30 septembrie 2020

Iuliu Raţiu – Această minunată colivie

0 comments

Absolvent de Psihologie la începutul anilor 1950, Iuliu Raţiu trebuie să fi fost un bun cunoscător al operei lui Makarenko, pedagogul sovietic canonic al epocii. Întreaga acţiune a scurtului roman pentru copii şi adolescenţi O nemaipomenită colivie (Editura Tineretului, 1961) pare menită să ilustreze concepţia privind căruia individualismul este un defect major, pe care colectivul trebuie să se străduiască să îl extirpe prin măsuri hotărâte. Exemplul negativ este furnizat încă din prima treime a cărţii, în persoana protagonistului, Dan Stamatescu, un elev în clasa a şasea pasionat de ornitologie.

Pasiunea lui Dan nu s-a născut din vacuum. Băiatul este un urmaş destoinic al bunicului său, muncitor pensionar, bun cunoscător al păsărilor şi constructor priceput de colivii pentru adăpostirea acestora. În buna tradiţie de sorginte sovietică a organizării în şcoli a unor vivarii, aşa-numitele „colţuri vii”, băieţii din clasa lui Dan profită de şederea într-o tabără la munte pentru a prinde păsări care urmează să fie donate şcolii pe post de material didactic. Sub conducerea lui Dan, care e un lider incontestabil, vânătoarea de păsări e un succes, iar vietăţile sunt aduse la şcoală.

Gestul trebuie să constituie o surpriză pentru dirigintele clasei, profesorul de ştiinţe naturale Dragomirescu, aşa că dezvăluirea existenţei colecţiei de păsări e amânată în aşteptarea unui moment propice. Toate bune şi frumoase. Între elevi domneşte armonia şi se fac ultimele pregătiri în acest scop, când Dan are un impardonabil acces de individualism şi pune pe o colivie o etichetă cu inscripţia incendiară „Această colecţie de păsări a fost donată şcolii de elevul Stamatescu Dan şi colegii săi”. Se dezlănţuie un scandal teribil, iar Dan, într-un acces demn de un erou antic cu hybris, goleşte coliviile şi eliberează zburătoarele.

Fapta lui Dan este rapid sancţionată de colegii lui. Individualistul devine un paria veritabil al clasei, evitat ostentativ de toţi băieţii (mai puţin, poate, de către fete, care, segregate, nu cunoşteau secretul) şi nu i se permite să joace în echipa de fotbal. E un moment critic, în care trebuie să intervină cineva pentru depăşirea impasului. Este momentul în care intră în scenă un personaj familiar, instructorul de pionieri, în persoana lui Costin, un elev din clasa a zecea, pasionat de paremiologie, autor al unui jurnal şi mare admirator al lui... Makarenko („... îi plăcea nespus de mult munca de educator şi ar fi vrut să devină un pedagog bun. Prins de aceste visuri, începuse să citească cu pasiune din Makarenko, iar impresiile şi le aşternea, în fiecare zi, într-un jurnal personal; un adevărat jurnal de bord al clasei a şasea pe care, în calitatea sa de instructor de detaşament şi de utemist, trebuia s-o educe.)

Situaţia este rezolvată, în cele din urmă, prin intervenţia profesorului Dragomirescu, personaj eminamente pozitiv, vechi colaborator al bunicului lui Dan în timpul insurecţiei de la 23 august 1944. Colecţia de păsări este refăcută, egoistul îşi recunoaşte greşeala şi e iertat. Element ceva mai subtil, sunt puşi la punct şi colegii lui Dan care îl ostracizaseră, în ideea că păcătosul nu trebuie pur şi simplu pedepsit, ci şi ajutat să se îndrepte, ceea ce ei nu făcuseră. Dan nu avusese parte de sprijinul necesar pentru a se elibera din simbolica colivie a individualismului.

Colivia... lui Iuliu Raţiu bifează cu conştiinciozitate puncte cvasi-obligatorii din programul ideologic al deceniului al şaselea. Cu toate astea, nu e o carte aridă şi pur programatică. Autorul a ştiut cum să îndulcească pilula cam amară a comandamentelor epocii. Personajele sunt vii şi adesea pitoreşti. Colegii lui Dan (Adrian, Mitică, Traian, Dorel, Sandu) sunt construiţi, tradiţional, prin particularităţi de exprimare, ticuri, preferinţe şi calităţi. Mitică e de pildă un potenţial poet, iar autorul introduce un întreg capitol consacrat producţiei de versuri a acestuia. Traian e maestru al replicilor bombastice, iar Adrian e genul echilibrat şi serios, calităţi pentru care e ales preşedinte al detaşamentului de pionieri. Nu trebuie uitat nici Nae, un exemplar reuşit de Corvus corax (mai pe româneşte, corb) cu un inventar de vorbe caraghioase care trebuie să-i fi amuzat pe micii cititori ai vremii.  

Volumul este bogat ilustrat de Şanta Iosif. Coperta îl aparţine lui Eugen Jean.

Fact checking

Nu încape îndoială, profesorul Dragomirescu e un model de înţelepciune, tact pedagogic şi mai e pe deasupra şi un perfect cunoscător al tainelor naturii. La revenirea din vacanţa mare, el le povestește elevilor despre realizările verii:

Şi-am bătut munţii de la Olt la Dunăre. Am strâns o minunată colecţie geologică... O s-o vedeţi. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Am alcătuit, să ştiţi, şi o colecţie de reptile. Am prins o salamandră nemaipomenit de frumoasă!

Aici venerabilul profesor dă un rateu, vorba lui Traian, „piramidal”, căci salamandra nu e, desigur, reptilă, ci batracian, dar n-are a face.




23 septembrie 2020

Un feedback blasfemator

0 comments

Aşa-zisa muzică clasică impune spectatorului de concert limite de manifestare destul de strânse. În mod notabil, se presupune că acesta nu se cuvine să aplaude când i se năzăreşte lui, ci doar la încheierea bucăţii muzicale. Care va să zică, în cazul unei forme tetrapartite precum simfonia, nu se aplaudă în scurtele pauze dintre cele patru părţi, la formele tripartite (sonată, concert), în sală trebuie să domnească liniştea între micile intermezzi dintre cele trei părţi şi tot aşa. Sigur, mai tuşeşte melomanul, dar nu are voie să aplaude. Mai dificil e la lucrările care se abat de la canon, cum sunt concertele formate din părţi care se succed fără pauză (ca la concertele pentru pian ale lui Liszt) sau cele formate din patru mişcări (exemplu tipic, al doilea concert pentru pian de Brahms). Sigur, cea mai bună atitudine faţă de lucrările unde nu ştii când să aplauzi este să te abţii şi să vezi ce fac cei din jurul tău, deşi aceştia nu sunt infailibili.

La operă lucrurile sunt mai lejere. Tradiţia belcantoului italian tradiţional îi dă mai multă libertate spectatorului. Se aplaudă nu doar la final de act sau de spectacol, ci şi după momente vocale reuşite, mai ales după arii de virtuozitate. În asemenea momente se mai aud şi urale sau strigăte de admiraţie.

Această tradiţie a spectacolului de operă este suspendată la interpretarea operelor lui Wagner (care, dacă ar fi să nu luăm după indicaţiile autorului, nici măcar nu sunt opere, ci „drame muzicale”, dar asta e o altă poveste). Se ştie că reprezentaţiile operelor wagneriene nu sunt în mod tradiţional întrerupte de aplauze. Spre deosebire de rafalele de aplauze care întrerup uneori cursul acţiunii la operele în stil italian, la lucrările maestrului de la Bayreuth se aplaudă, prin tradiţie, numai la sfârşit de act sau chiar de spectacol.

Se pare că tradiţia asta nu a fost impusă de autor, ba chiar dimpotrivă, Wagner ar fi dat semne că apreciază feedback-ul publicului. O întâmplare relevantă s-a petrecut în timpul Festivalului de la Bayreuth din 1882, singura ocazie cu care autorul şi-a văzut opera pusă în scenă. Compozitorul ceruse ca la sfârşitul actului II să nu existe chemări la rampă, pentru a nu „influenţa impresia”, după cum scria Cosima Wagner. Publicul a luat foarte în serios dorinţa autorului, aşa că nu a aplaudat nimeni nici măcar la finalul spectacolului. Se pare maestrul de la Bayreuth ar fi vrut totuşi să ştie părere avea publicul, aşa cum consemnează tot Cosima.

La o reprezentaţie ulterioară din acelaşi festival s-a petrecut un incident de-a dreptul senzaţional. În timpul corului fetelor-flori din actul II cineva a strigat – blasfemie – „bravo!”. Indignaţi de îndrăzneala intrusului, unii spectatori au reacţionat cu fluierături de dezaprobare, punând gaz pe foc. Culmea, cel care strigase era chiar compozitorul.

Postarea se bazează pe lucrarea lui Alex Ross, Wagnerism: Art and Politics in the Shadow of Music, apărută zilele astea. În imagine, vedere din fosa orchestrei, celebrul „abis mistic” de la teatrul din Bayreuth.