iar Le Clézio o inventariază în contextul biografic specific (pentru reproduceri ale celor mai importante lucrări ale artiştilor, vezi aici şi aici). Diego Rivera e - se ştie - creatorul unor compoziţii murale ample, într-o tehnică aparent naivă şi de un proletcultism figurativ, care pot fi şi azi admirate în multe clădiri publice din Mexic sau Statele Unite. Detaliu picant, pictorul a fost chemat de însuşi Nelson Rockefeller pentru a decora Rockefeller Center din New York, aflat în construcţie în anii '30. Artistul a pictat o frescă (Omul la răscruce) având ca temă progresul tehnic şi ştiinţific al omenirii, având desigur în centru un muncitor, iar în partea stângă a pictat chipul lui Lenin. De aici a ieşit un adevărat scandal - imaginaţi-vă un Lenin foarte vizibil în ditamai Rockefeller Center - iar fresca a sfârşit prin a fi distrusă (au supravieţuit din fericire alte versiuni ale ei, vezi aici). Frida Kahlo, din punct de vedere artistic figura secundară a cuplului, e autoarea multor portrete şi autoportrete inspirate de propria suferinţă. Sunt - cel puţin aşa mi se pare mie - nişte creaţii stilistic hibride, amestecuri de suprarealism şi pictură naivă. Culmea e că Frida îi dispreţuia, cel puţin declarativ, pe suprarealişti.

Le Clézio, scriitor laureat Nobel cu doi ani în urmă, a scris o biografie onorabilă, deşi nu rareori îmbibată de sentimentalismul admirativ stătut cu care un compatriot al lui de acum aproape 100 de ani scria despre viaţa lui Beethoven. Aţi ghicit, e Romain Rolland! În rest, de bine, poate am să citesc odată şi ceva fiction de Le Clézio, să mă lămuresc mai bine ce şi cum cu acest (nou) pom lăudat.

26 aprilie 2010

☺☺☺ Marina Lewycka - Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană

6 comments
Un savuros moment dintr-un episod din Seinfeld îi prezintă pe Kramer şi Newman jucând un joc de dominaţie mondială, pe o tablă de carton, în metro. Cu ocazia asta Kramer face o remarcă mai puţin flatantă la adresa Ucrainei, dar un imigrant din est aflat în apropiere (care se dovedeşte a fi ucrainean) se simte jignit şi intervine distrugând tabla de joc. Aşadar nu e de joacă cu Ucraina, deşi mulţi dintre noi nici nu o prea deosebim de Rusia. Citind Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, romanul Marinei Lewycka (Polirom, 2006), avem şansa să cădem mai greu în confuzia asta.

Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană nu e un titlu arbitrar, cum ar putea crede cititorul care s-a fript în ciorbă şi acum suflă şi în iaurt, căci găsim în carte chiar şi aşa ceva. E drept, Lewycka ne spune în primul rând povestea familiei Maievski, emigranţi ucraineni stabiliţi în Anglia imediat după război. Au fost patru: mama (Ludmila, moartă recent), tata (Nikolai) şi cele două fiice, cea mare (Vera) şi cea mică (Nadejda). Povestitorul e Nadejda, un narator la persoana I, dar câteodată omniscient, căci pare să cunoască şi evenimente la care nu participă direct şi care nici nu i s-au relatat.

Mecanismul romanului e pus în mişcare de un eveniment care zguduie familia imediat după moartea Ludmilei. Nikolai, tatăl rămas văduv, inginer de profesie şi personaj pitoresc, se îndrăgosteşte lulea, la 84 de ani, de Valentina, o ucraineană nurlie cu aproape 50 de ani mai tânără şi care are pe deasupra şi un băiat, Stanislav. Vera şi Nadejda nu se au bine deloc şi se sfădesc în permanenţă:

Între mine şi Vera sunt zece ani - zece ani care pentru mine au însemnat Beatles, demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam, revolta studenţească din 1968 şi naşterea feminismului, care m-a învăţat să le consider pe toate femeile surori - adică pe toate femeile, cu excepţia propriei mele surori.

Cu toată această nepotrivire, surorile se unesc în faţa inamicului comun ante portas, Valentina, suspectând că aceasta vrea să încheie cu Nikolai un mariaj din interes pentru a se putea stabili în Anglia. Şi, vorba lui Agamiţă Dandanache, luptă şi dă-i. Mai întâi ele încearcă să împiedice încheierea căsătoriei, dar eşuează - Nikolai traversează un fel de end of life crisis şi nu-l poate convinge nimeni că Valentina nu vrea decât un paşaport englezesc şi că nu trebuie să-şi lichideze economiile pentru a-i satisface toate capriciile. Odată căsătoria încheiată, se dovedeşte desigur că Nadejda şi Vera avuseseră dreptate - Valentina se instalează împreună cu Stanislav în casa naivului soţ, alcătuind o forţă de ocupaţie (mai redutabilă decât clanul Tulea în casa lui Costache Giurgiuveanu) care nici măcar complet străină nu e (oamenii sunt, cu toţii, ucraineni). Umilit şi chiar maltratat de Valentina, bătrânul se convinge în cele din urmă că nu există decât soluţia divorţului. Începe o nouă luptă, pe viaţă şi pe moarte, cu Valentina, cu elemente de suspense, cu răsturnări de situaţie şi deznodăminte uneori neaşteptate, totul relatat cu un amestec de umor şi gravitate care dă valoarea romanului. În tot acest timp Nikolai, naiv şi serios în ceea ce face, lucrează la istoria tractoarelor, istorie care te poartă din Uniunea Sovietică până în Statele Unite şi din care se poate vedea cât de mici sunt câteodată deosebirile dintre tractoare şi tancuri, mai ales în vremuri de război.

Ca mai toate familiile, şi cea din cartea de faţă îşi are scheletele din dulap şi momentele despre care se evită a se vorbi. Ruperea de ritm existenţial pe care o alcătuiesc mai întâi moartea Ludmilei, apoi (şi pe spaţii mai mari) căsătoria lui Nikolai cu Valentina, este pretextul ideal pentru ca naratoarea să ne introducă în câteva din aceste secrete de familie. E vorba mai ales de evenimente legate de tinereţea soţilor Maievski, de traumele suferite în anii '30 (marea teroare stalinistă a afectat pe toată lumea) sau, în timpul războiului, într-un lagăr de muncă de unde - cu noroc - au reuşit să ajungă în Anglia. Toate aceste episoade sunt intercalate firesc (ca flash back-uri) în naraţiunea principală şi constituie o contrapondere fericită la umorul comediei de caractere a căsătoriei (să nu uităm că Gogol, autorul Căsătoriei, e ucrainean de origine).

Totul se sfârşeşte în aparenţă cu bine: Nikolai e ajutat să divorţeze de Valentina, iar aceasta (care între timp făcuse un copil cu un alt bărbat) se va reîntoarce în Ucraina, unde fostul ei soţ a iertat-o şi va recunoaşte copilul. Nikolai îşi va petrece restul zilelor într-un mic apartament, sub supravegherea unei îngrijitoare, şi face exerciţii de yoga. Un happy end amărui, în ton cu restul romanului, în care umorul se amestecă destul de subtil cu relatarea unei istorii destul de vitrege.

Fac ce fac şi scriu despre copertă, deşi am tot spus că nu mă interesează prea tare. Dacă ne uităm cu atenţie, vedem în ea patru păpuşi Matrioşka, reprezentând pesemne membrii familiei Maievski. Toate bune şi frumoase, atâta că acest volum atât de... ucrainean parcă nu merita o copertă cu păpuşi ruseşti. Se ştie că Matrioşka nu are nicio legătură cu Ucraina şi e un simbol totalmente rusesc. Probabil cei de la Polirom habar n-aveau sau, dacă aveau, nu i-a interesat.

24 aprilie 2010

☺☺☺ Constantin Eretescu - Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor de azi

8 comments
Dacă e nevoie de dovada faptului că legendele urbane sunt un subiect cât se poate de serios, ea e oferită de cartea lui Constantin Eretescu, Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor de azi (Compania, 2003). Autorul, care e profesor de folclor la un colegiu din Rhode Island, a alcătuit această antologie de texte folosind relatările studenţilor săi.

De ce un folclorist? Probabil pentru că legendele urbane sunt, pur şi simplu, folclor. E, desigur, vorba de un folclor relativ recent, produs departe de mediul rural tradiţional şi diferit, desigur, de aşa-zisul folclor nou de la noi, unde ţărani îmbrăcaţi ca la artizanat doinesc sau horesc despre tractoare, ceapeuri şi ogoare înfrăţite. Cu toate acestea, caracterul de creaţie folclorică al legendelor urbane e dat, explică autorul, de o serie de trăsături fundamentale, cum ar fi caracterul anonim, circulaţia esenţialmente orală sau existenţa variantelor.

Un exemplu destul de simplu ne ajută să înţelegem destul de uşor toată această mică dezvoltare teoretică. O legendă urbană destul de răspândită este cea a căţelului mexican. Povestea e simplă: un cuplu american care călătoreşte în Mexic se ataşează de un căţel alb, aşa că oamenii se decid să-l ia cu ei acasă. Zis şi făcut, trec ei animalul peste graniţă, dar odată ajunşi constată că patrupedul parcă nu mai arăta la fel de bine ca înainte. Îngrijoraţi,oamenii îl duc la veterinar, care le spune că animalul e perfect sănătos, atâta că nu e căţel, ci şobolan mexican, din aceia care populează canalele oraşelor. Povestea asta cunoaşte multiple variante. De exemplu, „căţelul” e adoptat nu din Mexic, ci dintr-un parc din New York (în varianta asta, el mănâncă pisica stăpânilor). Sau e adoptat din Florida, numai ca să se afle că e şobolan australian, urmaş al rozătoarelor scăpate de pe un vas din Australia. Sau - dacă mai e nevoie de variante - „căţelul” e luat de o femeie miloasă din Chinatown-ul oraşului Boston, dar se dovedeşte a fi şobolan chinezesc, care nu doar că face bucăţi pisica familiei, dar mai şi face o gaură imensă în perete prin care fuge. Aşadar, variante multiple, origine neclară, circulaţie din gură-n gură, care va să zică folclor curat.

Constantin Eretescu redă zeci de asemenea bizarerii, cu existenţă latentă şi circulaţie de intensitate variabilă prin mediile orăşeneşti americane. Iată, spre degustare, Gaura din cap:

Un tip lucra pe un şantier de construcţii. S-a întâmplat ca o vergea de metal scăpată din mâna unui muncitor de la un etaj de mai sus să-l lovească în cap dintr-o parte. I s-a înfipt în cap şi i-a ieşit pe partea cealaltă. Omul a tras-o afară şi asta a fost tot. N-a păţit nimic. Se simţea foarte bine. Avea o gaură în cap prin care puteai să te uiţi, dar a mai trăit zece ani aşa.
Asta e absolut adevărat. Poate că a fost ceva mai lent după aceea, dar n-a murit. Îşi vedea de treaba lui, cu gaura aceea în cap. Am poze.

Nu ştiu dacă e ceva de comentat. Totuşi, nu pot să nu remarc înrudirea spirituală cu versurile unui cântec popularizat de Tudor Chirilă: Am să-mi trag un glonţ în cap/ Şi-am să-mi fac o gaură/ Şi-am să văd lumea prin ea/ Într-o altă aură. În plus, autorul relatării insistă că episodul e perfect adevărat, ba chiar dispune şi de dovezi. Oare nu la fel procedează şi naratorii basmelor tradiţionale?

Vrăjitoarea familiei... nu conţine numai legende urbane propriu-zise, ci şi alte creaţii moderne înrudite cu acestea. E vorba, de exemplu, de aşa-zisul folclor al familiei, care ar prezenta „o experienţă personală, cel mai adesea unică sau remarcabilă , demnă de a fi comunicată”. Alte naraţiuni sunt cele cu stafii şi alte spirite, ale căror rădăcini pot fi identificate în povestirile gotice foarte populare în lumea germanică şi anglo-saxonă, dar al căror cadru e unul esenţialmente urban. Sunt numai două din numeroasele categorii de relatări redate de Constantin Eretescu în carte. Cine nu are chef să-şi bată prea mult capul cu clasificările şi teoria (introducerea e consistentă şi, zic eu, foarte interesantă), poate trece peste ele şi poate citi textele propriu-zise, unele cu evidente calităţi literare, care alcătuiesc un adevărat muzeu al bizareriilor asemănător cu celebrul Ripley's Believe It or Not de la Hollywood.

Că americanii au un bogat folclor urban devine evident după parcurgerea cărţii. Dar noi avem? Probabil folcloriştii sau sociologii sunt mai în măsură să răspundă la întrebarea asta. Mi-ar plăcea să citesc şi o antologie de legende urbane româneşti, desigur, în măsura în care există suficient de multe pentru a alcătui un volum. Aş propune pentru antologie mult-răspândita teorie potrivit căreia dacă stai în curent răceşti - probabil există şi mici povestioare exemplare pe tema asta, de genul „X a mers cu trenul şi din cauza geamului deschis l-a tras curentul până i s-a umflat capul aşa de rău că...”. Dacă stai şi te gândeşti, minunatul nostru popor duce de când se ştie o înverşunată luptă cu acest adversar tenace, insidios şi malign care este curentul. Nu cel electric, ci acela care te trage, pervers, din toate crăpăturile şi ungherele care trebuie, bineînţeles, astupate cu grijă. Şi, nu în ultimul rând, manelele... dar asta e deja o cu totul altă naraţiune poveste.

21 aprilie 2010

☺☺☺Adrian Sângeorzan - Vitali

6 comments
Sunt Vitali Ahmatov, un copil rus corcit care a ajuns în New York, oraşul visurilor sale şi în care în loc să se simtă bine, se simte ca peştele pe uscat.” Aşa se autocaracterizează personajul central al romanului Vitali de Adrian Sângeorzan (Curtea veche, 2008) şi ar fi greu să rezumi mai concis intriga cărţii. Pe jumătate rus, pe jumătate evreu şi rămas orfan de tată (acesta, violoncelist, a imigrat în Israel unde a murit undeva prin Gaza), Vitali are senzaţia că a tras lozul cel mare atunci când mama lui, plecată în America, vine să-l ia cu ea.

Adolescentul de 15 ani părăseşte Rusia fără mari regrete. La urma urmei, de ce să-i fi părut rău după mizeria şi privaţiunile din patrie? Daşa, o prietenă apropiată a familiei, născuse acasă în aşteptarea ambulanţei („Spre dimineaţă, au venit curentul electric şi maşina Salvării pe care nimeni n-o mai aştepta.”), iar un bloc din cartier fusese spulberat de o explozie provocată de separatiştii ceceni (ocazie cu care murise şi Tania, o fată cu care Vitali tocmai parcurgea primii paşi ai vieţii sexuale). Aşadar, un trecut încărcat, dar la orizont se profilează la terre promise. Sosirea la New York îi rezervă lui Vitali unele surprize. Departe de a se aşeza undeva în buricul târgului, în Manhattan, mama lui locuia în plin ghetou rusesc într-o suburbie şi avea o ocupaţie dubioasă, undeva la limita incertă dintre prostituţie şi striptease. Eroul nostru nu pare foarte marcat de descoperire, ba chiar pare să se împace cu traiul la limita legii şi, în momentul în care mama începe să lucreze pentru un interlop rus, face şi el câteva comisioane transportând (după toate regulile comerţului conspirativ) diamante din Rusia pe care le înghite la Moscova spre a le elimina la destinaţie.

Vitali începe să câştige bani, dar în paralel consumă droguri (marijuana fuma încă din Rusia) şi bea, iar cu ocazia unei escapade adolescentine cu automobilul comite un accident grav şi e arestat. Norocul pare să nu îi mai surâdă, deşi dracul nu e chiar negru de tot. Mama îi plăteşte cu bani grei un loc într-o tabără de reabilitare în Utah (la revenirea din tabără Vitali o va găsi în închisoare, deoarece reţeaua interlopă din care făcea parte fusese demantelată de autorităţi). Pare punctul cel mai de jos al existenţei protagonistului. Cu toate astea, el va găsi resurse de revenire şi se va înrola la puşcaşii marini. În paranteză fie spus, unul din străbunicii lui săvârşise fapte de vitejie în revoluţia bolşevică, iar gena vitejiei belicoase pare să înceapă să se exprime din nou. Tânărul trimis în Irak, unde e răpit de terorişti, dar evadează spectaculos, apoi e rănit grav şi trimis înapoi în America pe post de erou. Acolo în aşteaptă iubita lui, Alina, ea însăşi o fiinţă cu un trecut încărcat (fusese adoptată de o familie americană, după o copilărie trăită în mizerie în Republica Moldova). Vitali pare să se fi maturizat, el refuză ofertele obişnuite în asemenea ocazii (cum ar fi vânzarea poveştii pentru a se scrie o carte pe baza ei). El afirmă că vrea să-şi scrie singur povestea şi, până una, alta, opreşte derularea visului american şi se reîntoarce în Rusia. Se evită în ultimul moment un happy end care ar fi compromis complet cartea şi se deschide perspectiva unei existenţe cu evoluţie neliniară.

Trebuie să recunoaştem că Vitali e o carte în care se întâmplă mai tot timpul ceva, deşi uneori acel ceva e destul de previzibil. Cu toate astea, romanul are multă prospeţime şi e bine scris. Adrian Sângeorzan, el însuşi emigrat în America acum 20 de ani, nu eşuează, cum se întâmplă adeseori cu scriitorii români de condiţie similară, prin a scrie poveşti despre micuţa lume a imigranţilor români. Sângeorzan scrie din fericire o poveste ceva mai puţin neaoşă şi - naraţiunea e la persoana I - reuşeşte cu destulă naturaleţe să se transpună în pielea „corciturii” Vitali. Poate unele din episoadele poveştii nu sunt foarte bine motivate intern, poate unele opţiuni ale autorului sunt cam superficiale, după cum e posibil şi ca unele componente ale simbolisticii să fie cam groase (bunăoară, trimiterea la sensul etimologic al cuvântului Vitali, cu conotaţii legate de rezistenţă şi pofta de a trăi). Cu toate astea, un roman onest, solid, bine cusut la încheieturi şi care la o adică s-ar putea şi ecraniza.

La sfârşit, două vorbe despre ceea ce mi s-a părut a fi o strategie de marketing caraghioasă. Las la o parte aspectul hidos al coperţii (care reproduce o imagine din Irak realizată folosind un dispozitiv care vede şi în spectrul invizibil ochiului). Pe una din cele trei benzi verticale se „derulează” un fragment dintr-o apreciere critică (Andrei Codrescu, nu şagă!) potrivit căreia Vitali e un nou Holden Caulfield, iar romanul, probabil, un De veghe în lanul de secară al anilor 2000 (textul complet al clasicului e aici). Or fi, nu zic, unele asemănări cu eroul lui Salinger. Dar să-ţi vinzi marfa, mai ales când marfa e o carte, scriind taman pe coperta I că nu e, la drept vorbind, prea originală, asta parcă aduce a prostie nepricepere. Editura a vrut, probabil, să se fălească cu lauda lui Codrescu, dar ce a ieşit...

19 aprilie 2010

☺☺ Nicolae Breban - Orfeu în infern

5 comments
Ar fi interesant de ştiut câţi editori resping manuscrise ale unor autori consacraţi, canonizaţi chiar, atunci când aceştia scriu o carte mai slabă. Sau (să ne imaginăm, contrafactual, şi situaţia asta), câţi editori publică un autor total necunoscut care le trimite (fără pile recomandări, desigur) un manuscris de valoare cel puţin egală cu cea a scrierilor unui consacrat? Nu sunt în stare să răspund la niciuna din întrebări, dar ceva mă face să cred că mulţimea editorilor respectivi este foarte probabil mulţimea vidă. Să nu gândească cineva că întrebările astea (retorice, desigur) au vreo legătură cu volumul de nuvele Orfeu în infern scos de Nicolae Breban la Polirom (2008). Honi soit qui mal y pense.

Autorul însuşi îşi intitulează scrierile nuvele, fapt în sine interesant. Câţi prozatori contemporani mai scriu nuvele? Când bucata e de dimensiuni mari, problema nu există, iar scriitorul îi zice (nu fără mândrie) de-a dreptul roman, când (adesea spre bucuria cititorului) e ceva mai scurtă, e vorba, vezi bine, de o proză, de o schiţă, hai, povestire, dar nuvelă... mai rar. Breban adună în volum cinci asemenea produse.

Prima nuvelă (şi, de departe, cea mai valoroasă) este Booz, al cărei nume este luat de la personajul principal, Paulică Booz, un tânăr ţăran bănăţean pe care comuniştii (prin metoda cunoscută, a intimidării) vor să-l convingă să-şi dea pământul la cooperativă. Paulică se dovedeşte o nucă greu de spart, iar tovarăşii, spre a da mai multă greutate convingerii, îl aduc la raionul de partid. Nimic surprinzător, ar spune cititorul, aşteptând desfăşurarea scenariului obişnuit în asemenea situaţii (interogatoriu, bătaie, semnarea adeziunii etc.). Cu toate astea, Booz va petrece o zi şi o noapte la sediu fără să i se dea foarte multă atenţie, se va apuca de făcut curăţenie pentru că aşa îi e firea, va asista la tiradele Blondului (un şofer cu multă influenţă, se pare, în rândul organelor) sau la chiolhan dezgustător organizat de câţiva tovarăşi. Lovitura de teatru se petrece în zori, când lui Booz i se spune că e liber. Interesantă e filozofia proprietăţii la Booz. Departe de a fi un Ion a Glanetaşului, el se consideră mai degrabă un custode, o verigă intermediară, decât un proprietar propriu-zis:

- Te pui, hai, cu puterea?!... reveni unul din cei doi civili, cu un ton sarcastic, vesel, lovindu-şi cu o nuia tureatca cizmei galbene, birger.
- Nu mă pun cu nimeni, io! spuse ţăranul, privindu-şi mulţumit caii, apoi mâinile. Dar... nu pot să dau pământul ăsta, cât îl am şi nu-i al meu!
- Dar ar cui e? vorbi celălalt, rezemat de gard şi scobindu-se alene printre dinţi cu un pai. E al lui tata Ioţa?
- Nu e al lui tata Ioţa, ci al ăstuia... ăsta care se joacă acolo. Prostu' ăla!
Şi Booz îl arătă cu capul pe unul din cei doi copii, care se bălăcea vioi [...] într-o baltă de apă [...].

Ca şi cum şi-ar fi epuizat forţele după un efort prea mare, autorul nu mai atinge în niciuna din următoarele patru piese nivelul din prima nuvelă. Răutăciosul adolescent e scrisă plecând de la scenariul filmului cu acelaşi nume făcut acum vreo 40 de ani (vezi aici) şi are în centrul ei relaţia ciudată dintre renumitul chirurg Publius Ovidius Palaloga şi mai tânărul său coleg Remus Pintea, relaţie în care cel de al doilea pare să joace rolul conştiinţei primului. Întreaga poveste are aerul unei ciorbe reîncălzite (probabil şi din cauza filmului).

Orfeu în infern, nuvela care dă titlul volumului, e o incursiune nu foarte reuşită în mentalul unui copil bolnav psihic, Cosmin, care îşi petrece timpul într-un bloc abandonat în tovărăşia unui uriaş, acel imaginary friend al copiilor tulburaţi. Textul nu e departe de un exerciţiu literar de o valoare discutabilă. Nuvela cea mai consistentă (ca număr de pagini, să nu se gândească nimeni la altceva) este Scrisorile Irenei. Exploatând un procedeu destul de bătătorit, autorul invocă pretextul narativ al unor scrisori găsite pentru a spune povestea unei familii (mamă, tată, fiică, fiu) care recurge la un subterfugiu destul de exotic pentru a rezista presiunii permanente şi aproape nevăzute exercitate de teroarea sistemului comunist. Cei patru aleg să-şi petreacă după-amiezile şi serile împreună şi (ideea îi aparţine fetei, Irena) să consemneze pe hârtie tot ce li se întâmplă în timpul zilei, oricât de nesemnificativ ar fi. Recunoaştem aici unul din crezurile de frunte ale prozei ionice - trebuie notate detalii cât mai mărunte, anodine, lipsite aparent de importanţă, numai ele fiind capabile să ne spună ceva cu adevărat adânc despre existenţă bla-bla-bla. Lucrurile se termină tragic - fiul, Valentin, înfiinţează alături de câţiva colegi un fel de asociaţie al cărei scop este, ironic, nu să lupte împotriva regimului, ci să dezbată texte marxist-leniniste. Desigur, puterea are mai puţin simţ al umorului iar fair play, nici atâta, iar Valentin, arestat, se sinucide. În Maladie d'amour, ultima nuvelă, asistăm la confesiunile unui anume Frâncuşeanu făcute unui coleg de compartiment într-un tren de noapte. E vorba de pasiunea pentru o femeie care îl are, categoric, pe vino-ncoace (Dora sau Tora, nici naratorul nu se decide cum s-o numească). Şi acest pretext narativ e destul de subţire (îl folosise şi Tolstoi în Sonata Kreutzer), iar bucata nu trece de nivelul mediocrităţii.

Dacă stai şi tragi linie la sfârşit nu rămâi cu mare lucru, poate cu excepţia lui Booz. Găsim în acest volum, toate „păcatele” lui Breban din alte scrieri: prolixitate, stil dezlânat, filozoficale destul de ieftine debitate pe zeci de pagini. Prozatorul a avut ghinionul de a-şi scrie mult prea devreme cea mai bună carte (Bunavestire), dar şi norocul de a nu da (încă) peste editorul care să-i respingă manuscrisele mai slăbuţe.

17 aprilie 2010

☺☺ Graziella Doicescu - Captivantul Bucureşti interbelic

2 comments
Editura Vremea scoate o colecţie numită Planeta Bucureşti în care apar (uşor de dedus) lucrări consacrate istoriei Capitalei. Sunt, după cum se poate vedea chiar de pe site-ul colecţiei, cărţi destul de diferite ca nivel şi realizare, de la scrieri sentimentale, fără mare valoare în sine, până la monografii devenite clasice. Captivantul Bucureşti interbelic (2008), cartea Graziellei Doicescu, o stimabilă octogenară fostă profesoară de fizică şi chimie, face parte din prima categorie. Autoarea, căreia vârsta îi oferă avantajul de a fi trăit, copil fiind (a copilărit lângă Parcul Carol, pe Candiano Popescu), vremurile despre care scrie, îşi propune o serie de rememorări pitoreşti şi destul de naive, interesante totuşi pentru pasionaţii istoriei Capitalei.

Capitole scurte şi destul de numeroase povestesc despre oraşul tradiţional: oltenii cu coşuri şi cobiliţe, despre flaşnetarii cu bilete de papagal, florărese, ursari, zlătari, rudari, lampagii, hornuri şi coşari, simigerii, gogoșării, cafenele, bragagerii, castane coapte, cârciumi, bodegi, birturi etc. Toate acestea alcătuiesc o tablă de materii pestriţă şi sunt, desigur, demult dispărute din peisaj. Iată câteva observaţii privind înmormântările:

Înmormântările se făceau cu dricul. Erau trei clase de înmormântare. La clasa a III-a apelau oamenii nevoiaşi. Dricul era tras de doi cai. La clasa a II-a, dricul era tras de patru cai şi se punea la dispoziţia preotului o trăsură şi încă o trăsură la dispoziţia familiei. Înmormântarea de clasa I era somptuoasă. Dricul era tras de şase sau opt cai. Caii erau mascaţi. Aveau, în spate, o învelitoare neagră, care se termina în părţi cu franjuri, şi măşti negre laterale la ochi. Iar pe cap un pompon înalt, negru. Dricul era mare şi strălucitor.

Aproape că am putea spune (nu fără o oarecare doză de umor negru) că, orânduit după clase, numărul cailor folosiţi la cortegiile funerare alcătuia o progresie geometrică.

Bucureştiului interbelic desprins de tradiţie şi aflat în plină modernizare precum şi Bucureştiului cultural îi sunt dedicate mai puţine capitole. E oarecum explicabil, căci e o latură a existenţei interbelice pe care autoarea, copil fiind, n-a putut-o recepta probabil prea bine. Cum totuşi ea nu doreşte să lase temele neabordate, ne pomenim cu pagini întregi de enumerări (de exemplu, în capitolul Teatrul şi arta teatrală avem lungi liste de actori şi roluri jucate în epocă, după cum tot de liste peste liste avem parte la Teatrul, opera şi baletul, Concertele de muzică simfonică sau Concertele de jazz. Asemenea capitole, cel mai probabil rodul unei documentări recente mai degrabă decât al unei rememorări fireşti, contrastează destul de neplăcut cu celelalte. Supărătoare e şi evidenta notă moralizatoare, prezentă copios înspre finalul cărţii („[N]oi cei din vechea generaţie avem uneori impresia că trăim într-un oraş sălbatic, fără pic de respect faţă de cei în vârstă sau faţă de munca celorlalţi.”). Asemenea note de evidentă dăscăleală, precum şi înşiruirile aproape contabiliceşti pe care le reproşam mai sus fac mai puţin captivant acest număr al colecţiei.

15 aprilie 2010

☺☺ Pavel Şuşară - Urmuz (E vremea rozelor ce mor)

0 comments
Am dat peste micul şi ciudatul volum al Pavel Şuşară, Urmuz (E vremea rozelor ce mor), apărut în 1998 la editura Crater, care nici nu mai ştiu dacă există (site pe internet desigur nu are). E o carte din acelea cu ambiţii bibliofile, cu paginile tăiate neglijent şi cu 15 desene căutat naive de Dan Perjovschi (în treacăt fie spus, nu mor după stilul respectivului grafician, foarte gustat de multă lume). Pe manşetele copertelor tehnoredactorul a reprodus două texte clasice parodiate în acest volum, cel al Fabulei lui Urmuz (cu celebra morală Pelicanul sau babiţa) şi cel al Rondelului rozelor ce mor de Macedonski.

Habar nu aveam că Pavel Şuşară ar fi avut veleităţi literare, îl ştiam critic literar din aceia care alcătuiesc establishmentul breslei respective. A trebuit să citesc cartea asta ca să aflu că e şi poet - în fine, poate e mult spus, căci volumul e o colecţie de parodii după cele două texte clasice pe care le pomeneam. Mai mult, aceste parodii sunt texte politice îndreptate împotriva guvernanţilor de la începutul anilor 1990 şi au fost publicate iniţial în periodice ale vremii. Parodiile după Urmuz urmăresc cu fidelitate calapodul metric al originalului, până la a da senzaţia de mécanique plaqué sur du vivant pe textul bietei fabule a lui Demetrescu-Buzău. Parodistul se luptă din greu cu responsabilii politici ai timpului:

Nişte fete de la ţară
N-aveau uşă la cămară.
Şi-au rugat pe Iosif Dan
Să le dea un Marţian.

Iosif Dan cel drăgălaş
Era la un pocheraş.

sau

Cic-un despot înţelept
Căuta singur drumul drept.
Şi l-a rugat pe Chiţac
Să-i dea barba la darac.

sau

Măgureneee! Măgurene!
Strigă lăcrimând în gene -
Nu mai scotoci arhiva
C-o mierlesc, îmi papi coliva!

sau, în sfârşit:

Cic-un om de foarte bine
Iubit mult de gospodine
L-a rugat pe Emanat
Să-şi dea mutra la schimbat
 
Mai apar pe lângă Ion Iliescu (eticheta de „emanat” lui îi este aplicată) Vadim Tudor, Eugen Barbu, Ştefan Cazimir, Radu Câmpeanu, patriarhul Teoctist sau Vasile Văcaru, nume notorii mai mult atunci decât acum. Ideea de a parodia Fabula lui Urmuz nu e nici foarte nouă, nici foarte originală - a avut-o, de pildă, şi Şerban Foarţă în volumul despre care am scris nu demult. Singura notate ar fi că pe Pavel Şuşară jocul secund cu textul urmuzian îl duce la pamflet politic. Aluzia la evenimentul de interes imediat e prezentă şi în morala care încheie fiecare fabulă (de exemplu Tiribomba sau lămpaşul, Dialogul sau tancheta, Liniştea sau epoletul, Cărămida sau consensul). Nu ştiu cât mai spun azi toate aceste aluzii, dar pe atunci erau tari, dom'le - criticul de artă devenit parodist combătea bine.

Parodiile după rondelul lui Macedonski (douăsprezece la număr) merg pe aceeaşi linie rebelă, exploatându-se un gen de relaţie paradigmatică între rozele din poezie şi cele de pe stema partidului de guvernământ (de ieri şi de azi, să nu uităm!):

E trist la noi în cuget şi roza-i fleşcăită,
Din rădăcina stearpă se fac acuma pipe
Şi cucuveaua bate alene din aripe
Scrutând mărăcinişul cu ochi de ebonită.

La Cotroceni, în noapte, o flacără palpită,
Legionarii strigă măscări pe lângă zid...
                             E vremea rozelor ce mor (VII)

Nu e probabil foarte greu să produci asemenea texte - forma fixă a rondelului asigură cofrajul parodiei şi nu mai e nevoie decât de câteva elemente lexicale tematice (aici, pe lângă roză, cucuveaua, Cotrocenii, legionarii). Desigur, probabil nici măcar autorul nu şi-a luat creaţia foarte în serios. Volumul lui Şuşară este, cu toate astea, instructiv - el arată ce ravagii poate face trecerea timpului (şi nu-s nici 20 de ani, mai puţin decât la Dumas!) peste nişte texte literare ocazionale. S-ar cere, ar putea zice unii, un efort parodic actualizat conform realităţii politice a acestor ani, cu conducători mai siniştri în destule privinţe decât emanaţii d'antan

13 aprilie 2010

☺☺ Cătălin Ciobotari - Şşşt! Generalul visează...

4 comments
Romanul lui Cătălin Ciobotari Şşşt! Generalul visează... (Polirom, 2007) e o carte din speţa celor în care eticul se luptă din răsputeri cu esteticul (sau pe dos, nici nu ştiu dacă e important). Autorul a dorit, îmi imaginez, să scrie un text acuzator la adresa societăţilor dominate de represiune violentă şi să demonteze, într-o manieră stilizată, mecanismul terorii, aducându-l de la nivelul general şi abstract la nivelul individului.

Şşşt! Generalul visează... are în aparenţă în centrul său figura dominatoare şi cam sumbră a unui înalt responsabil cu represiunea („Generalul”) care conduce o instituţie numită când Siguranţa, când Securitatea. În treacăt fie spus, nu mi-am dat seama ce a dorit prozatorul cu inconsecvenţa asta, dar o fi avut el un ţel mai adânc. Ajuns la sfârşitul unei cariere prodigioase (alcătuită, după cum rezultă treptat, din episoade de o mare duritate şi abjecţie), generalul stă în biroul lui de la sediul acelei instituţii al cărui nume începe cu „S” şi somnolează, timp în care, vorba unui clasic, ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Reveriile generalului sunt marcate de un soi de refren care dă şi titlul cărţii („Şşşt! Generalul visează... ”), rostit, nu ne putem da seama, fie de însăşi vocea autorului, fie de vocile speriate ale subalternilor. Când nu visează, generalul îşi taie, metodic, unghiile de la mâini. De altfel cartea e împărţită în zece capitole (de la Degetul unu de la mâna stângă până la Degetul cinci de la mâna dreaptă - ce s-ar fi întâmplat daca omul ar fi avut o infirmitate şi i-ar fi lipsit un deget?).

Generalul răspândeşte teroare în jur cu aceeaşi naturaleţe cu care respiră. Bunăoară, ordonanţa lui are defecte la ţinută, motiv pentru care bietul soldat are parte de soarta rezervată de regulă oponenţilor regimului („Acolo, sus, într-un singur minut, recunoscuse în faţa celor doi bărbaţi care fumau neîntrerupt că avea legături cu cel puţin trei servicii secrete, că mâine urma să fugă din ţară, că nu-şi iubea patria şi că neglijenţa vestimentară era un semn evident al trădării.”). Ce visează, până la urmă, generalul? În esenţă, propria viaţă. Provenit dintr-un sat din Dobrogea (cred că e singurul toponim din roman, în rest numai locuri generice), el îşi arătase încă din tinereţe natura violentă, ucigând un rival la mâna fetei morarului. Urcase cu tenacitate până în vârful ierarhiei şi luase parte la represiunea sălbatică dezlănţuită împotriva duşmanului de clasă sau presupuşilor denigratori ai... Conducătorului (greu de crezut, dar există şi cineva mai sus de general, acest Conducător fără nume, dar care are alături de el o... tovarăşă, la rândul ei element tabu). Cătălin Ciobotari bate insistent şaua cititorului. Zelos şi energic, generalul omorâse cu mâna lui cinci oameni în timpul interogatoriilor. Printre câţiva „Şşşt! Generalul visează... ” el visează şi episoadele respective - nu e vorba de remuşcări, ci mai degrabă de un fel de regret al estetului care n-a reuşit să-şi facă treaba cum ar fi dorit. Ba chiar de una din victime fusese îndrăgostit - o femeie tânără, care nu cedase presiunii la interogatoriu şi pe care generalul o otrăveşte, să spun aşa, din compasiune, fără s-o tortureze, act de indisciplină pe care superiorii lui îl pedepsesc tăindu-i din soldă pe timp de trei luni.

În afară de general, romanul mai are două personaje la fel de abstracte, să nu spun, în spirit realist-socialist, tipice. E vorba de Arhivar, custodele tenace vreme de zeci de ani, al arhivei cu dosare, şi de Profesor. Arhivarul e oarecum ce teoreticienii anglo-saxoni ai literaturii numesc foil, un personaj de contrast pentru general şi evoluează în paralel cu acesta. E omul slab, care acceptă în tinereţe să facă târgul cu necuratul şi primeşte drept răsplată postul aparent călduţ şi lipsit de riscuri de trezorier al unei arhive care ajunge să adăpostească 23 de milioane de dosare, inclusiv al lui sau al părinţilor lui. Celălalt personaj notabil este Profesorul, un intelectual chemat periodic pentru discuţii cu un colonel în aparenţă bine educat şi instruit şi care îi propune să devină informator. Reticent la început, dar strâns cu uşa şi şantajat cu un dosar penal fabricat, Profesorul cedează, nu fără remuşcări, dar - lovitură de teatru - află că în realitate toţi cei din jur (colegi, familie) au devenit demult informatori şi că numai el rămăsese neracolat.

Pe măsură ce se apropie de sfârşit, cartea devine din ce în ce mai patetică, elementul oniric se îngroaşă, iar generalul însuşi se topeşte:

În timp ce vorbeşte, trupul i se subţiază din ce în ce mai mult, curenţii de aer îl văluresc, până când generalul devine o filă uriaşă, pe care stă scrisă istorie timpului său.
La răstimpuri, fila aceea imensă foşneşte. Vibraţiile ei se furişează spre astăzi. Şi atunci prezentul se clatină nesigur, iar oamenii din el devin trişti, de parcă ar auzi cum o unghie le scrijeleşte pe gânduri poveştile de groază ale trecutului.

Să recunoaştem, un final destul de slab, de o poeticitate forţată şi de un tezism supărător. De fapt autorul nu încheie cartea aici, ci adaugă un scurt epilog, în care o bunică, în timp ce taie unghiile nepoţelului, promite să-i spună o poveste cu un general, iar când copilul adoarme, ea şopteşte (mai surprinde pe cineva?) „Şşşt! Copilul visează... ” Din păcate, nici acest epilog nu salvează finalul.

Romanul lui Cătălin Ciobotari şi-a asumat o sarcină aproape imposibilă, aceea de a trata estetic un subiect prin excelenţă etic. Ar fi fost de mirare să-i reuşească pe deplin. Bine realizate sunt relatările acelor visuri în care generalul retrăieşte interogatoriile sălbatice pe care le-a condus. Ingenioasă (dar şi riscantă) este ideea autorului de a intercala în text, printr-un gen de litterature verité, fragmente dintr-o reglementare oficială cât se poate de reală. El explică, în singura notă de subsol a cărţii: Paragrafele scrise cursiv reprezintă fragmente dintr-un document oficial al vremii - Instrucţiuni nr. D-00180/1987 privind activitatea de creare şi folosire a reţelei informative a aparatului de securitate. Textul documentului se găseşte aici. Interesant este că nota de subsol devoalează (poate involuntar) intenţia autorului, care, atrăgând atenţia că e un document oficial al vremii, minează de fapt întreaga construcţie a cărţii. Îngroşările, un anume tezism, caracterul pe alocuri previzibil al evenimentelor şi parabolizarea stângace arată (mai era nevoie?) că alegerea unei teme grave nu duce automat la o carte mare.

12 aprilie 2010

☺☺☺ Mike Ormsby - Grand Bazar România sau Călător străin updated

5 comments
Grand Bazar România (cu titlul alternativ Călător străin updated, Compania, 2008) este un rodul experienţei de trăitor în România a englezului Mike Ormsby, jurnalist la BBC, care, începând din 1994, a petrecut lungi perioade de timp în ţara noastră şi a sfârşit prin a se stabili aici. Să recunoaştem, tema („cum ne văd alţii”) e incitantă şi e ilustrată de mai multe cărţi apărute în ultimii ani. Pomenesc numai două din ele: Românii văzuţi la ei acasă de Jacek Roman şi, mai aproape de domeniul propriu-zis al ficţiunii, Însemnări dintr-un bordel turcesc de Philip Ó Ceallaigh despre care am scris mai demult aici.

Mike Ormsby a adunat în acest volum vreo 50 de bucăţi scurte, cărora putem să le zicem schiţe sau, câteodată, mici dramatizări construite în jurul câte unei situaţii de viaţă sau al unei întâmplări miezoase. Previzibil, străinul provenit dintr-o ţară aşezată e de multe ori uimit de ceea ce vede sau i se întâmplă. Ca jogger în faţa clădirii Parlamentului, el observă că nu e voie să calci pe iarbă, dar că un câine mort e lăsat să zacă cu lunile pe aceeaşi iarbă protejată, deşi echipe de muncitori întreţin în permanenţă gazonul. În calitate de client asiduu al taxiurilor bucureştene, el e realmente terifiat de imprudenţa nebunească a şoferilor. Având nevoie de acte, el trăieşte pe propria lui piele ceea ce compatrioţii noştri trăiesc în mod curent. Postarea s-ar lungi peste măsură dacă aş înşira toate peripeţiile englezului pe malurile Dâmboviţei, dar esenţialul s-a spus, anume că el nu-şi refuză niciunul din „deliciile” rezervate de regulă celor pe care guvernanţii de azi îi numesc, cu neruşinare generic, „românii”.

Câteva din schiţe alcătuiesc adevărate miniseriale tematice. E cazul, de pildă, al bucăţilor care au în centrul lor activitatea asociaţiei de locatari din blocul în care locuieşte Mike (Preşedintele vrea să te vadă, Democraţie, Cooperare) sau al celor care relatează călătorii prin Transilvania, o adevărată faiblesse a autorului („Sunt îndrăgostit de Ardeal”, declară el, fără ocolişuri, în Lucky). Autorul e mare amator de operă şi descoperă cu surprindere Opera Naţională din Bucureşti. Până să ajungă să se bucure de un spectacol, el constată că site-ul instituţiei nu-l prea ajută cu nimic pe meloman. Bucata se numeşte offoce@operanb.ro (aparenta greşeală spune totul). Mare iubitor de căţei (şi, în general, de animale), englezul e desigur oripilat să vadă cum îi tratează pe aceştia lumea la noi. La bazar ca la bazar - găsim în cartea lui Mike Ormsby un talmeş-balmeş de scene şi teme, exotice pentru un observator străin, perfect banale pentru un băştinaş.

Să nu uităm că jurnalistul e un călător updated. Cartea e scrisă prin 2007, anul mult-celebratei primiri a României în Uniunea Europeană. Lui Ormsby, cunoscător al ţării de ceva ani buni, nu îi scapă schimbările care se produc, deşi sensul lor nu e mereu neechivoc şi pozitiv. Portretele din galeria noii clase de mijloc (cu prosperi oameni de afaceri autohtoni care gonesc în Porsche şi îşi hrănesc câinii cu somon, cu femei cu variabilă înzestrare fizică sau intelectuală măritate cu străini, cu aspiranţi la un post care n-au idee pe ce lume trăiesc, darămite să scrie un CV etc.) sunt de cele mai multe ori verosimile.

Autorul Bazarului... e sentimental şi moralist. Sentimental, mai ales când scrie despre Transilvania sau despre suferinţele unor oameni în vârstă sau atunci când îşi propune să citească literatură română clasică. Nu mai e nevoie să spunem că sentimentalismul e unul din cei mai redutabili inamici ai calităţii literare, dar nu e exclus ca autorul să nu fi dorit să scrie literatură. Moralist e chiar foarte des - el nu asistă pasiv la ce se întâmplă în jurul lui, intervine, nu lasă lucrurile nepuse la punct, are, cum s-ar zice, atitudine civica. Nu puţine schiţe conţin o replică auctorială acidă adresată câte unui şmecher. Se ajunge - probabil involuntar - la foarte românescul „i-a zis-o”. Din fericire, aceste impresii mai puţin plăcute sunt contrabalansate de umorul englezului.

Mike Ormsby a învăţat româneşte, deşi nu ştiu cât i-a ajutat:

Stau şi mă coc în haosul de miez de vară şi încerc să-mi aduc aminte cum se spune în Româneşte la pedestrian crossing. Nu-mi vine în minte, aşa că arăt cu degetul spre dungile albe din faţa noastră, care abia se mai văd, şi-l întreb pe şofer în româneşte:
- Cum se spune zebra?
Privirea pe care mi-o aruncă îmi pare că spune Iisuse, ce ghinion am avut cu ăsta [...]
- Zebra, îmi răspunde simplu.

Ajung, spre sfârşitul postării, la punctul forte al cărţii, anume traducerea, căci, descurajat probabil de eşecuri precum cel de mai sus, Ormsby şi-a scris volumul în englezeşte. Din fericire, textul românesc curge foarte bine şi are o idiomaticitate care pare să fi rezultat dintr-o foarte apropiată colaborare a autorului cu traducătorul (Vlad A. Arghir). Şi pentru că tot veni vorba de traducere, ce înseamnă hide-a-fur-pea-shoe? Cine nu ştie, dar vrea să afle, să citească cartea sau, dacă n-are chef, să se uite aici.

10 aprilie 2010

☺☺☺ Elfriede Jelinek - Pianista

5 comments
... iar eu mă tai cu lama.
Cumpăr, când am ocazia, cam ce cărţi îmi vin la mână şi citesc cam tot aşa, fără metodă, fără reverenţă sau frondă faţă de păreri exprimate de instanţe critice oficiale. Mai mult, m-am deprins de multă vreme să nu citesc prefeţele volumelor decât, cel mult, la sfârşit, iar asta poate părea o contradicţie în termeni. Ceea ce încerc să zic în introducerea asta care se lungeşte e că mă interesează mult mai mult cartea propriu-zisă decât textele conexe, verdictele critice sau reclamele. Am aplicat metoda (sau, dacă vă place mai mult, lipsa de metodă) şi la romanul lui Elfriede Jelinek, Pianista (Polirom, 2004), fără multă reverenţiozitate faţă de o recentă laureată Nobel.

Pianista e, fapt surprinzător poate pentru o scriere contemporană, un roman cât se poate de povestibil, cel puţin în ceea ce priveşte personajele, acţiunea şi cadrul ei de desfăşurare. Erika Kohut e o femeie trecută bine (sublinierea autoarei) de 30 de ani, locuieşte la Viena şi e profesoară de pian la conservator. O identitate civilă care nu pare să ascundă mare lucru, dar surprizele încep de la primele pagini, când aflăm că Erika locuieşte cu mama ei (ulterior vom afla că femeile împart acelaşi pat - tatăl a murit demult, internat într-un ospiciu), care exercită asupra copilului o atitudine tiranic-posesivă mai potrivită poate pentru o odraslă la vârsta copilăriei. Bref, Erika e ţinută din scurt în privinţa îmbrăcămintei, a cheltuielilor, a orelor de venit acasă. Fata se supune, dar cu năbădăi, cu izbucniri uneori violente (în vreo două rânduri o bate pe maică-sa măr şi-i smulge smocuri de păr din cap) încheiate cu scene de tandreţe. Relaţia mamă-fiică e un fel de folie à deux, un mecanism din inerţia căruia cele două femei nu pot ieşi.

Cititorul ingenuu poate fi tentat la început să creadă că Erika e o fiinţă inocentă, fără îndoială, o natură slabă şi incapabilă de emancipare, dar în sine potenţial recuperabilă. Eroare. Pe măsură ce avansăm cu lectura, un dispozitiv auctorial fixat la nivelul eroinei ca un fel de chip electronic de urmărire ne permite să o însoţim în hoinărelile ei prin Viena, al căror scop este când vizionarea unui film porno într-o sală de cinematograf periferică, când urmărirea unor acte sexuale petrecute prin dumbrăvile din jurul oraşului. Prima surpriză e aşadar că eroina e o voyeuristă tenace. Pasul următor e să aflăm că e şi masochistă, căci o găsim crestându-se (prozaic, aş zice) cu o lamă de ras prin diverse locuri ale corpului, mai mult sau mai puţin ascunse. Cam acestea sunt coordonatele existenţei profesoarei: mai o ceartă cu mama (cu sau fără cafteală), mai un peek show, mai o lăsase de sânge propriu (dar cu grijă, pentru că eroina, artist delicat, nu suportă durerea excesivă).

Dacă nu s-a vindecat de inocenţă, cititorul va mai crede, poate, că Erika e vreun fel de geniu muzical şi, deh, oamenilor de geniu li se mai pot trece cu vederea destule ciudăţenii. Nu este. Autoarea ne explică metodic că pianista e o profesionistă onestă, dar care nu e atât de bună încât să fi putut urma o cariera concertistică. Nu e un geniu care a făcut pactul cu diavolul precum Adrian Leverkühn şi nici n-a fost la vremea ei copil înzestrat cu un dar divin, ca Bibi Saccellaphylaccas, ambii personaje ale lui Thomas Mann. Iar dacă acţiunea se desfăşoară la Viena (oraş al muzicii) şi cartea e împănată de referinţe la lucrări muzicale şi la compozitori, toate acestea rămân detalii superficiale, pe care Elfriede Jelinek nu pare sa aibă multă poftă să le aprofundeze. Cum ar veni, în afară de natura ei vădit psihopată, pianista nu are nimic deosebit.

Ea nu dezvoltă pe tot parcursul cărţii niciun sentiment cât de cât omenesc (poate cu excepţia emoţiei date de satisfacerea perversităţii) şi, desigur, nu e capabilă de iubire. Erika devine, ciudat, obiectul pasiunii senzuale a unui student al ei, Walter Klemmer, dar relaţiile dintre ei, cu manifestările unui erotism violent şi mecanic, sunt puse sub semnul psihopatologicului care impregnează întreaga carte. Ironia e că nici Klemmer nu o iubeşte şi nici măcar nu e atras din cale-afară de ea, ci vrea să-şi satisfacă mai degrabă o toană. Erika are chiar o ieşire de gelozie atunci când surprinde atenţia pe care i-o acordă lui Walter una din flautiste. Din masochistă ea devine sadică şi-i umple acesteia buzunarul de la palton cu sticlă pisată.

Citind Pianista, te întrebi pe bună dreptate dacă în spatele acestei poveşti sinistre, cu personaje ieşite din minţi şi adesea şi din pepeni, se ascunde ceva mai profund. E, în definitiv, celebra dubitaţie a lui Elaine într-un episod din Seinfeld cu privire la nesuferitul de Newman, „Maybe there's more to Newman than meets the eye”, la care Jerry răspunde prompt „No. There's less.”. Am avut şi eu de multe ori senzaţia că citesc simpla relatare a faptelor unor dereglaţi care numai că nu omoară pe nimeni, dar altfel pot face oricând tema unui episod cu ciudaţi din cei pe care agenţii Scully şi Mulder îi descoperă prin câte un orăşel în Dosarele X. Altfel, formaliceşte vorbind, carte densă, bine scrisă, poate cu prea multă emfază pe alocuri, cu un stil indirect liber şi o ştiinţă a transfocării bine stăpânite.

8 aprilie 2010

☺☺☺ Petru Cimpoeşu - Nouă proze vechi ● Ficţiuni ilicite

2 comments
Dipticul de proză al lui Petru Cimpoeşu (Nouă proze vechi ● Ficţiuni ilicite, Polirom, 2008) e una din puţinele cărţi ale vremurilor noastre la care merită - şi chiar e bine - să citeşti prefaţa autorului (au trecut vremurile când Grigore Ureche îşi începea cronica cu celebra Predoslovie către cititor). Autorul nostru e foarte cinstit şi explică mai întâi ceea ce se vede şi din titlu, anume că e vorba de două seturi de proze, unele mai vechi, scrise înainte de 1989, altele mai noi, scrise după 2000 şi apoi (important pentru cel ce doreşte, spre deosebire de noi, chiar să analizeze scrierile), că cele mai recente bucăţi se doresc un omagiu aşa-zişilor optzecişti prin utilizarea citatului, autopastişei şi intertextualităţii.

Să lăsăm însă criticii să-şi bată capul cu asemenea termeni complicaţi. Titlul calamburistic-oximoronic al primei părţi (să nu uităm că „nouă” e o formă arhaică de plural, vezi „Toate-s vechi şi nouă toate”) constituie un chapeau aşezat peste povestirile scrise în ultimii ani de comunism şi marcate de restricţiile şi atmosfera epocii. A venit un scriitor din Bucureşti deschide volumul şi propune o scurtă incursiune în preocupările omului de litere sosit, în spiritul vremurilor, pe teren („în orăşelul nostru”) cu ocazia lunii cărţii la sate, ocazie cu care i se bagă în suflet tot felul de localnici dornici de a-i furniza subiecte literare. Într-un registru similar se poate localiza Cântecele tinereţii, al cărei erou nimereşte în juriul unui concurs muzical pentru mase. Piesa CARP propune un pretext narativ în esenţă lexical (să recunoaştem, destul de subţire), pornind de la un caz de omonimie (Carp ca nume de familie vs. acronimul CARP, Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor). Modeste ca intenţii (şi realizare) rămân câteva alte texte, precum Femeia trecu strada, I.O.V. sau Milionarul american.

Petru Cimpoeşu a lăsat ce e mai bun la sfârşitul primului grupaj de proze (Protosifon, Teorema urechii şi În drum spre happy-end). Protosifon e o parodie de exerciţiu semiotic: mătuşa Catinca, femeie simplă, fără carte, visează în 1958 cuvântul „casetofon”, desigur cu mult timp înainte ca referentul acestuia să se fi inventat:

Neliniştitor în acest vis era tocmai faptul că se constituia dintr-un singur cuvânt, şi nimic mai mult, cuvânt pe care mătuşă-mea probabil îl văzu mai întâi scris - şi zic probabil deoarece, neştiind carte, ea nu putea fi sigură că lucrul acela scris era chiar cuvântul CASETOFON -, apoi îl auzi rostit de o voce impersonală, rostit de mai multe ori, cu intenţia vădită de a i-l imprima în memorie şi, în sfârşit, trezindu-se imediat [...] aprinse cu un chibrit lampa şi, îndată după aceasta, candela.

Timpurile nu erau, desigur, prielnice pentru apariţia unui Petrache Lupu feminin, iar mătuşa Catinca, departe de a aplica metoda neogramaticiană cunoscută drept Wörter und Sachen, mai are un vis suprarealist la distanţă de 20 de ani de primul, arătându-i-se de data asta straniul cuvânt „protosifon”. În drum spre happy-end, încheietoarea de pluton a prozelor prerevoluţionare, relatează pe spaţiul a vreo 20 de pagini zbuciumul sufletesc al unui anume... Petru Cimpoeşu, care este citat la tribunal ca inculpat pentru un presupus furt de care omul nu are habar şi sfârşeşte, ca nenea Anghelache, sinucigându-se.

Ficţiunile ilicite, produse ale unei alte epoci, se revendică la de o estetică declarat diferită de a tinerilor furioşi şi dezinhibaţi promovaţi asiduu în ultimii ani de editurile noastre (de aceea ficţiunile ar fi „ilicite”) sau de a nesfârşitelor (de)zbateri pe tema postmodernismului (proza Băi, fiţi postmoderni, altfel nu ne primeşte în NATO!). Bucăţi precum Primii oameni nu ştiau să înjure şi Ficţiune ilicită - fără sex ar fi, în aparenţă, ilustrări ale unui adevărat manifest literar al cumințeniei. Autorul e prea inteligent pentru a-şi expune programul în mod explicit sau măcar ostensiv şi îl îmbracă într-o formă satiric-parabolică. De pildă, în Ficţiune ilicită - fără sex Valerian, un basarabean, („Toate poveştile cu basarabeni sunt mai mult sau mai puţin îndurerate”) se căsătoreşte cu o tânără pentru a obţine cetăţenia română. Căsătoria e şi nu e de convenienţă, căci cei doi soţi sfârşesc prin a se iubi, însă platonic, deoarece sexul femeii nu permite, din cauza unei malformaţii anatomice, actul sexual.

Perla coroanei este Fenomenologia invizibilului, în realitate un mic roman pe linia deja cunoscută a realităţii mistic-sordide din Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni. Straniul caz al lui Doru Ifrim, tânăr activist comunist care pleacă la mănăstirea Stirihoi pentru a ancheta un incendiu suspect, sfârşeşte prin a se călugări şi moare martir, e punctul de pornire al unor delicioase divagaţii în spiritul optzecist invocat în prefaţă. Una peste alta, Petru Cimpoeşu nu dezamăgeşte decât arareori, iar atunci când o face, are cel puţin scuza că nereuşitele se localizează mai ales în texte mai vechi şi presupus aflate supt vremile respective.

6 aprilie 2010

☺☺ Ara Şeptilici - Dublul, un roman

6 comments
Se povesteşte că un candidat la admiterea la Litere s-a bucurat mult când a văzut că i-a picat la proba scrisă Arghezi. Dornic să arate cât de bine pregătit este, el s-a apucat să dea citate din opera poetului, inclusiv cel din celebrul Psalm, acela care se încheie cu „Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»”. Atâta că în zelul de a scrie cât mai multe, omul a uitat de conţinutul urletului, aşa că a scris doar că psalmistul lui Arghezi zice „Vreau să te pipăi şi să urlu”. PUNCT. Ca să ajung şi la cartea de azi (Ara Şeptilici - Dublul, un roman, Paralela 45, 2006), e de spus de la bun început că cititorul va trebui să pipăie mult şi bine până să urle că e ceva. Sau, eventual, o să urle că nu prea are de unde să apuce romanul.

Structural, Dublul... e un roman (oare?) alcătuit din trei părţi extrem de diferite ca tehnică şi conţinut. Prima se numeşte Drumuri de furnici şi te izbeşte prin extrema atomizare a relatării. Dacă ai răbdare reuşeşti să-ţi dai seama că e un lung dialog între un oarecare Radu şi o oarecare Adela, având ca temă tot felul de întâmplări mărunte din copilăria Cristinei, bunica Adelei (dedicaţia cărţii Arei Şeptilici este, probabil nu întâmplător, către bunica sa, Cristina şi mama sa, Maria). Dialogul acesta sare de la una la alta intr-un ritm frustrant pentru cititor, care n-apucă să pipăie o întâmplare şi să-şi dea bine seama cine ia parte la ea, că se şi sare la altă scenă şi mereu şi mereu aşa, nu fără fineţe e relatării, mimând uneori desuetul romanescului interbelic, dar cu inserţii de o impudoare contemporană :

- Muşchiul brumos de care-i era frică ca de o babă cu mâini încreţite şi reci.
- Acolo, lângă zidul de muşchi pe lângă care creşteau flori de cicoare şi tătăneasă, la câţiva paşi de iazul care ajunsese un paradis al broaştelor orăcăitoare, şi-a tras-o prima dată. Ea avea şaisprezece ani, el, patruzeci. era un prieten al tatălui ei.
- Locotenent de cavalerie sau ceva pe acolo, o aşteptase un an în poarte liceului, cu voia bătrânului ei tată. Într-o zi, pe drumul spre casă, ea se împiedicase de ceva şi el o prinsese în braţe. Era un început de vară cald ca un cur [...]. Apoi, tot el a fost cel care a dus-o prima dată la mare. Stăteau într-o casă de piatră albă aproape de ţărm. Noaptea făceau amor pe plajă, apoi ea dansa pentru el din buric. [...]

A doua secţiune a romanului (Şcoala de balet, dans şi bune maniere) renunţă la acest dialog-naraţiune şi trece la relatarea propriu-zisă, la persoana I, a unor evenimente trăite de Radu. Acesta, un tânăr de 35 de ani, a fugit din România comunistă şi a ajuns la New York, unde trăieşte din expediente, aidoma emigrantului din clişeele tradiţionale. Acolo o cunoaşte, pe o bancă din Battery Park (în carte scrie, de nenumărate ori, „baterry”, dar nu vom şti niciodată dacă din intenţie artistică sau doar pentru că cineva scria prost englezeşte), aşadar o cunoaşte pe... Cristina, cea despre care ni se povestise în prima parte. E drept, are cam 60 de ani, dar e suficient de ispititoare pentru a-l seduce pe Radu, cu care are o relaţie erotică destul de aprinsă, frizând gerontofilia. E mult mai multă coerenţă decât în prima parte a cărţii, dar relatarea dă uneori senzaţia de banal şi déjà vu.

Lucrurile revin la (a)normal în Arta defulaţiunii, ultimul segment al romanului. Al romanului, vorba vine, căci forma romanescă se dizolvă şi face loc poeziei propriu-zise. Numeroase capitole sunt poezii sau poeme în proză dedicate de Radu unei femei care este Adela sau - de ce nu, nu e imposibil - chiar Cristina. Alte texte sunt scrise de Adela pentru Radu. Textele sunt eterogene ca factură şi valoare iar unele sunt gratuităţi care ar putea figura probabil la respinşii de la Poşta redacţiei unei reviste literare. Altele îmbracă forma de psalm (ca să vezi cum vine de se leagă, vorba lui Caragiale, de la un psalm pornisem):

12. Adela, numele tău este ca cheia de la garsoniera prietenului meu Gelu în care am vrut să te aduc, pe 4 octombrie.
13. Adela, îţi spun acum de-abia, numele tău este ca ziua în care am aflat că nu sunt fiul tatălui meu. Cea mai fericită zi din viaţa mea, Adela.

N-o să ştim probabil niciodată dacă Ara Şeptilici e o bună romancieră care scrie poezii sau o bună poetă care scrie romane. Nici măcar dacă e bună la vreunul din aceste meşteşuguri.

3 aprilie 2010

☺☺ Dan Sociu - Urbancolia

2 comments
Urbancolia de Dan Sociu (Polirom, 2008) este un roman cu titlu-portmanteau care se citeşte dintr-o suflare. După cum se va vedea, acest lucru nu e în sine bun sau rău. Nu de puţine ori ni se întâmplă să citim în ritm susţinut o carte pe care am început-o, doar din dorinţa oarecum masochistă de a vedea cum se termină şi nu pentru că am găsi că e cine ştie ce capodoperă.

Dan Sociu e un tânăr prozator care scrie fără multe abateri de la canonul impus în ultimii zece ani de mulţi din autorii de vârstă apropiată promovaţi de Polirom/Cartea Românească. Reţeta e destul de stereotipă: avem un personaj-narator care relatează într-un stil desigur personal (dar pe care parcă l-ai mai văzut şi la alţii!) tot felul de întâmplări mai mult sau mai puţin spectaculoase, cu explorări lipsite de inhibiţie ale propriei sexualităţi şi, desigur, a sexualităţii altora, cu consum de alcool în exces, cu cutreierări de baruri/restaurante/cluburi etc. Pe personajul-narator îl cheamă, desigur, Dan, e de o vârstă cu autorul (27 de ani) şi locuieşte (se mai miră cineva?) chiar la Botoşani, oraşul de unde e Dan Sociu. Hinterlandul care alimentează naraţiunea este, în mod previzibil, realitatea cotidiană a ultimilor ani. Autorul pretinde implicit că practică sinceritatea liminară à la Camil Petrescu animată câteodată de o agitaţie psihomotorie de mai mare dragul. În cei aproape 80 de ani scurşi de la apariţia Patului lui Procust a curs multă apă pe Jijia (sau, dacă vreţi, pe toate râurile din judeţul Botoşani):

... pe când făcusem optăşpe, mama a luat în gazdă o fată de la liceul textil, o roşcată trupeşă, cu un fund ca o savarină uriaşă, de sub care mă aşteptam [...] să izvorască un pârâiaş alb şi cafeniu şi roz, sucuri şi creme şi ciocolată, să se ridice, uriaşă, în picioare şi să-şi pună fesele umede ca o pizdă peste faţa mea şi pizda cu labiile cât sânii unei cofetărese grase dintr-o cofetărie de cartier [...] să-mi dea, ca la Brumaru, să sug şi să mă chinuie, blocându-mi, ore în şir, orice posibilitate de a vedea ecranul... cu ea am practicat pentru prima oară laba ascetică, fără full-contact... mă întindeam pe spate, îmi sugeam, în capul meu, şi îmi lingeam chiriaşa până mi se scula [...]

Dan (autorul? personajul?) duce o viaţă de mizerie alături de mama lui, profesoară de română, văduvă, beau amândoi vodcă gospodăreşte şi se uită la televizor în fiecare seară; Dan nu-i, cum s-ar zice, băiat rău, dimpotrivă, are chiar talent literar, a scos un volum de versuri, scrie povestioare pentru o revistă etc. Întâmplarea i-o scoate în cale pe Diriga, o femeie cam de vârsta lui, senzualitate din cap până-n picioare (autorul e, desigur, generos cu detaliile), care e combinată cu un american, Derrin, trimis pe plaiurile moldoveneşti cu o misiune CIA. Acesta este planul senzaţional-parodic al povestirii, cam pe linia reprezentată de Petru Cimpoeşu în Christina Domestica şi Vânătorii de suflete sau de Ion Manolescu în Derapaj, dar parcă cu mai puţin talent. Derrin pune la cale o operaţiune secretă numită Eminescu (se au în vedere copiii născuţi cu generozitate la noi şi rămaşi, din păcate, nevalorificaţi), pentru acoperire el îi cumpără Dirigăi un post de televiziune (CoCo TV) la care e angajat Dan etc. Aflăm că spionajul american își are la noi muşteriii de peste un secol, poetul naţional fiind el însuşi pe cale de a deveni informator al Legaţiei SUA în 1883, iar toată povestea cu nebunia Luceafărului... nu fusese decât o înscenare a serviciilor secrete austriece şi aşa mai departe.

Firul narativ e în sine incitant, iar dacă autorul își împănează povestea cu consemnarea unor scene de autosatisfacere erotică sau de împreunare năbădăioasă a lui Derrin sau Dan cu senzuala Dirigă acestea sunt lucruri de înţeles. La urma urmei, şi în romanul realist-socialist al anilor 1950 figura chiaburului sau a sabotorului diabolic, dar pedepsit exemplar era la fel de obligatoriu-prezentă pe cât sunt elementele de mai sus în proza tinerilor furioşi ai zilelor noastre. Diriga nu rămâne totuşi o simplă păpuşă gonflabilă, ci capătă, ca personaj, relief şi motivaţie - problemele i se trag, pare să vrea să ne explice autorul, dintr-o copilărie sumbră şi sordidă într-un cartier de blocuri comuniste. El introduce - nu fără ceva autoironie - un capitol intitulat chiar „capitolul obligatoriu cu amintiri din Comunism”, în care figurează atât poze de gen din epoca respectivă cât şi relatări ale unor episoade din viaţa cotidiană. După mine, capitolul putea să lipsească, dar dacă autorul ne spune că e obligatoriu, n-ai ce-i face. De lipsit puteau să lipsească şi acele secţiuni ale romanului în care personajul-narator i se adresează unui interlocutor care se dovedeşte a fi... Pascal Bruckner, dar putea să fi fost şi un alt autor îndrăgit tare la noi, precum Paulo Coelho, că n-ar fi fost mare diferenţă.

Urbancolia e un roman cu happy end, poate şi pentru că sfârşeşte prin a se dizolva în viaţa civilă. E drept că Diriga, o enigmatică Otilie contemporană şi mai libertină decât predecesoarea ei, dispare misterios lăsându-l pe Felix Dan să viseze la ea. În schimb Dan cel presupus real dă lovitura, îi telefonează Dan Lucian Teodorovici de la Polirom (câte mii de scriitori or tânji după un telefon ca ăsta?), îi apar cărţile, e angajat el însuşi la Cartea Românească, apare o femeie mai terestră decât Diriga (Viviana) şi câte şi mai câte îl pot face pe om fericit. Un roman în care câteva floricele se opintesc să declanşeze primăvara, cu o rată de succes variabilă.

2 aprilie 2010

A trecut şi 1 aprilie. Azi e 2.

2 comments
A trecut, aşadar, şi 1 aprilie şi sper că nu s-a supărat nimeni prea tare pentru păcăleala cu postarea despre Ţapul de diamant de Ilf şi Petrov, o carte care n-a fost scrisă niciodată.

Azi e 2 aprilie, zi în care se desfăşoară acţiunea cunoscută drept No Băsescu Day. La urma urmei, dacă pentru puţină vreme ne-am permis luxul de a ne imagina o carte care nu s-a scris (şi, poate, şi pe acela de a dori s-o citim), nu văd de ce nu ne-am imagina azi o zi fără Traian Băsescu la Cotroceni. Şi, desigur, de ce n-am visa să-l vedem plecat de acolo definitiv, cât mai curând, alături de întreaga camarilă.

1 aprilie 2010

☺☺☺☺☺ Ilf şi Petrov - Ţapul de diamant

12 comments
În sfârşit, o carte de 5 (cinci) stele şi care are toate şansele să devină evenimentul editorial al anului 2010, cel puţin în materie de literatură străină. E vorba de un roman de Ilf şi Petrov, considerat până acum pierdut, Ţapul de diamant, cu a cărui publicare editura RAO a dat lovitura. Din fericire, manuscrisul a supravieţuit, iar pentru aceasta trebuie să mulţumim vigilentelor organe ale NKVD, care l-au confiscat la vremea respectivă şi l-au conservat perfect vreme de peste 70 de ani.

Ţapul de diamant e cel de al treilea roman care are în centrul său figura inconfundabilă a lui Ostap Bender, după Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune, ale căror texte le găsim aici şi aici. Nu e singurul element unificator. Dacă Viţelul de aur este povestea unui şantaj, iar Douăsprezece scaune e un roman în esenţă picaresc, Ţapul de diamant combină aceste două modalităţi (iar titlul îl aminteşte pe cel al celui dintâi roman).

Diferenţe semnificative apar în privinţa epocii istorice. Dacă în primele romane acţiunea se proiectează pe fondul pitoresc al NEP-ului anilor 1920, în acest al treilea roman evenimentele se desfăşoară în deceniul imediat următor, marcat de marea epurare stalinistă din anii 1934 - 1936. Lovitura de gong a faptelor istorice este reprezentată, se ştie, de asasinarea lui Kirov din ordinul lui Stalin, asasinat menită să ofere pretextul ideal pentru declanşarea terorii. Desigur, nu multă lume ştia că executarea lui Kirov se făcuse la ordinul dictatorului de la Kremlin, iar puţinii oameni care o ştiau îşi ţineau gura cât puteau de bine.

Unul din puţinii iniţiaţi (intrat de altfel întâmplător în posesia secretului) este Publius Servilius Voskoboinikov, secretar de partid dintr-un raion din Urali. În treacăt fie spus, numele apare într-una din schiţele de lucru ale autorilor incluse, la noi, în volumul Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac şi este un reflex al educaţiei clasice a lui Petrov. Intrat în posesia teribilului secret al lui Voskoboinikov, Ostap Bender face ce ştie el mai bine şi începe să-l şantajeze, storcând de la el favoruri şi bani, până când aparatcikul devine o umbră a activistului mândru de altădată. Voskoboinikov sfârşeşte prin a fugi, dar Bender îl urmăreşte neobosit prin toată Uniunea Sovietică. Avem până aici o tramă narativă oarecum asemănătoare celei din Viţelul de aur, cu tot deliciul de întâmplări spectaculoase şi inconfundabil atribuibile lui Ilf şi Petrov.

Finalul e însă tragic şi contrastează puternic cu restul cărţii. Pe urmele urmăritului şi ale urmăritorului său se află omniprezentul NKVD, care îi arestează pe cei doi şi, chiar dacă autorii nu o spun explicit, pe Bender şi Voskoboinikov nu-i aşteaptă nimic bun. După cum nimic bun nu i-a aşteptat nici pe Ilf şi Petrov după scrierea cărţii. Ea nu a apucat să fie publicată până de curând, iar cei doi prozatori au scăpat de arestare numai pentru că Stalin manifesta uneori o reţinere inexplicabilă în faţa câte unui artist (vezi cazul Boris Pasternak). Nici mult n-au mai trăit şi nici cărţi memorabile n-au mai scris împreună. Să ne bucurăm aşadar (şi) de aceasta, dar nu înainte de a citi ce scrie aici.