13 septembrie 2017

☺☺ Lucian Dan Teodorovici - Cel care cheamă câinii

0 comments
Cel care cheamă câinii, cea mai recentă producţie a lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2017) ne oferă, pe parcursul a patru pagini, două începuturi. Mai întâi „Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu” (urmează un text scurt şi dens, cu tente expresioniste), apoi adevăratul început „Peste patru zile, pe 28 septembrie, aveam să fac prima şedinţă de chimioterapie”. Cititorul, specie simţitoare, va recunoaşte că a doua variantă e, totuşi, mai tare, şi pe ea va continua s-o dezvolte autorul în cartea de faţă. Vom afla în curând că volumul se vrea (chiar este?) relatarea trăirilor şi peripeţiilor adesea sinistre care însoţesc diagnosticul de cancer limfatic care i s-a pus, din păcate, nu unui erou narator, ci însuşi prozatorului. Acesta nu se ascunde în spatele vreunei măşti sofisticate, ci propune sinceritatea pe post de strategie dominantă. Vom avea, aşadar, un jurnal de pacient care relatează episoade din toamna şi iarna anului trecut. Scriitorul tot scriitor, n-ai ce-i face: „Sau poate exagerez, poate spun prostii. Poate că nu scriitorii sunt aşa, poate că doar eu sunt şi, pentru propria-mi linişte, generalizez. N-o mai fac. Eu cu siguranţă mă simt aşa. De asta, în condiţii normale, n-aş fi apreciat prea mult mesajul: Writing is the only way of life”. Aşadar, orice ai face, momentele în care e vorba despre scris şi clipele de literaturitate propriu-zisă nu au cum să lipsească.

Care va să zică, miza e mare, iar Lucian Dan Teodorovici se străduieşte să o onoreze. El dezvăluie planul după care a alcătuită cartea, care va fi un fel de jurnal al călătoriilor la Cluj pentru chimioterapie, în interiorul acestuia urmând să se regăsească relatări (uşor romanţate) ale unor episoade trăite în realitate. Şirul format din aceste elemente are ca punct de convergenţă momentul aflării rezultatului tomografiei cu emisie de pozitroni, celebrul PET, cu valoare de sentinţă de viaţă sau de moarte.

Ca să încep cu ce e cu adevărat bun în Cel care cheamă câinii, trebuie să spun din capul locului că partea cea mai reuşită, graţie prospeţimii şi autoironiei de calitate, e cea cu povestirile pacientului. Materia lor se extrage cel mai adesea din inumanul nu lipsit de pitoresc al sistemului medical autohton, fie că e vorba de lipsa de umanitate a renumitului chirurg ieşean cu care începe totul, fie de cruzimea otorinolargingologului care operează fără anestezie adecvată:

Adică, după ce se cocoţa practic pe mine şi, cu dalta amintită, pe care aveam impresia că o introducea cumva prin nas pe sub pielea obrazului, începea să apese din răsputeri asupra osului, i se întâmpla să aibă ghinion: din când în când, metalul aluneca pe os. Ceea ce-l făcea să exclame cam aşa: „Futu-i gura mă-sii de treabă, ce os al dracului ai!“. Sau cam aşa: „În pizda mă-sii, numai eu am norocul să dau peste pacienţi dintr-ăştia!“. Sau, după vreo oră de chin al său, cam aşa: „Să-mi trag palme dacă nu-mi vine să renunţ, că n-am ce-ţi face!“.

Unele nuclee epice sunt memorabile. Ar trebui reţinute cel puţin două, cel cu pacientul cu laringectomie care, neputând vorbi, ţinea adevărate caiete de conversaţie (nu vă temeţi, nu dezvălui finalul) sau cel cu cuplul de martori ai lui Iehova din rezerva în care este internat naratorul. Proza lui Teodorovici atinge aici o cotă înaltă, textul are nerv, tensiune, poantă, în fine, mai toate ingredientele reuşitei.


Mai prost stă cartea atunci când vine vorba de matricea care înglobează povestirile. Aici autorul intra în scenă fără grimă sau perucă şi-şi expune liber opiniile despre câte-n lună şi-n stele. Nu suntem scutiţi nici măcar de părerile lui despre politica (iner)naţională, cuminţi şi banale de altfel, sau de înfăţişarea unor aspecte ale mecanismului creaţiei literare. Sunt pagini care i-ar face pe mulţi să caşte sănătos, cuprinşi de plictiseală, după cum va fi căscat, somnoroasă, şi muza inspiraţiei artistului. Asemenea pagini ar fi fost mai la ele acasă în folderul cu eşecuri literare pe care acesta ne mărturiseşte că îl are în calculator. Aşadar, impresii de lectură amestecate. Nu ne rămâne decât să-i urăm sănătate scriitorului şi să sperăm că viitoarele lui producţii se vor ridica la înălţimea celor câteva reuşite din Cel care cheamă câinii.

24 august 2017

Ce căuta negrul în Germania?

0 comments
Oricât de curios ar apărea acest lucru în ochii noştri, Germania Republicii de la Weimar şi, mai târziu, Germania nazistă, atrag vizitatori străini de tot felul, în ciuda experienţelor nu întotdeauna plăcute. Naivi sau curioşi, îndrăgostiţi de natura şi cultura germană, aceştia bat Reichul în lung şi în lat. Experienţele unora din ei sunt sintetizate de Julia Boyd în Travellers in the Third Reich: The Rise of Fascism Through the Eyes of Everyday People, apărută anul acesta la Elliott and Thompson Limited. 

Unul din vizitatori face parte dintr-o categorie pe care ţi-ai imagina-o cu greu (re)vizitând Germania nazistă. Este longevivul profesor universitar W. E. B. Du Bois (1868-1963), cu doctorat la Berlin în anii 1890, de altfel primul negru cu acest titlu academic al acestei universităţi prusace. Omul era germanofil şi pace, deşi era conştient de alunecarea ţării spre un rasism periculos şi în cele din urmă criminal. Mai mult, era meloman, iar Mecca wagnerianismului îl atrăgea irezistibil. Du Bois era în aceeaşi timp şi un militant viguros pentru drepturile populaţiei de culoare. Ce a ieşit de aici ne spune autoarea cărţii:

Dintre toate motivele pentru care Du Bois dorea cu atâta pasiune să revină în Germania, niciunul nu însemna atât de mult pentru el ca dragostea pentru operă, în mod special pentru Wagner. Scriind de la Bayreuth în timpul Festivalului din 1936, el îşi mărturisea pasiunea cititorilor ziarului Pittsburgh Courier într-un articol cu titlul neaşteptat „Opera şi problema negrilor”. Conştient de faptul că admiraţia lui pentru un compozitor binecunoscut pentru opiniile lui rasiste ar putea să-i contrarieze pe unii, el începu prin a scrie „văd un anume tip de negru american nechibzuit spunându­-şi «Ce au a face Bayreuthul şi opera cu muncitorii agricoli negri înfometaţi din Arkansas sau cu absolvenţii de colegiu negri care îşi caută de lucru la New York?»” Răspunsul, sugera el, se găsea în propriile lupte ale lui Wagner, atât de asemănătoare cu ale unui negru. Şi Wagner trebuise să lupte ca să facă şcoală, fusese şomer şi îndatorat. Şi el cunoscuse exilul şi fusese dispreţuit în propria lui ţară. „Dramele muzicale ale lui Wagner”, argumenta Du Bois, „istorisesc viaţa omului aşa cum a trăit-o el şi nu există fiinţă omenească, alb sau negru, care să-şi poată permite să n-o cunoască dacă vrea să cunoască viaţa.”

Iată, aşadar, o citire a lui Wagner din perspectiva idealurilor sale de tinereţe, de când luptase la paş’opt. Pentru mai multe informaţii interesante merită să citim toată cartea.

În imagine, W. E. B. Du Bois (sursa aici). Traducerea textului englez din postare îmi aparţine.

23 iulie 2017

☺☺☺ Daron Acemoglu, James A. Robinson - De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei.

4 comments
Se vede cu ochiul liber că ţările lumii nu sunt la fel (nici) când vine vorba de prosperitate, dezvoltare economică şi socială sau nivel de trai, pe scurt, că unele sunt bogate şi o duc bine, iar altele sunt sărace şi se zbat în mizerie. Mult mai puţin banală decât această observaţie este încercarea de a explica starea de lucruri respectivă şi cu atât mai dificil este să propui o teorie generală care să lămurească de ce stau lucrurile aşa cum stau în lumea de azi. Este ceea ce fac Daron Acemoglu şi James A. Robinson în De ce eșuează națiunile.Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei (Editura Litera, 2015/2016).

Explicaţiile n-au lipsit niciodată. Unii au dat vina pe vicisitudinile/avantajele spaţiului geografic, ale climei sau chiar pe diferenţe rasiale. Nord-europenii (prosperi şi bine educaţi) ar avea de câştigat de pe urma climei în raport cu africanii (săraci şi analfabeţi în masă); unde mai pui că cei din prima categorie ar fi, în comparaţie cu ceilalţi, mai puţin leneşi. Exemple de „explicaţii” de acest tip abundă nu doar în conştiinţa vulgului, ci şi în lucrările de specialitate, mai ales în cele mai vechi. Cu toate astea, spun Acemoglu şi Robinson, lucrurile nu stau deloc aşa, iar contraexemplele sunt abundente. În Coreea de Nord şi în cea de Sud avem acelaşi popor, aceeaşi rasă, în linii mari aceeaşi climă, dar cu toate astea cele două ţări se deosebesc radical. Până şi cele două jumătăţi ale oraşului Nogales, una aparţinând Statelor Unit, cealaltă, Mexicului, se deosebesc binişor una de cealaltă. Şi tot aşa - dovadă că explicaţiile trebuie căutate în altă parte.

Dacă e să-i credem pe autorii cărţii de faţă, ar trebui să începem cu istoria; e de altfel un lucru care nu cere prea multe abateri de la bun-simţul comun. Aşadar ţări diferite au niveluri de dezvoltare diferite pentru că (!) au avut cursuri deosebite ale istoriei sau, mai bine zis, pentru că în momente cruciale ale istoriei au avut opţiuni diferite. Putem scotoci, pentru exemple, prin istoria coloniilor europene. În America Centrală şi de Sud, bogată în metale preţioase uşor de jefuit, cuceritorii spanioli au jefuit nemilos resursele aflate la îndemână (vezi sistemul numit mita), compromiţând şansele de dezvoltare ulterioară ale noilor naţiuni. În mod diferit al procedat coloniştii englezi în America de Nord – şi nu neapărat pentru că erau mai altruişti sau mai buni la suflet. Pentru că teritoriile amerindienilor din nord erau mult mai sărace în pradă facilă, a fost nevoie ca europenii să pună serios mâna la treabă, chiar dacă nimeni nu poate contesta excesele faţă de băştinaşi, iar asta s-a văzut ulterior în nivelul de dezvoltare. Eliberarea de sub dominaţia colonială (fie în America de Sud, fie în Africa) nu a schimbat mare lucru, căci noile regimuri „libere” n-au făcut decât să perpetueze în esenţă obiceiurile colonialiştilor, schimbând eventual beneficiarii. Exemplele abundă şi sunt tratate extensiv, că e vorba de Sierra Leone a lui Siaka Stevens sau de Congo sub excentricul Mobutu, ambii buni prieteni cu Ceauşescu de altminteri. Nici măcar teza ignoranţei unora din lideri nu se poate susţine până la capăt, căci există destule cazuri în care ei au fost avertizaţi asupra erorilor comise.

Răspunsul la întrebarea esenţială e deci altundeva, iar Acemoglu şi Robinson ne propun să îl căutăm în sistemul instituţiilor politice. Economia politică (re)introdusă pe uşa din faţă! ar putea ricana unii. Ni se propun două concepte politice fundamentele: instituţia economică/politică incluzivă şi instituţia economică/politică extractivă, primul tip, „bun” pentru dezvoltate şi prosperitate, cel de al doilea tip, îndeobşte malefic. Primul tip ţine de tipul de societate democratică, cu o largă participare a cetăţeanului la procesul decizional şi o alocare echitabilă a resurselor, iar cel de al doilea, de o practică discreţionară de alocare şi distribuire a bogăţiei. Concentrând teoria autorilor, „[t]eza centrală a acestei cărți este că dezvoltarea economică și prosperitatea sunt caracteristice instituțiilor economice și politice incluzive, pe când instituțiile extractive conduc, în mod caracteristic, la stagnare și la sărăcie.”

Restul e dinamică şi istoria acestei dinamici, cu exemple şi ilustrări de tot soiul. Ar exista, dacă e să ne luăm după autori, o veritabilă dialectică a instituţiilor incluzive şi extractive, iar lucrurile nu sunt date pentru veşnicie. Anglia şi Franţa, de pildă, s-au desprins de instituţiile extractive moştenite din Evul Mediu mai devreme (1688, Revoluţia Glorioasă) sau mai târziu (1789, Revoluţia Franceză), Rusia sau Austria nu au reuşit desprinderea decât extrem de târziu şi/sau incomplet. Interesant este şi de ştiut dacă instituţiile extractive nu permit şi ele dezvoltarea. Se pare că da, măcar într-o anumită măsură, dar rezultatul fatal ar fi griparea motorului la un moment dat (cazul notoriu ar URSS şi sistemului ţărilor socialiste, care s-au dezvoltat impetuos până prin anii 1970-1980, ca să urmeze stagnarea şi colapsul).

N-ai cum să nu te ducă gândul la China. În esenţă, cu toate concesiile făcute sistemului capitalist şi unor elemente incluzive, sistemul economic chinez rămâne unul centralizat, condus de Partidul Comunist, adică esenţialmente extractiv. Dacă ne uităm la fostul URSS, ne-am putea gândi că boomul economic chinezesc se va opri la un moment dat, urmând stagnarea şi involuţia. Nici vorbă aşadar de o preluare autoritară a conducerii sistemului economic mondial sau, în orice caz, nu de una de durată. Cu toate astea, Acemoglu şi Robinson sunt precauţi şi se abţin de la predicţii categorice (la care ne-am aştepta, căci de la o teorie generală te aştepţi şi să-ţi explice faptele şi numai pe ele, dar şi să facă predicţii). Autorii introduc în ecuaţie contingenţele istorice (aşa cum a fost, la vremea ei, marea epidemie de ciumă din Europa secolului al XIV-lea, care a separat Vestul de Est) sau dinamica conversiunii extractiv/incluziv şi se feresc să profeţească prăbuşirea Chinei.

De ce eșuează națiunile este (şi) o istorie universală a dezvoltării economice care îl poartă pe cititor de la originile civilizaţiei până în zilele noastre şi pe spaţii geografice vaste şi insolite, iar o prezentare mai lungă ar face postarea asta de necitit. Sigur că poţi să nu fii de acord cu destule din susţinerile autorilor, ba chiar se vor găsi destui care, de pe poziţii ideologice, să suspecteze o anume tendinţă la a face apologia necritică a sistemului capitalist. Astea sunt totuşi obiecţii peste care putem trece pentru a savura materialul faptic incontestabil pe care îl desfăşoară cei doi economişti pentru a-şi apăra tezele.


Nu ştiu cum s-a făcut, dar azi acest blog împlineşte zece ani de existenţă, o vârstă matusalemică pentru spaţiul virtual.

28 iunie 2017

☺☺☺ Amintirile colonelului Lăcusteanu

1 comments
Cine ar fi crezut că ţara noastră a avut un preşedinte, ba chiar ditamai dictatorul, cu mai bine de un secol înainte de Nicolae Ceauşescu? De fapt n-a avut, sau, mă rog, a avut unul efemer, de câteva ore. Ca să aflăm chestia asta trebuie să-l citim pe colonelul Grigore Lăcusteanu (1813-1883), care în ale sale Amintiri (Polirom, 2015) scrie textual: [...] când m-am dus să chem pe proprietari, craii, ca să înşale pe Odobescu, îl proclamase preşedinte şi dictator al ţării [...]. Senzaţională de-a dreptul, scena e luată din relatarea Revoluţiei de la 1848, aşa cum îi este martor militarul bucureştean, bărbat cu curajul opiniunilor sale, membru al unei solide familii boiereşti, cu o carieră care poate fi urmărită încă de la formarea primelor corpuri ale armatei naţionale, în jurul anului 1830.

Lăcusteanu e numai în parte omul timpului său istoric. Conservator înrăit, ba chiar reacţionar de-a dreptul, el nu vede cu ochi buni răsturnarea rânduielilor moştenite de la strămoşi. Întregul text al Amintirilor e pus sub semnul unei maxime latine care subliniază datoria urmaşilor născuţi nobili „de a nu degenera virtutea strămoşilor lor”, aşadar nu de revoluţii care să zdruncine edificiul social e nevoie, ci de păzirea bunei aşezări a societăţii. Colonelul are vorbe aspre pentru cei care doresc schimbarea (cum i s-ar zice azi), numindu-i „dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi”. De „craii” din citatul cu care am început nici nu mai vorbesc; compatrioţii cu convingeri liberale sunt numiţi, în spiritul vremii, „roşii”. Până la „ciuma roşie” a înfierbântaţilor din anii 2000 nu mai e decât un pas de... 150 de ani. Nu e de mirare că nici Cuza, cu bunele şi relele regimului său, nu scapă de înfierare („câine roşu”).

Aşadar, un om care n-a stat de ceea ce se numeşte, cu un termen cam tocit, partea bună a istoriei. Unde mai pui că mai era şi în aparenţă rusofil. Dovezi directe pentru această acuzaţie Amintirile nu ne prea oferă, ci mai mult elemente circumstanţiale, relatări de evenimente şi întâmplări care scot în evidenţă relaţiile bune cu care s-a aflat Lăcusteanu cu majoritatea ofiţerilor superiori ruşi, foarte numeroşi într-o epocă în care puterea protectoare a marelui vecin de la Răsărit lua forme foarte concrete. Dacă citim însă cu atenţie, observăm că Lăcusteanu insistă asupra abilităţii de care a dat dovadă pentru rezolvarea unor chestiuni delicate, nu în ultimul rând, pentru aplanarea conflictelor provocate de încartiruirea la Bucureşti a trupelor ţariste, ceea ce ne poate face să vedem lucrurile într-o lumină diferită.

Sigur că, privind în urmă, e limpede că istoria nu avea cum să-i dea dreptate bravului colonel. Sinceritatea şi buna-credinţă e totuşi greu să i le pui la îndoială. Este, schimbând ce trebuie schimbat, un caz înrudit cu cel al aşa-numiţilor germanofili, despre care scrie pe larg Lucian Boia (vezi mai multe aici).

Nedestinate, se pare, publicului, Amintirile lui Grigore Lăcusteanu sunt înzestrate cu acea expresivitate necăutată care face deliciul cititorului cu aplecare spre plăcerea textului. Relatările de-a dreptul cinematografice ale scenelor Revoluţiei, cu ruperi de ritm, răsturnări de situaţie, remarci fruste au, de aceea, ceva din comicul rivuluţiei unui conu Leonida caragialian. Este, să recunoaştem, şi efectul trecerii timpului şi n-ar fi bine să cădem în greşeala de a judeca trecutul prin prisma vremurilor noastre. O notă aparte merită paginile de mare intensitate sentimentală consacrate fiului mult iubit, Mişu („Mişul meu”), mort tânăr, a cărui pierdere lasă o rană nevindecabilă. Amintirile au autenticitate, sunt puternic subiective şi chiar nedrepte în multe din aprecierile lor. Tocmai asta le face interesante, nu-i aşa?

21 mai 2017

Cine a mai pomenit Wagner cântat în surdină!

0 comments
Pe melomanul wagnerian îl găseşti în cele mai neaşteptate locuri. În vastele sale memorii carcerale publicate sub titlul Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid evocă întâlnirea, în Penitenciarul Piteşti, cu Mihai (Mişu) Orleanu, fiu de fost ministru liberal, deţinut politic şi „om de o rară sensibilitate sufletească, mereu optimist şi un idealist incorigibil”. Dincolo de aceste date personale, Mişu este (şi rămâne, până şi închisoare) mare amator de muzică de Wagner. Se ştie bine că adesea adepţii patriarhului de la Bayreuth nu sunt simpli degustători ai muzicii maestrului; ei îşi asumă rolul unui apostolat muzical sui generis şi propagă în cele mai neaşteptate medii creaţia idolului lor. Orleanu nu face excepţie, iar Ion Ioanid îi consacră un paragraf grăitor:

Mare meloman şi mai ales pasionat de Wagner, îi cunoştea toate operele pe dinafară. Cât am stat cu el în celulă la Piteşti, îmi vorbea ore întregi despre muzica wagneriană şi îmi exemplifica pasajele mai importante din operele lui, imitând uimitor de sugestiv sunetele instrumentelor suflătoare. Pasiunea pe care o punea în expunerile lui era atât de captivantă, încât reuşise să mă facă până şi pe mine să vibrez într-un domeniu pentru care nu aveam nici o înclinaţie, lipsindu-mi şi urechea şi cultura muzicală.

Mai mult, arta cere sacrificii, iar deţinutul le face fără multe ezitări:

Mişu Orleanu a plătit cu multe zile de beci pasiunea lui pentru Wagner, neputând pune o surdină la trompeta pe care o imita suflându-și în pumni. Din beci se întorcea şi el flămând şi îngheţat, ca oricare din noi, dar cu o bucurie în ochi, care nouă ne lipsea după câte o săptămână sau zece zile petrecute în izolare. „N-o fi plăcut să stai în beci, dar cel puţin poţi cânta în voie, că nu te aude nimeni“, avea obiceiul să spună când se înapoia. Şi-apoi, realizând că se afla din nou în celulă, unde trebuia să aibă grijă să nu i se audă trompeta pe coridor, adăuga indignat: „Cine a mai pomenit Wagner cântat în surdină!“

Greu de spus dacă pasiunea lui muzicală l-a ajutat pe Orleanu să depăşească condiţiile grele din penitenciar. Totuşi, povestea lui are happy end, căci memorialistul încheie cu un pasaj optimist:
  
După eliberarea noastră din 1964, l-am întâlnit întâmplător pe Mişu Orleanu, pe stradă, în Bucureşti. Era acelaşi. Tot optimist şi plin de încredere într-un viitor cu adevărat liber!


Că Wagner nu merge cântat în surdină o arată şi fotografia care ilustrează postarea de azi. Luată din volumul Ring Resounding de John Culshaw, ea înfăţişează ampla partidă de alămuri cu opt cornuri şi patru tube wagneriene care s-au folosit la înregistrarea operei Das Rheingold în celebra ediţie DECCA (1958). 

26 aprilie 2017

Tudor Dinu - Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie

3 comments
Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie de Tudor Dinu (Humanitas, 2015) este primul volum al unei lucrări vaste care îşi propune să prezinte viaţa Capitalei valahe în secolul fanariot. Autorul adoptă din capul locului o perspectivă mai degrabă neutră (strict cronologică) faţă de orice teorii istorice asupra epocii respective; se ştie că destui istoriografi contestă legitimitatea unei asemenea periodizări şi privesc epoca în cauză mai degrabă ca pe un artefact al cercetării, decât ca pe o realitate atestabilă. La urma urmei, susţin unii, domnitori (străini) desemnaţi direct de Înalta Poartă au existat în Ţările Române cu mult înaintea secolului al XVIII-lea. Nu vom găsi în Bucureştiul fanariot consideraţii referitoare la existenţa (sau nu) a entităţii fanariote. Tudor Dinu e aşadar pragmatic şi scrie despre Bucureştii perioadei 1716-1821.

Cercetarea se face plecând de la bazele obiective, geografice şi climatice, ale cadrului în care a apărut, mai întâi ca o grupare se cătune dispuse în jurul unei cetăţi primitive, capitala de mai târziu. Nu sunt neapărat elemente noi, pe care să nu le cunoaştem din alte cărţi în domeniu, însă prezentarea densă, susţinută de date numeroase, oferă o bună introducere în materie. La urma urmei, alcătuirea Bucureştiului, din epocile cele mai vechi şi până departe în secolele XIX-XX, a fost tributară diviziunii în mahalale centrate pe câte o biserică, multe mahalale fiind urmaşe ale unor vechi centre rurale de mici dimensiuni.

Urmează o trecere în revistă a celor mai importante construcţii civile din epocă. Sarcina istoricului (care trebuie să fie înzestrat atât cu cunoştinţe de arhitectură, cât şi de istoria astei) e dificilă şi totodată relativ uşoară. Acest paradox e dat de extrema puţinătate a urmelor materiale. Din vremea fanarioţilor mai nu mai există decât o mână de clădiri şi ar fi instructiv, poate, să dăm o fugă până în strada Spătarului, ca să vedem casa Melik, unica reşedinţă boierească păstrată până azi, sau până în strada Şerban Vodă nr. 33, pentru a vedea o rarisimă mostră de arhitectură civilă de secol al XVIII-lea. Dacă Curtea Veche (sau, mai bine zis, modestele ei ruine) e mai cunoscută publicului, mai noua Curte Arsă nu mai poate fi identificată decât de către arheologi.


Emblema epocii fanariote în materie de arhitectură civilă au reprezentat-o hanurile, strămoaşele hotelurilor de azi, în realitate veritabile complexuri comercial-rezidenţiale, care depăşiseră numărul de cincizeci la sfârşitul perioadei. Şi aici, istoria e nedreaptă, căci ne oferă spre examinare directă numai Hanul lui Manuc (care a avut norocul de a supravieţui şi de a fi, ulterior, restaurat). Celelalte, cum ar fi cel al Mânăstirii Sfântului Gheorghe, hanul lui Şerban Vodă, hanul Stavropoleos sau hanul Greci, spre a pomeni doar câteva, rămân doar în descrieri, imagini vechi sau vestigii arheologice.

Partea leului revine, după cum era de aşteptat, construcţiilor religioase (biserici, în număr copleşitor ortodoxe, dar şi Bărăţia catolică sau o biserică protestantă de la finele secolului al XVIII-lea sau, în spiritul unei toleranţe fluctuante, sinagogile). Edificiilor religioase le este consacrat cel mai întins capitol al cărţii; peste o sută de pagini de descrieri, analize de teme artistice, motive, influenţe şi tendinţe. Densitatea materialului atinge aici cote maxime şi îi poate crea dificultăţi cititorului mai puţin antrenat. Când vine vorba de iconografia domeniului, Tudor Dinu are ideea fericită de a dispune materia într-o modalitate ingenioasă, el alegând să prezinte episoade şi succesiuni de evenimente din Evanghelii în paralel cu reflectarea acestora în decoraţiunile bisericilor bucureştene.

Pe planul investigaţiei social-istorice, Bucureştiul fanariot realizează o frescă bogată a evenimentelor din epocă. O succesiune de scene de epocă (cum ar fi ceremoniile organizate la curte cu diferite ocazii, alaiurile domnitorilor, ritualuri religioase, festivităţi laice diverse) ilustrează colorat viaţa intensă a unei epoci relativ apropiate în timp, însă la ani-lumină de deprinderile şi tipicurile de azi. Iată un scurt fragment al descrierii unui alai domnesc:


În spatele acestora, defila aşa-numita breaslă agiască, adică atât militarii, cât şi civilii aflaţi în slujba agăi, ce-şi făcea apariţia „pe un cal frumos împodobit, cu căciulă de samur şi cu contaş“, secondat de „stegarul cu steagul Agiei“, „gătit cu capod roşu“, „cu mulţi călări pe lângă el, ţinând prapure“, dar şi „trâmbiţe, tobă şi sârmaci (surlă), după obicei“. Îl urmau toţi subalternii agăi: „polcovnicii agiei călări şi armaţi“, „căpitanii agieşti cu capoade şi cu barate şi cu semnele lor în mâini“,logofătul şi ceauşul agiei, dar şi „bulucbaşii şi toţi tulumbagiii (pompierii) pe jos“ şi „toţi zapciii dumisale, gătiţi cu capoade roşii şi cu semnurile lor lângă dânşii“. Dintre ostaşi, defilau mai întâi „cazacii agieşti, pedeştri, cu cimpoi i tobele lor“ conduşi de „vel căpitanul de cazaci cu steagul i sârmaciul şi toboşarul său“.


Această veritabilă pădure de arhaisme reprezintă un adevărat coşmar lexical pentru cititorul secolului XXI. Din fericire, autorul a avut inspiraţia de a introduce la sfârşit un glosar consistent. Din nefericire, cel puţin ediţia electronică la care am avut acces nu are niciun fel de ilustraţii, astfel încât eruditele descrieri de imagini cad pe un teren steril dintru început. În fine, acest prim volum cuprinde o trecere în revistă a războaielor, mazilirilor şi ocupaţiilor străine cu care s-au confruntat Bucureştii fanarioţi. Dincolo de farmecul de epocă pe care îl pot avea relatările contemporane, cu aerul lor naiv-desuet se află realitatea dură a unor timpuri sângeroase, ba războiul ruso-austro-turc (1736-1739), ba războiul ruso-turc din 1768-1774, ba ocupaţia rusească din 1806-1812, totul culminând cu răscoala lui Tudor Vladimirescu. Toate aceste calamităţi politice recurente, la care s-au adăugat dezastre precum marile incendii, inundaţiile şi cutremurele, au provocat sărăcia de artefacte de epocă de care pomeneam ceva mai sus. Sistematizarea ceauşistă, cu demolarea unor edificii precum Mănăstirea Văcăreşti sau biserica Sfânta Vineri, n-a făcut decât să desăvârşească opera de distrugere a forţelor contemporane fanarioţilor. Fanarioţi care - mai buni sau mai răi - au fost în cele din urmă supt vremi. Să aşteptăm volumul al doilea.

1 aprilie 2017

☺☺☺☺ Filip-Lucian Iorga - Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române

1 comments
E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013). Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până la familii ale Romei antice.


Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa” neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.

Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre „mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).  Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă indiscutabilă.

Metodele folosite merg de la inventarea unor verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel  al familiei Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă din conţii maghiari Turzo.

Falsele genealogii sunt uneori rezultatul activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit. Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex. Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice (Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de a-şi corecta, în timp, unele din erori.

Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!) nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii „La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul cărţii de faţă.

Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari, istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin specialiştii - falsifică şi documente.

Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este, în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie, de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă, lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită de amatorii de istoriografie de bună calitate.
  
Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog (necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de împăratul roman Aurelian”.
Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni de Mircea Anghelescu) am scris aici.

12 martie 2017

☺☺☺☺ Doina Ruşti - Manuscrisul fanariot

6 comments
Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au dat întotdeauna de gândit, iar la urma urmei asta contează pentru cititorul care nu caută cu orice preţ ca lecturile să-i dea dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, o recentă producţie a romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015).  Cartea nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă complexitatea care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde dintr-un scurt document (real, păstrat la Biblioteca Academiei) redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie reconstituit cu relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.

Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr aromân, Ioanis Milikopu din Săruna (mai cunoscut pe numele grecesc de Salonic), care pleacă în capitala Valahiei atras de renumele aproape mitic (nu mitíc!) al locului. Deplasarea în spaţiul necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; junele devine croitor la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. Mai corect ar fi că numele îi este schimbat în urma unei confuzii, dar asta nu contează. Noul Leun nu e singurul personaj care suferă asemenea modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt supuse nu puţine personaje, printre altele, ţiganca Maiorca (iubita stil coup de foudre a croitoraşului viteaz, botezată Neaga la naştere) sau tatăl acesteia, Necula numit Cucumeaua şi atâţia alţii. E o strategie care ar putea să trimită la jocul dintre aparenţă şi realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă transformare.

Manuscrisul fanariot poate fi citit ca romanul unei iubiri potenţial nefericite. Leun, om liber, nu se poate căsători cu Maiorca, ţigancă roabă a marelui boier Dan Braşoveanu Doicescu. Dragostea cere sacrificii, dar nu la nivelul banal al unei ziceri devenite loc comun, ci prin renunţarea la o parte din libertatea personală: pentru a o putea lua de soţie pe ţigancă, Leun se învoieşte să fie el însuşi sclav jumătate din timp, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din manuscrisul fanariot care reprezintă miezul istoric al dramei.

Chiar dacă idila şi perpelirile amoroase ale lui Leun şi Maiorca ocupă destul spaţiu şi consumă destul combustibil epic, în Manuscris... rămâne suficient spaţiu pentru sumedenie de alte personaje şi episoade (cuplul „intelectual” Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii, boierii şi rivalităţile lor, domnitorul Alecu Moruzi, Zoica, fata bijutierului Mantu, Ruşfet, lăutarul care fixează în cântece cotidianul etc.). Nu putem lăsa la o parte nici galeria de apariţii groteşti, al căror caracter sinistru e potenţat de aparentul firesc al introducerii lor în discurs (dracul ochelarist, Riga din Veleştin, femeia cu labe de gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi aceştia - entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în plasa unor păţanii care glisează nu rareori înspre fantastic. Sunt ruperi de ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care Doina Ruşti le-a practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane. Însuşi spaţiul fizic e uneori parte a unui continuum real/fantastic cu delimitări imposibil de precizat (a se vedea Bozăria, topos malefic, dar şi leagăn de iubiri pasionale, aflat pe undeva pe lângă Patriarhia de azi, după cum ne-o arată o hartă (semi)reală) sau labirintul de subterane aflat în interfaţă cu exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.

Tranziţiile real-fantastic depăşesc convenţionalul bucureştean oarecum mecanic de tip Mircea Eliade. Autoarea pare uneori să demonteze mecanismele cognitive ale producerii unor fenomene fabuloase. Exemplul cel mai bun îl reprezintă prăbuşirea balonului la bordul căruia se află baronul Apor Luca Szabolcs. În viziunea naivă a târgoveţilor, transcrisă fidel de romancieră, fenomenul e apocaliptic şi supranatural, pentru ca aceeaşi întâmplare să se raţionalizeze treptat. Întreaga poveste a aerostatului prăbuşit e antologică, după cum valoroase sunt şi destule alte momente de mai mică amploare, precum cel al sosirii în urbe a primului pian (adevărată „cutie cu draci”):

Pianul li se păru un fel de masă cu dinţi, iar Ruşfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamţul îşi lăsa degetele pe clape ca şi cum ar fi ales boabele de fasole, cu delicateţe şi cu o grijă exagerată, încât lăutarul îşi împinse fesul pe spate, în timp ce urechile încercau să prindă ritmul acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri sau luându-le de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele risipite pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii, în care păreau să fie sechestrate sute de viori şi de cobze.

În fine (fără vreo pretenţie de prezentare exhaustivă) trebuie spus că Manuscrisul fanariot este un bun roman al Bucureştilor, în tradiţia lui Eugen Barbu din Princepele sau a lui Petru Popescu din Prins. Textul, dens şi adesea încărcat de un aer poetic totuşi neostentativ, scoate în evidenţă un oraş fără pereche, provocator de sentimente contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun, un spaţiu fluid şi fascinant, iar bilanţul lecturii este neîndoielnic pozitiv.
  

8 februarie 2017

Horia Liman - Joseph McCarthy vânează vrăjitoare

0 comments
Postarea de azi aduce în atenţia cititorilor blogului o veche cărticică apărută în plin război rece, Joseph McCarthy vânează vrăjitoare (Editura Tineretului, 1954). Autorul ei, Horia Liman (pseudonim al lui H. Lehman) a fost un jurnalist interbelic respectabil, sărit în grabă în trenul aşa-zisei democraţii populare în a doua parte a anilor 1940 şi ajuns corespondent al Scânteii în Elveţia. După vreo două decenii de servire fidelă a cauzei, omul defectează în Occident la începutul deceniului al optulea. În 1954 însă, în momentul scrierii cărţii de faţă, acest final de carieră românească era foarte îndepărtat, iar comandamentele epocii impuneau combativitate în lupta cu inamicul.

Eroul (negativ) al cărţii este senatorul american Joseph McCarthy, notoriu prin activitatea sa în fruntea Comitetului pentru Investigarea Activităţilor Antiamericane, organism cu o activitate controversată. Plecând de la realitatea greu de contrazis a existenţei unui însemnat număr de agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi în instituţii americane, comitetul a cercetat pe cine cu gândul nu gândeşti şi a comis, în spiritul paranoic care nu îi anima numai pe inamicii din spatele cortinei de fier, un număr însemnat de abuzuri. Până la urmă însuşi Congresul a sfârşit prin a se dezice de McCarthy, care a şi murit, zice-se, de inimă rea în acelaşi an (1957). Lucrurile sunt, până la urmă, amestecate, iar pentru descâlcirea evenimentelor istoricului i se cer acribie şi obiectivitate.

Nu e cazul lui Horia Liman. Lucrarea e o simplă alcătuire propagandistică de cea mai joasă speţă, care îl pictează pe McCarthy ca pe un adevărat monstru, cupid şi corupt, mincinos patologic şi demagog, care exploatează rusofobia latentă în societate pentru a-şi construi o platformă politică solidă. Mai mult decât atât, „el însumează tot ce este mai specific orânduirii sociale care o reprezintă”. America lui McCarthy este o oligarhie strict stratificată, cu un sistem de castă rigid şi opresiv, care ar stârni invidia indienilor (a celor din India, bineînţeles). Ca judecător, apoi militar şi, ulterior, senator, McCarthy este un fidel slujitor al aparatului, care nu se sfieşte când apare ocazia să încaseze câte un bacșiș de la magnaţii economiei.


Principala strategie în demonizarea politicianului american o constituie plasarea sa în directă filiaţie nazistă. El este de altfel numit în repetate rânduri Joseph al II-lea (pentru necunoscători, Joseph I este Goebbels). Ilustraţiile volumului, realizate de Eugen Taru, grafician talentat care şi-a pus în epocă talentul în serviciul propagandei staliniste, sunt grăitoare pentru această linie de atac. Detaliile vestimentaţiei lui McCarthy sau ale altor exponenţi ai sistemului sunt cele canonice: costume cadrilate, redingote, jobene, iar din gura senzuală a imperialistului se iţeşte adesea un trabuc opulent. 












5 februarie 2017

☺☺☺ Matei Florian - Cexina Catapuxina

2 comments
S-au văzut, la noi sau aiurea, destule cazuri de autor pe care, prin personajele sale, nu-l mai încape limbajul. E foarte probabil ca cel mai recent exemplu din literatura noastră mainstream să-l reprezinte Cexina Catapuxina, cartea publicată recent la Polirom de Matei Florian. Cexina... este un roman de dragoste al zilelor noastre, conceput ca o suită de relatări la persoana I, al căror erou este bărbat în puterea vârstei, căruia i s-a confecţionat şi o sumară situaţie socială. Entomolog de meserie, petrece mult timp pe coclauri pentru a studia lăcustele şi epatează pesemne babele, care îi spun „nebunul”. Nebunul nostru e însă un adevărat poet în proză; înamorat de o tânără întâlnită undeva pe teren, el compune lungi poeme în care re-creează lingvistic realitatea probabil destul de banală. Textul e înţesat de construcţii ilocuţionare: pentru a se sublinia caracterul special, irepetabil, al situaţiilor, obiectelor le trebuie (noi) nume, până şi pe fetiţa desenată pe tricoul iubitei trebuie s-o cheme cumva:

Spun: trebuie să botezăm fetiţa. Îmi dă dreptate, nu poate să plimbe o fetiţă pe care nu ştie cum o cheamă. [...] Harumi, zic, s-o cheme Harumi. Harumi, zice şi ea. Îi place. Vrei să te cheme Harumi? Fetiţa de pe tricou tace, suflă în păpădie. Vrea. De fapt, aşa o şi cheamă, eu am fost fraieră că nu mi-am dat seama de asta. O s-o alint Mi, zice. Iar eu o să-ţi spun ţie I.

Und so weiter. Epicul se furişează cum poate printre tropi. Textul capătă o viaţă proprie şi mişună de metafore pe tipic modernist care aduc aminte de poeziile cu care Marin Sorescu făcea vâlvă acum o jumătate de veac: „Soarele se mişcă încet, e un moş cu plase, ne urmăreşte, ne e frig” sau, pentru a alege un exemplu mai lung din aceeaşi sferă meteorologică:

Dimineaţa mă stinghereşte, nu ştiu ce să fac cu ea, nu intră în buzunare. Dimineaţa nu e fetiţă, dimineaţa amestecă în cafea cu un beţişor de plastic şi muşcă dintr-un biscuit ca un om mare cu dinţi. Dimineaţa are părul strâns în coadă şi seamănă cu nişte raze reci. Dimineaţa am un singur ochi deschis, cu el mă uit la ceas, o să treacă ani buni până să se însereze, oftez.

Unele episoade sunt de-a dreptul antologice. A se vedea de pildă „fluturii”, nu degeaba protagonistul e entomolog; te duce câteodată gândul la Războiul fluturilor de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, despre care am scris mai demult aici.

Viaţa nu-i simplă, iar a entomologului nici atât, iubirile lui sunt cam tot atâtea ratări, cuplurile (cu Lavinia, Maria/Mi etc.) se fac şi se desfac, până la urmă limbajul nu mai ajunge şi este redus la funcţia lui poetică, doar-doar i s-ar recupera ceva din funcţia referenţială inadecvată:

Îmi spune din nou: Cexina Catapuxina. Cexina, îl întreb, Cexina, îmi răspunde. Cexina Catapuxina. Ne înţelegem, nu mă mai doare capul, am învăţat o nouă limbă. Îmi spune hida do dadi do, erera riri ri ro. Întinde braţele spre mine, mă strânge. Iti toto tati, îi zic, mă mângâie pe faţă, îşi pune mâna la inimă, rita rita, îmi zice, mi-a luat furnicile cu mâna, le-a făcut să zboare.

Această nouă limbă (Barbu i-ar fi zis, poate, „cântec încăpător”) pare a avea o fonologie complet nemarcată, ca japoneza sau hawaiana, cu silabe deschise, fără grupuri consonantice. Sigur că cititorului civil n-o să-i pese de toate aceste chestiuni pedante. Din romanul lui Matei Florian el se va alege cu câteva pagini frumoase, cu multe imagini ingenioase, deşi nu foarte noi ca tehnică şi, una peste alta, cu o lectură provocatoare şi care pune la tot pasul probleme.