29 februarie 2012

Neagu Djuvara – Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă

0 comments

Atent cu receptarea şi posteritatea operei sale, Neagu Djuvara scoate la Humanitas (2011) acest volumaş, intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Tot e bine că nu pe dos, deşi titlul, formulat într-o tentă vag eminesciană, poate si citit şi viceversa, adică neprietenilor mei şi criticilor lui cutare. Totul a pornit, desigur, de la Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, despre care am scris mai demult aici. Povestea e deja destul de bine cunoscută: istoricul readuce în discuţie, cu argumente interesante şi de mult bun-simţ, problema întemeierii primului stat românesc unificat de către o elită alogenă de origine cumană.

Scandalul produs în 2007 la apariţia primei ediţii a lucrării a fost considerabil, dar Neagu Djuvara insistă că marea atenţie mediatică de care s-a bucurat cartea nu s-a datorat editurii, ci presei, care a găsit un subiect spumos, cu coloratură intelectuală şi care apela în acelaşi timp la o serie de sensibilităţi naţionaliste adânc înrădăcinate. O contribuţie importantă au avut-o câteva articole apărute în azi dispărutul ziar Cotidianul, nu neapărat ostile ideilor din carte, însă cu acea alură tabloid-băşcălioasă care face tema atrăgătoare pentru reprezentantul middle class spălat la creier (materialul tipic este cel semnat la vremea respectivă de Doru Buşcu).

Neagu Djuvara îşi împarte cartea în capitole în funcţie de reacţia dominantă pe care o surprinde la comentatorii săi. Există, bunăoară, o secţiune intitulată Articole de revistă, majoritar ostile, o alta, botezată Articole din diverse cotidiane şi reviste (mai mult favorabile), în fine, Articole violent ostile şi Critici constructive. Reacţiile negative ar fi fost provocate, crede istoricul, de încercarea sa de a tulbura apele şi de a contrazice susţinerile care alcătuiesc Vulgata istorică oficială. Aceasta nu concepe cu niciun chip că primii domnitori de la sud de Carpaţi, împreună cu elita politică, ar fi putut fi altfel decât (daco)-romani şi ortodocşi. Unii din adversarii acestor idei le resping fără să depună un prea mare efort de argumentare, Cazul tipic e al onctuosului Răzvan Teodorescu care, răutăcios, îl expediază pe Djuvara în categoria „venerabil amator”, dar uită să facă o discuţie serioasă. Matei Cazacu respinge şi el tezele din Thocomerius..., dar are meritul de a o face sistematic şi argumentat (chiar dacă pe Djuvara nu-l conving argumentele respective).

Categoria criticilor violent ostile e ilustrată de articole de Adrian Andrei Rusu, Nicolae Constantinescu şi Radu ştefan Vergatti (primii doi, specialişti în arheologie). Respingând criticile care i se aduc, uneori cu vădită rea-voinţă şi atacuri la persoană (Nicolae Constantinescu), Neagu Djuvara face afirmaţia paradoxală în aparenţă că pentru lămurirea chestiunilor în cauză arheologia are o importanţă mai redusă decât, de pildă, lingvistica. Aserţiunea îi va nemulțumi în primul rând pe acei istorici care fetişizează materialul concret, pipăibil şi resping argumentele lingvistice ca fiind speculative. E o atitudine care dovedeşte destulă ignoranţă, căci lingvistica a făcut progrese extraordinare în ultimele decenii şi dispune la ora actuală de o metodologie de investigaţie care o apropie foarte mult de statutul unei adevărate ştiinţe galileene. Se citează cazul unui arheolog care, citând dovezi ale domeniului său, declara că indo-europenii nu aveau cum să fi ajuns mai la vest de teritoriul Rusiei actuale, în vreme ce lingvistica comparată demonstrează ceea ce este de altfel de domeniul evidenţei, anume că aceştia au ajuns până la Atlantic. 

În fine, există critici constructive despre care Neagu Djuvara afirmă că a ţinut seama în ediţia revizuită apărută în 2011. E cazul, printre altele, al observaţiilor făcute de Rodica Zafiu, care, discutând evoluţia semantică a termenului de descălecare aduce argumente indirecte în favoarea tezei originii străine a clasei dominante întemeietoare de formaţiuni statale la noi. Sunt argumente de ordin lingvistic (şi, de ce nu, de natură logică) greu de respins şi poate mai convingătoare decât prezenţa (sau absenţa) unui oscior într-o necropolă. Tot lingvistica, de astă dată în convergenţă cu descoperirile arheologice, poate oferi argumente pentru o dominaţie bulgară timpuriu-medievală întinsă până peste Carpaţi şi care ar explica destul de bine forma slavă a terminologiei şi organizării bisericeşti.

Neagu Djuvara pare să se fi limitat la sistematizarea reacţiilor unor istorici, arheologi şi lingvişti (pe jurnalişti nu-i pun la socoteală, căci ei sunt specialişti în toate domeniile). Nu ştiu dacă şi-a propus să caute şi opinii ale unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române. Nu e exclus s-o fi făcut, după cum nu e imposibil ca rezultatul să-l fi speriat. Într-adevăr, o simplă trecere în revistă a opiniilor unor oficiali ai bisericii dominante, uşor de realizat cu un motor de căutare pe internet, îţi dă fiori. Pentru sfințiile-lor teza apartenenţei confesionale la catolicism a primilor domnitori munteni e un subiect tabu mai ceva decât pentru majoritatea istoricilor, iar dovezile aduse în ultimii ani nu există. Consecinţa logică ar fi să-l considerăm şi pe Burebista ortodox şi să isprăvim povestea. 

27 februarie 2012

☺☺☺ Oana Orlea – Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!

0 comments

Nu încape vorbă că unui vocativ precum Cantacuzino! îi şade la fel de bine într-un titlu precum Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! (Compania, 2008) ca lui Gigi Becali într-un costum croit pentru un aristocrat. Dacă cea ce a doua postură e relativ bine cunoscută, volumul Oanei Orlea s-a bucurat probabil de mai puţină faimă. E vorba de fapt de un interviu destul de lung luat de Mariana Marin scriitoarei (al cărei nume real este Maria-Oana Cantacuzino), publicat într-o primă ediţie în 1991 şi retipărit recent, după moartea intervievatoarei, cu o serie de adăugiri ale intervievatei. Probabil că dacă n-ar exista destui autori care să fi scris cărţi intitulate Închisorile mele (Slavici, printre numele mai cunoscute), o asemenea etichetă ar merge aplicată şi lucrării de faţă.

Pe scurt (pentru că n-am de gând, oricum, să scriu o prezentare serioasă), e vorba de amintiri din închisorile comuniste în care Oana Orlea a petrecut doi ani (1952-1954). Fiind elevă de liceu (şi având, pe deasupra, o ascendenţă aristocratică ilustră), ea a dat dovadă de un nonconformism periculos într-o epocă de maximă teroare: s-a jucat cu câţiva prieteni de-a partizanii anticomuniști. Detaliu amuzant, ideea le fusese dată tinerilor de faptele eroice ale Zoiei Kosmodemianskaia, proslăvită în nesfârşite ore de propagandă. Evident că s-a găsit repede un turnător, iar fata de 16 ani s-a trezit aruncată în puşcărie. Au fost în total doi ani de detenţie petrecuţi în mai multe penitenciare (arestul din Rahovei, Văcăreşti, Jilava, Ghencea, Pipera, Târgşor, Mislea etc.) Transferul dintr-un loc în altul e semnalat de refrenul-titlu „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”

Robusteţea vârstei şi particularităţile caracterului (autoarea era o fire băieţoasă şi lipsită de fasoane, în ciuda originii princiare) o fac să suporte ceva mai uşor privaţiunile, umilinţele şi chinurile închisorii. Până aici n-ar fi în joc decât o experienţă personală, dar din fericire memorialista are şi condei, şi nerv pentru a ne relata întâmplările într-un mod care să ne stârnească interesul. Sunt numeroase portrete de colege-deţinute (de drept comun şi politice, laolaltă) schiţate cu un spirit de observaţie pe care trecerea timpului nu l-a alterat şi – fapt destul de rar în literatura de gen – cu o obiectivitate care nici nu caricaturizează gardienii şi nici nu idealizează tovarăşii de suferinţă.

Nu lipsesc pasajele antologice. Descriind umilinţele îndurate de puşcăriaşi, Oana Orlea nu are tabuuri şi zăboveşte asupra aspectelor scatologice, nemenţionabile în viaţa civilă, dar de o importanţă imensă în lumea carcerală (cozile la latrină şi hârdăul pentru nevoi, lipsa de intimitate, promiscuitatea, imposibilitatea păstrării unei igiene elementare). La Ghencea, tineta e cărată în fiecare dimineaţă de deţinute pentru a fi golită în fundul curţii, ocazii în care se nasc scene de un burlesc sinistru:

Tineta nu folosea decât se seară, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem câte două, cu un par petrecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de-o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. [...] Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor [...]:

Natura asta le-a făcut pe toate
Că pentru gură avem pe bucătar
Pe croitor, să ai ce pune-n spate,
Iar pentru cur făcu pe căcănar.

Trageţi la pompe haznaua s-o goliţi
şi cui nu-i place să ne pupe unde ştiţi.
Trageţi la pompe, să pută împrejur
şi cui nu-i place să ne pupe drept în cur etc.

O serie întreagă de pasaje adăugate special pentru ediţia din 2008 circumstanţiază relatările vieţii carcerale şi conţin comentarii despre personalităţi şi situaţii mai vechi sau mai noi. Verdictele sunt uneori foarte exacte. De pildă, după eliberarea din închisoare, fosta puşcăriaşă e chemată să-l viziteze pe premierul Petru Groza, la care s-ar fi intervenit, din cercuri străine înalte pentru punerea ei în libertate. În urma vizitei, autoarea scrie (în legătură cu stilul de viaţă opulent şi degajat al prim-ministrului):

Când aud astăzi că se vorbeşte despre stânga „caviar” a anilor ‘50-‘70 în România mi se pare că visez. „Care stângă?” mă întreb. Ca să existe o stângă, trebuie să existe şi o dreaptă, adică o democraţie. Despre ce democraţie se poate vorbi în anii aceia. Poţi merge pe partea stângă sau pe partea dreaptă a unui drum cât e vreme bună. Dar când vine furtuna [...] nu mai poţi alege pe unde mergi, te ia curentul, taci şi înoţi, dacă poţi.

Cuvintele au o ciudată actualitate în România de azi, unde problema unor aşa-zise distincţii ideologice e folosită pentru a escamota esenţa mafiotă a statului, în condiţiile unei democraţii din ce în ce mai pirpirii. Când am început să citesc cartea m-am temut că intervenţiile şi întrebările Marianei Marin, destul de lungi şi plicticoase în primele zeci de pagini, au să altereze lectura. Din fericire, ele s-au scurtat şi au devenit mai rare. Într-o ulterioară ediţie viitoare eu le-aş scoate cu totul. Cantacuzino... are destule lucruri de oferit pentru a avea nevoie de cârjele reporterului.

Fact checking
Oana Orlea este fiica celebrului aviator Bâzu Cantacuzino, acesta din urmă fiu al Marucăi Cantacuzino, căsătorită ulterior, la ani buni după moartea tatălui lui Bâzu, cu George Enescu. E aşadar nepoata vitregă a compozitorului şi nu pur şi simplu „nepoata” acestuia, aşa cum ni se spune în prezentare. Prin bunica sa, ea este totuşi moştenitoare a lui George Enescu. Stabilită la Paris în 1980, a fost intens curtată de ministerul român de Externe (comunist şi post-comunist) în vederea reglementării posterităţii enesciene. Peripeţiile respective sunt relatate într-un text introdus în ediţia actuală a cărţii. Exasperată de şicanele, incompetenţa şi nesimţirea funcţionarilor români, Oana Orlea declară că i-a scris până şi lui Traian Băsescu pentru a reclama situaţia în care a ajuns patrimoniul cultural lăsat de Enescu. Hă-hă-hă-hă!

24 februarie 2012

Exploatarea copiilor (cu ţipete)

0 comments

Să stea liniştiţi activiştii pentru drepturile omului, în postarea de azi n-o să fie vorba despre încă un sweatshop din ţările lumii a treia unde nişte copii năcăjiţi cos pe bani puţini ţoale pe care Gap Inc. sau Banana Republic le vând după aceea scump. În plus, chiar aşa să fi stat lucrurile, întâmplarea la care mă refer s-a petrecut în 1958, aşa că fapta rea, dacă o fi fost, trebuie să se fi prescris. Nu suntem nici într-o suburbie sărăcăcioasă din New Delhi, ci la Viena, oraş care chiar dacă nu mai are grandoarea keiserliche-königliche şi a trecut de curând printr-un război urât, continuă să însemne ceva în materie de muzică. E 1958, iar la Sofiensaal se lucrează la celebra înregistrare Decca a Tetralogiei, despre care am tot avut ocazia să scriu. Povestea o spune, ca de obicei, producătorul John Culshaw.

Se fac pregătiri pentru înregistrarea celei de a treia scene din Das Rheingold, cea în care Wotan şi versatilul Loge coboară pe tărâmul nibelungilor (Nibelheim) pentru a-i smulge lui Alberich inelul şi comoara. E momentul în care Wagner foloseşte un ansamblu vocal ciudat, alcătuit din nibelungi care se foiesc, ţipă şi se văicăresc, puşi la munci grele şi oprimaţi de proprietarul trecător al inelului. În paranteză fie spus, compozitorul apelează foarte rar la ansambluri vocale, coruri şi alte adunări de inşi care cântă laolaltă. Grupul fiicelor Rinului, cele nouă valkirii şi vasalii lui Hagen din Götterdämmerung sunt printre puţinele momente de acest gen din cele peste 16 ore de muzică ale Tetralogiei şi sunt de altfel relativ scurte.

Pentru nibelungii chinuiţi a fost nevoie de patruzeci de copii. Problema era nu numai ca aceştia să fie găsiţi, ci să fie făcuţi şi să ţipe convingător. Producerea de ţipete în spectacolele de operă nu e o chestiune trivială; adesea cântăreţi foarte buni, care fac faţă perfect unor partituri dificile, se poticnesc la un ţipăt ceva mai extramuzical. John Culshaw ne povesteşte că în Tetralogie a avut probleme şi cu ţipetele din Die Walküre (Sieglinde) sau Götterdämmerung (Brünnhilde, Gutrune, Hagen). Tot el ne spune şi că majoritatea cântăreţilor preferă să-şi urle propriile ţipete (ca să zic aşa) şi de regulă le iese bine atâta vreme cât nu este pornit microfonul de înregistrare, moment în care îngheaţă. Din acest motiv e nevoie de sesiuni speciale de ţipete, la sfârşitul cărora tehnicienii aleg ce e mai bun.

Odată găsiţi, copiii s-au dovedit mult mai puţin inhibaţi decât celebrităţile. Singurul element care părea să-i sperie era repetitorul, a cărui înfăţişare de profesor austriac îi înspăimânta. Scena relatată de producător e savuroasă, dar aş lungi prea mult postarea dacă aş povesti-o. Pe lângă inhibiţia pe care le-o transmitea figura repetitorului, un obstacol s-a dovedit şi reacţia pe care o au copiii când îi pui să ţipe. Ei produc mai degrabă genul de sunete pe care le auzi pe un teren de joacă decât urletele de teroare necesare în operă. Ajutorul a venit dintr-o direcţie neaşteptată: Sir Georg Solti, dirijorul, s-a dovedit un pedagog foarte bun şi a reuşit în cele din urmă să obţină efectul dorit. Un har special în relaţiile cu copiii-cântăreţi l-ar fi avut compozitorul Benjamin Britten, care a avut nevoie de un ansamblu de băieţi care să ţipe în celebrul War Requiem.

Ring Resounding de John Culshaw a fost şi azi principala sursă de informaţii. Fotografia, preluată din carte, îl înfăţişează pe Sir Georg Solti (în centru, cu chelie) încercând să-i facă să se relaxeze pe cei 40 de şcolari inhibaţi, în timp ce repetitorul austriac (în stânga), cu o figură mult mai burgheză, se mulţumeşte să privească. 

22 februarie 2012

☺☺☺ Will Self – Cum văd eu distracţia

1 comments

Tradus (nu foarte rău) la Polirom în 2010, romanul lui Will Self Cum văd eu distracţia nu e o carte pentru cititorii amatori de scrieri tradiţionale, cuminţi, cu modele umane, morală şi fapte demne de urmat, ca în Budulea Taichii. De altfel, după ce ai citit Cucul şi pupăza, despre care am scris mai demult aici, cred că nici nu mai aştepţi aşa ceva; dimpotrivă, eşti curios să vezi ce a mai scornit autorul, ce ciudăţenii o să mai pună în mişcare şi ce rezoluţie fistichie va da conflictelor.

Asta aştepţi, asta găseşti, deşi ar fi poate prea mult să spunem că povestea e previzibilă. În două cuvinte, e vorba despre un anume Ian Wharton, un tânăr englez înzestrat (deşi poate ar trebui să spunem pedepsit) cu un psihic deviant, cu puternice manifestări ale unei aşa-numite memorii eidetice, adică simplu spus, fotografice. Darul acesta păcătos îi permite creierului său să înghită dumicaţi de realitate senzorială şi să-i manipuleze apoi în tot felul de jocuri mentale sofisticate. Sună cam complicat, nu? Chiar este, dar în esenţă, oricât am îmbrăca lucrurile cu vorbe mari, omul e bolnav la cap, dar bolnav rău, din clasa irecuperabilă a celor din care în filmele americane se extrag criminalii în serie. Dar să nu anticipăm.

Într-o admirabilă miştocărire a clişeelor pe care populara ştiinţă a psihologiei le-a sădit în conştiinţa publicului, Will Self îi confecţionează lui Ian o copilărie singuratică, de băiat al cărui tată, de altfel un specialist de succes în domeniul marketingului, şi-a părăsit familia, şi care trăieşte un fel de vacanţă perpetuă în complexul de rulote pe care îl administrează mama lui într-o localitate de pe litoral. Până aici nimic foarte spectaculos, un copil niţel ciudat, cu o minte cam încâlcită, dintr-o familie destrămată. Lucrurile se schimbă odată cu apariţia în camping a domnului Broadhurst, un individ ciudat, masiv, bonom în aparenţă, dar în realitate un fel de geniu rău, care pune stăpânire pe Ian şi îi canalizează impulsurile ciudate într-o direcţie malignă. Apariţie burlesc-terifiantă, Broadhurst nu-l lasă niciodată complet din mână pe Ian, controlându-i viaţa printr-un fel de atracţie irezistibilă. El ia tot felul de înfăţişări şi de altfel chinuitul nostru personaj îl va numi când „Mag al Cotidianului”, când „Brahmanul Banalului”, când „Controlorul Grăsan”.

Controlorul îl iniţiază pe Wharton în tot felul de ritualuri şi mai ales în practica unui anume gen de omoruri gratuite (nu-i exclusă o vagă referinţă parodică la Dostoievski). Ian va ajunge să se perfecţioneze în căsăpirea unor animale şi oameni, pe care îi supune unor ritualuri sadice complicate pentru a-şi asigura materialul senzorial pe care creierul său eidetic să-l prelucreze ulterior. În treacăt fie zis, de la Pianista de Elfriede Jelinek n-am mai dat de atâta perversitate macabră (vezi şi aici). Pentru un timp Ian se va crede scăpat de probleme, căci îi este recomandat un psihiatru, domnul Gyggle, care pare să aibă asupra lui o influenţă benefică. Ni se dă chiar impresia că Gyggle e o contrapondere a Controlorului, căci pune şi el stăpânire pe mintea chinuită a lui Ian, dar în scopul de a o vindeca.

Nu e singurul element de simetrie din roman. Simetrică e, printre alte elemente, însăşi alcătuirea sa din două mari secţiuni („cărţi”), Persoana întâi şi Persoana a treia, denumite astfel după modalitatea relatării. De altfel Will Self pare să fie bântuit de un adevărat demon al simetriei şi în Cucul şi pupăza, un diptic în a cărui primă parte unei femei îi creşte un penis, ca în cea de-a doua unui bărbat să-i apară un vagin. În fine, o structură binară au şi relațiile sentimentale ale lui Ian. După o lungă perioadă de autosatisfacţii erotice, el încearcă o relaţie cu June, colegă de facultate cu el, însă Controlorul i-o întrerupe brutal. Se va căsători, de data asta cu încuviinţarea Brahmanului, după ce-şi termină studiile şi devine şi el specialist în marketing, cu o anume... Jane, pe care o lasă şi însărcinată.


Gyggle se va dovedi în cele din urmă din acelaşi aluat cu Controlorul. Ian va duce două vieţi paralele, una de soţ burghez şi la locul lui, alta de psihopat criminal şi sadic, care îşi hrăneşte fanteziile cu orori cât de poate de concrete. Unii cititori ar putea obiecta că nu e mare lucru şi că e un banal caz de schizofrenie tratat artistic. Nu e exclus să fie aşa, dar măcar autorul a muncit, nu glumă, pentru crearea unei lumi în care realul se îmbină cu fantasticul într-un mod atât de verosimil, că la un moment dat nici nu mai ştii unde te afli, în realitatea ficţională sau în ficţiunea... ficţională. E drept şi că uneori, poate în dorinţa de a-şi impresiona cititorul printr-o defilare masivă de personaje şi episoade incongruente, Will Self riscă să-l plictisească. Nu ai totuşi cum să nu-i recunoşti autorului merite pentru sarcasmul de bună calitate, satirizarea inspirată a cam tot ce există (de la psihologia popularizată la specia corporatiştilor) şi asociaţiile neaşteptate, de natură să compenseze unele lungimi şi teribilisme mai puţin fericite. 

19 februarie 2012

Intelectualul băsist de la Humanitas, preşedintele republicii ateniene şi androginul „cool”

4 comments

Editurile noastre, la fel ca alte firme care produc câte şi mai câte, îşi promovează produsele cum pot, mai bine sau mai rău. M-am ferit până acum să comentez modalităţile pe care le foloseşte una sau alta din ele, în ideea-truism că trăim vremuri grele şi face fiecare ce poate ca să-şi vândă cârnaţii cărţile. Un text al lui Dan Gulea, profesor la un cunoscut liceu ploieştean, mi-a atras însă atenţia asupra concursului organizat de Editura Humanitas în rândul elevilor din toată ţara, în scopul mai mult sau mai puţin declarat de a-i atrage spre lucrările publicate şi – să nu fim ipocriţi – de a-i face să ceară bani de la părinţi ca să le cumpere. Nimic rău până aici. Totul pare o acţiune fericită de marketing cultural, o situaţie win-win, atât pentru cititor, cât şi pentru editor.

De la premise până la realizarea practică e uneori o distanţă apreciabilă, la fel şi între ideea generoasă şi onestitatea intelectuală. Citez din textul profesorului Gulea:

În concursul organizat de Editura Humanitas la nivelul liceelor, etapa a III-a (17 februarie 2012) a adus întrebari formulate de dl Andrei Cornea despre Grecia antică, pe baza Banchetului (ed. Petru Creţia) şi a lui Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle (trad. Liana Lupaş, 2011).

Întrebările au sunat aşa cum le reproduc mai jos (în italice); ele au fost împărţite în câte două seturi, unul negru (primul set reprodus aici), al doilea gălbui (celălalt set reprodus).
Îmi permit să formulez şi eu câteva întrebări la formularea acestor întrebări, întrucât consider întrebările dlui Cornea tendenţioase şi deviante; sunt convins că ar fi trebuit să îşi răspundă măcar la câteva dintre punctele pe care i le adresez. Nu acum, ci mai demult.

Să vedem o mostră de întrebare tendenţioasă:

3. Ce sunt?

Mi s-a întâmplat, într-o noapte, să fiu președintele republicii. Din păcate, doar o singură noapte. După asta au dat preşedinţia altuia. (Pardon, nu sunt cine vă gândiți!) Ce sunt?

M-au ales prin tragere la sorţi împreună cu ceilalţi 49 de colegi. Locuim cu toţii într-o casă rotundă, Tholos. De multe ori, dormim acolo, ca vai de lume de altfel! Deşi cică am fi magistraţii supremi în stat, nu primim de la democraţia noastră decât un fleac de drahmă pe zi. Ce? Pe la voi nu sunt drahme de loc? Ce trist!

Răspuns: Sunt un pritan

Profesorul comentează, pe bună dreptate cred:

a. Grecii nu aveau funcţia de preşedinte al republicii, ci pe cea de preşedinte al Adunării celor 50 de pritani; acesta nu era ales noaptea, ci ziua (!);
b. „Numele funcţiei era epistates”. De ce un răspuns alternativ, de ex. „epistates”, nu e posibil? (Flacelière, p. 41-42: „În secolul V, preşedinte al Adunării era pritanul desemnat în fiecare zi prin tragere la sorţi, iar numele funcţiei sale era epistates.”)
c. De unde ştii la ce mă gândesc?
d. De ce e trist că nu sunt drahme? Unde să fie? Cu ce scop?
e. Preşedintele oricărei republici moderne este unul singur, pe când pritanii erau 50. O ambiguitate lipsită de gust sau de discernământ?
f. Aud?

Se pare că pe Andrei Cornea îl macină, semi-conştient cel puţin, anume complexe sau, tot freudian vorbind, reziduuri diurne, actul ratat fiindu-i probabil provocat de reproşurile pe care multă lume i le-a adus, pe bună dreptate, pentru proslăvirea actualului regim politic din Romania.

Cu ocazia unei întrebări din alt set, autorul, care a sărit de multişor de vârsta adolescenţei, cochetează caraghios cu liceanul anilor 2010, coborându-se, pedagogic (socratic?) la nivelul lui de înţelegere, printr-un „cool” bine plasat:

2. Ce sunt?
Sunt rotund. Semăn la rotunjime cu Luna din care provin. Am patru mâini şi patru picioare. Când merg, mă învârt în cerc, folosindu-mă de toate cele opt membre. Nu sunt o caracatiţă. Şi ceva cool: sunt pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie. Ce sunt?

Mai sunt şi alţii asemănători mie şi foarte cool, dar unii au sosit din Soare şi alţii din Pământ şi sunt un pic altfel decît mine. Cu toţii am pierit de mult, fiind tăiaţi în două de Zeus, drept pedeapsă pentru înfumurarea noastră. Voi sunteţi descendenţii noştri şi, când vă iubiţi între voi, ne readuceţi cumva la viaţă.

Răspuns: Sunt androgin.

Spaţiul şi profilul acestui blog nu-mi permit să reproduc integral textul şi argumentele lui Dan Gulea. Cei interesaţi le găsesc aici. Am vrut doar să atrag atenţia asupra unei imposturi intelectuale cu atât mai periculoase cu cât îi vizează pe cei foarte tineri. Pe lângă asta, modul în care sunt formulate întrebările jigneşte uneori inteligenţa elevilor. De fapt acesta mi se pare aspectul cel mai grav. Mulţi elevi sunt prea inteligenţi pentru a se lăsa manipulaţi de sofisme cu trimiteri transparente la preşedinţi (eventual inexistenţi) sau de expresii folosite pentru a le intra sub piele. După un asemenea episod, aş boicota fără ezitare acest concurs. 

17 februarie 2012

Wagner. Atitudini pro şi contra în Viena anilor 1870.

0 comments

Hanslick şi Wagner
Identitatea culturală şi politică a Austriei imperiale din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea e serios ameninţată de Germania, aflată în plină expansiune. Germanofilia se manifestă mai ales la generaţia mai tânără şi îi îngrijorează de cei mai în vârstă, susţinători ai tradiţiei autohtone. În materie de muzică, Wagner joacă de la 1870 rolul unui dezbinător în mediile artistice vieneze, unde e opus mai vechilor Mozart sau Haydn. Teoreticienii, în frunte cu Hanslick, adevărat papă al criticii muzicale, denunţă „lipsa de claritate a textelor lui Wagner” şi deplânge „melodia infinită” cu care compozitorul îşi hrănea publicul (în opoziţie cu diviziunea clară pe arii, recitative şi numere a operei tradiţionale).

Lupta e aprigă şi nu se rezumă la duelul de idei prin gazete. La 27 februarie 1870 are loc premiera operei Die Meistersinger von Nürnberg la Opera din Viena. E un minunat prilej de răfuială între partizanii muzicii lui Wagner şi adversarii acesteia. Iată ce cum descrie evenimentul Theodor Helm, un cunoscut critic muzical din epocă:

După doar câteva fluierături amestecate cu aplauze spectacolul începu de la mijlocul actului II. După serenada lui Beckmesser izbucni o harababură infernală, o amestecătură de fluierături şi ţipete venite dintr-o anumită parte a sălii. La toate acestea au răspuns îndoit şi întreit aplauzele celeilalte părţi a sălii. Spectacolul a depăşit ca volum interpreţii şi orchestra până la finalul minunat de poetic care n-a putut fi auzit. Încă puţin şi certurile de pe scenă s-ar fi extins în rândurile orchestrei şi printre spectatori.

În scrierile teoretice ale lui Hanslick, vârful de lance al opoziţiei antiwagneriene, compozitorul e acuzat şi de „deriva mitologică”, de „absenţa unei forme erijate în principiu, beţia opiului cântată şi jucată”, referirile fiind la Das Rheingold şi Tristan und Isolde.  

Pe aceeaşi linie atacă şi Ludwig Speidel:

Poporul german nu are nimic de a face cu această ruşinoasă maimuţăreală muzicalo-dramatică pe care tocmai am auzit-o, iar dacă într-o zi acest popor îşi va găsi plăcerea în audiţia acestui fals aur al Rinului ar fi de ajuns pentru ca el să fie eliminat dintre popoarele cultivate ale Occidentului.

Cu toate astea, Wagner, aflat în căutare de fonduri pentru teatrul din Bayreuth, susţine un concert la Viena din care strânge 16.000 de florini, o sumă bunicică pentru vremea aceea şi remarcabilă de-a dreptul ţinând seama de maimuţărelile pe care le scria. 


Citatele sunt luate din Viena 1900. O identitate rănită de Michael Pollak, despre care am scris nu demult aici. Despre Hanslick am scris acum câteva luni aici

15 februarie 2012

☺☺ Stelian Ţurlea – Darul Ioanei

0 comments
519 pagini în cap consumă Stelian ţurlea cu Darul Ioanei (Polirom, 2007) ca să-i spună cititorului ceea ce ar fi putut fi spus, probabil, consumând cam un sfert din bunătate de hârtie. Asta dacă e să ne legăm de subiectul propriu-zis al acestui roman planturos, construit din fraze interminabile, întinse câteodată pe pagini întregi. Nu ştiu cât de invidios era răposatul Thomas Mann, dar dacă era, cartea de faţă ar fi putut servi drept obiect al pizmei neamţului. Pentru că tot n-avem ceva mai bun de făcut, să vedem cum începe tărăşenia. E vorba de unul din cele nu mai puţin de 3 (trei) începuturi alternative din care autorul ne lasă să-l alegem pe cel care ne-o plăcea mai mult, chit că s-ar putea să nu ne placă niciunul. Textul, al cărui arbore sintactic se ramifică fractalic prin adjuncţi circumstanţiali la tot pasul, sună aşa (cine se plictiseşte uşor, să-l sară fără regrete):

În cadrul uşii-fereastră a balconului care înconjoară apartamentul pe toată lungimea a două laturi, cu ochii ţintă pe ţuguiul imens de ţiglă roşie al casei de peste drum, acum înnegrit de fumul limbilor de foc şuierate prin mai multe ferestre, încolăcite pe stâlpii de susţinere prelinse în lungul grinzilor, despicate la nivelul acoperişului de solzii olanelor care crapă, înfierbântaţi, cu un pârâit de os frânt, şi alunecă în stradă cu un pocnet sec, cu ochii ţintă la ţuguiul imens zbătându-se în incendiu, despuiat brusc de sobrietatea şi grandoarea care-l făcuseră un reper în toată acea îngrămădire de case bătrâneşti şi vile cu ziduri groase răsărite printre coroane largi de arbori seculari, un amestec de culori, forme şi linii frânte întins până departe şi privit cu nesaţ de pe terasă în fiecare dimineaţă; nu numai înfiorându-se de zbaterea ţuguiului care se chircea asupră-şi, strângându-se şi pierind, ci şi de respiraţia flăcărilor care, în ciuda distanţei, părea că se aude, ca şi de trosnetul lemnului şi de şuierul jeturilor de apă ale pompierilor sosiţi în sfârşit, jeturi lovind cu brutalitate în ziduri, în acoperiş, fărâmând ce nu fusese fărâmat, pătrunzând prin ferestre; înfiorându-se şi de glasurile care dintr-odată au început să ajungă până la el, nimic distinct, doar câte o vorbă şi mai puţin, un oftat sau doar icneli, ca nişte ţipete înfundate, atunci când solzii înfierbântați se fărâmau de caldarâm, urmărind cu privirea şi pâclele de fum, la început doar rotocoale şi colaci negri deveniţi acum o masă mai mult cenuşie, ca o pânză, cu forme schimbătoare în fiecare clipă sub colţii vântului care bătuse toată ziua, urmărind toate acestea s-a gândit mai întâi la un incendiu asemănător, doar mai mic ca amploare, văzut cu câteva ore înainte ca toate clopotele, ceasurile, petardele şi clinchetele de pahar să bată sosirea anului nou, şi tot la o casă din apropiere, care adăpostea locuinţa unui ambasador de prin Occident, dar n-a stăruit asupra gândului pentru că, în vreme ce continua să privească şi să audă ce se întâmplă în stradă, bătrâna doamnă s-a apropiat de uşa-fereastră, uimită şi ea de grozăvia ce prinsese ţuguiul de ţiglă de peste drum, şi întrebase ceva şi chiar în acea clipă. ascultând şi văzând toate acestea, şi-a amintit că la celălalt incendiu fusese martor cu Domniţa, în timpul uneia din lungile lor plimbări [...]

Fraza mai continuă preţ de câteva rânduri, dar cred că ni s-o fi acrit şi nouă de verbiajul ăsta, cu ţuguiul lui cu tot. Martorul la incendiu e chiar eroul romanului, un anume Andrei Vlădescu, un bărbat la vreo 30 de ani, intelectual, vezi bine, angajat la redacţia unei reviste şi care trage şi greu să termine a doua facultate (ceva filozofic, oricum, după numele materiilor la care se pregăteşte). Bătrâna doamnă e Marga Pop, septuagenară şi gazdă a lui Andrei în apartamentul de casă veche şi elegantă pe care îl ocupă de multă vreme, după ce a divorţat de un profesor de sociologie („stâlp al noii puterii comuniste”) cu dosar de cadre imbatabil. Dacă ar fi să ne luăm după unele pasaje, am zice că Vlădescu e un pic gerontofil, căci e extrem de atent cu gazda, o duce la medic şi o priveghează atunci când aceasta moare de cancer după nu multă vreme.

Andrei Vlădescu e tânăr, probabil arătos (n-am găsit, printre frazele nesfârşite, un portret fizic propriu-zis) şi are o lungă listă de cuceriri sentimentale, toate istorisite pedant, cu numele şi prenumele împricinatei. Îngroşând inutil relatarea, autorul va ţine şi să ne informeze că omul lucra la un moment dat la un eseu despre Don Juan. În momentul istorisirii, pe iubită o cheamă Ioana, mai bine zis, Ioana Sandi, căci autorul arareori scapă un nume mic neînsoţit de numele de familie. E o relaţie asimetrică: Ioana e cea care iubeşte intens (e o fire dârză şi procedează în dragoste la fel ca în celelalte domenii, unde „dacă avea un gând, nu-l abandona până nu-l ducea la capăt”). Vlădescu (pardon, Andrei Vlădescu) ţine şi el la fată, dar mai mult se lasă iubit, e o fire destul de superficială, un individ relativ plat, căruia romancierul nu vrea (sau nu poate) să-i confere adâncime. El se va refugia în cele din urmă în spatele unei promisiuni de fidelitate făcută unei anume Domniţa (care figurează de altfel în Amazonul acela de frază introductivă).  

O bună bucată din roman (plicticoasă de moarte şi lungă cât o pomană a unei minorităţi etnice) e consacrată intrigilor şi întâmplărilor din redacţia unde lucrează Vlădescu, iar liste de personaje, desigur toţi cu nume şi prenume, nesfârşite şedinţe de partid (acţiunea se desfăşoară la jumătatea anilor 1970). Unul din colegi (Meme) făcuse obiectul pasiunii amoroase a fiicei conducătorului statului, dar ghinionul său fusese că soţia acestuia („Mama Naţiunii”) nu agrease relaţia, iar oalele se spărseseră în capul lui Meme. Unda de şoc a scandalului mătură redacţia, prilej de zeci (dacă nu chiar sute de pagini, naiba mai stă să le numere) de relatări adormitoare, de transcrieri de proces-verbal de şedinţă şi tot ce cititorul cu gândul nu gândeşte, dar nu-i de natură să-l atragă.

Tehnic vorbind, romancierul încearcă şi câteva efecte pe le socoteşte, probabil mai îndrăzneţe. El trece, sporadic, de la naraţiunea omniscient-abstractă la relatarea efectuată de un (autodeclarat) povestitor, schimbarea de macaz neavând de altfel cine ştie ce motivaţie şi aducând mai mult a stângăcie. Structural, romanul e împărţit în trei mari secţiuni, acestea fiind la rândul lor subdivizate (prima în cercuri, a doua în brâuri, a treia în cer(c)uri – paranteza e a autorului). Tot acest eşafodaj pare să vrea să trimită vag la Divina Commedia, dar mi-e greu să-mi dau seama care va fi fost miza adevărată a unei astfel de partiţii. Personajul principal e căldicel şi pare bântuit de teama de a nu se angaja prea puternic faţă de o femeie (aici Ioana Sandi). În termeni seinfeldieni, dând la o parte spoiala intelectuală cu care îl văruieşte Stelian ţurlea, Andrei Vlădescu e un fel de George Costanza speriat că-şi pierde libertatea de holtei. Teama îi e sporită de eforturile Ioanei (a cărei mamă avea pile mari la „organe”) de a-i rezolva situaţia locativă rămasă încurcată după moartea Margăi Pop. Profund, nu? Acum deh, decide fiecare ce face cu banii şi cu timpul lui şi dacă merită să le investească în Darul Ioanei. Eu zic că nu. 

13 februarie 2012

☺☺☺ Bodgan Creţu – Utopia negativă în literatura română

6 comments

Lingvistica statistică ne spune că în orice text frecvenţa cu care apar cuvintele care reprezintă aşa-numitele categorii funcţionale (pronume, articole, auxiliare, particule etc.) este mai mare decât cea cu care apar cuvintele care aparţin categoriilor lexicale (substantive, verbe, adjective etc.). E o generalizare asupra căreia specialiştii s-au pus de acord de o bună bucată de vreme şi pe care nu ar avea şanse s-o infirme decât cuvântul distopie folosit în textele criticilor literari. E adevărat şi că uneori e vorba nu de cuvântul propriu-zis, ci de sinonimele sale mai mult sau mai puţin apropiate de perfecţiune: utopie negativă, antiutopie, contrautopie sau, pe dimensiunea temporală, ucronie. E un păienjeniş de termeni (toţi opunându-se conceptual celui de utopie) pe care e greu de crezut că o să-l descurce cineva prea curând. Asta nu înseamnă că lumea bună nu-i va folosi, ca şi până acum, până la îngreţoşare.

Introducerea asta destul de pesimistă ar trebui să ne facă să vedem că a scrie o carte precum cea a lui Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română (Cartea Românească, 2008) e un gest curajos. Până să apuce să vadă cum stau lucrurile în tânăra noastră literatură, autorul are de descâlcit o terminologie folosită cu multă largheţe de alţi teoreticieni. Alături de utopie, care ar fi elementul pozitiv al seriei, circulă, după cum am văzut, o pletoră de termeni cu încărcătură negativă. Ar trebui mai întâi să aflăm ce e însăşi utopia. Un răspuns pe deplin mulţumitor n-o să găsim în cartea de faţă, deşi strădanii sunt. Utopia ar fi, în esenţă, expresia literară a aşa-zisei gândiri utopice (!) care se ambiţionează să creeze o lume ideală, mai bună decât cea în care, fatalmente, trăim. Dacă utopia e de bine (mă rog, vorba vine), utopia negativă (sau distopia şi toate celelalte) ar fi de rău, adică tot o lume imaginară, dar opresivă, sufocantă, totalitară şi tot ce se mai poate adăuga la lista asta derogatorie.

Limitele dintre categorii sunt destul de vagi, ba chiar inexistente, dacă avem în vedere faptul că antiutopia se poate obţine chiar din utopie, prelungindu-i caracteristicile până extrem. Discuţia teoretică e foarte interesantă, iar Bogdan Creţu o ilustrează cu opinii din cele mai diverse, de la noi şi de aiurea, însă senzaţia cu care am rămas e că distincţiile făcute au toate un caracter extraliterar/extraestetic şi iau în discuţie mai degrabă dimensiunea etică sau ideologică. Nu e exclus ca definirea (anti)utopiei în termeni estetici să fie imposibilă. Consecinţa firească a unei asemenea dificultăţi e că sub umbrela largă a etichetei de utopie negativă ajung să încapă un număr imens de opere literare, de unde şi frecvenţa de utilizare a termenului. 

Venind mai aproape de domeniul cărţii (literatura română), Bogdan Creţu constată lipsa de apetit pentru utopie a autorilor autohtoni. Literatura noastră nu are vocaţia utopiei şi cu asta basta. Explicaţii se pot da, ele ţinând de natura eterogenă a înseşi utopiei, care presupune o concepţie generală despre lume, o poziţie filozofică bine articulată şi mai ales un spirit critic viu. Cum asemenea înzestrări le-au cam lipsit până nu demult autorilor români, lipsa scrierilor utopice româneşti nu e foarte greu de explicat. Nici în literatura populară nu vom găsi la noi echivalente ale Arcadiei sau ale unei Pays de Cocagne. Au existat, fireşte, proiecte de utopie, de pildă la Heliade-Rădulescu sau Ion Ghica, dar ele au fost foarte modeste. Teza pe care o susţine Creţu este că la noi s-au ars etapele (şi) în materie de utopie şi s-a trecut direct la utopia negativă, la distopie sau antiutopie. Asta s-ar fi întâmplat încă de la începuturi, cu Istoria ieroglifică (unde Cantemir mimează utopia, spre a trece rapid la un imaginar antiutopic) sau cu ţiganiada care, deşi pornită ca utopie, glisează în contrariul acesteia din cauza abordării burlesc-caricaturale intense. Cum ar fi, ai noştri nu rezistă să nu-şi bată joc de bunătate de utopie şi o întorc pe dos aşa cum şi-a întors Seinfeld bunătate de haină de piele fină ca să nu i-o strice ploaia. Sau cum a întors pe dos baronul Münchhausen un lup în gura căruia îşi băgase mâna.

La noi antiutopia ar fi mers de la început mână în mână cu pamfletul. Demonstraţia se face pe Din ţara Măgarilor de ştefan Zeletin, pe Tabletele din ţara de Kuty ale lui Arghezi sau pe Cimitirul Buna-Vestire de acelaşi autor. Ceva mai aproape de vremea noastră, se scriu contrautopii antitotalitare (sună ca dracu’, ce sa-i faci): Lobocoagularea prefrontală a medicului şi scriitorului Vasile Voiculescu, Gulliver în ţara Minciunilor a mai puţin cunoscutului Ioan Eremia, militar de carieră sau Biserica neagră a proletcultistului reformat A. E. Baconsky. În zilele noastre burlescul îşi face din nou apariţia (Maşa şi extraterestrul de Nichita Danilov, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete de Petru Cimpoeşu, contribuţiile lui Alexandru Ecovoiu sau ale Ruxandrei Novac etc.) 

Utopia negativă în literatura română e o sinteză care se citeşte cu interes, chiar dacă autorul n-a avut cum să facă prea multă ordine în concepte, unde domneşte o confuzie terminologică de toată frumuseţea. Ilustrarea pe exemple româneşti, unele puţin cunoscute publicului, a problematicii domeniului, e o reuşită a cărţii. Mai puţin fericită e uneori exprimarea autorului, pretenţioasă şi greoaie, atentă până la manierism să nu zgârie cumva sensibilitatea vreunei celebrităţi autohtone consacrate.

Fact checking
Nu am la îndemână date privind frecvenţa cuvintelor în limba română. Există un vechi dicţionar de frecvenţe al lui Alphonse Juilland (1965) pe care cei interesaţi îl pot consulta. Pentru limba engleză, studiile de frecvenţă pun în capul listei articolul hotărât the, urmat de cuvinte precum be, of sau and. Primul cuvânt lexical (verbul say) apare abia undeva după poziţia 30. Pentru cine nu s-a prins, povestea cu distopia era o glumă. Nu că specialiştii n-ar fi îndrăgostiţi de vorba asta şi n-ar folosi-o când cu gândul nu gândeşti. 

10 februarie 2012

Wagner cu nicovale

0 comments
Trecând la înregistrarea integrală la Viena a Tetralogiei, ambiţiosul producător John Culshaw şi-a propus să fie cât se poate de fidel indicaţiilor din partitura wagneriană. Pentru Das Rheingold, prima operă a ciclului (1957), aceasta cerea ca celebrul leitmotiv ritmic al nibelungilor, care se aude la începutul şi la sfârşitul scenei a III-a (coborârea şi întoarcerea lui Wotan şi Loge din Nibelheim), să fie interpretat de nu mai puţin de 18 nicovale. Pentru interpretările obişnuite se recurge de regulă la tot felul de artificii de percuţie, nu stă nimeni să aducă atâtea nicovale în orchestră. Cu toate astea, Wagner fusese clar (9 nicovale mici, 6 nicovale mari şi 3 nicovale foarte mari), ba precizase chiar că acestea trebuie să fie acordate în fa (pretenţie desigur absurdă, de vreme ce nicovala, la fel ca trianglul, e neacordabilă).

A trebuit întâi să se facă rost de nicovale. Acestea au fost găsite la o aşa-zisă şcoală de nicovale. John Culshaw, mirat că exista aşa ceva în Viena, nici nu pricepe bine ce se învaţă acolo, dar e bucuros să închirieze, pe bani buni, 18 nicovale plus vreo 3 de rezervă, plătind şi asigurare pe ele (asta se va dovedi o idee bună, căci 3 se vor deteriora în urma utilizării). A fost apoi nevoie să fie găsiţi percuţioniştii care să izbească în nicovale, sarcină grea până şi într-un oraş al muzicii. Până la urmă s-a recurs şi la alţi instrumentişti (trompetiști, harpişti etc.) Astfel suplimentată, orchestra lui Sir Georg Solti a ajuns să numere 125 de oameni.

S-a trecut la repetiţii şi s-a încercat dispunerea optimă a nicovalelor în vederea obţinerii unui efect stereofonic optim (era vorba, oricum, de prima înregistrare stereo a operei). S-a constatat că Wagner, care specificase în partitură până şi dispunerea spaţială a nicovalelor, se fusese foarte inspirat. Operaţiunea a fost un succes, iar sunetul obţinut, de fapt un zgomot ritmic obsedant, aproape chinuitor pentru ureche, s-a dovedit de mare efect. Iată cum sună fragmentul (de data asta dirijat de Herbert von Karajan, pasajul relevant începe să se contureze la minutul 1:20 al clipului):


Ce poate fi mai wagnerian de atât? Să ne abţinem totuşi de la asemenea întrebări retoric-admirative şi să ne amintim că renumitul leitmotiv al nibelungilor e luat fără ruşine (n-avea Wagner aşa ceva, ci doar geniu) din partea a III-a (Scherzo) a cvartetului Moartea şi fata de Schubert. Asemănarea e fără greş:


Ar fi păcat să închei postarea asta despre nicovale fără să pomenesc şi contribuţia (mai modestă poate, dar cunoscută) a lui Verdi, cu acompaniamentul la corul din Il Trovatore:


Folosirea ditamai nicovalelor nu e singura năzbâtie a cuplului Solti-Culshaw. Despre cum s-au obţinut alte efecte sonore (cerute de altfel de partitură), poate data viitoare.

Cele mai multe informaţii din postarea de azi au fost luate din Ring Resounding, cartea lui John Culshaw. Tot din această carte am luat şi ilustraţia textului, care înfăţişează grupul celor 18 nicovalişti

8 februarie 2012

Cum rămâne cu cărţile audio?

9 comments
Nici nu ştiu cum să le zic, cărţi audio, audiobooks sau, cu un termen cam preţios introdus în circuitul frazeologic de o editură cunoscută, cărţi vorbite. Indiferent cum le-aş numi, ele există şi au început de câţiva ani buni să apară şi la noi, performera evidentă fiind, ca număr de titluri şi varietate tematică, Humanitas. Trec repede peste chestiunile astea formale. Toată lumea ştie la ce mă refer.

Sau poate că nu tocmai. Să explic de ce. Când zicem carte audio, avem în vedere o carte întreagă (citită, înregistrată şi transpusă pe suport adecvat, cel mai adesea CD) sau o selecţiune din carte, supusă altminteri aceluiaşi tratament? Dacă ar fi să răspundem bazându-ne pe produsele cele mai răspândite de pe piaţa autohtonă, am înclina spre cea de a doua variantă. Într-adevăr, avem la dispoziţie destul de puţine înregistrări integrale ale cărţilor despre care vorbim (printre acestea se numără, din fericire, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara). Cele mai multe audiobook-uri autohtone nu conţin decât fragmente de carte, citite, e drept, de voci celebre, de actori sau personalităţi publice cunoscute (nu mai dau nume, să nu se supere cei omişi). Nu există pe piaţă, cred, nicio înregistrare integrală a vreunui roman mai întins din literatura noastră. Contrastul cu culturile occidentale, unde există un număr imens de înregistrări integrale accesibile comercial, e extrem de puternic.

Care să fie cauza? Nu e exclus să fie vorba de factori strict economici. Cărţile audio nu sunt nicăieri printre cele mai ieftine produse. Înregistrarea integrală a unei cărţi de 250 de pagini ocupă, în funcţie de calitate, 500-700 MB. Să facă alţii socoteala câte CD-uri cu format wav înseamnă asta (căci editorii noştri nu par să mizeze pe formatul mp3). Sunt cel puţin 10-15 ore de lectură şi îmi imaginez că tariful unui profesionist de calibru e suficient de ridicat ca să ducă în sus preţul produsului finit. E mult mai simplu să faci o selecţie de 50-60 minute, chiar dacă pentru mulţi preţul rămâne prohibitiv.

Culmea este că există o bogată arhivă de înregistrări integrale în format mp3 pe site-ul Asociaţiei Nevăzătorilor din România (cam 1200 de titluri, vezi aici). Aceste titluri sunt însă cu circuit închis şi sunt disponibile numai membrilor asociaţiei. Mă întreb dacă accesul la aceste cărţi nu ar putea fi deschis şi publicului larg, cel fără deficienţe de vedere. Pe bani, desigur. Sumele încasate ar prinde foarte bine organizaţiei care, se ştie, nu o duce grozav din punct de vedere financiar. Aşa cum stau acum lucrurile, numai cine nu vrea nu face rost de fişierele respective prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe şi încă pe gratis, fără vreun profit pentru nevăzători. E adevărat că unele înregistrări sunt de calitate modestă şi lectorii nu sunt printre cei mai înzestraţi, dar tot s-ar putea constitui un fond de câteva sute de lucrări de calitate rezonabilă.

În fine, câteva cuvinte despre ascultatul cărţilor în raport cu cititul lor. Multă lume strâmbă din nas şi susţine că există o singură lectură legitimă, aia cu cartea de celuloză în braţe (hai, fie, şi pe reader). Audiobook-ul ascultat – quelle horreur – în maşină, tren, tramvai, metro sau la sala de fitness ar fi de repudiat cu vigoare. Să mi se dea voie să nu fiu cu totul de acord. Formatul audio e un simplu caz particular, alături de cel clasic, pe hârtie, cel electronic sau, că tot venise vorba de cei fără vedere, de lucrările în alfabet Braille. Ascultatul unei cărţi vorbite este, nu de puţine ori, o experienţă la fel de interesantă şi valoroasă ca cititul clasic. Depinde şi de receptor, unii au latura vizuală mai dezvoltată, alţii, latura auditivă. Dar a înfiera de plano ascultatul de cărţi mi se pare o dovadă de obtuzitate. Sau poate doar una de ignoranţă. E ca şi cum ai spune că limbajul surdo-muţilor nu e un limbaj legitim şi cu aceleaşi caracteristici profunde ca ale unei limbi vocale, ci o simplă gesticulaţie maimuţărească primitivă. 

5 februarie 2012

☺☺☺☺ Michael Pollak – Viena 1900. O identitate rănită

2 comments

Viena 1900. O identitate rănită de Michael Pollak (Polirom, 1998) e o carte pe care cei interesaţi de adevăratul fenomen cultural-istoric reprezentat de capitala Imperiului Austro-Ungar la intersecţia secolelor XIX şi XX n-au cum s-o rateze. În centrul acţiunii, dacă pot să-i zic aşa, se află gruparea de tineri scriitori şi publicişti intitulat Jung-Wien, ai cărui reprezentanţi mai importanţi au fost Hermann Bahr (liderul informal al grupului), Richard Beer-Hoffmann, Felix Salten, Arthur Schnitzler, Hugo von Hoffmanstahl şi, într-o asociere mai cu năbădăi, Karl Kraus. Posteritatea i-a reţinut mai ales pe ultimii trei, dar în epocă toţi aceşti autori s-au bucurat de notorietate. Nu sunt neglijate nici figurile conexe, fără o legătură imediată cu cercul tinerilor vienezi, dar a căror operă îi influenţează (Freud, Mach, Theodor Herzl, părintele mişcării sioniste etc.). 

Jung-Wien este, în mic, o proiecţie a societăţii vieneze, iar chestiunile identitare care îi preocupă pe indivizii respectivi reflectă în bună măsură frământările din epoca crepusculară a imperiului. Să fii austriac, să fii german sau să fii evreu (majoritatea membrilor Jung-Wien sunt oricum evrei)? Să fii naţionalist sau cosmopolit, eventual sionist? Să fii naturalist sau realist sau să te laşi purtat de noile curente literare? De partea cui să fii, a liberalismului burghez sau a mişcării social-democrate? Cum să abordezi relaţiile dintre sexe? Pe cât de eterogene şi numeroase sunt aceste întrebări, pe atât de diverse sunt răspunsurile pe care le primesc. Factorii unificatori sunt, dacă se poate spune aşa, preferinţa declarată pentru modernism şi experimentul artistic, dezbaterea vie, chiar dacă adesea violent-contradictorie şi uneori (ironia vieţii) amantele la comun. Uneori duc vieţi paralele, chiar dacă contrastante (a se vedea relaţia dintre Arthur Schnitzler şi amanta lui, actriţa Adele Sandrock şi cea dintre Karl Kraus şi Sidonie Nádherny von Borutin). Noroc că mărturiile abundă, de la publicistică la corespondenţă, şi sunt bine ilustrate în carte.

Până să se ajungă la Jung-Wien istoria imperiului parcursese totuşi un drum lung şi nu lipsit de hârtoape. Chestiunea identităţii e şi aici esenţială. Pollak îl consacră prima treime a cărţii, care acoperă perioada dintre domnia lui Iosif al II-lea şi anii 1870 (imperiul dualist luase naştere în 1867). Existau încă de pe atunci destule forţe cu acţiune contrară. Vorbim de pildă de figura unificator-simbolică a împăratului Franz Joseph în contrast cu spiritul centrifug care milita pentru mai multă autonomie pentru naţionalităţile imperiului sau de înfruntarea dintre mai tânăra mişcare naţionalistă austriacă şi imperialismul cultural-politic german (pentru artişti, Mozart şi Haydn opuşi antagonic lui Wagner, Grillparzer versus Schiller und so weiter pentru filozofi, Mach şi Schopenhauer). 

Că şandramaua chezaro-crăiască nu avea cum să nu se prăbuşească (mai devreme mai degrabă decât mai târziu) era un adevăr pe care cei de la Jung-Wien îl percepeau cu destulă acuitate şi – de ce să n-o spunem? – cu o luciditate remarcabilă pentru nişte artişti. La sfârşit de belle époque războiul vine ca un fel de revelator al conştiinţelor şi comportamentelor. Nu mai e timp de discutat nuanţe, iar grupul alunecă, cu puţine excepţii, înspre un naţionalism pe care deceniile anterioare nu reuşiseră să-l cristalizeze suficient. Hugo von Hoffmanstahl ajunge chiar să lucreze la un birou de propagandă. Jung-Wien prevăzuse Apocalipsa (nu era Viena marele laborator unde se experimenta sfârşitul lumii?) şi ar fi nedrept să nu-i recunoaştem clarviziunea. Limitele acestei anticipări se văd în faptul că nimeni nu se prea gândise ce urma să se întâmple... după. Cum ar fi, e mai uşor să prezici sfârşitul lumii decât să-ţi imaginezi ce vine după el. Dezorientaţi în perioada postbelică, unii din foştii tineri au găsit în europenism un mecanism compensatoriu al dispărutei identităţi imperial-austriece. Alţii (ironic, poate, dacă te gândeşti la originea lor) au devenit conservatori şi au manifestat chiar simpatie pentru idei fascizante (von Hoffmanstahl). Sprijinită pe un aparat documentar impresionant şi remarcabilă prin puterea de sintetiza problematica foarte diversă a unei epoci complicate, cartea lui Michael Pollak e greu de lăsat din mână şi, odată citită, te face să regreţi că s-a terminat.

3 februarie 2012

Aventuri cu Tică şi Rică (II)

12 comments
După ce m-am ocupat acum două săptămâni de Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa (1958), a venit azi rândul celui de al doilea din seria romanelor lui Leonid Petrescu. E vorba de Tică şi Rică au pornit spre lună! (Editura Tineretului, 1961). Să nu privim cu prea multă lejeritate semnul de exclamare cu care se încheie titlul, căci el semnalizează perfect entuziasmul de care e străbătută întreaga carte. Personajele sunt cunoscute din povestea anterioară. E vorba de cuplul contrastant Tică-Rică şi de Vrăjitor, acea apariţie supranaturală convertită la spiritul ateismului materialist-ştiinţific de rigoare în epocă (de altfel numele lui apare cel mai adesea în ghilimele). Suntem în primăvara anului... nu ni se spune exact care, dar putem ghici, din faptele evocate în Cuvânt înainte că nu s-a scurs prea multă vreme de la faptele de glorie ale cosmonauţilor sovietici care începuseră să cucerească spaţiul (1957-1961).

Îi găsim pe Tică şi Rică conversând despre literatura ştiinţifico-fantastică, dar sfârşind prin a discuta despre explorarea universului şi, desigur, despre marea admiraţie pe care le-o inspirau tuturor realizări sovietice pomenite mai sus. Tică citeşte dintr-o revistă despre numeroşii voluntari care scriau Academiei de ştiinţe din Uniunea Sovietică în speranţa că vor fi recrutaţi pentru viitoare călătorii:

- [...] Ascultă acum despre un alt caz, foarte interesant. Uite ce scrie: „De una din scrisori este prinsă o fotografie, care înfăţişează figura inteligentă, vioaie, a lui Jean-Pierre Charpentier, un şcolar francez. El visează la călătorii în spaţiu, e plin de admiraţie faţă de realizările ştiinţei sovietice şi s-a hotărât să înveţe ruseşte, pentru ca să poată citi toate cărţile despre sateliţi”.

Atmosferă entuziastă (sunt scrisori şi din România), iar băieţii tânjesc şi ei după asemenea aventuri. Noroc cu Vrăjitorul, care apare ca la comandă şi îi invită să-l însoţească într-o călătorie cu racheta. Nu ştiu cum se zice în ruseşte Destination Moon, dar punctul terminus al călătoriei îl constituie satelitul natural al planetei noastre. Vrăjitorul îi duce pe copii la cosmodrom, îi urcă în rachetă şi începe călătoria. Până să decoleze racheta, se poartă discuţii educative despre astronomie, gravitaţie, acceleraţie gravitaţională şi viteze cosmice, principiul de funcţionale al rachetei spaţiale, se îmbracă costumele de cosmonaut etc. Spre deosebire de personajele din romanul precedent, ignorante şi sfidătoare în suficienţa lor, astronauţii Tică şi Rică au învăţat lecţia predată de Vrăjitor, dau dovadă de curiozitate şi chiar de unele cunoştinţe în domeniu. Poziţia, justă, e cea a materialismului obiectiv („Voi însă ştiţi că în realitate legile şi fenomenele din întreaga lume există în afara noastră şi nu au nevoie de noi pentru ca să se manifeste”, precizează Vrăjitorul).

Urmează călătoria spaţială propriu-zisă, cu relatări oarecum comice ale unor neajunsuri specifice (imponderabilitatea şi dificultăţile vieţii pe o navă spaţială). Undeva pe traseu la bordul rachetei se primeşte o telegramă de la... Săgetuţa şi Veveriţa, în care tinerilor cosmonauţi li se urează o călătorie plăcută în spaţiul cosmic. Nu e nevoie ca cititorul să facă un efort deductiv prea intens. Ni se explică de îndată că e vorba de Strelka şi Belka, cele două cățelușe sovietice trimise în spaţiu în 1960.


Urmează momentul atingerii suprafeţei lunare, precedat de o dispută care pune în evidenţă o oarecare creativitate lingvistică:

- Ne apropiem de Lună, zise Rică, întorcându-se de la fereastră. Vrei să ne spui, nene „vrăjitorule”, la ce oră o să aterizăm?
- Tu nu vorbeşti corect, îi răspunse „vrăjitorul”. Nu poți spune că „aterizezi” decât în legătură cu Pământul. Numele latinesc al Pământului este „Terra” şi de aici vine şi denumirea „a ateriza”, adică a coborî pe Pământ.
- Aha! Atunci... vrei să ne spui când o să alunizăm?
Tică începu să râdă.
- Alunizăm! Ha! Ha! Adică ce, o să căpătăm alune?
- De fapt, zise „vrăjitorul cu seriozitate, termenul „a aluniza” nu-i chiar atât de rău. Se poate spune şi „a aseleniza”, de la denumirea latinească „Selena” dată Lunii.

Trecem peste scăparea Vrăjitorului (Selena e denumire grecească). Odată alunizaţi aselenizaţi, Tică şi Rică se confruntă cu tot felul de ciudăţenii, cum ar fi scăderea greutăţii din cauza acceleraţiei gravitaţionale mai mici decât pe Pământ, lipsa atmosferei, relieful lunar şi câte şi mai câte, pentru care primesc explicaţiile răbdătoare ale mentorului lor. La întoarcere vor face şi o ieşire în spaţiu. Întreaga relatare a călătoriei e de un realism bine condus, iar singurul element discordant e timpul. Într-adevăr, drumul spre lună se face în doar câteva ore, mult mai puţin decât ar fi cerut condiţiile de deplasare cu vitezele cosmice date. Enigma se rezolvă la sfârşitul cărţii. Tică, Rică şi Vrăjitorul nu părăsiseră nicio clipă suprafaţa Pământului. Întreaga călătorie, cu explorarea suprafeţei lunare cu tot, nu fusese decât o simulare în laborator. Puţin dezamăgiţi, cei doi rămân să viseze la viitoare călătorii spaţiale, reale de data asta, dar din poziţia în care suntem azi vedem că nu le-a fost dat. Asta numai dacă pe unul din ei nu-l chema Dumitru Prunariu.

Fact checking
Spre deosebire de volumul precedent al seriei, Tică şi Rică au pornit spre lună! nu-şi mai poate permite o atitudine de neutralitate politică sau ideologică. Cartea e înţesată de referinţe la expediţiile spaţiale sovietice. Pentru că a venit vorba de căţeluşele Strelka şi Belka, e de pomenit că primul animal în spaţiu a fost căţeluşa Leika, lansată pe 3 noiembrie 1957, cu doar o lună după lansarea pe orbită a primului obiect fabricat de om (Sputnik I). Evenimentul se dorea un omagiu adus apropiatei sărbători de la 7 noiembrie. Coordonatorii misiunii nu mizau pe faptul că Leika va fi în viaţă la întoarcere (de altfel i se lăsase hrană otrăvită, pentru a o scuti de probleme). Până la urmă se pare că bietul căţel a murit după doar câteva ore de drum, din cauza stresului şi a supraîncălzirii. Acest lucru a fost ţinut secret pană după destrămarea URSS. Lansate în 1960, Strelka şi Belka au fost mai norocoase şi s-au întors vii. Cei interesaţi de implicaţiile politice şi ideologice ale aventurii spaţiale sovietice pot citi recentul volum Soviet Space Culture. Cosmic Enthusiasm in Socialist Countries (Palgrave Macmillan, 2011, editat de Eva Maurer şi colaboratorii). 
(Va urma)