Maia Radovan – Împărăţia balaurului

Din producţia pentru copii de până la părăsirea ţării – foarte restrânsă, de altfel – a Maiei Radovan face parte şi povestirea Împărăţia balaurului, publicată în volum de Federaţia Naţională a Foştilor Deţinuţi şi Internaţi Politici Antifascişti. Cartea, al cărei an de apariţie nu este menţionat, face parte probabil din lucrările anilor 1948-1949. Textul relatează presupusa experienţă auctorială a întâlnirii, pe plaja de la Mangalia, a unui bărbat care se bucura de apă, soare şi nisip, alături de numeroşii copii aflaţi în tabără.

Copiii, tot jucându-se cu mingea în apă, la un moment dat o azvârliră în capul unui om care se scălda şi ei. Acesta o prinse şi, voind să le tragă un pui de spaimă, îi ameninţă că nu le-o mai dă înapoi. Şi ieşi cu mingea la mal. Băieţii se repeziră în urma lui, rugându-l care mai de care, cu vocile înecate în lacrimi, să le dea mingea. Atunci un băieţaş, cu părul ca ţepii unui arici, observă că străinul avea nişte semne neobişnuite pe glezne, parcă purta câte o brăţară de urme roşii-vinete.

— Ce sunt astea, nene, pe piciorul matale? întrebă el curios.

Să recunoaştem că introducerea nu e tocmai rea. Suspense-ul introdus de apariţia omului, cu misterioasele lui „brăţări”, sporeşte interesul cu care se citeşte proza. Misterul se rezolvă însă pe dată când bărbatul le mărturiseşte copiilor că e vorba de semnele lăsate pe picioarele lui de lanţurile purtate în puşcărie – nu una pentru deţinuţii de drept comun – ci într-o închisoare pentru deţinuţii politici comunişti. Discuţia cu micii vilegiaturişti se transformă treptat în monologul fostului deţinut, plin de locurile comune ale discursului dominant privind lupta clasei muncitoare împotriva exploatării din timpul regimului burghezo-moşieresc („Dar ţineţi minte: pentru ca voi să puteţi astăzi veni la mare, să fiţi hrăniţi bine şi să vă puteţi juca în voie, au fost oameni care au suferit bătăi, schingiuiri şi temniţă grea. Mulţi dintre ei au fost chiar împuşcaţi!”).

Povestitorul relatează apoi luptele greviştilor de la Griviţa din februarie 1933, neomiţând să evoce figura faimosului (în epocă) Vasile Roaită şi a legendarei sale sirene, după care ajunge în punctul focal al povestirii sale, celebra închisoare Doftana, locul de ispăşire a pedepsei pentru muncitorii condamnaţi pentru a-şi fi cerut drepturile. Este Împărăţia balaurului din titlul cărţii, pomenită într-un cântec intonat de deţinuţi, pe care omul cu gambele marcate de cicatrici îl cântă nostalgic („E-o temniţă-n ghearele unui balaur. / Un monstru în chip de bărbat, / Cu colţi de panteră, cu urlet de taur / şi ochi ca de câine turbat.”)

Autoarea nu lasă nebifat niciunul din punctele naraţiunii oficiale referitoare la Doftana (odioasele bătăi administrate deţinuţilor, temutele celule H servind drept carcere, solidaritatea celor de afară, cu pachetele pline de obiecte subversive strecurate în interior etc.) Toate acestea se petrec până la data de 10 noiembrie 1940, ziua cutremurului distrugător care lasă închisoarea în ruine şi îi ucide pe mulţi din cei închişi acolo. Este un moment redat cu dramatism, folosit pentru a se scoate în evidenţă eroismul muncitorilor care luptă din răsputeri pentru a-şi salva camarazii prinşi sub dărâmături. Este menţionat un alt erou al clasei muncitoare venerat în acei ani, Ilie Pintilie, victimă a dezastrului, iar naratorul aşază şi o cărămidă la edificiul cultului personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat în plin avânt („În fruntea noastră era tovarăşul Gheorghiu-Dej. Deşi rănit grav, el ne îndemna energic la lucru şi ajuta pe cei răniţi.”). Foarte pe scurt – de altfel şi fără vreo legătură cu contextul tragediei de la Doftana – sunt evocate figurile altor doi martiri ai clasei muncitoare, Filimon Sârbu şi Elena Pavel, azi căzute complet în uitare.

Pe principiul antitezei dintre anii negri ai regimului burghezo-moşieresc şi anii luminoşi ai noului regim de democraţie populară, povestea muncitorului („adevărată”, insistă Maia Radovan) se încheie pe un ton apoteotic:

„Împărăţia Balaurului” nu mai există, căci balaurului i s-au tăiat capetele. Iar nouă, celor ce am trecut prin suferinţe grele, ne-a fost dat prin munca şi lupta poporului muncitor de sub conducerea Partidului Muncitoresc Român să vedem înfăptuită scumpa noastră Republică Populară, pe care o iubim şi o vom apăra cu tot sufletul, pentru că numai în ea poporul nostru muncitor va duce o viaţă din ce în ce mai fericită, de roadele căreia în primul rând o să vă bucuraţi voi, cei mici, care sunteţi viitorul nostru.

Sunt sintagme care ar fi putut la fel de bine să fie luate din orice articol de propagandă al vremii. Maia Radovan renunţă la efortul (minim, de altfel) de a literaturiza conţinutul ideologic şi îl pune pe erou să vorbească ca la o banală şedinţă de partid. Împărăţia balaurului nu lasă, probabil, nicio urmă în mintea tinerilor cititori ai vremii.

Nu am putut identifica autorul ilustraţiilor (nemenţionat nicăieri). Poza Maiei Radovan este reprodusă din Revista literară nr. 12 din 4 mai 1947.

Maia Radovan – Carnetul unui şcolar (II)

Cea de a doua jumătate a carnetului lui Ionel (cea cuprinsă între septembrie şi ianuarie) conţine cele mai semnificative evenimente relatate de micul diarist. Începerea şcolii aduce cu sine o multitudine de personaje, mai ales elevi, precum şi întâmplări noi şi pline de semnificaţie. Rutina clasei de băieţi este perturbată de sosirea unui nou coleg, Maxim Teodoru. Deşi infirm, cu un picior mai scurt ca celălalt, şi prin aceasta supus iniţial batjocurii unei părţi a micilor şcolari, acesta, fiu de muzicant, este el însuşi un violonist înzestrat, calitate care îi atrage în cele din urmă preţuirea colectivului şi prietenia câtorva copii. Când Maxim, bolnav, lipseşte câteva zile de la şcoală, este vizitat de Ionel şi de un alt băiat, Aurel, îngrijoraţi de absenţa noului lor prieten. Este un prim semn de solidaritate cu cel aflat la ananghie

Carnetul unui şcolar îi ajută pe tinerii săi cititori să facă cunoştinţă cu iniţiative caracteristice noii educaţii promovate în regimul proaspăt instalat. Cu numai puţin timp înainte de înfiinţarea Organizaţiei pionierilor (30 aprilie 1949), elevii se organizează în grupe care se întrec la învăţătură şi comportament, a căror activitate este cuantificată prin numărul de puncte negre sau roşii obţinute în timpul şcolii. Sensibili la nevoile colegilor lor, băieţii înfiinţează şi o asociaţie numită „PA” (Prietenii adevăraţi). Este un adevărat Männerbund mai degrabă burghez, lipsit de incluzivitatea cu care se vor lăuda noile asociaţii ale tineretului, căci cei mai slabi de înger nu sunt acceptaţi („Marinescu să nu fie primit, căci PA-ul are nevoie de băieţi şi nu de «păpuşi»”). Asociaţia va trece primul ei mare test în momentul în care se pune problema ajutorării aceluiaşi Maxim Teodoru. Sora lui fusese bolnavă, iar pentru a achita cheltuielile de spitalizare domnul Teodoru fusese nevoit să-şi amaneteze vioara, fără de care nu îşi putea câştiga existenţa. PA va organiza un târg de sărbători la care vor fi vândute obiecte construite de elevi, acţiune de mare succes, în vederea căreia se strânge suma necesară recuperării viorii, rămânând şi un surplus care va fi investit în rechizite şcolare.

Este interesant să vedem în cartea Maia Radovan o formă de trecere, un fel de verigă-lipsă, între vechea literatură „burgheză” pentru copii şi tineret şi literatura „nouă”, realist-socialistă, promovată începând din 1948. Însemnările lui Ionel acoperă evenimente care se petrec cel mai probabil prin 1947-1948 (ştim că suntem la câţiva ani după război, dovadă peripeţiile tragice prin care a trecut Măricica), după cum ştim şi că armata germană a fost învinsă. Nu s-au statornicit însă noile realităţi, iar atmosfera din familiile personajelor este mai degrabă mic-burgheză (în anii imediat următori regula va fi ca majoritatea copiilor să aibă părinţi muncitori sau ţărani). Tatăl lui Ionel, prezent în câteva scene în care dă sfaturi bune, are apucături burgheze. El are un birou de lucru, la începutul toamnei înveleşte trandafirii în paie ca să nu îngheţe, în preajma Crăciunului (sărbătoare a vechiului regim, evocată fără reţineri) aduce un porc de la ţară. Învăţătorului i se spune „domnul”, deşi acelaşi „domn” le recomandă copiilor reviste sovietice cu jucării drept model pentru obiectele pe care urmează să le confecţioneze. Lecturile copiilor sunt amestecate: Elenuţa, sora naratorului, îi citeşte acestuia din Călătoria lui Nils Holgersohn (sic) de Selma Lagerlöff (sic), iar Alizar, unul din colegii lui Ionel, primeşte de sărbători trei cărţi de Jules Verne. Pe de altă parte, grupa lui Ionel, câştigătoare a întrecerii şcolare, primeşte drept premiu Copilăria lui Gorki şi Dragii mei copii de Lev Kassil[1], ca şi Povestiri de Valentina Oseeva[2]. Singurul autor român reprezentat aici este Sadoveanu cu Dumbrava minunată.

Fără să fie o scriere remarcabilă, Carnetul... Maiei Radovan este totuşi o carte interesantă şi are cel puţin meritul de a contribui la popularea adevăratului deşert pe care îl reprezenta producția literară autohtonă pentru copii din primii doi ani ai regimului comunist. Fără să creeze personaje sau întâmplări cu adevărat memorabile, autoarea scrie o proză capabilă să stârnească interesul tinerilor cititori; în plus, gradul de conformare la noile cerinţe ale creaţiei literare este relativ redus, într-o vreme când autoarea producea lucrări intens propagandistice precum Ilie îşi croieşte o viaţă nouă (Editura de Stat, 1949). Ecoul în presă al cărţii a fost practic inexistent, redus la câteva semnalări scurte apărute în Universul (precum numerele 296 şi 303 din 12 şi, respectiv, 30 decembrie 1948, texte identice). Autorul notei scrie: „În carnetul pe care Răducu l-a primit în dar de ziua lui se găsesc însemnate nenumărate întâmplări pe care citindu-le, micii cititori le vor regăsi cu uşurinţă în propria lor viaţă. Aici povestirea Maiei Radovan îşi scoate subiectul din viaţa de fiecare zi a copiilor, cu bucuriile şi necazurile ei.” Observaţia e corectă, sunt întâmplări cotidiene; mai puţin corectă e redarea numelui protagonistului, pe care îl cheamă, după cum ştim, Ionel.

[1] Apărută la Cartea rusă în 1947.

[2] Cartea rusă publică în 1948 Cuvântul magic de Valentina Oseeva, mult mai cunoscută pentru volumele despre Vasiok Trubaciov, populare şi la noi la începutul deceniului următor.

Maia Radovan – Carnetul unui şcolar (I)

Maia Radovan (1923-2016, pseudonimul Ariadnei Şalari) a avut o carieră literară scurtă în România, pe care părăsit-o în 1949, pentru a se stabili în Moldova sovietică, unde și-a continuat decenii de-a rândul activitatea începută în țară[1]. Atenţia pe care ea o acordă literaturii pentru copii datează din perioada când scria la Flacăra, unde îi apar articole precum Literatura din trecut pentru copii[2], în care tânăra jurnalistă se războiește cu scrierile din vechea orânduire burghezo-moșierească. Ea nu rămâne multă vreme în postura de teoretician, ci atacă domeniul de timpuriu în calitate de autoare de cărți pentru micii cititori. Din câte cunoaştem, Maia Radovan a publicat la noi două volume pentru copii, dintre care unul, intitulat Împărăția balaurului[3], este inspirat din suferințele comuniștilor întemnițați la Doftana. Cel de al doilea, ceva mai cunoscut la vremea lui, deşi azi uitat, Carnetul unui şcolar, este publicat la Editura de Stat – Literatură pentru tineret în 1949. 

Școlarul din titlu este Ionel Radeș, un puști de zece ani, iar carnetul (un cadou primit de la tata cu ocazia zilei de naștere) cuprinde jurnalul pe care acesta îl ține între lunile iunie și ianuarie. Este, practic, o perioadă care acoperă vacanța de vară și prima parte a anului școlar următor. Pentru fiecare lună a sezonului estival este consemnată o întâmplare semnificativă, astfel încât jurnalul este aici echivalentul (stângaci mascat) al unei serii de trei povestiri practic independente. Astfel, luna iulie are drept cap de afiş jocul de-a războiul practicat de două echipe de băieți, prieteni ai lui Ionel. Confruntarea opune tabăra aztecilor lui Montezuma conchistadorilor lui Cortez și este câștigată (corectând rezultatul istoric) de primii. Locul bătăliei este reprezentat de șantierul casei în construcție a unui vecin (Ivancea), iar în timpul aprigei încleștări clădirea suferă o serie de distrugeri, remediate în cele din urmă de echipa comună a aztecilor și conchistadorilor, la intervenția plină de tact a tatălui lui Ionel.

Una din temele jurnalului lui Ionel o reprezintă combaterea superstiţiilor, un subiect amplu dezbătut în cadrul așa-numitei educații ateist-științifice oficiale. Când frățiorul lui, Sănducu, e speriat de un băiat mai mare, care îi arată un strigoi ascuns într-un beci, Ionel pune lucrurile la punct și, împreună cu alți prieteni, îi demonstrează copilului că terifianta arătare nu e decât un bostan gătit ca să pară înspăimântător.  

 Spre sfârșitul lunii iulie, în carnet apar însemnări despre Măricica („mica noastră eroină”), o fetiţă de abia nouă ani, rămasă orfană în urma războiului recent încheiat. Nu e totuși vorba de o victimă pasivă, căci copila dă dovadă de o temeritate ieșită din comun, ajutând trupelor româno-sovietice care îi alungă pe hitleriști. 

Un personaj adult important în economia exercițiului diaristic este moş Toma, pădurarul, depozitar al unor povestiri pe care le împărtășește bucuros copiilor care îl vizitează. Din categoria acestor naraţiuni face parte excursia la fabrica de hârtie locală împreună cu o altă fetiță, Anicuța, care își dorește neapărat un coif din hârtie roșie. Vizita în fabrică, cu consemnarea, nelipsită de umor, a etapelor procesului tehnologic de fabricare a hârtiei ­— asemenea acțiuni devin locuri comune în literatura juvenilă a vremii — este un episod căreia autoarea îi acordă o pondere destul de importantă.

Momentul central al lunii august este călătoria pe care o face Ionel, însoțit de Măricica și de fratele ei, Rică, într-un sat din apropierea orășelului în care locuiesc. Scopul voiajului (nu ușor, din cauza precarității mijloacelor de transport) se înscrie în eforturile de demascare a unei impostoare, baba Drăgoasa, cunoscută pentru pretinsele ei puteri vrăjitorești. Desprinsă parcă din universul lui Hansel şi Gretel, povestirea ni-i înfățișează pe copii în luptă cu impostoarea care pretindea produse de la naivii care o credeau în stare să îi ajute cu vrăji. (Va urma)

Volumul este bogat ilustrat, dar din păcate autorul desenelor nu este menționat. Mulțumiri domnului Valentin Gheonea pentru a-mi fi sugerat să citesc articolul din Apostrof, stimulându-mi interesul pentru creația Maiei Radovan.

---

[1] După unele informații, decizia tinerei scriitoare de a părăsi România s-ar fi datorat dezamăgirii sentimentale încercate în relația cu Saşa Pană, împreună cu care scrisese o piesă într-un act (Aşa întrecere înțeleg și eu!). A se vedea, pentru informaţii biografice, articolul Mirelei Nagâț Reeditat în ’21 din Apostrof nr. 9 (376) din 2021 sau lucrarea lui Ion Ciocanu, Scriitori de ieri şi de azi, Litera internațional, 2004.

[2] Flacăra nr. 9 din 29 februarie 1948.

[3] Menționat în teza de doctorat a Siminei Bădică, Curating Communism. A Comparative History of Museological Practices in Post-War (1946-1958) and Post-Communist Romania, Central European University, Budapesta, 2014.