17 martie 2019

☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

1 comments

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking
Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.

10 februarie 2019

Gica Iuteş - Să vă povestim despre noi...

0 comments

Să vă povestim despre noi... (Editura Tineretului, 1950) este debutul în volum al foarte tinerei Gica Iuteş (n. 1925). Sunt cu totul şapte povestiri având ca temă viaţa pionierilor. Foarte tânără şi ea (fusese înfiinţată pe model sovietic în 1949), Organizaţia Pionierilor se impusese ca o forţă puternică în viaţa şcolară. Literatura pentru copii ai epocii 1948-1953 evidenţiază structurile şi acţiunile organizaţionale tipice: detaşamentul, cu rolurile sale specifice, de la comandantul de detaşament până la... toboşar, adunările de detaşament, ceremonialul activităţilor, îndrumarea de către Partidul Comunist, prin intermediul aşa-numitului Instructor de pioneri etc. Cartea de faţă nu face excepţie de la canonul ideologic al epocii şi prezintă un material epic centrat pe valurile pioniereşti impuse de propaganda oficială: solidaritatea şi ajutorarea elevilor mai slabi la învăţătură (nicio legătură cu legea zisă „No Child Left Behind” dată de republicanii americani sub George W. Bush!) sau acţiunile „obşteşti” întreprinse în mediul rural.

Personajele sunt, desigur, copii şi puberi, dar vom încerca în zadar să-i surprindem angrenaţi în preocupările specifice vârstei. Fragezii eroi sunt munciţi de probleme etice, sunt frământaţi de probleme specifice unei vieţi adulte trăite în conformitate cu valorile unei organizaţii. În povestirea care deschide grupajul (Întâmplarea din recreaţia mare), conflictul este reprezentat de înfruntarea (neprincipială!) dintre Dan şi Radu, pionieri buni la învăţătură, pe tema sprijinirii unui coleg cu rezultate mai slabe (Ursea). Dan eşuează în primă instanţă în efortul de a-l ajuta pe colegul lui, ba chiar îşi bate joc de acesta. Sărind în apărarea lui Ursea, Radu provoacă o încăierare. Judecata adunării de detaşament (ghidată discret de atotprezentul instructor de pionieri Adrian) e, desigur, dreaptă, iar lui Radu i se ia toba pentru două săptămâni. Până la urmă are loc o împăcare generală, toţi îşi recunosc erorile şi se angajează să şi le îndrepte.

O puternică încărcătură emoţională o are bucata Angajamentul. Lena, o fetiţă de nouă ani, se pregăteşte intens pentru primirea cravatei de pionieri. Înconjurată de familie (mai puţin mama, internată în spital), ea caligrafiază cu grijă solemnă angajamentul pe care va trebui să-l rostească cu ocazia ceremoniei. Din umbră veghează, vigilentă, instructoarea de pionieri („Cum le-o fi ştiind Mariana, instructoarea lor, pe toate? Mai ales, de când era mama la spital pentru operaţie, ştia tot ce face ea acasă...”). Festivitatea propriu-zisă e trăită cu o bucurie aproape orgasmică:

Lena tresări. [...] Îşi întoarse repede capul. Tovarăşa instructoare începuse înmânarea cravatelor. Trecea pe la fiecare, îi punea cravata şi-i spunea ceva.
„Oare mie ce-o să-mi spună?” gândi Lena.
Dar când cravata roşie alunecă în jurul gâtului şi când tovarăşa instructoare îi strânse mâna, Lena simţi că e fericită... fericită.
Lena simţi deodată că ea nu mai este Lena de totdeauna. E o pionieră. Ea şi-a luat un angajament pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire [...].



În Minciuna, o întâmplare altminteri de un banal desăvârşit (uitatul cravatei de pionier acasă) declanşează o adevărară dramă morală în sufletul lui Petrucă, un pionier bun la carte, dar cam... uituc. Vinovatul este sancţionat prompt de către colectiv şi e înfierat la gazeta de perete printr-o caricatură însoţită de o poezie satirică. Solidaritatea colectivului va rezolva până la urmă situaţia, iar vinovatul se va mântui prin mărturisire („Să spună tot cum a fost, de la-nceput, în adunarea de detaşament”).



Textele care urmează sunt ceva mai relaxate ca intensitate a trăirilor, desigur fără vreun compromis cu comandamentele ideologice de rigoare. O serbare de neuitat surprinde pregătirile pentru laica serbare şcolară a „pomului de iarnă” (Crăciunul nu se mai serba). Prietenii lui Titirez relatează cazul lui Titi Blaeş dintr-a IV-a, elev bun la gimnastică, dar şi precoce pasionat de chimie, materie pe care o va studia abia peste trei ani. Bolnav, copilul este ajutat de colegii lui să nu rămână în urmă la învăţătură.

Ni s-au întâmplat în tabără este un o serie alcătuită din trei momente, episoade ale vieţii de vacanţă. Primul episod al grupajului (Când am fost de gardă), este un fel de pândă comică à la O noapte furtunoasă, care nu se soldează totuşi cu demascarea vreunui duşman de clasă periculos. Lingurile îi reaminteşte tânărului cititor că la baza vieţii sociale stă producţia de bunuri materiale (nişte pionieri aflaţi în tabără confecţionează linguri de lemn pentru a suplini lipsurile din inventar), iar Lăcusta îndărătnică redă eforturile copiilor de a prinde insecte pentru cercul naturaliştilor (instituţie nelipsită, alături de colţul viu, din recuzita şcolilor perioadei în chestiune).


În fine, Neîncrederea bunicului îi prezintă pe pionieri ca pe un fel de verigă lipsă din lanţul ajutorării ţăranilor de către clasa muncitoare. Neîncrezător la început, un ţăran vârstnic asistă la spectacolul hărniciei pionerilor veniţi să-l ajute la muncă. Drept răsplată, el le va spune copiilor povestea (desigur, adevărată) cu boierul hrăpăreţ Hariton (nume tocmai bun pentru un personaj negativ) care a furat apa din iazul sătenilor, până când ziua când a fost alungat. Erau zilele de aur ale ascuţirii permanente a luptei de clasă, iar Gica Iuteş nu avea cum să nu marcheze fenomenul.



Nu lipsită de momente de prospeţime, cartea e puternic marcată de notele realismului socialist dominant în epocă, desigur cu tuşe caracteristice literaturii pentru copii. Valori educative preţioase în sine, cum ar fi prietenia, întrajutorarea, solidaritatea, sunt deturnate pentru a sluji un scop propagandistic. Producţia de mai târziu a autoarei este sensibil mai palatabilă, dar până atunci ea a mai parcurs câteva etape caracterizate de acelaşi conformism estetico-ideologic. Ilustraţiile sunt semnate D. Iura (nume sub care se ascunde celebrul actor de mai târziu Iurie Darie, cunoscut ca grafician pentru copii).







Fact checking
Deviza iniţială a pionierilor români era „În luptă pentru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!”. Ulterior, ea va suferi transformări dictate de emanciparea (parţială) de sub tutela sovietică.

3 februarie 2019

☺☺☺ Bogdan Suceavă - Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

0 comments

În Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute (Polirom, 2017) Bogdan Suceavă are ideea, pe cât de ingenioasă, pe atât de ambiţioasă, de a scrie despre cărţile care... lipsesc. Lipsesc, fie pentru că au fost scrise, dar s-au pierdut (în jurul acestora se învârt majoritatea eseurilor din volum) sau pentru că nu sunt terminate sau, pur şi simplu, n-au apucat să fie scrise. Bogat reprezentată, prima categorie e ilustrată de cazuri arhicunoscute, precum cartea a doua a Poeticii Stagiritului (caz popularizat intens prin Numele trandafirului de Eco), cea de a doua, de texte care nu au fost scrise, deşi spiritul vremurilor sau personalitatea autorilor le anunţau. Vitregia istoriei – până şi şcolarii ştiu că incendierea Bibliotecii din Alexandria a provocat daune ireparabile corpusului de texte al omenirii – a făcut ca lista lacunelor tip Poetica să fie foarte lungă.

Există, dacă e să-l credem pe Suceavă, un adevărat continuum al autorilor de lucrări pierdute. La un capăt al scalei s-ar situa scriitori precum grecul Diphilus („cel mai nenorocos autor născut vreodată”), autor a circa o sută de comedii, toate pierdute. La capătul opus se situează Platon, a cărui operă ar fi ajuns până la noi fără pierderi. Între aceşti doi poli avem o lungă listă de autori semi-norocoşi. Caz prototipic, Aristotel figurează cu sus-amintita Poetică sau cu o serie de dialoguri, probabil pierdute. Partea leului şi-o adjudecă, din motive lesne de înţeles, antichitatea greco-romană, bine ilustrată la capitolul „lacunelor”. Suetoniu, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Tacit sau împăratul Claudius (cu a sa Istorie a Cartaginei) sunt doar câţiva din autorii vechi a căror operă e lacunară din cauza vitregiei vremurilor.

Să nu se creadă însă că s-au pierdut numai opere din trecutul îndepărtat. Eseistul ilustrează tema pierderilor mai recente cu cazuri precum cel al piesei Ur-Hamlet de Thomas Kyd, al marchizului de Sade (ale cărui manuscrise au fost arse din pudoare de urmaşi) sau al lui Byron, cu Memoriile distruse de executorii testamentari. Nici Shakespeare însuşi nu e scutit de umbra bănuielii că o serie de creţii ale sau s-au rătăcit iremediabil.

Om de ştiinţă el însuşi (Bogdan Suceavă a matematician), autorul alocă un spaţiu considerabil lucrărilor ştiinţifice pierdute. El inventariază, cu regret, posibile cărţi ale lui Thales sau Euclid (Despre conice, Porisme) care s-au pierdut. Mai sunt destui alţii, ca mai obscurul, pentru nespecialişti, Speusippus (Asupra numerelor pitagoreice), ca să mai iau un exemplu din antichitate. Există şi cazuri de dată recentă, precum teza de doctorat pierdută a matematicianului japonez Kentaro Yano.

Pe lângă inventarul lung al creaţiilor artistice sau literare pierdute, Bogdan Suceavă pomeneşte şi lacunele datorate mai degrabă nerealizării în practică a ideilor. Sophie Germain, geniu matematic nativ, nu şi-a putut formaliza intuiţiile revoluţionare din cauza lipsei unei educaţii matematice formale. Caragiale al nostru nu a încheiat piesa mult-anunţată, continuare a comediilor de succes din perioada de maximă fertilitate creatoare. Se pare că inspiraţia dramaturgului secase pur şi simplu, dar asta e deja o temă pentru o altă carte.

Materialul eseurilor nu e recoltat în întregime din biblioteci. Uneori autorul iese din sala de lectură şi vorbeşte de propriile sale experienţe legate de lacunele livreşti. Câteva pagini sunt consacrate incendierii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. Nu sunt neapărat cele mai memorabile pagini ale volumului, însă nu fac rău la autenticitate. La fel, paginile dedicate volumelor de matematică şi raportului de intimă comunicare cu acestea.

Istoria lacunelor nu-şi propune (nici n-avea cum) tratarea exhaustivă a temei. Pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de mult mai mult spaţiu, iar cantitatea nu ar fi sporit calitatea. Bogdan Suceavă nu are nici măcar multă sistemă. Uneori ai senzaţia că sare de la una la alta, iar exprimarea lasă câteodată de dorit (agasantă construcţia „trebuie că”, repetată cam des). Cu toate astea, dinamismul relatării, patima cu care autorul se angajează în jocul ideilor şi, nu în ultimul rând, integrarea inteligentă a experienţei personale contribuie toate la succesul cărţii despre... lipsuri.

Fact checking
Spuneam că o tratare exhaustivă a temei ar fi fost imposibilă. E demn de menţionat, totuşi, un caz foarte relevant, pe care Bogdan Suceavă nu îl cunoaşte sau pe care îl omite, din motive de economie a expunerii. E vorba de încercarea geometrului italian Vincenzo Viviani, elev al lui Galilei, de a rescrie cartea, pierdută, a lui Apollonius despre secţiunile conice. Cu cartea sa, intitulată De locis solidis divinatio geometrica, Viviani se dorea deschizător de drumuri în ale divinaţiei (adică ghicirii) textului unei lucrări pierdute.

6 ianuarie 2019

☺☺ Dan Alexe - Dacopatia şi alte rătăciri româneşti

0 comments

În Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas, 2015), Dan Alexe scotoceşte prin ungherele etosului românesc cu armele sociolingvistului dublat de un bun cunoscător al principiilor lingvisticii diacronice. Obiectivul urmărit de autor, dincolo de acela al sporirii prestigiului unor texte de pe blog prin publicarea lor într-un volum, pare a-l constitui combaterea unor clişee şi excese naţionaliste autohtone sau demitizarea unor fapte (de limbă) nesusţinute de dovezi ştiinţifice. Asemenea fenomene sunt îndeobşte cunoscute sub denumirea de dacomanie; autorul a ţinut să inventeze termenul de „dacopatie”, dar nu sunt deloc sigur că găselniţa va prinde la public.

De departe, cele mai solide secţiuni ale cărţii – compusă dintr-o constelaţie de mici articole consacrate fiecare câte unei idei sau vorbe – sunt cele care se ocupă de mitologia naţională (Gesturi şi geste la români, Dacopatie şi Athos, în parte Arnăuţi şi vorbe vechi). Ni se propun interpretări inedite pentru basme precum Prâslea cel voinic şi merele de aur sau obiceiuri cum ar fi căluşarii şi etimologii insolite pentru termeni cu conotaţii scandaloase (vezi articolul despre pizdă). Autorul dă dovadă de o energie intelectuală debordată, ce trădează în scris un temperament coleric. El se războieşte cu promotorii „ridicolei şi nocivei teorii ultranaţionaliste, neo-protocroniste, cea care proclamă superioritatea metaistorică a dacilor şi anterioritatea limbii lor (în realitate necunoscută nouă, căci nu știm mai nimic despre limba dacilor, aceștia nefolosind scrierea) în raport cu latina”.

Foarte exactă observaţia. Dispunem de cunoştinţe foarte vagi privind ceea ce s-ar putea numi limba „dacă”, ca şi despre populaţia care o vorbea. Demonstraţiile lui Dan Alexe sunt îndeobşte corecte, deşi de multe ori violenţa limbajului scade din forţa argumentelor. Polemistul recurge la ingenioasa tactică de a nu-şi desemna explicit oponenţii decât când aceştia sunt oale şi ulcele (Hasdeu, N. Densuşianu, Noica etc.). Despre adepţii contemporani ai teoriilor dacocentrice nu ni se spune nimic, în ciuda faptului că aceştia generează un imens volum de maculatură.

Dintre reuşitele lucrării aş semnala folosirea ingenioasă şi argumentată a contextului balcanic pentru a explica o serie de fapte de limbă română care ar rămâne altminteri obscure (vezi, mai ales, concordanţele dintre română şi albaneză, văzute într-o lumină diferită de cea a cercetărilor diacronice tradiţionale) sau evidenţierea unor străvechi conexiuni indoeuropene (mai ales în Arnăuţi şi vorbe vechi sau O samă de cuvinte, adevărat mic dicţionar etimologic).

Părţile mai puţin reuşite ale Dacopatiei... ţin în bună măsură de credinţa oarbă a lui Dan Alexe în justeţea afirmațiilor sale. Că avem de a face cu un spirit subtil şi inteligent, nu încape îndoială, dar din păcate aceste calităţi sunt umbrite de infatuare şi lipsă de capacitate (auto)critică. Odată propusă o explicaţie, autorul o consideră definitivă, infailibilă, de necontestat. Că nu aşa stau lucrurile se poate demonstra cu destule din cazurile expuse în carte. Să luăm (aproape la întâmplare), un exemplu edificator. În Mămăliga nu explodează, dar are titluri de nobleţe, Alexe propune o etimologie insolită pentru termenul care desemnează unul din alimentele de bază la noi. El scrie că „mămăliga provine din noaptea timpurilor, pentru că e singurul termen neaoş format prin procedeul reduplicării [mə(l)- məl-] şi pentru că rădăcina *məl- (sau *mal-, prezentă şi în mălai) este la rândul ei una dintre cele mai arhaice, întâlnită în toată aria occidentală a limbilor indo-europene”. Urmează o demonstraţie destul de tehnică, totuşi accesibilă cititorului, care conchide că am avea de a face cu un termen moştenit „poate chiar din limba dacă”. Toate bune şi frumoase, dar n-am stabilit, din primele capitole ale cărţii, că referirile la limba dacă sunt de evitat, în lipsa datelor? În plus, pentru etimologia lui „mămăligă” există explicaţii alternative (de pildă, provenienţa din limbajul ideofonic al copiilor, pentru care pledează chiar reduplicarea menţionată mai sus sau structura cu un grad redus de marcare). O minimă onestitate ştiinţifică ar fi cerut ca o asemenea explicaţie alternativă să fie măcar pomenită şi ar fi trebuit să ni se explice de ce etimologie propusă îi este superioară. Extrem de discutabile rămân şi alte analize, cum ar fi cea a basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur, care nu ia în calcul posibilitatea ca numele „Prâslea” (cu un etimon slav care trimite la degetul mic) să poată desemna, în realitate, un copil mic (de statură, sau ultim născut), ca în... Tom Degeţel (vezi Le petit Poucet al lui Charles Perrault).

Trec mai iute peste ultimele secţiuni ale cărţii (Mitologii noi, Mult e dulce şi apoasă), în care autorul se războieşte cu iubitorii de Vama Veche sau cu moravuri occidentale sau orientale mai vechi şi mai noi. Textele din ultima treime a lucrării trădează mai mult idiosincraziile autorului şi, chiar dacă unele idei sunt valabile, haloimăsul general le face mai puţin interesante decât cele din restul lucrării. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti oferă multe pagini pe care cititorul pasionat de istoria ideilor şi cuvintelor le va parcurge pe nerăsuflate, dar şi argumente pentru o vorbă veche care spune că unde-i multă minte e şi multă...

Fact checking
Nu încape vorbă, Dan Alexe are o bună pregătire lingvistică. Asta nu-l împiedică să facă uneori confuzii, ca în pasajul următor: „Eliade și ceilalți lingviști care au postulat derivarea lui zână din Diana, zeița pădurii, aveau în mod cert dreptate. Un latinesc D- la inițială urmat de vocalele deschise - E, - I a dat în română Z- decem > zece; dicere > a zice, zicere; dies > zi; deus > zeu.”Just, însă [e] sau [i] nu sunt vocale deschise: [e] e semiînchis, iar [i], închis de-a binelea, domnilor!

2 ianuarie 2019

☺☺☺ Radu Pavel Gheo - Disco Titanic

0 comments

Fără a avea motive să-l suspectăm pe Radu Pavel Gheo de simpatii leniniste, e bine de spus din capul locului că Disco Titanic, cel mai recent roman al autorului (Polirom, 2016) e un fel de un pas înainte, doi paşi înapoi. E vorba, din fericire, de un parcurs pe drumul subiectiv al memoriei şi nu de cine ştie ce scriere politică militantă, deşi avem parte, citind-o, de un itinerar presărat cu destule evenimente de importanţă istorică regională. Scrierea, care stă călare pe două decenii (anii 1980 şi 1990) e ruptă oarecum la mijloc de agitatul şi sângerosul decembrie 1989 al Timişoarei, mult-bătătorit punct de inflexiune în viaţa eroilor...

... din rândul cărora se desprinde protagonistul, Vlad Jivan, un tânăr bănăţean ale cărui peripeţii avem posibilitatea să le urmărim într-o relatare care, dacă n-ar fi dansul complicat al memoriei de care abia ce am pomenit, ar fi cuminte şi gospodărească. Adolescent al deceniului al nouălea, Vlad trăieşte într-o Timişoară care poate părea cosmopolită în comparaţie cu restul unei Românii cenuşii şi obosite din ultimii ani de ceauşism, totul datorită apropierii de Iugoslavia, veritabilă Pays de Cocagne pentru trăitorii privaţiunilor din România. Vlad şi amicii lui (dintre aceştia, inegal schiţaţi, se reliefează numai figura lui Loţi) trăiesc sub influenţa de-a dreptul magică a muzicii sârbeşti (veritabilă obsesie leitmotivică a volumului) sau a produselor occidentale aduse din ţara vecină. Că veni vorba, pentru necunoscători, „pumeţii” ar rămâne pe veci o enigmă semantică, de nu ni s-ar explica că e vorba de „adidaşi [sic] Puma”.

Parcursul existenţial al lui Vlad ar fi fost cu toate astea banal dacă n-ar fi existat câteva puncte de inflexiune pe care autorul le pregăteşte minuţios (şantajul la care e supus eroul, urmat de racolarea de către un ofiţer de securitate, participarea la demonstraţiile de stradă din decembrie 1989, în care tânărul e rănit şi incidentul tragic şi violent petrecut în Croaţia în timpul unei vacanţe cu părinţii). Dacă primele două sunt elemente relativ banale în contextul prozei româneşti contemporane, cel de al treilea, deşi construit cam neglijent, reprezintă o trăsătură distinctivă a operei. E unul din acele episoade care marchează ireversibil viaţa unui om şi de amintirea căruia personajul nu poate scăpa. Într-atât de vie şi chinuitoare e impresia lăsată de întâmplare, încât Vlad va simţi nevoie să revină, după aproape douăzeci de ani, la locul faptei, de data asta împreună cu Emilia, iubita lui din studenţie, devenită între timp consoartă.

Întreaga scriere e dominată de piruete mnezice, de reamintiri subiective, pe care vocea auctorială, foarte discretă de altfel, le subliniază (Filmele vieţii vor fi fiind ele personale, dar tot nu putem ignora anacronismul lui Vlad: e puţin probabil ca atunci, în acea epocă, să fi spus „cool“. Dar asemenea lucruri se întâmplă adesea: memoria e maleabilă, alterabilă, amintirile se sting şi se deformează). Filonul realist, puternic susţinut de o linie a dialogului firească şi bine condusă, nu fără umor, e întrerupt câteodată de fantasticul unor experienţe care ţin de obsesiile psihologice ale individului (grăitoare e fantasma camionului militar iugoslav care îl bântuie pe Vlad la bună distanţă de destrămarea statului vecin). Autorul încearcă ruperi de ritm ce ţin de tehnica scriiturii, la loc de cinste situându-se introducerea unor capitole scrise în stilul scenariului de film, cu dialoguri şi indicaţii scenice. Tot de tehnica scenariului se leagă particularităţi de tipul catchphrase (Lisîn veri cherfuli, ai şel sei zis onli oăns, exclamă adesea Vlad, în transcriere română). În ansamblu, un efort susţinut (şi de cele mai multe ori izbutit) de a crea personaje verosimile, deşi peripeţiile prin care trec acestea mai sunt descheiate la nasturi pe ici, pe colo.  

Disco Titanic este, pe alte coordonate, o replică dată mai vechiului Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş (vezi aici). Vlad Jivan este, ca şi Tinuţ, un tânăr care respiră greu accesibila muzică străină a adolescenţei, dar care are parte, spre deosebite de contemporanul său bucureştean, de evenimente dramatice şi cu urmări ireversibile. Disco... e şi evocarea nu lipsită de patetism a unei lumi dispărute, a unui spaţiu mitic (vechea Iugoslavie) care s-a destrămat (o Iugoslavie ideală în care n-au ajuns să trăiască niciodată, dar în care trăiau cu mintea de-atunci, o Iugoslavie la care tânjeau şi pe care o redescopereau acum, întorcându-se printr-o încâlcitură de salturi ale memoriei şi rezemându-se unul de altul pe întortocheatul traseu al nostalgiei după o nostalgie). Este şi o carte a prieteniei, la fel ca Noapte bună, copii! (vezi aici), deşi mai puţin articulată la acest capitol decât romanul anterior. Făcând totalul, obţinem o scriere solidă, care îl captivează pe cititor şi care justifică, prin satisfacţii, cele câteva ore pe care i le alocă acesta.