25 septembrie 2015

I. M. Ştefan - Din tainele cerului

0 comments
Pe I. M. Ştefan, autorul volumaşului Din tainele cerului, apărut în 1958 în pe atunci populara colecţie Să ştim a Editurii Tineretului, îl cunosc poate mai bine amatorii de scrieri SF ceva mai copţi, căci perioada de glorie a acestui autor, de factură mai degrabă modestă, s-a situat undeva în deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut. Scriitorul, foarte activ în epocă, a semnat singur sau în colaborare cu Radu Nor destule lucrări de gen, dar s-a afirmat şi în domeniul literaturii de popularizare ştiinţifică pentru copii şi adolescenţi, aşa cum e cazul cărţii de faţă. Este o scurtă expunere a unor cunoştinţe elementare de astronomie pe care, pentru a o face mai uşor de mestecat de către micii cititori, scriitorul o deghizează într-o poveste autobiografică istorisită de corpurile cereşti. E, practic, un manual de astronomie elementară în care locul expunerii seci la persoana a treia este luat de relatarea aceloraşi fapte din perspectiva unui meteorit aflat în cădere pe planeta noastră sau a unei raze de lumină care ne vine din cosmos. Convenţia, deloc originală, e limpede de la început, nu cumva să-i dea cuiva prin cap că au loc fenomene supranaturale; în plus, formula corectă ideologic este că munca, alături de fenomenele naturii, este un element primordial în ordine ontologică:

Lucrurile n-au grai.
Ce păcat!
Câte întâmplări n-ar putea ele istorisi, dac-ar vorbi aşa cum vorbesc oamenii! Gândiţi-vă că obiectele cele mai obişnuite din jurul vostru  un scaun, o masă, un ceasornic, un cleşte, un creion, o pâine  au trecut prin nenumărate prefaceri, rod al muncii, până ce au devenit ceea ce sunt.
Multe, foarte multe, ar avea de povestit şi acele lucruri pe care le întâlnim în natură.
Picătura de ploaie, vântul şi fulgerul, de pildă cunosc de minune giganticul ocean de aer al atmosferei, laboratorul în care se plămădeşte vremea [...]. Pe pământul nostru vin şi soli cu mult mai îndepărtaţi, chiar trimişi ai altor lumi, ai altor meleaguri decât cel pământesc. (Dacă lucrurile ar avea grai)


Urmează un diptic format din Povestea pietrei din cer (autoprezentarea făcută de un meteorit) şi Povestea razei de lumină cea iute de picior, unde raza e pusă şi ea să se prezinte (e foarte dinamică, de altfel: N-am prea multă vreme de stat la taifas. De aceea m-a cam supărat vorbăria meteoritului. Aşa e el. Când se porneşte să turuie, e ca o morişcă stricată.) Meteoritul e într-adevăr mai sfătos şi-şi permite luxul de a face incursiuni în istoria cunoştinţelor astronomice ale omenirii, respingând ferm explicaţiile neştiinţifice date în trecut pietrelor care cad din cer şi eresurile legate de ele. Printre acestea, la loc de frunte se numără istorioara cu locuitorii dintr-un burg medieval (occidental, evident) care, găsind un meteorit, l-au aşezat la loc de cinste în biserică, nu înainte de a-l lega bine cu lanţuri pentru a-l împiedica să-şi ia zborul în spaţiu. Nu lipsesc datele cantitative, comparaţii cu elemente terestre, vehicule, viteze şi iar legende demantelate legate de sistemul solar, mişcarea corpurilor cereşti, ploile de stele etc.


La fel sunt structurate lucrurile şi în capitolul consacrat razei de lumină, unde e loc chiar pentru mai multe cifre... astronomice. Este secţiunea care ar trebui să-i dea de gândit tânărului cititor, căci aici sunt introduse idei despre cosmogonie, naşterea şi moartea stelelor, galaxii şi sori (fără vreo încercare de a introduce elemente de teorie a relativităţii, chiar dacă se spune apăsat că viteza luminii este cea mai mare din univers). Există, în această expunere de fenomene astrale, un fel de crescendo care duce la un final de-a dreptul filozofic. Desigur, asta nu-l face mai puţin caraghios, ba chiar agramat pe alocuri:

Ce este fiinţa omenească?
Un grăunte de praf, dacă îl [sic] asemuim cu stelele şi galaxiile de care v-am vorbit sau dacă ne gândim la depărtările neasemuite care despart corpurile cereşti unul de celălalt. Şi totuşi, cât de măreţ e acest grăunte! În mintea sa omul a putut cuprinde întreg Universul, cu lumile sale fără număr, cu întinderea lui nesfârşită, cu veşnica lui prefacere! A putut măsura şi cântări astrele, ba a şi aflat din ce sunt alcătuite, cum se nasc şi cum mor, iar mâna lui a desenat hărţi minunate, pe care a însemnat până şi locul unde se găseşte Pământul în Cosmos.


Nimic, aşadar, de semnalat în cartea lui I. M. Ştefan. Din tainele cerului este un volum perfect banal, dar ar trebui să te poţi pune în locul copilului de acum aproape şaizeci de ani pentru a-ţi putea da seama dacă i-a plăcut. Oricum, surprinzător poate, concesiile ideologice sunt minime, abstracţie făcând de încadrarea strictă în limitele materialismului dialectic oficial. Încă mai neaşteptată e lipsa oricărei referinţe la realizările spaţiale ale Uniunii Sovietice, într-o epocă în care reverenţele faţă de prietenii de la Răsărit erau de rigoare. E posibil ca asta să se datorească faptului că primul satelit artificial este lansat în octombrie 1957, iar cartea apare în primăvara anului următor. De mirare totuşi că nu s-a găsit măcar în redacţie loc pentru a strecura în text câteva laude.

Volumul este înţesat de ilustraţii frumoase realizate de Dumitru Ionescu.








17 septembrie 2015

Cu Freud la operă (II)

0 comments
Am văzut data trecută că, fără a fi lipsit de gust muzical, Freud era conservator şi în general lipsit de deschidere faţă de lucrările contemporanilor. În Freud. A life for Our Time, Peter Gay menţionează două excepţii de la această regulă: Carmen şi Maeştrii cântăreţi... (traducerea mea):

De asemenea, îi plăcea Carmen, operă care, deşi avusese nevoie de ceva timp să cucerească Parisul după premiera din 1875, devenise repede o mare favorită în ţările de limbă germană. Brahms, Wagner şi Ceaikovski, care erau de acord în puţine privinţe, erau cu toţii de părere că ultima operă a lui Bizet este o capodoperă; Nietzsche, care asistase la cel puţin douăzeci de reprezentaţii, invoca vitalitatea şi farmecul galic al acestei opere în polemica lui îndreptată împotriva dramelor muzicale teutonice greoaie ale lui Wagner; Bismarck, un meloman bine informat, se lăuda că a ascultat-o de douăzeci şi şapte de ori. Nu trebuie să fii un admirator al avangardei ca să-şi placă aceste opere. Freud le cunoştea cu siguranţă suficient de bine pentru a le cita în lucrările sale: aria Se vuol ballare, signor contino, declaraţia făcută de Sarastro prinţesei Pamina în Flautul fermecat, catalogul cuceririlor lui Don Giovanni întocmit de Leoprello pentru Donna Elvira.

Atracţia exercitată de operă asupra unei persoane atât de nemuzicale cum era Freud e departe de a fi misterioasă. Până la urmă, opera este muzică pusă pe cuvinte, un cântec adaptat acţiunii dramatice. La fel ca cele mai multe din lecturile lui Freud, ea îi putea oferi plăcutul şoc al recunoaşterii; în modul ei extravagant, adesea melodramatic, opera se confrunta cu aceleaşi probleme psihologice care l-au preocupat pe Freud toată viaţa lui adultă: iubire, ură, lăcomie, trădare. Dincolo de aceasta, opera este şi spectacol, iar Freud era deosebit de sensibil la impresiile vizuale. Este motivul cu care îşi privea pacienţii cu aceeaşi atenţie cu care îl asculta. Mai mult, opera înfăţişează conflicte morale tulburătoare, ea prezintă protagonişti care vorbesc mult, prinşi în lupta dintre bine şi rău. Din cele cinci opere favorite ale lui Freud, toate, cu excepţia lui Carmen şi cu deosebire Flautul fermecat şi Maeştrii cântăreţi din Nürnberg pun în valoare triumful virtuţii asupra viciului, o rezultat care oferă plăcere celor mai sofisticaţi ascultători şi în plus oferă informaţii despre conflictele desfăşurate în mintea bărbaţilor şi femeilor.

Mai jos, instantaneu dintr-o producţie cu Carmen a anilor 1880 înfăţişând deznodământul sângeros al dramei (în rolul titular, Emily Soldene) (de aici):


11 septembrie 2015

☺☺☺ Iulian Ciocan - Iar dimineaţa vor veni ruşii

0 comments
Nu-i cazul să se sperie nimeni citind titlul recentului roman al lui Iulian Ciocan, Iar dimineaţa vor veni ruşii (Polirom, 2015), căci nu dau năvală vecinii de la Răsărit, sau cel puţin nu la noi, ci în Republica Moldova. Să recunoaștem că e o etichetă de efect şi să ne uităm mai îndeaproape la conţinut. Până la un punct, speranțele cititorului nu sunt înşelate; cartea autorului moldovean se bazează pe o idee interesantă, chiar dacă nu cu totul nouă, aceea de a amesteca două niveluri de ficţiune într-un fel de mise en abyme care are potenţialul de a rupe ritmul aşteptării. Avem o naraţiune pe două paliere, primul, desfăşurat în anii 1995-1995, îl are ca protagonist pe tânărul Marcel Pulbere, proaspăt absolvent al unei facultăţi de filologie româneşti revenit la Chişinău, unde dă piept zdravăn cu marasmul economic şi social republican. Al doilea plan, săi zicem meta-ficţional, deşi termenul nu e foarte fericit, e cel al peripeţiilor din 2020 ale lui Nicanor Turturică, sexagenar profesor de latină şi erou al cărţii pe care a scris-o şi se zbate s-o tipărească Pulbere.


Alternarea permanentă a straturilor de proză (o felie de viaţă a lui Pulbere urmată de una a lui Turturică şi tot aşa) ţine treaz interesul lectorului, mai ales că apetitul epic nu lipseşte, cel puţin în prima jumătate a textului. Sunt scene cotidiene din Chișinău din anii 1990 şi 2020; mare lucru nu pare să se fi schimbat, sărăcia şi corupţia sunt ubicuitare, deşi o subtilă diferenţă de accent politic s-ar putea simţi, mai ales în trecerea de la un fel de naţionalism („statalitatea Moldovei” versus „jugul româno-occidental” de mai târziu). Personaj cu o biografie (şi chiar şi semnalmente) ce par inspirate din ale autorului, Marcel Pulbere se luptă cu un sistem neprietenos şi, în ciuda vorbirii lui „culturale”, nu poate trece barajul gros al naţionaliştilor păşunişti apăruţi după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Iulian Ciocan nu face economie de material pentru a construi, din tuşe adesea prea groase, băieţii răi: editorul Anatol („Tolea”) Vulpescu, director la Buchea latină, Liviu Beschieru („clasicul literaturii basarabene”) sau profesorul Arcadie Zburleanu, şef de catedră la Universitatea Pedagogică „Dosoftei”, unde patronează tot felul de matrapazlâcuri. Aceştia au parte de încondeieri care le scot în evidenţă precaritatea morală şi nu-i exclus să avem de a face cu o scriere cu cheie, cu trimiteri la persoane reale. În fine, nu contează, tot nu cunoaştem realitatea Republicii Moldova, dar din punct de vedere strict literar reuşita e limitată. 

Nicanor Turturică, omul din viitor, din romanul pe care însuşi Pulbere îl numeşte „fantastic”, e un ins cu prestaţie tragicomică. Prins în mijlocul unor evenimente dramatice (reinstaurarea unui regim sovietic după o aşa-zisă invadare a Moldovei de către forţele transnistrene ale preşedintelui Smirnovici, cu puternic sprijin din partea Rusiei lui Pufin (sic)), profesorul încearcă o evadare în România. Să recunoaştem că e o senzaţie ciudată; de la Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov n-am mai văzut personaj care să privească ţara noastră ca pe un liman al speranţei. N-are a face, căci grănicerii noştri îl trimit înapoi, iar omul, arestat, are o atitudine demnă şi refuză să colaboreze cu ocupantul. Ridicul în înfăţişare şi apucături, văduv care se ţine cu bufetiera Raia, cu doi ani mai vârstnică, Turturică e totuşi un personaj respectabil prin tăria lui de caracter. 



Fără să o ştie, Marcel Pulbere, moldoveanul actualităţii, avea să reproducă într-o anumită măsură traseul lui Turturică. Viaţa care imită arta, deh! Onest, credincios dealurilor literaturii contemporane valoroase estetic, Pulbere ajunge să fie acuzat de acţiuni antistatale, căci romanul lui, în fine publicat, e luat de stăpânire drept un text provocator. Scrisă cu vervă, în ciuda unor stridenţe şi mici inabilităţi de limbaj, Iar dimineaţa vor veni ruşii e o carte care captivează. Sigur că poţi găsi în ea fire care nu se leagă cum trebuie sau personaje insuficient exploatate (ca Blina, prietenul lui Marcel sau Silvica Zgură, amanta lui Tolea Vulpescu), dar bilanţul mi se pare pozitiv. După Înainte să moară Brejnev (despre care am scris aici), Iulian Ciocan a mai adăugat o bucăţică la un puzzle moldovenesc la care pare să lucreze.

4 septembrie 2015

☺☺☺ Florin Lăzărescu - Întâmplări şi personaje

0 comments
Un banc vechi şi răsuflat ne înfăţişează un examen la drept civil. Întrebat de profesor ce vede pe fereastră, studentul răspunde „oameni, case, maşini etc.”. Profesorul îl pică, spunându-i că răspunsul corect era „persoane şi bunuri”. Cam ca profesorul cel răutăcios procedează şi Florin Lăzărescu, romancier şi scenarist care îşi botează, sec, Întâmplări şi personaje, volumul apărut anul acesta la Polirom. Cum ar fi, o vagă încercare de neutralitate a unui autor care numai neutru nu se va dovedi pe parcursul celor două sute de pagini. Pentru a nu face nici noi vreo presupunere subiectivă, să ne mulţumim să constatăm că e vorba de câteva zeci de texte scurte, rareori depăşind câteva pagini, de multe ori cu „poantă”, adesea simple consemnări ale unui episod cotidian pe care numai un unchi de abordare insolit în poate scoate din banalitate.

Procesul de ficţionalizare pare (n-ai de fapt cum să ştii, dar n-are a face) minimal. Autorul dă senzaţia că stă pe margine, se uită şi scrie, asta când nu e el însuşi în mijlocul acţiunii, de te întrebi cum le mai şi notează pe toate. Sigur, toate acestea sunt iluzii ale lecturii şi e perfect posibil ca ce-i apare simplu şi firesc cititorului să-i fi solicitat imense eforturi scriitorului. Iar zic, n-are a face, fiecare cu ale lui. Materia e luată din realitatea nemijlocită: ba o mutare, ba o călătorie cu trenul pe mult-bătuta rută Iaşi-Bucureşti, ba o ieşire cu prietenii, mai o vizită la Billa, mai un drum cu maxi taxi. O serie de proze sunt construite ca micronaraţiuni cu poantă (Doamna Angelica, Tristeţe postrenovare, Noul paşaport etc.) Câteodată pe Lăzărescu nu-l preocupă niciun fir epic, ci doar o figură interesantă (Regina Angliei, Aculin Tănase) sau o vorbă de efect auzită sau citită undeva (Ras capul). Iată o mostră ilustrativă pentru o oarece vână absurdă (Calcule):

Când să intru în scara blocului, mă opreşte o doamnă în vârstă, zgribulită de frig, cu două sacoşe în mână.
      — Nu vă supăraţi – lasă sacoşele jos –, nici nu ştiu cum să vă spun… Vin de la piaţă şi… dar nu cumva să vă supăraţi…
      Ar fi culmea să-mi ceară bani, mă gândesc eu, la cât de elegant e îmbrăcată.
      — Vă rog, spuneţi.
      — Cât face nouă ori trei?
      M-a luat prea repede, iar tabla înmulţirii am învăţat-o cândva, de pe coperta spate a unui caiet de mate, demult…
      — Douăzeci şi şapte, nu? mă scoate tot ea din încurcătură…
      — Da, doamnă, o asigur eu.
   — Vă mulţumesc din suflet… – mi-a zâmbit. Eu sunt bătrână şi nu mai ţin bine minte.
      Şi-a luat sacoşele şi a plecat.

Un mic ciclu tematic e alcătuit din schiţe în care sunt prezenţi membrii familiei. Figura mamei e mai ştearsă, dar a tatălui, fost constructor, e bine reliefată (Navetistul rămâne în această privinţă piesa de referinţă). Toate bucăţile sunt, cum ziceam, rupte din viaţă, relatările au un ton lejer, complice, adesea cu umor, dar şi cu gravitate atunci când e cazul. E linia pe care mergeau acum un secol şi jumătate însuşi Mark Twain, într-o oarecare măsură, Cehov (scriitor pe care Florin Lăzărescu îl şi pomeneşte în câteva rânduri.

Nu lungesc o postare despre texte scurte. Întâmplări şi personaje este o carte pe care o poţi citi fără mare efort în vreo două ore şi din care pot fi reţinute câteva pagini foarte bune. Restul au măcar calitatea că-s de dimensiuni reduse.