10 februarie 2019

Gica Iuteş - Să vă povestim despre noi...

0 comments

Să vă povestim despre noi... (Editura Tineretului, 1950) este debutul în volum al foarte tinerei Gica Iuteş (n. 1925). Sunt cu totul şapte povestiri având ca temă viaţa pionierilor. Foarte tânără şi ea (fusese înfiinţată pe model sovietic în 1949), Organizaţia Pionierilor se impusese ca o forţă puternică în viaţa şcolară. Literatura pentru copii ai epocii 1948-1953 evidenţiază structurile şi acţiunile organizaţionale tipice: detaşamentul, cu rolurile sale specifice, de la comandantul de detaşament până la... toboşar, adunările de detaşament, ceremonialul activităţilor, îndrumarea de către Partidul Comunist, prin intermediul aşa-numitului Instructor de pioneri etc. Cartea de faţă nu face excepţie de la canonul ideologic al epocii şi prezintă un material epic centrat pe valurile pioniereşti impuse de propaganda oficială: solidaritatea şi ajutorarea elevilor mai slabi la învăţătură (nicio legătură cu legea zisă „No Child Left Behind” dată de republicanii americani sub George W. Bush!) sau acţiunile „obşteşti” întreprinse în mediul rural.

Personajele sunt, desigur, copii şi puberi, dar vom încerca în zadar să-i surprindem angrenaţi în preocupările specifice vârstei. Fragezii eroi sunt munciţi de probleme etice, sunt frământaţi de probleme specifice unei vieţi adulte trăite în conformitate cu valorile unei organizaţii. În povestirea care deschide grupajul (Întâmplarea din recreaţia mare), conflictul este reprezentat de înfruntarea (neprincipială!) dintre Dan şi Radu, pionieri buni la învăţătură, pe tema sprijinirii unui coleg cu rezultate mai slabe (Ursea). Dan eşuează în primă instanţă în efortul de a-l ajuta pe colegul lui, ba chiar îşi bate joc de acesta. Sărind în apărarea lui Ursea, Radu provoacă o încăierare. Judecata adunării de detaşament (ghidată discret de atotprezentul instructor de pionieri Adrian) e, desigur, dreaptă, iar lui Radu i se ia toba pentru două săptămâni. Până la urmă are loc o împăcare generală, toţi îşi recunosc erorile şi se angajează să şi le îndrepte.

O puternică încărcătură emoţională o are bucata Angajamentul. Lena, o fetiţă de nouă ani, se pregăteşte intens pentru primirea cravatei de pionieri. Înconjurată de familie (mai puţin mama, internată în spital), ea caligrafiază cu grijă solemnă angajamentul pe care va trebui să-l rostească cu ocazia ceremoniei. Din umbră veghează, vigilentă, instructoarea de pionieri („Cum le-o fi ştiind Mariana, instructoarea lor, pe toate? Mai ales, de când era mama la spital pentru operaţie, ştia tot ce face ea acasă...”). Festivitatea propriu-zisă e trăită cu o bucurie aproape orgasmică:

Lena tresări. [...] Îşi întoarse repede capul. Tovarăşa instructoare începuse înmânarea cravatelor. Trecea pe la fiecare, îi punea cravata şi-i spunea ceva.
„Oare mie ce-o să-mi spună?” gândi Lena.
Dar când cravata roşie alunecă în jurul gâtului şi când tovarăşa instructoare îi strânse mâna, Lena simţi că e fericită... fericită.
Lena simţi deodată că ea nu mai este Lena de totdeauna. E o pionieră. Ea şi-a luat un angajament pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire [...].



În Minciuna, o întâmplare altminteri de un banal desăvârşit (uitatul cravatei de pionier acasă) declanşează o adevărară dramă morală în sufletul lui Petrucă, un pionier bun la carte, dar cam... uituc. Vinovatul este sancţionat prompt de către colectiv şi e înfierat la gazeta de perete printr-o caricatură însoţită de o poezie satirică. Solidaritatea colectivului va rezolva până la urmă situaţia, iar vinovatul se va mântui prin mărturisire („Să spună tot cum a fost, de la-nceput, în adunarea de detaşament”).



Textele care urmează sunt ceva mai relaxate ca intensitate a trăirilor, desigur fără vreun compromis cu comandamentele ideologice de rigoare. O serbare de neuitat surprinde pregătirile pentru laica serbare şcolară a „pomului de iarnă” (Crăciunul nu se mai serba). Prietenii lui Titirez relatează cazul lui Titi Blaeş dintr-a IV-a, elev bun la gimnastică, dar şi precoce pasionat de chimie, materie pe care o va studia abia peste trei ani. Bolnav, copilul este ajutat de colegii lui să nu rămână în urmă la învăţătură.

Ni s-au întâmplat în tabără este un o serie alcătuită din trei momente, episoade ale vieţii de vacanţă. Primul episod al grupajului (Când am fost de gardă), este un fel de pândă comică à la O noapte furtunoasă, care nu se soldează totuşi cu demascarea vreunui duşman de clasă periculos. Lingurile îi reaminteşte tânărului cititor că la baza vieţii sociale stă producţia de bunuri materiale (nişte pionieri aflaţi în tabără confecţionează linguri de lemn pentru a suplini lipsurile din inventar), iar Lăcusta îndărătnică redă eforturile copiilor de a prinde insecte pentru cercul naturaliştilor (instituţie nelipsită, alături de colţul viu, din recuzita şcolilor perioadei în chestiune).


În fine, Neîncrederea bunicului îi prezintă pe pionieri ca pe un fel de verigă lipsă din lanţul ajutorării ţăranilor de către clasa muncitoare. Neîncrezător la început, un ţăran vârstnic asistă la spectacolul hărniciei pionerilor veniţi să-l ajute la muncă. Drept răsplată, el le va spune copiilor povestea (desigur, adevărată) cu boierul hrăpăreţ Hariton (nume tocmai bun pentru un personaj negativ) care a furat apa din iazul sătenilor, până când ziua când a fost alungat. Erau zilele de aur ale ascuţirii permanente a luptei de clasă, iar Gica Iuteş nu avea cum să nu marcheze fenomenul.



Nu lipsită de momente de prospeţime, cartea e puternic marcată de notele realismului socialist dominant în epocă, desigur cu tuşe caracteristice literaturii pentru copii. Valori educative preţioase în sine, cum ar fi prietenia, întrajutorarea, solidaritatea, sunt deturnate pentru a sluji un scop propagandistic. Producţia de mai târziu a autoarei este sensibil mai palatabilă, dar până atunci ea a mai parcurs câteva etape caracterizate de acelaşi conformism estetico-ideologic. Ilustraţiile sunt semnate D. Iura (nume sub care se ascunde celebrul actor de mai târziu Iurie Darie, cunoscut ca grafician pentru copii).







Fact checking
Deviza iniţială a pionierilor români era „În luptă pentru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!”. Ulterior, ea va suferi transformări dictate de emanciparea (parţială) de sub tutela sovietică.

3 februarie 2019

☺☺☺ Bogdan Suceavă - Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

0 comments

În Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute (Polirom, 2017) Bogdan Suceavă are ideea, pe cât de ingenioasă, pe atât de ambiţioasă, de a scrie despre cărţile care... lipsesc. Lipsesc, fie pentru că au fost scrise, dar s-au pierdut (în jurul acestora se învârt majoritatea eseurilor din volum) sau pentru că nu sunt terminate sau, pur şi simplu, n-au apucat să fie scrise. Bogat reprezentată, prima categorie e ilustrată de cazuri arhicunoscute, precum cartea a doua a Poeticii Stagiritului (caz popularizat intens prin Numele trandafirului de Eco), cea de a doua, de texte care nu au fost scrise, deşi spiritul vremurilor sau personalitatea autorilor le anunţau. Vitregia istoriei – până şi şcolarii ştiu că incendierea Bibliotecii din Alexandria a provocat daune ireparabile corpusului de texte al omenirii – a făcut ca lista lacunelor tip Poetica să fie foarte lungă.

Există, dacă e să-l credem pe Suceavă, un adevărat continuum al autorilor de lucrări pierdute. La un capăt al scalei s-ar situa scriitori precum grecul Diphilus („cel mai nenorocos autor născut vreodată”), autor a circa o sută de comedii, toate pierdute. La capătul opus se situează Platon, a cărui operă ar fi ajuns până la noi fără pierderi. Între aceşti doi poli avem o lungă listă de autori semi-norocoşi. Caz prototipic, Aristotel figurează cu sus-amintita Poetică sau cu o serie de dialoguri, probabil pierdute. Partea leului şi-o adjudecă, din motive lesne de înţeles, antichitatea greco-romană, bine ilustrată la capitolul „lacunelor”. Suetoniu, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Tacit sau împăratul Claudius (cu a sa Istorie a Cartaginei) sunt doar câţiva din autorii vechi a căror operă e lacunară din cauza vitregiei vremurilor.

Să nu se creadă însă că s-au pierdut numai opere din trecutul îndepărtat. Eseistul ilustrează tema pierderilor mai recente cu cazuri precum cel al piesei Ur-Hamlet de Thomas Kyd, al marchizului de Sade (ale cărui manuscrise au fost arse din pudoare de urmaşi) sau al lui Byron, cu Memoriile distruse de executorii testamentari. Nici Shakespeare însuşi nu e scutit de umbra bănuielii că o serie de creţii ale sau s-au rătăcit iremediabil.

Om de ştiinţă el însuşi (Bogdan Suceavă a matematician), autorul alocă un spaţiu considerabil lucrărilor ştiinţifice pierdute. El inventariază, cu regret, posibile cărţi ale lui Thales sau Euclid (Despre conice, Porisme) care s-au pierdut. Mai sunt destui alţii, ca mai obscurul, pentru nespecialişti, Speusippus (Asupra numerelor pitagoreice), ca să mai iau un exemplu din antichitate. Există şi cazuri de dată recentă, precum teza de doctorat pierdută a matematicianului japonez Kentaro Yano.

Pe lângă inventarul lung al creaţiilor artistice sau literare pierdute, Bogdan Suceavă pomeneşte şi lacunele datorate mai degrabă nerealizării în practică a ideilor. Sophie Germain, geniu matematic nativ, nu şi-a putut formaliza intuiţiile revoluţionare din cauza lipsei unei educaţii matematice formale. Caragiale al nostru nu a încheiat piesa mult-anunţată, continuare a comediilor de succes din perioada de maximă fertilitate creatoare. Se pare că inspiraţia dramaturgului secase pur şi simplu, dar asta e deja o temă pentru o altă carte.

Materialul eseurilor nu e recoltat în întregime din biblioteci. Uneori autorul iese din sala de lectură şi vorbeşte de propriile sale experienţe legate de lacunele livreşti. Câteva pagini sunt consacrate incendierii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. Nu sunt neapărat cele mai memorabile pagini ale volumului, însă nu fac rău la autenticitate. La fel, paginile dedicate volumelor de matematică şi raportului de intimă comunicare cu acestea.

Istoria lacunelor nu-şi propune (nici n-avea cum) tratarea exhaustivă a temei. Pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de mult mai mult spaţiu, iar cantitatea nu ar fi sporit calitatea. Bogdan Suceavă nu are nici măcar multă sistemă. Uneori ai senzaţia că sare de la una la alta, iar exprimarea lasă câteodată de dorit (agasantă construcţia „trebuie că”, repetată cam des). Cu toate astea, dinamismul relatării, patima cu care autorul se angajează în jocul ideilor şi, nu în ultimul rând, integrarea inteligentă a experienţei personale contribuie toate la succesul cărţii despre... lipsuri.

Fact checking
Spuneam că o tratare exhaustivă a temei ar fi fost imposibilă. E demn de menţionat, totuşi, un caz foarte relevant, pe care Bogdan Suceavă nu îl cunoaşte sau pe care îl omite, din motive de economie a expunerii. E vorba de încercarea geometrului italian Vincenzo Viviani, elev al lui Galilei, de a rescrie cartea, pierdută, a lui Apollonius despre secţiunile conice. Cu cartea sa, intitulată De locis solidis divinatio geometrica, Viviani se dorea deschizător de drumuri în ale divinaţiei (adică ghicirii) textului unei lucrări pierdute.