☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking

Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.

☺☺ Dan Alexe - Dacopatia şi alte rătăciri româneşti

În Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas, 2015), Dan Alexe scotoceşte prin ungherele etosului românesc cu armele sociolingvistului dublat de un bun cunoscător al principiilor lingvisticii diacronice. Obiectivul urmărit de autor, dincolo de acela al sporirii prestigiului unor texte de pe blog prin publicarea lor într-un volum, pare a-l constitui combaterea unor clişee şi excese naţionaliste autohtone sau demitizarea unor fapte (de limbă) nesusţinute de dovezi ştiinţifice. Asemenea fenomene sunt îndeobşte cunoscute sub denumirea de dacomanie; autorul a ţinut să inventeze termenul de „dacopatie”, dar nu sunt deloc sigur că găselniţa va prinde la public.

De departe, cele mai solide secţiuni ale cărţii – compusă dintr-o constelaţie de mici articole consacrate fiecare câte unei idei sau vorbe – sunt cele care se ocupă de mitologia naţională (Gesturi şi geste la români, Dacopatie şi Athos, în parte Arnăuţi şi vorbe vechi). Ni se propun interpretări inedite pentru basme precum Prâslea cel voinic şi merele de aur sau obiceiuri cum ar fi căluşarii şi etimologii insolite pentru termeni cu conotaţii scandaloase (vezi articolul despre pizdă). Autorul dă dovadă de o energie intelectuală debordată, ce trădează în scris un temperament coleric. El se războieşte cu promotorii „ridicolei şi nocivei teorii ultranaţionaliste, neo-protocroniste, cea care proclamă superioritatea metaistorică a dacilor şi anterioritatea limbii lor (în realitate necunoscută nouă, căci nu știm mai nimic despre limba dacilor, aceștia nefolosind scrierea) în raport cu latina”.

Foarte exactă observaţia. Dispunem de cunoştinţe foarte vagi privind ceea ce s-ar putea numi limba „dacă”, ca şi despre populaţia care o vorbea. Demonstraţiile lui Dan Alexe sunt îndeobşte corecte, deşi de multe ori violenţa limbajului scade din forţa argumentelor. Polemistul recurge la ingenioasa tactică de a nu-şi desemna explicit oponenţii decât când aceştia sunt oale şi ulcele (Hasdeu, N. Densuşianu, Noica etc.). Despre adepţii contemporani ai teoriilor dacocentrice nu ni se spune nimic, în ciuda faptului că aceştia generează un imens volum de maculatură.

Dintre reuşitele lucrării aş semnala folosirea ingenioasă şi argumentată a contextului balcanic pentru a explica o serie de fapte de limbă română care ar rămâne altminteri obscure (vezi, mai ales, concordanţele dintre română şi albaneză, văzute într-o lumină diferită de cea a cercetărilor diacronice tradiţionale) sau evidenţierea unor străvechi conexiuni indoeuropene (mai ales în Arnăuţi şi vorbe vechi sau O samă de cuvinte, adevărat mic dicţionar etimologic).

Părţile mai puţin reuşite ale Dacopatiei... ţin în bună măsură de credinţa oarbă a lui Dan Alexe în justeţea afirmațiilor sale. Că avem de a face cu un spirit subtil şi inteligent, nu încape îndoială, dar din păcate aceste calităţi sunt umbrite de infatuare şi lipsă de capacitate (auto)critică. Odată propusă o explicaţie, autorul o consideră definitivă, infailibilă, de necontestat. Că nu aşa stau lucrurile se poate demonstra cu destule din cazurile expuse în carte. Să luăm (aproape la întâmplare), un exemplu edificator. În Mămăliga nu explodează, dar are titluri de nobleţe, Alexe propune o etimologie insolită pentru termenul care desemnează unul din alimentele de bază la noi. El scrie că „mămăliga provine din noaptea timpurilor, pentru că e singurul termen neaoş format prin procedeul reduplicării [mə(l)- məl-] şi pentru că rădăcina *məl- (sau *mal-, prezentă şi în mălai) este la rândul ei una dintre cele mai arhaice, întâlnită în toată aria occidentală a limbilor indo-europene”. Urmează o demonstraţie destul de tehnică, totuşi accesibilă cititorului, care conchide că am avea de a face cu un termen moştenit „poate chiar din limba dacă”. Toate bune şi frumoase, dar n-am stabilit, din primele capitole ale cărţii, că referirile la limba dacă sunt de evitat, în lipsa datelor? În plus, pentru etimologia lui „mămăligă” există explicaţii alternative (de pildă, provenienţa din limbajul ideofonic al copiilor, pentru care pledează chiar reduplicarea menţionată mai sus sau structura cu un grad redus de marcare). O minimă onestitate ştiinţifică ar fi cerut ca o asemenea explicaţie alternativă să fie măcar pomenită şi ar fi trebuit să ni se explice de ce etimologia propusă îi este superioară. Extrem de discutabile rămân şi alte analize, cum ar fi cea a basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur, care nu ia în calcul posibilitatea ca numele „Prâslea” (cu un etimon slav care trimite la degetul mic) să poată desemna, în realitate, un copil mic (de statură, sau ultim născut), ca în... Tom Degeţel (vezi Le petit Poucet al lui Charles Perrault).

Trec mai iute peste ultimele secţiuni ale cărţii (Mitologii noi, Mult e dulce şi apoasă), în care autorul se războieşte cu iubitorii de Vama Veche sau cu moravuri occidentale sau orientale mai vechi şi mai noi. Textele din ultima treime a lucrării trădează mai mult idiosincraziile autorului şi, chiar dacă unele idei sunt valabile, haloimăsul general le face mai puţin interesante decât cele din restul lucrării. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti oferă multe pagini pe care cititorul pasionat de istoria ideilor şi cuvintelor le va parcurge pe nerăsuflate, dar şi argumente pentru o vorbă veche care spune că unde-i multă minte e şi multă...

Fact checking

Nu încape vorbă, Dan Alexe are o bună pregătire lingvistică. Asta nu-l împiedică să facă uneori confuzii, ca în pasajul următor: „Eliade și ceilalți lingviști care au postulat derivarea lui zână din Diana, zeița pădurii, aveau în mod cert dreptate. Un latinesc D- la inițială urmat de vocalele deschise - E, - I a dat în română Z- decem > zece; dicere > a zice, zicere; dies > zi; deus > zeu.”Just, însă [e] sau [i] nu sunt vocale deschise: [e] e semiînchis, iar [i], închis de-a binelea, domnilor!

☺☺☺☺ Robert Levy - Gloria şi decăderea Anei Pauker

Nu încape îndoială că însăşi îndrăzneala de a aborda un subiect controversat precum viaţa, personalitatea şi activitatea Anei Pauker e un merit; a-l trata cu minuţie, echilibru şi atenţie la amănunte e încă şi mai lăudabil. Cazul în speţă e cel al lucrării lui Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker (ediţia a doua, Polirom 2016). Travaliul depus de istoricul american e imens şi se desfăşoară pe două fronturi implicite. E vorba, mai întâi, de consemnarea necesară a detaliului biografic dintr-o multitudine de surse, foarte adesea declaraţii ale contemporanilor, ce transformă textul într-o polifonie complicată, cu numeroase note de subsol. În al doilea rând, autorul, decis parcă să nu lase nicio pietricică la locul ei, se luptă cu stereotipurile şi credinţele comune care o înconjoară până azi pe cea care a fost numită, la vremea apogeului de la finalul anilor 1940, „cea mai puternică femeie din lume”. Revista Time i-a pus imaginea pe copertă şi nu pentru puţin lucru: politiciana era prima femeie care ocupa poziţia de ministru de Externe; la noi, era pur şi simplu prima femeie ministru.

Un prim subiect spinos pe care îl dezbate autorul este cel al legăturii – organice, s-ar grăbi unii să susţină – dintre evreitate şi comunism. E vorba de acel stereotip al „iudeo-bolşevismului” pe care mulţi îl propagă fără multă gândire. În Introducerea la volum, Robert Levy prezintă un mini-dosar al subiectului în cauză şi demontează convingător idei de-a gata. Mult mai complexă e chestiunea atitudinii Anei Pauker faţă de propria sa apartenenţă la comunitatea şi spiritualitatea evreiască. Fiică a lui Herş Kaufman Rabinsohn din Codăeşti-Vaslui, personaj profund implicat în existenţa şi riturile etniei sale, ea are o existenţă cu o traiectorie complicată, care o îndepărtează în aparenţă de valorile iudaice ale familiei. Nu lipsesc contradicţiile, iar evoluţiei centrifug-laicizante datorate impactului cu ideologia marxistă i se contrapun destule episoade centripete, de reafirmare a adeziunii la evreitate. În sensul acesta sunt citate întâmplări din anii 1940, o întreagă anecdotică până la un punct.

Un dosar voluminos îl reprezintă activitatea de agent Comintern a Anei Pauker. Comunistă cu îndelungat stagiu în ilegalitate în România şi condamnată de altfel la ani substanţiali de detenţie, ea urmează cursurile şcolii Cominternului de la Moscova în cei mai siniştri ani ai regimului stalinist, fiind martoră a sângeroaselor epurări în masă care decimează rândurile „internaţionaliştilor”. Terorii îi va cădea victimă în cele din urmă însuşi Marcel Pauker, soţul eroinei noastre, iar legenda spune că acesta ar fi fost denunțat chiar de Ana. Miturile sunt uşor de fabricat dacă ai la îndemână materialul potrivit: Levy citează un pasaj din principesa Ileana, în care aceasta scrie, textual, „Îmi puteam imagina, doar privind-o, cum îşi denunţase soţul, care, drept urmare, a fost împuşcat”. Greşit, demonstrează autorul, căci în momentul presupusului „denunţ” Ana Pauker ispăşea în România o condamnare la zece ani de închisoare: în plus, cu tot fanatismul, care o făcea incapabilă să vadă crimele partidului, reacţiile ei la ştirile despre Marcel par să o exonereze total.

Cea mai complexă secţiune a monografiei (cea mai interesantă, aş zice eu) este cea consacrată decăderii Anei Pauker („Epurarea”). Faptele sunt în mare cunoscute de public: acuzată de „deviere de dreapta”, demnitarul comunist este dezbrăcat în 1952 de toate puterile care îi rămăseseră, pusă sub arest la domiciliu şi interogată intens (se pare că numai moartea lui Stalin, în martie 1953, a salvat-o de un tratament mult mai sever şi chiar de o condamnare la moarte). Culmea e, arată Robert Levy, că acest deviaţionism de dreapta nu a fost o simplă lozincă aruncată de foştii tovarăşi de luptă pentru a-şi discredita public colega, ci o expresie cu acoperire faptică. O serie de poziţii ale Anei Pauker îndreptăţesc aceasta caracterizare. E vorba de opoziţia ei faţă de excesele colectivizării şi ale reformei monetare, atitudinea faţă de mult-huliţii chiaburi sau chiar faţă de unii „foşti” din regimul zis burghezo-moşieresc. Nu în ultimul rând, ar fi contribuit la mazilire relaţiile cu conaţionalii evrei şi îngăduinţa manifestată faţă de fenomenul emigrării masive în Israel, căruia comuniştii români i se împotriveau.

Căderea Anei Pauker a fost până la urmă rezultatul unui complicat cadril al puterii în care Gh. Gheorghiu-Dej a ştiut să acţioneze răbdător şi tenace, scoţându-şi pe rând din joc adversarii (începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu, care are parte de o secţiune substanţială în volum, şi sfârşind cu grupul Vasile Luca - Teohari Georgescu - Ana Pauker). Este poate mesajul subliminal pe care îl transmite coperta cărţii, înfăţişând o fotografie în care apare Gheorghiu-Dej și care  ocupă mai mult spaţiu decât protagonista volumului. Nu trebuie neglijată nici contribuţia externă. Deşi Ana Pauker a fost o stalinistă devotată (există destule bancuri pe tema asta), conducătorul sovietic, purtat poate şi de valul antisemit pe culmea căruia a traversat ultimul an de viaţă a mizat până la urmă pe Dej şi i-a dat firmanul de conducător al României. Şi cum într-o teacă nu încap mai multe săbii, mazilita Pauker şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în semi-anonimat, chinuită de un cancer care avea s-o învingă. Pentru amatorii de istorie recentă şi în special pentru cititorii cărora nu le place să mestece la nesfârşit clişee, Gloria şi decăderea Anei Pauker reprezintă o bornă kilometrică importantă.

Ce căuta negrul în Germania?

Oricât de curios ar apărea acest lucru în ochii noştri, Germania Republicii de la Weimar şi, mai târziu, Germania nazistă, atrag vizitatori străini de tot felul, în ciuda experienţelor nu întotdeauna plăcute. Naivi sau curioşi, îndrăgostiţi de natura şi cultura germană, aceştia bat Reichul în lung şi în lat. Experienţele unora din ei sunt sintetizate de Julia Boyd în Travellers in the Third Reich: The Rise of Fascism Through the Eyes of Everyday People, apărută anul acesta la Elliott and Thompson Limited. 

Unul din vizitatori face parte dintr-o categorie pe care ţi-ai imagina-o cu greu (re)vizitând Germania nazistă. Este longevivul profesor universitar W. E. B. Du Bois (1868-1963), cu doctorat la Berlin în anii 1890, de altfel primul negru cu acest titlu academic al acestei universităţi prusace. Omul era germanofil şi pace, deşi era conştient de alunecarea ţării spre un rasism periculos şi în cele din urmă criminal. Mai mult, era meloman, iar Mecca wagnerianismului îl atrăgea irezistibil. Du Bois era în aceeaşi timp şi un militant viguros pentru drepturile populaţiei de culoare. Ce a ieşit de aici ne spune autoarea cărţii:

Dintre toate motivele pentru care Du Bois dorea cu atâta pasiune să revină în Germania, niciunul nu însemna atât de mult pentru el ca dragostea pentru operă, în mod special pentru Wagner. Scriind de la Bayreuth în timpul Festivalului din 1936, el îşi mărturisea pasiunea cititorilor ziarului Pittsburgh Courier într-un articol cu titlul neaşteptat „Opera şi problema negrilor”. Conştient de faptul că admiraţia lui pentru un compozitor binecunoscut pentru opiniile lui rasiste ar putea să-i contrarieze pe unii, el începu prin a scrie „văd un anume tip de negru american nechibzuit spunându­-şi «Ce au a face Bayreuthul şi opera cu muncitorii agricoli negri înfometaţi din Arkansas sau cu absolvenţii de colegiu negri care îşi caută de lucru la New York?»” Răspunsul, sugera el, se găsea în propriile lupte ale lui Wagner, atât de asemănătoare cu ale unui negru. Şi Wagner trebuise să lupte ca să facă şcoală, fusese şomer şi îndatorat. Şi el cunoscuse exilul şi fusese dispreţuit în propria lui ţară. „Dramele muzicale ale lui Wagner”, argumenta Du Bois, „istorisesc viaţa omului aşa cum a trăit-o el şi nu există fiinţă omenească, alb sau negru, care să-şi poată permite să n-o cunoască dacă vrea să cunoască viaţa.”

Iată, aşadar, o citire a lui Wagner din perspectiva idealurilor sale de tinereţe, de când luptase la paş’opt. Pentru mai multe informaţii interesante merită să citim toată cartea.

În imagine, W. E. B. Du Bois (sursa aici). Traducerea textului englez din postare îmi aparţine.

☺☺☺ Daron Acemoglu, James A. Robinson - De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei.

Se vede cu ochiul liber că ţările lumii nu sunt la fel (nici) când vine vorba de prosperitate, dezvoltare economică şi socială sau nivel de trai, pe scurt, că unele sunt bogate şi o duc bine, iar altele sunt sărace şi se zbat în mizerie. Mult mai puţin banală decât această observaţie este încercarea de a explica starea de lucruri respectivă şi cu atât mai dificil este să propui o teorie generală care să lămurească de ce stau lucrurile aşa cum stau în lumea de azi. Este ceea ce fac Daron Acemoglu şi James A. Robinson în De ce eșuează națiunile.Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei (Editura Litera, 2015/2016).

Explicaţiile n-au lipsit niciodată. Unii au dat vina pe vicisitudinile/avantajele spaţiului geografic, ale climei sau chiar pe diferenţe rasiale. Nord-europenii (prosperi şi bine educaţi) ar avea de câştigat de pe urma climei în raport cu africanii (săraci şi analfabeţi în masă); unde mai pui că cei din prima categorie ar fi, în comparaţie cu ceilalţi, mai puţin leneşi. Exemple de „explicaţii” de acest tip abundă nu doar în conştiinţa vulgului, ci şi în lucrările de specialitate, mai ales în cele mai vechi. Cu toate astea, spun Acemoglu şi Robinson, lucrurile nu stau deloc aşa, iar contraexemplele sunt abundente. În Coreea de Nord şi în cea de Sud avem acelaşi popor, aceeaşi rasă, în linii mari aceeaşi climă, dar cu toate astea cele două ţări se deosebesc radical. Până şi cele două jumătăţi ale oraşului Nogales, una aparţinând Statelor Unit, cealaltă, Mexicului, se deosebesc binişor una de cealaltă. Şi tot aşa - dovadă că explicaţiile trebuie căutate în altă parte.

Dacă e să-i credem pe autorii cărţii de faţă, ar trebui să începem cu istoria; e de altfel un lucru care nu cere prea multe abateri de la bun-simţul comun. Aşadar ţări diferite au niveluri de dezvoltare diferite pentru că (!) au avut cursuri deosebite ale istoriei sau, mai bine zis, pentru că în momente cruciale ale istoriei au avut opţiuni diferite. Putem scotoci, pentru exemple, prin istoria coloniilor europene. În America Centrală şi de Sud, bogată în metale preţioase uşor de jefuit, cuceritorii spanioli au jefuit nemilos resursele aflate la îndemână (vezi sistemul numit mita), compromiţând şansele de dezvoltare ulterioară ale noilor naţiuni. În mod diferit al procedat coloniştii englezi în America de Nord – şi nu neapărat pentru că erau mai altruişti sau mai buni la suflet. Pentru că teritoriile amerindienilor din nord erau mult mai sărace în pradă facilă, a fost nevoie ca europenii să pună serios mâna la treabă, chiar dacă nimeni nu poate contesta excesele faţă de băştinaşi, iar asta s-a văzut ulterior în nivelul de dezvoltare. Eliberarea de sub dominaţia colonială (fie în America de Sud, fie în Africa) nu a schimbat mare lucru, căci noile regimuri „libere” n-au făcut decât să perpetueze în esenţă obiceiurile colonialiştilor, schimbând eventual beneficiarii. Exemplele abundă şi sunt tratate extensiv, că e vorba de Sierra Leone a lui Siaka Stevens sau de Congo sub excentricul Mobutu, ambii buni prieteni cu Ceauşescu de altminteri. Nici măcar teza ignoranţei unora din lideri nu se poate susţine până la capăt, căci există destule cazuri în care ei au fost avertizaţi asupra erorilor comise.

Răspunsul la întrebarea esenţială e deci altundeva, iar Acemoglu şi Robinson ne propun să îl căutăm în sistemul instituţiilor politice. Economia politică (re)introdusă pe uşa din faţă! ar putea ricana unii. Ni se propun două concepte politice fundamentele: instituţia economică/politică incluzivă şi instituţia economică/politică extractivă, primul tip, „bun” pentru dezvoltate şi prosperitate, cel de al doilea tip, îndeobşte malefic. Primul tip ţine de tipul de societate democratică, cu o largă participare a cetăţeanului la procesul decizional şi o alocare echitabilă a resurselor, iar cel de al doilea, de o practică discreţionară de alocare şi distribuire a bogăţiei. Concentrând teoria autorilor, „[t]eza centrală a acestei cărți este că dezvoltarea economică și prosperitatea sunt caracteristice instituțiilor economice și politice incluzive, pe când instituțiile extractive conduc, în mod caracteristic, la stagnare și la sărăcie.”

Restul e dinamică şi istoria acestei dinamici, cu exemple şi ilustrări de tot soiul. Ar exista, dacă e să ne luăm după autori, o veritabilă dialectică a instituţiilor incluzive şi extractive, iar lucrurile nu sunt date pentru veşnicie. Anglia şi Franţa, de pildă, s-au desprins de instituţiile extractive moştenite din Evul Mediu mai devreme (1688, Revoluţia Glorioasă) sau mai târziu (1789, Revoluţia Franceză), Rusia sau Austria nu au reuşit desprinderea decât extrem de târziu şi/sau incomplet. Interesant este şi de ştiut dacă instituţiile extractive nu permit şi ele dezvoltarea. Se pare că da, măcar într-o anumită măsură, dar rezultatul fatal ar fi griparea motorului la un moment dat (cazul notoriu ar URSS şi sistemului ţărilor socialiste, care s-au dezvoltat impetuos până prin anii 1970-1980, ca să urmeze stagnarea şi colapsul).

N-ai cum să nu te ducă gândul la China. În esenţă, cu toate concesiile făcute sistemului capitalist şi unor elemente incluzive, sistemul economic chinez rămâne unul centralizat, condus de Partidul Comunist, adică esenţialmente extractiv. Dacă ne uităm la fostul URSS, ne-am putea gândi că boomul economic chinezesc se va opri la un moment dat, urmând stagnarea şi involuţia. Nici vorbă aşadar de o preluare autoritară a conducerii sistemului economic mondial sau, în orice caz, nu de una de durată. Cu toate astea, Acemoglu şi Robinson sunt precauţi şi se abţin de la predicţii categorice (la care ne-am aştepta, căci de la o teorie generală te aştepţi şi să-ţi explice faptele şi numai pe ele, dar şi să facă predicţii). Autorii introduc în ecuaţie contingenţele istorice (aşa cum a fost, la vremea ei, marea epidemie de ciumă din Europa secolului al XIV-lea, care a separat Vestul de Est) sau dinamica conversiunii extractiv/incluziv şi se feresc să profeţească prăbuşirea Chinei.

De ce eșuează națiunile este (şi) o istorie universală a dezvoltării economice care îl poartă pe cititor de la originile civilizaţiei până în zilele noastre şi pe spaţii geografice vaste şi insolite, iar o prezentare mai lungă ar face postarea asta de necitit. Sigur că poţi să nu fii de acord cu destule din susţinerile autorilor, ba chiar se vor găsi destui care, de pe poziţii ideologice, să suspecteze o anume tendinţă la a face apologia necritică a sistemului capitalist. Astea sunt totuşi obiecţii peste care putem trece pentru a savura materialul faptic incontestabil pe care îl desfăşoară cei doi economişti pentru a-şi apăra tezele.

Nu ştiu cum s-a făcut, dar azi acest blog împlineşte zece ani de existenţă, o vârstă matusalemică pentru spaţiul virtual.

☺☺☺ Amintirile colonelului Lăcusteanu

Cine ar fi crezut că ţara noastră a avut un preşedinte, ba chiar ditamai dictatorul, cu mai bine de un secol înainte de Nicolae Ceauşescu? De fapt n-a avut, sau, mă rog, a avut unul efemer, de câteva ore. Ca să aflăm chestia asta trebuie să-l citim pe colonelul Grigore Lăcusteanu (1813-1883), care în ale sale Amintiri (Polirom, 2015) scrie textual: [...] când m-am dus să chem pe proprietari, craii, ca să înşale pe Odobescu, îl proclamase preşedinte şi dictator al ţării [...]. Senzaţională de-a dreptul, scena e luată din relatarea Revoluţiei de la 1848, aşa cum îi este martor militarul bucureştean, bărbat cu curajul opiniunilor sale, membru al unei solide familii boiereşti, cu o carieră care poate fi urmărită încă de la formarea primelor corpuri ale armatei naţionale, în jurul anului 1830.

Lăcusteanu e numai în parte omul timpului său istoric. Conservator înrăit, ba chiar reacţionar de-a dreptul, el nu vede cu ochi buni răsturnarea rânduielilor moştenite de la strămoşi. Întregul text al Amintirilor e pus sub semnul unei maxime latine care subliniază datoria urmaşilor născuţi nobili „de a nu degenera virtutea strămoşilor lor”, aşadar nu de revoluţii care să zdruncine edificiul social e nevoie, ci de păzirea bunei aşezări a societăţii. Colonelul are vorbe aspre pentru cei care doresc schimbarea (cum i s-ar zice azi), numindu-i „dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi”. De „craii” din citatul cu care am început nici nu mai vorbesc; compatrioţii cu convingeri liberale sunt numiţi, în spiritul vremii, „roşii”. Până la „ciuma roşie” a înfierbântaţilor din anii 2000 nu mai e decât un pas de... 150 de ani. Nu e de mirare că nici Cuza, cu bunele şi relele regimului său, nu scapă de înfierare („câine roşu”).

Aşadar, un om care n-a stat de ceea ce se numeşte, cu un termen cam tocit, partea bună a istoriei. Unde mai pui că mai era şi în aparenţă rusofil. Dovezi directe pentru această acuzaţie Amintirile nu ne prea oferă, ci mai mult elemente circumstanţiale, relatări de evenimente şi întâmplări care scot în evidenţă relaţiile bune cu care s-a aflat Lăcusteanu cu majoritatea ofiţerilor superiori ruşi, foarte numeroşi într-o epocă în care puterea protectoare a marelui vecin de la Răsărit lua forme foarte concrete. Dacă citim însă cu atenţie, observăm că Lăcusteanu insistă asupra abilităţii de care a dat dovadă pentru rezolvarea unor chestiuni delicate, nu în ultimul rând, pentru aplanarea conflictelor provocate de încartiruirea la Bucureşti a trupelor ţariste, ceea ce ne poate face să vedem lucrurile într-o lumină diferită.

Sigur că, privind în urmă, e limpede că istoria nu avea cum să-i dea dreptate bravului colonel. Sinceritatea şi buna-credinţă e totuşi greu să i le pui la îndoială. Este, schimbând ce trebuie schimbat, un caz înrudit cu cel al aşa-numiţilor germanofili, despre care scrie pe larg Lucian Boia (vezi mai multe aici).

Nedestinate, se pare, publicului, Amintirile lui Grigore Lăcusteanu sunt înzestrate cu acea expresivitate necăutată care face deliciul cititorului cu aplecare spre plăcerea textului. Relatările de-a dreptul cinematografice ale scenelor Revoluţiei, cu ruperi de ritm, răsturnări de situaţie, remarci fruste au, de aceea, ceva din comicul rivuluţiei unui conu Leonida caragialian. Este, să recunoaştem, şi efectul trecerii timpului şi n-ar fi bine să cădem în greşeala de a judeca trecutul prin prisma vremurilor noastre. O notă aparte merită paginile de mare intensitate sentimentală consacrate fiului mult iubit, Mişu („Mişul meu”), mort tânăr, a cărui pierdere lasă o rană nevindecabilă. Amintirile au autenticitate, sunt puternic subiective şi chiar nedrepte în multe din aprecierile lor. Tocmai asta le face interesante, nu-i aşa?

Cine a mai pomenit Wagner cântat în surdină!

Pe melomanul wagnerian îl găseşti în cele mai neaşteptate locuri. În vastele sale memorii carcerale publicate sub titlul Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid evocă întâlnirea, în Penitenciarul Piteşti, cu Mihai (Mişu) Orleanu, fiu de fost ministru liberal, deţinut politic şi „om de o rară sensibilitate sufletească, mereu optimist şi un idealist incorigibil”. Dincolo de aceste date personale, Mişu este (şi rămâne, până şi închisoare) mare amator de muzică de Wagner. Se ştie bine că adesea adepţii patriarhului de la Bayreuth nu sunt simpli degustători ai muzicii maestrului; ei îşi asumă rolul unui apostolat muzical sui generis şi propagă în cele mai neaşteptate medii creaţia idolului lor. Orleanu nu face excepţie, iar Ion Ioanid îi consacră un paragraf grăitor:

Mare meloman şi mai ales pasionat de Wagner, îi cunoştea toate operele pe dinafară. Cât am stat cu el în celulă la Piteşti, îmi vorbea ore întregi despre muzica wagneriană şi îmi exemplifica pasajele mai importante din operele lui, imitând uimitor de sugestiv sunetele instrumentelor suflătoare. Pasiunea pe care o punea în expunerile lui era atât de captivantă, încât reuşise să mă facă până şi pe mine să vibrez într-un domeniu pentru care nu aveam nici o înclinaţie, lipsindu-mi şi urechea şi cultura muzicală.

Mai mult, arta cere sacrificii, iar deţinutul le face fără multe ezitări:

Mişu Orleanu a plătit cu multe zile de beci pasiunea lui pentru Wagner, neputând pune o surdină la trompeta pe care o imita suflându-și în pumni. Din beci se întorcea şi el flămând şi îngheţat, ca oricare din noi, dar cu o bucurie în ochi, care nouă ne lipsea după câte o săptămână sau zece zile petrecute în izolare. „N-o fi plăcut să stai în beci, dar cel puţin poţi cânta în voie, că nu te aude nimeni“, avea obiceiul să spună când se înapoia. Şi-apoi, realizând că se afla din nou în celulă, unde trebuia să aibă grijă să nu i se audă trompeta pe coridor, adăuga indignat: „Cine a mai pomenit Wagner cântat în surdină!“

Greu de spus dacă pasiunea lui muzicală l-a ajutat pe Orleanu să depăşească condiţiile grele din penitenciar. Totuşi, povestea lui are happy end, căci memorialistul încheie cu un pasaj optimist:

  

După eliberarea noastră din 1964, l-am întâlnit întâmplător pe Mişu Orleanu, pe stradă, în Bucureşti. Era acelaşi. Tot optimist şi plin de încredere într-un viitor cu adevărat liber!

Că Wagner nu merge cântat în surdină o arată şi fotografia care ilustrează postarea de azi. Luată din volumul Ring Resounding de John Culshaw, ea înfăţişează ampla partidă de alămuri cu opt cornuri şi patru tube wagneriene care s-au folosit la înregistrarea operei Das Rheingold în celebra ediţie DECCA (1958). 

☺☺☺☺ Filip-Lucian Iorga - Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române

E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013). Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până la familii ale Romei antice.

Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa” neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.

Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre „mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).  Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă indiscutabilă.

Metodele folosite merg de la inventarea unor verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel  al familiei Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă din conţii maghiari Turzo.

Falsele genealogii sunt uneori rezultatul activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit. Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex. Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice (Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de a-şi corecta, în timp, unele din erori.

Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!) nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii „La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul cărţii de faţă.

Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari, istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin specialiştii - falsifică şi documente.

Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este, în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie, de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă, lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită de amatorii de istoriografie de bună calitate.

  

Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog (necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de împăratul roman Aurelian”.

Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni de Mircea Anghelescu) am scris aici.

Horia Liman - Joseph McCarthy vânează vrăjitoare

Postarea de azi aduce în atenţia cititorilor blogului o veche cărticică apărută în plin război rece, Joseph McCarthy vânează vrăjitoare (Editura Tineretului, 1954). Autorul ei, Horia Liman (pseudonim al lui H. Lehman) a fost un jurnalist interbelic respectabil, sărit în grabă în trenul aşa-zisei democraţii populare în a doua parte a anilor 1940 şi ajuns corespondent al Scânteii în Elveţia. După vreo două decenii de servire fidelă a cauzei, omul defectează în Occident la începutul deceniului al optulea. În 1954 însă, în momentul scrierii cărţii de faţă, acest final de carieră românească era foarte îndepărtat, iar comandamentele epocii impuneau combativitate în lupta cu inamicul.

Eroul (negativ) al cărţii este senatorul american Joseph McCarthy, notoriu prin activitatea sa în fruntea Comitetului pentru Investigarea Activităţilor Antiamericane, organism cu o activitate controversată. Plecând de la realitatea greu de contrazis a existenţei unui însemnat număr de agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi în instituţii americane, comitetul a cercetat pe cine cu gândul nu gândeşti şi a comis, în spiritul paranoic care nu îi anima numai pe inamicii din spatele cortinei de fier, un număr însemnat de abuzuri. Până la urmă însuşi Congresul a sfârşit prin a se dezice de McCarthy, care a şi murit, zice-se, de inimă rea în acelaşi an (1957). Lucrurile sunt, până la urmă, amestecate, iar pentru descâlcirea evenimentelor istoricului i se cer acribie şi obiectivitate.

Nu e cazul lui Horia Liman. Lucrarea e o simplă alcătuire propagandistică de cea mai joasă speţă, care îl pictează pe McCarthy ca pe un adevărat monstru, cupid şi corupt, mincinos patologic şi demagog, care exploatează rusofobia latentă în societate pentru a-şi construi o platformă politică solidă. Mai mult decât atât, „el însumează tot ce este mai specific orânduirii sociale care o reprezintă”. America lui McCarthy este o oligarhie strict stratificată, cu un sistem de castă rigid şi opresiv, care ar stârni invidia indienilor (a celor din India, bineînţeles). Ca judecător, apoi militar şi, ulterior, senator, McCarthy este un fidel slujitor al aparatului, care nu se sfieşte când apare ocazia să încaseze câte un bacșiș de la magnaţii economiei.

Principala strategie în demonizarea politicianului american o constituie plasarea sa în directă filiaţie nazistă. El este de altfel numit în repetate rânduri Joseph al II-lea (pentru necunoscători, Joseph I este Goebbels). Ilustraţiile volumului, realizate de Eugen Taru, grafician talentat care şi-a pus în epocă talentul în serviciul propagandei staliniste, sunt grăitoare pentru această linie de atac. Detaliile vestimentaţiei lui McCarthy sau ale altor exponenţi ai sistemului sunt cele canonice: costume cadrilate, redingote, jobene, iar din gura senzuală a imperialistului se iţeşte adesea un trabuc opulent. 

☺☺☺ Jean des Cars - Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană

Mai rar o carte al cărei subtitlu să spună mai mult decât titlul, ca cea a lui Jean des Cars, Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană (Editura Trei, 2015). Un volum care se anunţă a fi o carte de istorie cuminiţică, o expunere cronologică a unor biografii de personalităţi care au marcat aproape un mileniu istoria continentului, aruncă o lumină neaşteptată asupra rolului contemporan al unei mari familii, aproape prototip a tot ce înseamnă dinastie. Sigur că firul temporal propriu-zis nu este ignorat; capitolele conturează vieţi de împăraţi de la Rudolf I, ales în 1273 în fruntea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană până la nefericitul Carol, ultimul suveran austro-ungar. Autorul oferă şi o deschidere jurnalistică insolită prin materialul furnizat de discuţiile avute cu Zita, ultima împărăteasă, de o longevitate fabuloasă (moare abia în 1989) sau cu Otto, urmaşul ultimului monarh, înzestrat şi el cu o protoplasmă de invidiat (moare în 2011, la 99 de ani).

De secţiuni întinse au parte, după cum ne-am aştepta, celebrii Carol Quintul, Maria Tereza sau Franz Joseph, dar sunt demne de interes şi pagini precum cele despre Habsburgi mai puţin cunoscuţi publicului larg, precum Frederic al III-lea sau Maximilian I, care au reuşit să-şi consolideze şi să-şi extindă imperiul printr-o politică neobosită de alianţe matrimoniale spectaculoase. De fapt – şi asta e una din ideile centrale ale lucrării – Habsburgii au fost neîntrecuţi la acest capitol. E sensul celebrului vers al lui Matei Corvin „Bella gerant alii, tu, felix Austria, nube” (Lasă să facă alții războaie, iar tu, fericită Austrie, fă mariaje). Au făcut ei şi războaie, poate nu la fel de spectaculoase ca mariajele, dar importante în epocă (a nu se uita, de plidă, luptele dintre Francisc I al Franţei şi Carol Quintul, în care cel dintâi a căzut prizonier).

Jean des Cars insistă adesea asupra resorturilor psihologice ale unor decizii politice. Fără a practica istoria contrafactuală, el vorbeşte despre ratarea unor ocazii de a schimba decisiv cursul lucrurilor. Merită menţionate cel puţin două asemenea prilejuri: episodul cu expulzarea din imperiu a lui Luther de către Carol Quintul sau refuzul lui Franz Joseph de a lărgi dualismul austro-ungar înspre un federalism multinaţional care ar fi putut salva imperiul şi (cine ştie?) ar fi putut contribui la evitarea războiului din 1914-1918.

Saga dinastiei de Habsburg e o carte densă şi totuşi antrenantă. E meritul autorului, care a ştiut să nu-şi sufoce lectorul cu informaţii de interes îngust şi a mai adăugat câte o anecdotă pe ici, pe colo fără a face rabat de la rigoare. Unii vor fi probabil surprinşi că des Cars scrie atât de puţin despre Viena chesaro-crăiască, un spaţiu cultural miraculos, dar această aparentă omisiune se explică prin prioritatea acordară, la urma urmei, dinastiei. Puţine detalii ni se oferă şi despre episoade cruciale precum atentatul de la Sarajevo. Probabil că istoricul-publicist a trebuit să opereze tăieturi în materie pentru a nu mări intolerabil de mult volumul editorial. Bilanţul lecturii e, până la urmă, unul pozitiv.

☺☺☺ Ben Lewis - Istoria comunismului prin bancurile epocii

Dacă, vorba clasicului, te poţi despărţi de istorie râzând, nu e deloc o întrebare trivială să vezi de ce se râdea în timpul anumitor epoci istorice. Istoria comunismului prin bancurile epocii de Ben Lewis (Meteor Press, 2015) răspunde la această întrebare în urma unei investigaţii amănunţite bazate pe consultarea unui volum respectabil de materiale (în primul rând culegeri de bancuri din perioada comunistă şi, cu o pondere aproape egală, pe baza unor investigaţii personale, a unor interviuri cu ziarişti, disidenţi şi chiar foşti decidenţi politici însemnaţi. Lewis încearcă, după propriile sale spuse, să stabilească în ce măsură glumele politice au contribuit la slăbirea şi, în cele din urmă, chiar la prăbuşirea sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi a sateliţilor acesteia. Există, ni se explică, două curente de opinie majore, unul conform căruia bancurile au avut o contribuţie majoră, esenţială la căderea comunismului, altul, potrivit căruia bancurile au jucat un rol cu totul marginal.

Prezentarea materialului e în esenţă cronologică. Se pleacă din anii 1920, din deceniul imediat următor revoluţiei bolşevice, trecând prin anii stalinismului şi ajungând, în fine, la marea stagnare de pe vremea lui Hruşciov-Brejnev (adevărata epocă de aur a glumelor) şi culminând cu colapsul de sub Gorbaciov. Demonstraţia lui Ben Lewis sprijină existenţa unei tipologii variate, ce se schimbă de la o perioadă la alta. De schimbat se schimbă şi atitudinea organelor represive: dacă în anii 1930 spunerea unui banc la adresa puternicilor zilei sau a sistemului iţi aducea ani grei de detenţie, după 1960 şi mai ales în deceniul următor pedepsele erau mult mai mici, uneori simbolice. Asemenea afirmaţii pot părea de domeniul evidenţei, dar a fost necesar să fie probate. N-a fost uşor, explică în detaliu autorul, căci arhivele organelor represive sunt destul de zgârcite în materie de urmărire a delictelor respective.

Un aspect interesant semnalat de istoric este cel al permanentei opoziţii dintre umorul subteran, cel propagat prin bancurile politice subversive, şi cel oficial, promovat de statele comuniste prin programe TV sau reviste satirice. Publicaţiile au fost variate, de la sovieticul Krokodil, până la maghiarul Lúdas Matyi şi la est-germanul Eulenspiegel, fără a uita cehul Dikobraz. Din păcate, Urzica noastră nu e pomenită, deşi ar fi nedrept să spui că Lewis a uitat România. El a fost de altfel la Bucureşti şi a stat de vorbă cu o jurnalistă (Doina Doru), cu un fost ministru comunist (Paul Niculescu-Mizil) sau cu autorul unui studiu sociologic despre bancuri (Călin Bogdan Ştefănescu).

La întrebarea fundamentală a cărţii nu primim un răspuns clar, deşi e mai probabil ca dreptatea să fie de partea scepticilor: bancurile politice nu au avut un rol esenţial în căderea comunismului. Mai interesantă mi se pare chestiunea originii şi variantelor bancurilor. Ar fi fascinant (dar şi probabil imposibil) să fii martorul creării unei glume politice, dar cert e că anumite tipare au o remanenţă istorică remarcabilă, mergând până în Antichitate. Corpusul acestui tip de umor se pretează la studii tipologice precum cele realizate de clasicii structuralismului pe materiale folclorice.

Probabil caracteristica cea mai pregnantă a cărţii de faţă este caracterul ei neacademic. Ben Lewis nu este un profesor care se aşază la catedră pentru a ne împărtăşi din erudiţia lui, ci un investigator neliniştit care ne ţine la curent cu aventurile demersului pe care îl întreprinde. Se naşte de aici un fel de meta-umor. Discuţiile autorului cu Ariane, iubita lui originară din Germania de Est (şi ostalgică incorigibilă) sau dialogurile purtate cu intervievaţii sunt adesea surse de amuzament (a se vedea mai ales întâlnirea cu fostul militant sindical şi preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, purtată cu dezinvoltură). Şi, nu în ultimul rând, scurtul moment ficţional, un episod imaginar din viaţa unor Simpsoni din comunism (Zimpsonivici), unde dialogurile sunt reprezentate exclusiv din replici luate din bancuri. Cu alte cuvinte, se pot spune lucruri serioase despre glume... glumind.

Istoria comunismului prin bancurile epocii e un titlu cam pedestru. Cei care ştiu englezeşte vor recunoaşte că Hammer & Tickle. The History of Communism Told through Communist Jokes e mult mai suculent. Bine că măcar editorul a reprodus numeroasele imagini care figurează în ediţia engleză. Am scris mai demult pe acest blog (aici) despre o altă carte consacrată bancurilor politice, scrisă de Dana Maria Niculescu Grasso. Fără a subestima calitatea lucrării doamnei Grasso, să recunoaştem că Ben Lewis ne furnizează o lectură mult mai agreabilă fără a face concesii de calitate. Deh, e şi asta o artă şi n-ai de unde s-o înveţi. Bancuri din carte nu reproduc; cei interesaţi să facă bine s-o citească. Vor găsi destule exemplare la care se poate râde bine şi azi.

☺☺☺ Robert K. Massie - Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui

Mă dor şi acum mâinile de cât de greu e tomul scos anul trecut de Editura All, dar văd că n-au scos e-book. Scris de Robert K. Massie, celebru biograf american, autor al multor cărţi pe teme de istorie rusă, Petru cel Mare.Viaţa şi lumea lui, volumul îşi asumă o sarcină paradoxal uşoară şi dificilă totodată. Uşoară, căci există un corpus imens de scrieri consacrate renumitului autocrat rus, dificilă, pentru că e greu să mai vii cu ceva nou pe acest subiect. Să ne gândim doar la sinteza lui Henri Troyat (despre care am scris aici) şi e destul să vedem de ce a scrie despre Petru nu e o treabă lesnicioasă. Vestea bună e că istoricul se achită cu brio de treaba asta şi dă o lucrare pentru care publicul larg, căruia îi este destinată, trebuie să-i mulţumească.

În ciuda multitudinii de capitole, în Petru cel Mare există câteva mari teme la care autorul ţine în mod evident şi pe care le dezvoltă cu largheţe. M-aş referi aici la prima călătorie în Occident a ţarului (cunoscută drept Marea Ambasadă), care a hrănit numeroase legende, tragedia fiului său, Alexei şi mai ales războaiele cu Suedia întinse pe două decenii, în cadrul cărora rivalitatea cu Carol al XII-lea joacă un rol esenţial. Anecdotica, vastă şi tentantă, e selectată cu grijă, fără a fi neglijată, căci aşa ceva ar fi fost de neconceput. Ţarul era o figură şi s-a aflat în centrul atâtor evenimente excentrice încât o biografie care să le excludă nu ar fi avut niciun haz.

Pe Robert K. Massie l-a interesat modul în care s-a format personalitatea lui Petru, desigur în măsura în care se poate reconstitui o ontogeneză; după părerea lui episodul sângeros al revoltei streliţilor, corpul militar de elită ulterior dizolvat, ar fi jucat un rol determinant. Interesant este amestecul insolit de mizericordie şi fermitate; monarhul absolut ştia să ierte, după cum ştia să pedepsească cu asprime maximă, aprecia loialitatea şi sancţiona nemilos trădarea. Adevăratul travaliu de human resources, cum i-am zice azi, lasă urme şi duce la constituirea unui corp administrativ remarcabil, cu toate bâlbâielile inerente începutului. Occidentalizarea cu de-a sila e bine surprinsă - şi nu-i vorba aici doar de episoade pitoreşti precum cel al tăierii bărbilor.

Uneori expunerea poate părea fastidioasă, aşa cum se întâmplă la prezentarea marilor bătălii (Narva, dar mai ales Poltava), ambele iconice pentru drumul parcurs de Rusia sub Petru. De remarcat, în comparaţie cu alte cărţi pe tema asta, accentul pus pe contextul internaţional în care s-au desfăşurat acţiunile lui Petru. Marile personalităţi contemporane îşi au capitolele lor (Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, Carol al XII-lea, dar şi alţii). E un bun serviciu făcut publicului larg, care are o bună ocazie de a-şi revedea cunoştinţele despre epoca pe fundalul căreia se proiectează evenimentele care i se evocă.

În fine, cine are timp, ceva bani (căci nu e ieftin) şi mâini puternice poate citi cu folos tomul lui Robert K. Massie. Cartea a fost scrisă la începutul anilor 1980 şi de atunci s-au schimbat multe; în ce măsură există permanenţe ale istoriei ruse care pot fi urmărite până la Petru poate intui fiecare. Sigur că nu e vorba de prostii precum aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare (istoricul nici nu pierde vremea cu aşa ceva) ci de linii de ruptură şi conexiuni mai profunde.

Fact checking

Din păcate redacţia volumului e execrabilă. Traducerea a fost corectată superficial şi s-au strecurat numeroase greşeli, unele de-a dreptul caraghioase. Bunăoară, numele unui boier implicat în evenimentele de la începutul domniei lui Petru apare la distanţă de doar o pagină drept Şaklovitîi, apoi... Şaltîkovîi. Pas de mai pricepe ceva. Ducatul Kurlandei (teritoriu cu importanţă în epocă) apare scris şi Kurlandia, dar ce mai contează, ştim noi despre ce e vorba.

Textul nu e scutit de dezacorduri flagrante („Discuţiile lui era mereu despre Occident, despre viaţa, manierele şi tehnologia lui”). Folosirea barbarismului electresă (neatestat în vreun dicţionar) în loc de mai firescul „principesă electoare/soţia electorului” nu contribuie nici ea la calitatea discursului. Mă opresc aici, căci semnalarea gafelor ar risca să ocupe mai mult loc decât postarea propriu-zisă. Culmea, traducătorul/redactorul a fost mai catolic decât papa, iar verbul „a trebui” e utilizat rigid, în variantă exclusiv impersonală, la fel şi verbul „a urma”. Avem de la cine să luăm lecţii, soro.

☺☺☺ Patrick O’Brien - Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853

Pe Patrick O’Brien, irlandez de vază şi membru în parlamentul de la Londra, începerea ostilităţilor în ceea ce avea să se numească Războiul Crimeii l-a prins pe drum; omul călătorea, pentru daraveri mai degrabă obscure, de la Constantinopol la Viena, cu o oprire de câteva săptămâni în Ţările Române. Din fericire pentru posteritate, şi mai cu seamă pentru compatrioţii noştri, precari la capitolul informaţie istorică, călătorul a lăsat nişte însemnări demne de interes, apărute în traducere românească la Humanitas sub titlul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853. Cele o sută şi ceva de pagini ale volumaşului adăpostesc tot felul de consideraţii geografice, etnografice, sociale şi economice din care putem afla destule detalii interesante despre ai noştri, cei de acum mai bine de un veac şi jumătate. Unele din informaţii sunt ca să zic aşa previzibile şi nu surprind pe nimeni; iată de pildă un paragraf consacrat stării drumurilor (de văzut şi consideraţiile pe aceeaşi temă ale lui Ion Ghica):

La drept vorbind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători foarte rapid cu sania. Când am pornit noi era patru dimineaţa, iar la ora şapte am ajuns la un han, aflat la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, unde am luat micul dejun.

Venit pe Dunăre până la Giurgiu, O’Brien ajunge la Bucureşti. El remarcă puternicul contrast dintre opulenţa clădirilor din centru şi a veştmintelor clasei conducătoare, nu fără a observa, cu fineţe, prostul gust al unor edificii. E totuşi îngăduitor şi se entuziasmează uşor; îi place vinul (pe care îl declară al doilea din Europa, după cel franţuzesc) şi îi plac şi distracţiile elevate care nu lipseau, pare-se, din Capitala acelor ani, cu toată mizeria înconjurătoare. Dovadă şi insistenţa asupra spectacolelor de operă susţinute la Bucureşti (deşi de o instituţie a operei nu se putea desigur vorbi, aşa cum o face amabil memorialistul):

Opera din Bucureşti este la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa. Poate primi 700–800 de oameni. În faţa scenei, la al doilea etaj, se află loja domnitorilor, închisă cu draperii de catifea purpurie tivite cu fir de aur deasupra cărora stau armele principatului. Fotoliile din loje şi scaunele din sală sunt tapiţate cu catifea purpurie, şi pe toate băncile din stal sunt perne din acelaşi material. Basoreliefurile şi ciubucăria care împodobesc lojele sunt poleite cu dărnicie, iar din tavanul pictat cu gust atârnă un candelabru mare cu braţe aurite pentru lămpi, care, împreună cu luminile de pe scenă, reuşeşte să lumineze întreaga sală. În prezent joacă aici o foarte respectabilă trupă italiană.

Irlandezul îi simpatizează în mod vădit pe valahi, are vorbe bune despre casele lor (pe care le compară cu cele din Irlanda, e drept, cea mai sărmană componentă a Marii Britanii) şi laudă în repetate rânduri bogăţiile extraordinare ale pământului, pe care tratatul de la Adrianopol le introdusese relativ recent în circuitul comercial european. Cu spirit vizionar, drumeţul îşi imaginează o Românie unită sub conducerea unui prinţ străin. El nu ezită totuşi să ironizeze obtuzitatea câte unui oficial, de pildă cu ocazia şederii în carantina obligatorie la intrarea în Principate:

În dimineaţa de după sosirea mea în carantină, la uşa celulei a apărut un ofiţer de poliţie cu un catastif sub braţ, urmat de un bărbat cu o călimară uriaşă de lemn, în care se afla un toc mare şi rudimentar. „Cum te cheamă?“ a întrebat ofiţerul, deschizând catastiful. Îi dădusem numele în seara dinainte, dar părea să creadă c-ar fi putut suferi unele modificări în timpul nopţii. În fiecare dimineaţă cât am rămas în carantină mi-a pus aceeaşi întrebare, de parcă numele meu ar fi avut viaţă proprie şi s-ar fi supus unei cu totul alte legi sanitare.

O bună parte din însemnări sunt consacrate ruşilor şi armatei ţariste, care ocupase Principatele Române. Irlandezul deplânge la tot pasul samavolniciile, duplicitatea şi spiritul perfid al ocupanţilor. De altfel, apele se aleseseră, puterile occidentale susţineau Imperiul Otoman în conflictul său cu Rusia. Cu toate astea, şi fără a lăsa să planeze vreo umbră de îndoială asupra simpatiilor sale, irlandezul încearcă o anume admiraţie în faţa calităţilor ostăşeşti şi a echipamentului soldaţilor cantonaţi la nord de Dunăre. Într-o perioadă în care Rusia joacă iar rolul unui (convenabil?) de personaj negativ, cititorul contemporan va rezista cu greu tentaţiei de a proiecta unele judecăţi de la 1853 asupra lumii de azi. Din fericire, Jurnalul... lui Patrick O’Brien lasă loc şi pentru alte reflecţii, mai fertile.