marți, 30 iulie 2013

☺☺ Filip Florian - Toate bufniţele

Cu Toate bufniţele, cea mai recentă carte a lui Filip Florian (Polirom, 2012), aş zice s-o luăm pe dos decât de obicei, adică să începem cu sfârşitul. În ultimul paragraf al romanului, Luci, protagonistul întâmplărilor şi transparent reprezentant al autorului pe pământ, spune: „E vorba de caietul ăsta, în care, de un an şi ceva, am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti, în care am spus doar ce mi s-a năzărit şi în care am copiat din celălalt caiet numai ce am vrut. Pe coperta lui, a caietului meu, scriu acum, chiar acum, cu litere de tipar, Toate bufniţele. (Auto)caracterizarea nu e tocmai rea şi dezvăluie destul de direct care e structura scrierii. Avem, pe de o parte, însemnările lui Luci, la vremea respectivă (începutul anilor 2000) un copil de vreo unsprezece ani, iar pe de altă parte, caietul cu un soi de memorii aparţinându-i lui Emil Stratin, inginer sexagenar singuratic şi ornitolog amator (bufniţele, deh!). Prin alternarea fragmentelor din cele două caiete ar fi rezultat, zice convenţia pe care suntem invitaţi s-o acceptăm, însăşi cartea de faţă.

Sigur că cititorul nu-i dator să înghită pe nemestecate orice-i pune pe masă autorul, direct sau prin intermediul personajelor sale. Măcar de această dată aş lua totuşi de bune spusele „am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti”, căci cam la asta se reduc Bufniţele... lui Florian, la două seturi paralele de naraţiuni. Născut într-un orăşel de munte anonim, dar cu împrejurimi pitoreşti, într-o familie de oameni simpli şi fără prea mult ştaif, Luci are parte de întâlnirea cu Emil, ins cu background cu totul diferit. Ai lui au fost oameni cu stare înainte de război, dar noua orânduire le-a luat mai tot şi i-a băgat, pe bunicul Ion (bijutier antebelic de lux) şi pe tatăl Ştefan, la puşcărie. Dincolo de suferinţele pe care istoria nedreaptă le provoacă familiei Stratin, Emil are parte de o nevastă dominatoare şi infidelă (Lia). Luci e prea mic pentru a trăi drame adevărate. Viaţa lui, aşa cum apare în caiete, e o succesiune de episoade luate parcă din nişte Amintiri din copilărie aduse la zi cu un secol şi jumătate. Tovarăşi de joacă, cutreieratul prin zonă, jocuri, ceva violenţă (verosimil prezentată de altfel), toate acestea sunt elemente ale universului lui Luci. Pe spaţii mici, textul e interesant, dar la nivel macroscopic cititorul nu se alege cu mare lucru. Vorba criticului prăfuit, copilăria copilului universal, ce să-i faci. Putem adăuga numele Filip Florian la lista destul de lungă a autorilor de romane recente cu personaje-copii (alături de Ovidiu Verdeş, T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Adrian Chivu, ca să menţionez numai câteva nume mai cunoscute).

Dacă materialul „infantil” nu ne spune, prin natura sa intrinsecă, prea multe, cel „matur”, romanul existenţei lui Emil ar fi avut mai multe şanse. Din păcate, citindu-l rămâi nu de puţine ori cu impresia că ai dat peste un scenariu de film românesc de dinainte de 1989, cu eroi pozitivi, care termină facultatea şi pleacă pe şantier, nu fac compromisuri, sunt buni şi cinstiţi... în vreme ce alţii (oamenii răi, vezi bine), fentează greutăţile vieţii. Aici personajul aflat în prima postură e chiar Emil, iar omul rău, care nu se ridică la înălţimea lui, e chiar Lia. Creatorul o va pedepsi, făcând să fie omorâtă într-un accident de automobil, pe când se afla în maşină alături de un dentist cu care îşi consuma infidelitatea. În paranteză fie spus, e tipul de sfârşit pe care Filip Florian pare să-l hărăzească soţilor care calcă strâmb (doctorul Rugea, un personaj secundar, moare tot într-un accident de maşină alături de amantă, iar pe penis i s-ar fi găsit la autopsie urme de ruj).

Întâlnirea lui Luci cu Emil pare să fi fost acel element care poate schimba viaţa cuiva, revelându-i dimensiuni la care până atunci nu avusese acces. Copilul are acces la biblioteca inginerului, citeşte de-a valma un clasic precum Gogol şi un prozator de bon ton gen Boris Vian, ascultă Mozart şi Édith Piaf. Influenţa ornitologului amator e mai degrabă indirectă; acesta vorbeşte puţin cu copilul, iar forţa lui se manifestă mai mult printr-un câmp magnetic sui generis sau prin produse culturale.


Toate bufniţele e o carte întrucâtva paradoxală. Pe spaţii mici, textul e bine scris, fraza curge impecabil. Cum treci însă la structuri de ordin superior, rişti să fii dezamăgit. Puzderia de întâmplări nu prea are liant. Câteodată autorul nu cedează tentaţiei de a face, prin personajul său adult, filozofia istoriei. Nu reuşeşte decât să fie banal (a se vedea spre exemplificare paralela Hitler-Stalin şi paragrafele despre loteria istoriei). Înseşi bufniţele din carte sunt elemente ale unei alegorii ceţoase şi care se doreşte, probabil, profundă, dar rămâne numai vagă. Am senzaţia că în Animale bolnave Breban a nimerit-o mai bine, dar de atunci au trecut peste patru decenii. Bref, cartea lui Filip Florian e inferioară producţiilor anterioare ale acestui autor şi poate figura cu cinste într-o antologie pe tema „cum să scrii bine un roman prost”. 

3 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

Ce vă spuneam eu?
O să se ajungă la situația tragi-comică (virgulă), când se vor citi și tămâia autorii români contemporani,ei între ei! Dacă nu s-a și ajuns, deja!
Vax, premii... Premiile (ca și traducerile, apud Heliade) nu fac o literatură. La anu' și la mulți bani! (Nu neapărat 10.000 de euro...)
Dinu D. Nica

Wilkins Micawber spunea...

@ Dinu D Nica

Eu sunt ceva mai putin radical decat dvs., desi probabil ca in esenta nu sunt cu mult mai optimist, atata tot.

Dinu D. Nica spunea...


Nu e vorba de radicalitate, nici măcar de frustrare, ci doar de tristețe.
La peste 20 de ani de la revoluție (sau ce-o fi fost atunci), după ce apele tulburate ale vieții se presupune a fi revenit în matca lor, nu putem numi, încă, nicio carte românească, cu adevărat mare (nu mare lato sensu, ca "Orbitorul" cărtărescian) și care să fie produsul pur al noilor vremuri.
Vreo schimbare, ceva-cumva, vreo surpriză, la orizont?
Slabă nădejde...
Vreo soluție fezabilă (ca să nu ajungem să citim exclusiv autori străini, sau frați moldoveni, precum am ajuns să mâncăm pâine, azi, din grâu de import)?
Păi, da!
Să se mărească premiul A. Frățilă, la 1 milion de euro neimpozabili, prin parteneriat public-privat - și să se și acorde pe bune (exempli gratia, de către un juriu format în total din 12 critici și bloggeri, fiecare dispunând doar de 1 vot valabil și egal, precum la Conciliul din Constantinopol)!
Dinu D. Nica