28 septembrie 2007

☺☺Ruxandra Cesereanu - Naşterea dorinţelor lichide

19 comments
O copertă de un kitsch monumental
Am răspuns zilele trecute unui comentariu la una din postări şi nu ştiu cum a venit vorba de Ruxandra Cesereanu, care îmi era mai cunoscută în calitate de universitar şi de autoare eseuri şi critică decât ca prozatoare. Cumpărasem cu ceva vreme în urmă ultima ei carte, Naşterea dorinţelor lichide (Cartea Românească, 2007), aşa că m-am gândit că n-ar strica s-o şi citesc.

Zis şi făcut. Pornind (pretext pur, aş zice) de la titlul unui tablou al lui Dali aflat în colecţiile Guggenheim, Ruxandra Cesereanu scrie o carte despre „bărbaţi, despre lumea, trupurile şi sufletele acestea”. Subiect minat, orice s-ar zice. Aproape imposibil să-l abordezi fără a călca pe vreo mină ascunsă, plantată fie de feminişti, fie de misogini, fie de pudibonzi, fie de cine ştie adepţi al altor „isme” ale vremurilor noastre. Încerc totuşi o prezentare, limitându-mă strict la latura estetică şi nepropunându-mi să fac niciun comentariu la adresa opiniilor exprimate de autoare.

Primul capitol al cărţii se numeşte chiar Naşterea dorinţelor lichide. El explică ce şi cum cu aceste dorinţe (mai pe limba noastră, e vorba în esenţă de dorinţele de natură erotică - li s-a găsit doar un nume mai artistic). Ni se relatează o mică aventură platonică petrecută la Veneţia, în urma căreia „autoarea” (în fine, entitatea auctorială, ca să nu cădem în tot felul de capcane textuale) se pomeneşte obiect al admiraţiei unui tânăr, care o bombardează ani de zile cu răvăşele în care îşi (de)plânge dragostea neîmpărtăşită. Scrisorile sunt exaltate, de un patetism adesea teatral, căutat, dar în ansamblu capitolul reuşeşte să facă o destul de bună introducere.

Urmează un capitol numit Atingerea, în care iubirea neconsumată continuă să joace rolul principal. Ruxandra Cesereanu ne relatează un joc amoros nevinovat, un fel de iniţiere castă bazat pe cele citite la 16 ani într-o carte de tantra yoga. Meritul autoarei este că nu ne lasă să ne dăm seama dacă are foarte mult umor sau, dimpotrivă, nu are deloc. Capitolul mai conţine şi vreo 40 de pagini de reflecţii condensate într-o singură frază care l-ar face gelos, cred, până şi pe Márquez, cel din Toamna patriarhului (Thomas Mann nici nu mai contează, pare un ageamiu când e vorba de stabilit recorduri la lungimi de enunţ). Trebuie să recunosc - horribile dictu! - că mi-am permis să sar pagini întregi.

Miezul cărţii (Postbărbaţi), dacă pot să-i zic aşa, este o suită de peste 100 de portrete de bărbaţi, fiecare pe câte o pagină, alcătuind un fel de anaforă, căci fiecare portret începe, stereotip, cu vorbele „El era un bărbat...”, după care urmează aşa-şi-pe-dincolo. Este o tipologie bogată şi concisă. Iată cum se prezintă (post)bărbatul cu numărul 74:
El era un bărbat cu ochi atât de frumoşi şi licoroşi, încât îmi venea să îi beau ca pe un rest de seu topit, fiert, zemuit. Nu era deloc ţâcnit, ci molatic, un urs coropolent şi tandru. Mi-ar fi plăcut să îl ating pe păr, dar era mai înalt decât mine şi ar fi trebuie să mă caţăr puţin. Mi-ar fi plăcut să îi şoptesc la ureche vorbe de şagă, dar era mai tânăr decât mine şi nu se cuvenea etc.
Cred că Postbărbaţii reprezintă cea mai realizată parte a cărţii, prin fineţea observaţiei şi precizia detaliului. Mai puţin reuşite sunt însă ultimele capitole: în penultimul, fete şi femei răspund la întrebarea „Ce este un bărbat?”, iar în ultimul, bărbaţii sunt puşi să răspundă la întrebarea „Ce înseamnă a fi bărbat?”. Răspunsurile sunt rareori interesante, iar cele care sunt, par modelate de către autoare.

În concluzie, o carte cu câteva momente bune şi destule mai proaste, mai ales din cauza unui retorism excesiv şi al unui soi de înamorare de propriul scris, dacă tot suntem la d’ale amorului. În fine, coperta (am ataşat poza în stânga acestei pagini) mi se pare de un kitsch monumental. Preferam o reproducere a tabloului dalinian care dă titlul cărţii...

22 septembrie 2007

☺☺☺☺ Cristian Teodorescu - Tainele inimei

2 comments
Editura Cartea Românească (2005) ne oferă reeditarea romanului Tainele inimei (titlu mai cunoscut specialiştilor în istorie literară ca aparţinând prozei aprocrife atribuite lui Kogălniceanu). Cartea a apărut iniţial în 1987 şi se republică, iată, acum, fără vreo modificare, după cum ne asigură însuşi autorul.

Romanul are - poate fără ca cel care l-a scris să şi-o fi propus - multe din trăsăturile scrierilor de pe la 1850. Avem în Tainele inimei destule elemente de „fiziologie” a unor categorii umane, pe linia (desigur, mai puţin partea declarativă) din Fiziologia provinţialului a lui Negruzzi sau Fisiologia provincialului din Iaşi a lui Kogălniceanu. Cristian Teodorescu ne oferă o fiziologie (iar aici singularul include, printr-o sinecdocă, pluralul) a provincialului/provincialilor dintr-un orăşel nenumit vreodată pe parcursul celor peste 400 de pagini ale scrierii. Putem bănui (îi las cititorului plăcerea detectivistică de a descoperi argumente în acest sens) că respectiva urbe este Medgidia.

Tainele inimei este romanul unei retrageri din lume, al unei auto-marginalizări produse de un soi de taedium vitae. Protagonistul, Octavian Stănescu, se naşte în locul-unde-nu-s-a-întâmplat-nimic pomenit mai sus. Familie mic-burgheză, tatăl, fost funcţionar la CEC, economii la sânge, minimă chiverniseală (apartament, automobil Wartburg), un frate mai mic (Marius). Bătrânii Stănescu mor într-un accident de maşină, iar cei doi băieţi, Octavian şi Marius, primul student, al doilea, elev, rămân să-şi gestioneze existenţele cam cum îi duce capul.

Octavian trece la seral, se angajează „în producţie”, trăieşte o poveste de dragoste călduţă cu o colegă de facultate (Lucia), termină şcoala, iese contabil şi se întoarce în oraşul natal (conform filozofiei „decât codaş la oraş mai bine la mine-n sat fruntaş”). Se angajează la una din întreprinderile noi din localitate (suntem cândva în anii ’70-’80), se integrează, cel puţin în aparenţă, în cercul intelectualilor locali (care bovarizează metodic şi fără fantezie pe la petreceri sau la restaurantul din centru), ba chiar repurtează succese amoroase care culminează cu căsătoria cu Mona, cea mai strălucitoare frumuseţe locală. Duce o existenţă previzibilă, în căsnicie apar neînţelegeri, frecuşuri, certuri. Totul până într-o bună zi, când Octavian pleacă de acasă şi nu se opreşte până la Bucureşti, unde începe să ducă o existenţă de boschetar, doarme pe unde apucă, trăieşte din expediente, lucrează pe un şantier etc. Un fel de arpegii pe scara (dis)armonică a vieţii sociale, cu urcări şi coborâri de ton în aparenţă fără prea multă noimă.

Spuneam ceva mai sus că Tainele inimei ne oferă elemente de fiziologie a provincialului. Afirmaţia e poate mai puţin adevărată în cazul eroului principal, care scapă încadrării într-o taxonomie anume. Paradoxal poate, Octavian nu este, cu toată suprinzătoarea lui evadare din prim-planul consacrat al vieţii sociale, un ins excepţional. Dimpotrivă, Octavian Stănescu rămâne un „escu” oarecare şi nu se distinge prin vreo calitate remarcabilă, nu e un luptător, nu e un arivist (englezii numesc asta social climber, adică unul care escaladează alcătuirea socială; omul nostru este mai degrabă un social descender, unul care coboară voluntar).

Restul omenirii creionate de Cristian Teodorescu este însă mai clasificabil. Din mărunta lume provincială fac parte tot soiul de personaje portretizate remarcabil: comisionarul Haikis, liant social al urbei, figură cu adevărat antologică, maiorul Scipion, negustorul Garvis, turcul Midat (toţi aceştia reprezentând vechea lume), inginerul Penciulescu, fost logodnic al Monei, măcinat de ambiţii intelectuale, pictorul Poldi, profesorul Lăzăreanu, muzicianul Anghelescu şi destui alţii. Toţi aceştia sunt prezentaţi în tuşe caricaturale, mai puţin, poate, Haikis, pentru care autorul pare să aibă o anume slăbiciune.


Nimic strident în Tainele inimei. O fi fost de vină şi cenzura anilor ’80, nu zic, dar cred că principalul „vinovat” pentru echilibrul şi fineţea adesea de filigran a cărţii este însuşi daimonul autorului. I-aş repoşa , dacă e să spun şi ceva despre scăderi, intervenţiile unui aşa-numit Anonim, un fel de supra-eu, supra-personaj, supra-narator sau ce o fi fost el menit să fie, oricum, insuficient motivat şi integrat în ţesătura romanului. Poate un discret tribut plătit stilului parabolic practicat în epocă. În ansamblu, o carte de citit şi azi, la 20 de ani de la prima apariţie.

21 septembrie 2007

☺☺☺☺Dan Lungu - Sunt o babă comunistă!

6 comments
Iată un titlu menit, fără îndoială, să-l atragă pe cititor în plasa de păianjen a editorului. După mai cunoscutul volum Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere), Dan Lungu scoate această carte tot la Polirom (2007). De fapt, a publica o carte de succes ascunde întotdeauna riscul de a nu mai face o figură la fel de bună cu următoarele (a se vedea cazul mult-adulatului Mircea Cărtărescu, care a avut ghinionul de a-şi scrie prea devreme capodopera Levantul!). Să fie şi cazul lui Dan Lungu?

Ca materie propriu-zisă, Sunt o babă... nu aduce cine ştie ce noutate. Este un roman „de tranziţie”, ca destule altele din colecţia EGO Proză, ba mai mult, e scris în stilul (să recunoaştem, nu foarte original) al lui râsu’-plânsu’, devenit matrice naţională mai ceva ca blagianul motiv deal-vale. Să vedem aşadar dacă există totuşi elemente care fac din această carte una valoroasă.

„Baba comunistă” este o anume Emilia (Mica) Burac. Fată de la ţară, Mica are o copilărie marcată olfactiv de mirosul de tezic. Nu căutaţi cuvântul în dicţionarele uzuale, căci nu-l veţi găsi. E de fapt o variantă a lui tizic (TIZÍC, tizicuri, s.n. Un fel de turtă prismatică făcută din baligă amestecată cu paie, folosită de ţărani drept combustibil sau ca material de construcţie. – Din tc. tezek). Fabricarea tezicului reprezintă o îndeletnicire de bază în familia Micăi, iar evocarea acestuia joacă în roman rolul uzat al madeleinei lui Proust, cu conotaţii însă negative. Într-o perioadă (anii ’60-’70) în care asemenea aventuri nu sunt deloc rare, Mica evadează din universul sufocant al satului şi fuge la oraş, ajutată de mătuşa Lucreţia şi de unchiul Andrei, demni reprezentanţi ai noului val de orăşeni făcuţi sub noul regim comunist.

Devenită orăşeancă, Mica face şcoala profesională, se angajează la o întreprindere de construcţii metalice, se căsătoreşte cu Ţucu (şi el un evadat din spaţiul rural), primeşte apartament de la stat, are o fată (Alice) care, în tradiţia epocii, ajunge ingineră etc. Pe scurt, o biografie perfect banală, obţinută printr-un procedeu de zoom in pornind de la masa de indivizi cu existenţe similare. Vine însă revoluţia, Mica şi Ţucu ajung pensionari, viaţa devine mai grea, Alice emigrează în Canada unde se şi mărită. Ritmul istoriei se precipită, valorile se schimbă, iar Mica nu mai pricepe nimic. Ea crede, ca mulţi alţii, că era mai bine înainte, în ciuda educaţiei la distanţă la care o supune, prin telefon din Canada, Alice.

Romanul e structurat pe trei planuri temporale, care se amestecă destul de liber (ce să-ţi fac, asta ţi-e soarta, cititorule contemporan, nu-ţi place, ia de citeşte Tolstoi sau Balzac): viaţa la ţară (nu aceea, idilică, din Duiliu Zamfirescu, ci cea de confecţioner de tezic), viaţa la serviciu în comunism (pitoreşti figurile colegilor de muncă) şi, în fine, viaţa de azi, de pensionar post-comunist. Povestea e spusă de Mica, stilul e natural şi degajat, poate prea îngrijit pentru o absolventă de şcoală profesională, dar să nu fim răi. Umorul e adesea savuros prin caracterul involuntar.

Iată o mostră. Eroina noastră a sosit la oraş, unde locuieşte la mătuşa Lucreţia si unchiul Andrei. Unchiul e personaj cu muncă de răspundere, un fel de nouveau riche în stil comunist, iar mătuşa e telefonistă. Mica o urmăreşte fascinată la lucru, cu ochii ei de copil:

Odată tanti Lucreţia m-a luat la ea la serviciu. A fost nemaipomenit. Ea şi încă două, trei colege de-ale ei stăteau cu nişte căşti pe urechi şi băgau nişte fire în nişte găurele cărora le spuneau fişe. Erau o grămadă de fişe din astea şi tanti Lucreţia ştia unde vine fiecare fir. Le schimba între ele. „În funcţie de comandă”, aşa mi-a explicat. Vorbea continuu. „Bălţaţii? Bălţaţii, mă auziţi? Acum aveţi legătura. Trăiască lupta pentru pace!” „Alo, Costeştiul? Mă auziţi? Aveţi legătura cu Hârtoapele. Trăiască Republica Populară Română!” sau „Trăiască poporul român muncitor!”. Numai aşa spunea. Dar totul era foarte curat şi ea avea unghiile roşii-roşii.

Sunt destule asemenea momente, de un umor savuros şi al cărui caracter involuntar este bine simulat. Mai puţin reuşite sunt momentele de umor (să-i zicem) voluntar, de exemplu bancurile cu Ceauşescu, întinse pe pagini întregi, spuse la serviciu de nea Mitu („mare figură”, acesta avea să fie demascat după 1989 ca turnător la Securitate).

Una peste alta, cu reuşite şi scăderi, un roman de calitate. Îl putem citi şi-n tren, că nu e prea dificil, dar dacă îl uităm la plecare pe banchetă s-ar putea să ne pară rău. Să nu uit - Lungu scrie „sînt” în titlul cărţii şi, în general, nu aderă la normele ortografice din 1993.

17 septembrie 2007

☺☺ Philip Ó Ceallaigh - Însemnări dintr-un bordel turcesc

10 comments
Un-irlandez-boem-care-a-lucrat-ilegal-pe-un-şantier-din-România-şi-a-locuit-într-un-bloc-muncitoresc - iată o etichetă senzaţională, care poate promova perfect un autor, pe numele său civil Philip Ó Ceallaigh (să nu mă întrebaţi cum se pronunţă). Recunoaşteţi că e greu de rezistat tentaţiei de a-l citi, mai ales când volumul se cheamă Însemnări dintr-un bordel turcesc (Polirom, 2007).

E cartea de debut a scriitorului (tradusă, iată, şi la noi) şi cuprinde vreo douăzeci de proze, de întindere diferită (cea mai lungă, În cartier, e un micro-roman şi are aproape 100 de pagini; cele mai multe nu trec de 20 de pagini). Materia cărţii o constituie întâmplările prin care trec tot felul de personaje masculine (nu-i greu să-l identifici în spatele acestor măşti pe autor) prin tot felul de ţări de regulă exotice, printre care şi România.

Nu, n-am greşit, România trebuie să i se fi părut exotică de-a dreptul, după cum probabil o văd mai toţi occidentalii. Exotică trebuie să pară viaţa semilarvară din blocurile moştenite din comunism (cu micile frecuşuri dintre pensionari, inundaţii şi mizerie), exotică viermuiala fără noimă din Bucureşti sau umilinţa la care sunt supuşi pacienţii în policlinici sau spitale, exotică viaţa patriarhală din satele de pe Dunăre. Ei bine, Ó Ceallaigh le-a văzut şi trăit pe toate acestea, el nu s-a cazat, ca tot străinul, la Hilton şi nici a devenit un „prosper” om de afaceri - a văzut, aşadar, România de la nivelul solului sau (ceea ce e totuna) de la nivelul vreunui etaj superior dintr-un bloc părăginit. Personajele lui duc viaţa de zi cu zi a românului de tranziţie, iubesc şi se despart pe acest fundal. Curat senzaţional. Cu atât mai mult cu cât scenele de viaţă cotidiană românească sunt prezentate, aş spune, mai degrabă descriptiv decât evaluator - autorul pare a spune „iată, aşa îşi duc viaţa personajele mele, nu stau eu să judec dacă e bine sau rău”. E atmosfera care domină povestirile „româneşti” din carte (dintre care remarc În cartier, Cu dinţii sparţi, Înspre Dunăre în jos sau Relatări de la faţa locului).

Câteva alte povestiri nu au nimic de a face cu lumea românească. Găsim aici universul muncitorilor imigranţi semi-legali din America (Viaţă & moarte & ultimii 5$, Viaţa mea de artist), micile probleme existenţiale ale cuplului nord-american Bob-Mary (Dragă), scene din existenţa unui gigolo de consum pentru homosexualii rafinaţi (Cine a dat drumul la câini?) şi, în fine, o poveste cu prostituate care dă titlul întregului ansamblu.

Ó Ceallaigh este, indiscutabil, un boem şi un ins anti-sistem, ai cărui inamici impliciţi sunt establishmentul, corporatismul, convenţiile. Nu ezită să muşte din ele ori de câte ori are ocazia. Iată un fragment al cărui erou este Alex, un tânăr român angajat al unei firme internaţionale:

Cineva intră în cabina de alături [Alex era la WC]. Auzi zgomotul fermoarului de la pantaloni şi un fund de bărbat aşezându-se pe tron, apoi restul, tot restul.
Nu era prea bine. Nu putea s-o facă aşa [Alex intrase la WC cu intenţia de a se masturba], cu cineva băşindu-se, scremându-se şi icnind lângă el.
Gândiţi-vă numai, toţi oamenii ăia ţăcănind la tastaturile lor într-o beatitudine corporatistă şi umflându-se de gaze în timpul ăsta, ca nişte baloane. (În cartier)

Nu se poate spune că scriitorul nu caută efecte „tari”. Le caută, le găseşte şi le utilizează cu frenezie. Dacă scena de mai sus v-a şocat prin apelul la fiziologic şi naturalism, aflaţi că mai toate povestirile din carte abundă în aşa ceva. Urinări, defecări, ejaculări şi masturbare găsim, dacă nu pe fiecare pagină, dar măcar la 2-3 pagini o dată. Între toate acestea, actele sexuale (hetero- sau homosexuale), abundente şi ele, parcă nu mai spun nimic.

Lui Ó Ceallaigh nu-i lipseşte rafinamentul stilistic. Ba chiar îl are din plin, de vreme ce, citind povestiri precum Cine a dat drumul la câini? sau Un spectacol ajungi să te gândeşti la Bellow (Ravelstein) sau, respectiv, la Kafka (Un artist al foamei). Nici alte piese nu-s scutite de posibilitatea unor asemenea comparaţii. Ajungi să te întrebi dacă efectele tari pomenite mai sus nu-s menite tocmai să-i asigure prozatorului identitatea printre atâţia predecesori celebri, mai reţinuţi în explorarea (cel puţin în scrierile lor) a fiziologiei umane normale sau patologice. Cine ştie, poate cu timpul debutantul scriitor va căpăta mai multă siguranţă şi va renunţa şi la o parte din teribilismele care (din păcate) vând câteodată cărţile. Deocamdată, aşa cum se prezintă lucrurile, în ciuda unor momente izbutite, povestirile irlandezului sunt mai degrabă promisiuni neonorate decât nişte reuşite veritabile.

Mă opresc aici, nu înainte de a spune că volumul are o copertă neinspirată, în care domină nuanţele de cafeniu luate parcă din closetele în care se desfăşoară atâtea momente din Povestiri
...

P.S. Mi-am făcut temele până la capăt şi am aflat că numele Ó Ceallaigh se pronunţă, cu aproximaţie, „Ou Kelah”, unde h-ul final e pronunţat cam ca ch-ul din Bach, dar cu vibraţia coardelor vocale (ceea ce specialiştii numesc „fricativă velară sonoră”).

10 septembrie 2007

☺☺☺Mihail Gălăţanu - Mireasa fără corp

2 comments
Pe la sfârşitul anilor ’90 poetul Mihail Gălăţanu declanşa un mare scandal în mica noastră lume culturală cu versurile din ciclul O noapte cu patria, ba chiar dacă memoria nu mă trădează, s-au depăşit atunci graniţele acelei lumi provinciale şi s-a ajuns până la o sesizare depusă la organele de procuratură pe motiv că textele autorului sunt obscene. Între timp scandalul s-a stins şi de autorul de-burgezi-epatantelor versuri „Între obcinele Bucovinei luată cu japca,/ buciumul sună cu jale./ Buciumul care desface bucile tale/ şi-ţi bagă-năuntru specificu’ national” n-am mai auzit/citit mare lucru, cu excepţia volumului de proză Strada Plantelor (altă ispravă blasfematorie, de data aceasta la adresa poetului nostru naţionale).

M-am bucurat să văd că autorul nostru e încă activ, ba mai mult, scoate în continuare cărţi de proză - e cazul cu Mireasa fără corp (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006). Trecând repejor peste aluzia eminesciană din titlu (atâta că la luceafăr îl aveam şi pe Miron, iar „mireasa” era „frumoasa”), e de spus dintru început că avem de a face cu un roman cu o tramă narativă extrem de simplă. Personajul principal, autorul-povestitor, e un marginal, şomer mereu fără un ban în buzunar, dar boem în felul lui, ducând o viaţă luată cam à la légère în garsoniera lui sordidă din piaţa Râmnicu Sărat (undeva prin cartierul bucureştean Titan). Trec iarăşi repede peste vaga înrudire de sânge a acestui ins cu Mite Cafanu al lui Radu Aldulescu din Amantul colivăresei. Existenţa personajului nostru e marcată de întâlnirea cu Claudia Ene, o tânără din Galaţi cu care bărbatul trăieşte o frumoasă - şi fierbinte - poveste de dragoste (iertat să-mi fie clişeul de tabloid) şi de reîntâlnirea cu Iepuraşul, un vechi prieten, ajuns om de încredere al unui chinez cu afaceri în România. Claudia dispare însă în mod misterios în timpul unei croaziere pe Dunăre, iar iubitul ei face pe detectivul particular încercând s-o găsească. Isprăvile detectivistice îl duc la morgă, unde nu se dă în lături de la o aventură carnală cu doctoriţa-medic legist Hortensia. Între timp Iepuraşul îl plasează şi pe el la chinez şi pleacă tustrei în Orientul îndepărtat într-o călătorie de afaceri (ruperea de ritm niţel senzaţionalistă prilejuită de acest episod ne duce cu gândul la aventurile din Corăbii de fum, corăbii de lumină a lui Marin Anton).

De prisos să spun că tânăra gălăţeancă nu poate fi găsită şi devine, treptat, o obsesie, o fata morgana, efect potenţat de întâmplările de la limita realului cu oniricul trăite de narator în Orient. O scriere reuşită pe latura ei realistă şi doar suportabilă atunci când scriitorul o ia pe arătura fantasticului în căutarea Claudiei, făptura care se opune principiului habeas corpus.

9 septembrie 2007

☺☺☺ Eugen Istodor - Cartea vieţii mele (Episodul II)

3 comments
Cartea vieţii mele e pe jumătate o reuşită, pe jumătate un eşec, iar cum în materie de estetică nu funcţionează regulile însumării algebrice, rezultatul e mai degrabă ratat. Am văzut, în primul episod pe care i l-am consacrat aici pe blog, ce mi se pare bun în scrierea asta - e vorba de interviuri.

Paradoxal, ce-i rău e contribuţia autorului la cartea asta. Mă rog, mai puţin, contribuţia pe care şi-o aduce la interviuri. Căci Cartea vieţii mele e concepută ca un fel de mozaic alcătuit din discuţiile lui Istodor cu oamenii care-l pot ajuta să recompună viaţa în anii ‘60-‘70-’80, dar şi din consideraţii pe care acesta le face cu privire la anii aceia şi din tot felul de reflecţii şi nelinişti personale. În mod nefericit, aceste părţi sunt marcate cu un soi de vignetă reprezentând secera şi ciocanul. Mărturisesc că procedeul mi se pare stupid. În carte comunismul e prezent ca fundal pe care se desfăşoară evenimentele relatate, e drept, dar nimic nu justifică „ideologizarea” asta implicită (cartea e subintitulată „cu ocazia comunismului”, că deh, poate s-o vinde mai bine). Autorul recunoaşte că personajele lui nu-s disidenţi ai perioadei comuniste, ba dimpotrivă, au dus-o binişor în vremurile acelea. Referirile la lipsurile materiale ale anilor ceauşismului nu lipsesc, dar nu ocupă niciodată primul plan, fiind mai degrabă anecdotice. E o lume la bloc care s-a adaptat bine rigorilor epocii şi trăieşte chiar un fel de belle epoque - secera şi ciocanul reprezintă mai degrabă o dovadă de teribilism care îşi ratează ţinta, care va fi fost aceea.

Apoi (ca să trec, vezi bine, de la formă la fond!) mai e însuşi conţinutul secţiunilor secero-ciocăniforme. Multe din ele arată ca nişte compuneri ale unui elev bun la română (participant, eventual, la olimpiadele de specialitate) şi cam atât. Pe cât sunt de alerte interviurile, pe atât sunt de terne paginile în care Istodor se autosondează, se zbuciumă (are vreo trei pagini pe care le umple cu repetarea, menită a crea ceva efect, a 2-3 sintagme - vă daţi seama ce efort repetat de copy-paste trebuie să fi făcut autorul - l-or durea şi acum buricele degetelor), se autointeroghează (deh, dacă nu l-a lăsat pe amicul Viorel să-şi ducă treaba la bun sfârşit) etc. În pragul isteriei, Istodor recurge la procedee de cine-verité literar (!) şi ne transcrie până şi hotărârea prin care a fost adoptat (descoperită după o tour de force investigatorie). Camilpetrescul nostru vrea sinceritate şi o urlă prin toţi porii celulozici ai hârtiei. Nu ne convinge, însă, din punct de vedere estetic. Maieutica interviurilor rămâne singura realizare a cărţii unei vieţi.



☺☺☺ Eugen Istodor - Cartea vieţii mele (Episodul I)

6 comments
Eugen Istodor nu este un necunoscut. Jurnalist la Academia Caţavencu, publicist, realizator de emisiuni radio şi implicat în tot felul de comitete şi comiţii, el scoate la Polirom (2007) volumul Cartea vieţii mele (Şulea 31, N3, sc.2. Cu ocazia comunismului), pe care, iată, am avut ocazia să-l citesc şi eu.

Cartea se vrea o incursiune în anii copilăriei şi adolescenţei autorului, petrecute în cea mai mare parte la adresa de mai sus. Istodor îşi propune să se întâlnească cu foşti vecini (dar nu numai foşti vecini, ci şi cu rude şi cunoscuţi relevanţi pentru perioada respectivă) cu care să stea de vorbă şi pe baza mărturiilor cărora să-şi reconstituie, imperfect desigur, primii 20 de ani din viaţă. Aşadar în bună parte o carte de interviuri, iar cititorii lui Istodor ştiu că se pricepe la aşa ceva. Subiecţii sunt numeroşi: tantile (sună oribil, dar e pluralul articulat istodorian al cuvântului) Vicky, Şerban, Lenuţa, Sanda, Flori etc., nenii Stăncescu, Conac, etc., soţii/soţiile acestora, copiii lor, apoi puzderie de vecine şi vecini neetichetaţi în vreun fel, unchi, verişoare, propriul tată - ce mai, puţini sunt cei care scapă de iscodeala autorului nostru. Dacă iniţial miza fusese una să-i zicem pur estetică, treptat ea se măreşte, căci, din discuţiile purtate investigatorul află că e de fapt copil înfiat, de unde o pletoră de consideraţii şi (z)buciumări pe tema relaţiilor cu părinţii (în special cu mama, Mariana, care, casnică fiind, îl crescuse cam printre fustele ei şi ale tantilor).

Partea cea mai realizată a cărţii vieţii lui Eugen Istodor o reprezintă - aici chiar n-am nicio îndoială - interviurile. Autorul nostru e neîntrecut în a-şi stârni interlocutorul:

[Istodor] Te-au dezamăgit oamenii?
[Mihaela, fata lui nenea Stăncescu, femeie acum trecută de 40 de ani] Da, da. Nu ştiu, am avut, aşa, şi,,, parcă în simea mea am vrut să-i ajut să fie mai buni, dar n-am ştiut cum să procedez. Deci, astea îmi plac, cărţile care au un sâmbure de adevăr. Am citit... şi de Karl May mi-au plăcut, am citit şi Ultimul Mohican de Fenimore Cooper. A, şi Paul Féval, deci, are nişte cărţi de aventuri şi de dragoste, dar are şi nişte dialoguri, aşa, glumeţe şi te mai destinde, te relaxează. Totuşi, e şi acţiune - capă şi spadă. Da, cam aşa... De dragoste... am mai citit acum, de curând, Sandra Brown.

[Istodor] Dar te recunoşti în personajele respective, în eroină?
[Mihaela] Mi-amintesc acuma de o carte în care e o tipă care s-a ocupat de bijuterii şi soţul, nu ştiu, între timp, parcă, a murit şi, pe urmă, ea totuşi a reuşit. Deci, într-un fel, să fie independentă. Deci, şi prin cunoştinţele ei, şi prin... aşa, să reuşească în afaceri. Da, cred că-mi plac şi astea. Bine, deci, femeile care reuşesc, poate că aşa aş fi vrut să fiu eu, să reuşesc şi eu în viaţă, ca şi ele. [...]

Sunt multe pasaje antologice în interviurile acestea, iar mărunta lume de la bloc e surprinsă foarte autentic în mecanismele ei plaquées sur le vivant. Aici trebuie căutate reuşitele lui Istodor, chiar dacă există cel puţin un moment în care unul din subiecţi (Viorel, fost vecin, coleg de generaţie) pare să scape din hipnoză şi preia iniţiativa într-o discuţie despre anii copilăriei:

[Istodor] Noi am făcut pistoale împreună. Ceva ne separa.
[Viorel] Căutam să mă apropii de tine cu discuţii din astea, dar nu te pasiona domeniul.

[Istodor] Da, dar nici nu mă lăsau ai mei prea mult la joacă.
[Viorel] Eugene, dar tu aveai vreo pasiune?
[Istodor] Nu, niciodată nu am fost pasionat de ceva.

Pare greu de crezut că iscusitul anchetator consimte aşa de uşor să schimbe un moment locul cu cel din faţa lui, poate că e un gest asumat, de dragul efectului, dar contează mai puţin, schema reuşeşte. Mai toate interviurile reuşesc să portretizele nişte inşi vii, convingători, cu propria lor mecanică.

5 septembrie 2007

☺☺☺☺ Horia Gârbea - Crime la Elsinore

10 comments
Nu-mi place teatrul, cel puţin latura lui de „artă a scenei” mă lasă revoltător de indiferent. Asta nu înseamnă că-mi displace să citesc teatru (după cum îmi place să citesc orice fel de text, numai să-mi spună ceva, să facă clic, acolo, să mă incite - mi s-a reproşat că prea citesc pentru plăcerea textului, dar asta e deja altă poveste). Acum mi-a căzut în mână un roman (i-as zice chiar „romănaş”, că e foarte zvelt) despre teatru, mai precis despre lumea teatrală (Horia Gârbea - Crime la Elsinore, Cartea Românească 2006).

E o satiră a micului univers al oamenilor de teatru, un teritoriu, o ştiu până şi profani ca mine, pe cât de mic, pe atât de bântuit de furtunile vanităţilor personale. Este povestea montării unei piese-colaj din dramele shakespeariene numite Crime la Elsinore, la un teatru din binecuvântata urbe Călăraşi (alintat, de cunoscători, cu rima Călăraşi/Mai mult praf decât oraş, de bună seamă pentru nesfârşitele furtuni sahariene dezlănţuite des pe uliţele... pardon, bulevardele localităţii). Demiurgul montării cu pricina este maestrul Ivan Cosma („celest regizor şi director de peşteră culturală”). Termenul de „maestru” poate să ne ducă cu gândul şi la ilf-petrovianul Ostap Bender, el însuşi maestru al marilor combinaţii (să nu uităm că în Douăsprezece scaune Bender ocupă vremelnic postul de pictor de decoruri al unei trupe de teatru). Cosma se dă de ceasul morţii să pună în scenă la teatrul de pe malul Borcei struţo-cămila în chestiune pentru a rupe gura târgului, recte a Bucureştilor şi, implicit, a întregii ţărişoare. E secondat de camarazi de arme pe măsură: actorul Iacint Manoil („Era ştiut că Iacint Manoil are succes la femei. Era atât de urât, că le impresiona. Şi atât de direct în prostia lui, că părea sincer") sau maestrul coregraf Sasu („Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea niciun fel de glorie. Mult mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cât mai mult whisky amestecat cu Martini alb.”) .

Pentru a­-şi atinge scopul, diabolicul Cosma pune în mişcare mecanismul maşinăriei culturale (e ştiut că arta costă bani, iar banii trebuie să-i şi dea cineva) şi îl momeşte pe un oarecare Camil Deleanu, ins în definitiv onest şi sincer, poate singurul cu calităţile astea din întreg romanul. Deleanu însă ajunge ditamai viceprimarul, demnitate din vârful căreia omul cedează şi scapă caşcavalul din cioc, mai ceva ca-n fabula lui Esop.

Vom găsi în Crime la Elsinore tot felul de alte personaje pitoreşti (Motancea, prietenul lui Deleanu, convins de Cosma că are talent actoricesc şi distribuit în piesă, regizorul Viktor Fuss, plecat pe vremuri din ţară, acum reîntors, călare pe caii gloriei internaţionale, sau figurile feminine Ana şi Aluniţa, vaşnice reprezentante ale eşalonului funcţionăresc chemat să distribuie subvenţiile culturale). E o galerie de portrete schiţate fără pic de simpatie: personajele lui Gârbea sunt urâte şi pe dinafară, şi pe dinăuntru (e aici un soi de clasicism), iar autorul nu le menajează niciun moment, administrându-le doze masive de sarcasm. Nu lipsesc pasajele antologice, precum acela legat de consecinţele deciziei lui Camil Deleanu de a instala la primărie amortizoare care făceau imposibil trântitul uşilor:

La primărie însă, neputinţa de a se răcori trântind uşa sporea nervii angajaţilor şi amplifica alte manifestări zoologice. O funcţionară de la serviciul de mediu, nemaiavând vorbe, scuipase o babă reclamagioaică. Trebui dată afară, baba reclamase ofensa până la primul-ministru, şi cum funcţionara avea trei copii şi niciun bărbat, fu reangajată pe post de femeie de serviciu. După două zile în noua funcţie, sclipirile de satisfacţie din ochii fostelor colege o făcuseră să se spânzure acasă cu cablul de la telefon. Bine că nu în primărie, ziseseră toţi, mai sunt şi femei cu bun-simţ!

Autorul, care nu ezită să folosească tot soiul de regionalisme, multe din ele zemoase şi muşcătoare (drugăleaţă, limboată, a ghilosi, fofelniţă, târtoşă etc.) ne face surpriza de a ataşa, la sfârşitul cărţii, un glosar în care aceste cuvinte sunt explicate. Nu m-ar mira ca unora procedeul glosării să le apară rebarbativ. Dacă ţinem însă seamă de faptul că Gârbea e înainte de toate un clasic (satira e o formă clasică!), tehnica nu ne mai surprinde într-atât - autorul, după ce a stigmatizat vicii şi a caricaturizat indivizi, face şi lucrare pedagogică cu cititorul.


Ca să închei: o carte delicioasă (care se adaugă unei alteia a autorului, despre lumea literară, Căderea Bastiliei), mă felicit pentru inspiraţia de a o fi cumpărat, ba chiar şi citit, căci între una şi alta distanţa e uneori considerabilă.

4 septembrie 2007

Un intermezzo - dispariţia emisiunii „Lumea citeşte" din programul Televiziunii Române

0 comments
Am citit şi eu (cititor înrăit, deh) despre dispariţia din grila de programe a TVR a emisiunii Lumea citeşte. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze, vorba poetului minor, dar talentat. Am apucat şi eu câteva episoade. Formatul era următorul: se ia o celebritate (starletă media, sportiv) căreia i se dă drept sarcină citirea unei cărţi (îmi închipui ce caznă, dar ce nu face VIP-ul nostru numai să se vada, o dată în plus, pe „sticlă”). Apoi personalitatea e invitată în studio alături de un literat şi urmează o discuţie pe marginea cărţii în chestiune. Au trecut prin furcile caudine ale acestui ritual, printre alţii, Mihaela Rădulescu, Tudor Chirilă sau Cristi Chivu.

Acum - dacă ştirea e adevărată - emisiunea s-a scos. Prilej de proteste din cele mai viguroase, nu în ultimul rând cel al realizatorului emisiunii cu pricina, publicistul Ioan T. Morar. Domnul acesta publică un articol în ediţia electronică a Cotidianului în care se plânge că i s-a scos emisiunea (era să scriu, „i s-a luat jucăria”). Urmează reacţii supărate ale cititorilor (de cărţi sau de bloguri, ce mai contează), ba chiar ni se anunţă un protest civic, în faţa instituţiei publice a televiziunii (de data asta real, nu virtual) iniţiat pe un blog devenit celebru şi câte şi mai câte. Se acuză presiuni politice, lipsa de organ pentru cultură a diriguitorilor etc.

Nu vreau să mă pronunţ cu privire la calitatea emisiunii. O fi fost bună, o fi fost rea. Problema e ca mi se pare niţel ciudat ca protestul să pornească de la însuşi dl Morar. D-sa îşi ridică poalele-n cap şi se plânge, vorba lui Caragiale, că l-au „suprimatără”. Nu miroase bine şi atâta tot.


PS Am exprimat acest punct de vedere, pe scurt, chiar pe blogul de pe Cotidianul al d-lui Morar. Postarea a stat acolo câteva ore, după care a fost... suprimată (!). Nu dădea bine.

☺☺☺☺ Marin Anton - Corăbii de fum, corăbii de lumină (Episodul III)

3 comments
Mi-am pus întrebarea unde îl putem plasa pe Marin Anton în peisajul prozei noastre de azi. Veţi recunoaşte că nu-i o întrebare deloc uşoară., căci nu vom găsi în Corăbii de fum, corăbii de lumină nici tonul (căutat-)confesiv al unor relatări la persoana I al lui Cezar Paul-Bădescu sau T. O. Bobe, nici pendularea, nelipsită de umor, între sordidul vieţii cotidiene a oamenilor mărunţi şi aspiraţiile mistico-naive ale acestora (ca la Dan Lungu sau Cosmin Manolache). Poate doar ceva din fantezia de nestăpânit a lui Petru Cimpoeşu din Christina Domestica şi Vânătorii de suflete.

Marin Anton nu pare sensibil la niciunul din teribilismele literare ale ultimului deceniu şi jumătate. Fără să dea dovadă de vreun complex, el cultivă copios epicul. Întâmplările din roman se desfăşoară pe mai multe continente. De la Toate pânzele sus! nu ştiu dacă am mai dat la noi peste desfăşurări epice de asemenea proporţii geografice (şi, nu mai puţin, tipografice, cartea având peste 700 de pagini). Nici barierele temporale nu par să conteze, căci acţiunea ne poartă din Renaştere până la revoluţia rusă şi apoi până în zilele noastre. Personajele sunt numeroase şi pestriţe: băiatul de cartier din Giuleşti (Tiberică), Benvenuto Cellini, contele de Saint-Germain, bogătaşul rus Tuymazeev, Alexandru Petru, poştaşul-scriitor... şi atâţia alţii. Toţi aceştia se mişcă, vorbesc, într-un cuvânt, trăiesc. Romancierul stâpâneşte bine tehnica dialogului, care e viu, proaspăt, alert. Iată o mostră (Tiberică Recaş se confruntă cu un coleg de echipă cu apucături tiranice):

M-am uitat în ochii lui şi am zis cu tupeu: „Fiindcă îţi miroase gura, fraiere! Îţi miroase gura de cât rahat ai mâncat până acuma şi de cât mă tot muşti de cur de cînd am venit la echipă!” Ceilalţi au izbucnit în rîs. Îl avusesem pe bulangiu, îl făcusem din cuvinte! Ăla a devenit stacojiu la faţă. Atât a zis: „Pechinezule până aici ţi-a fost! Te omor cu bătaia!” Eu tot nu mă lăsam. Mai bine o furam de la mălău, decît să mă fac de râs: „Bine moşule, cum vrei tu. Da’ să nu-ţi scrânteşti mîna, sau, Doamne fereşte, să nu se rupă ceva în tine de la atîta efort!” Nici n-am terminat bine de zis cuvintele astea că tipul m-a şi troznit cu o bucată.

Romancierul portretizează nu doar indivizi, ci şi instituţii. Din rândul acestora se detaşează poşta care, ca orice altă instituţie, trăieşte prin oamenii ei:

Doamna Sacnasiu, Filica pentru intimi, este o femeie, hai să-i zicem aşa, cu o apariţie de neuitat. E o fiinţă micuţă şi osoasă, cu un ten pergamentos, fără vârstă. Ce te frapează la ea este privirea. Una rea şi acuzatoare. Orice inferior ierarhic nu poate fi altceva decât un potenţial infractor. Atunci cînd vorbeşte cu tine face o schimă din gură ca şi cum ceva i-ar mirosi foarte urît. Este alergică la tot ce nu este regulamentar. Nu suportă să vadă pe cineva voios, sau Doamne fereşte, vesel de-a dreptul. Dacă se întâmplă aşa ceva, imediat intervine şi cu o voce insinuantă întreabă: „Ce vă amuză atît de tare? Ia spuneţi-ne şi nouă, să râdem şi noi!” După care devine ironică: „Poate e vorba de revistele acelea care zac necartate acolo.” Iar de aici tăvălugul acuzaţiilor şi al defectelor observate nu se mai opreşte, decât atunci cînd ia forma unui raport scris, căruia îi va urma fireşte o sancţiune. Acesta este momentul ei de maximă mulţumire. Atunci îşi simte sufletul senin şi are satisfacţia muncii împlinite. Ea fiind chiar convinsă că tot ceea ce face se numeşte muncă. Da, chiar aşa: muncă de îndrumare şi control.

Acţiune deborantă, portrete memorabile, dialoguri vii. Tot atâtea reuşite literare. Găsim si scăderi în romanul lui Marin Anton?

Găsim. E vorba, cred, mai ales de faptul că Marin Anton cedează mult prea uşor unor tentaţii liricoide, şi încă unele de o factură estetică discutabilă. Rezultatul îl constituie pasaje în care forţa remancierului slăbeşte, iar producţia ia aspectul unei compuneri sentimentale, cu (mai) toate clişeele de rigoare:

„Lasă-l încolo de televizor!”, zise ea, stingându-l. După aceea se cuibări în braţele mele. Îi simţeam mireasma părului şi căldura trupului. Am sărutat-o pe creştet. Ea îşi întoarse chipul spre mine, cu aceeaşi privire fierbinte ca şi în seara trecută. Îşi întinse mâinile lent, mângâindu-mi obrajii. Atingerea ei era uşoară ca o adiere de vînt. Apoi începură să picure între noi sărutări mici ca începutul unei ploi pe care o aştepţi în arşiţa verii. Dar sărutările noastre nu domoleau pasiunea ce creştea tumultuos în noi. Voiam mai mult, mai mult. Ne simţeam tălăzuind în cea mai dulce furtună pe care simţurile noastre o mai puteau suporta. Timpul se pierdu iarăşi undeva, departe, dincolo de freamătul nebun al dragostei noastre.

Ei, e o scenă de dragoste, ce altceva ai fi vrut?, ar putea replica unii. Uite că de la un autor mare aştept mai mult (pentru început, să nu folosească verbul „a tălăzui”).

Multe ar mai fi de spus, dar uite că postarea s-a întins peste măsură de mult. Închei prin a spune că în Corăbii de fum, corăbii de lumină avem un roman masiv, solid şi clasic, cu sfidarea implicit asumată a modelor literare, cu nenumărate elemente de story, dialoguri bine susţinute şi personaje memorabile (fie că-s oameni, fie că-s instituţii, precum Poşta Română). Mai mult - romanul e dovada faptului că există viaţă (literară!) şi dincolo de acel mainstream cultivat la Humanitas sau Polirom/Cartea românească.


De citit - numai să aveţi norocul să-l găsiţi şi curajul de a începe o carte groasă. Că de dus până la capăt precis o veţi duce, odată ce v-aţi apucat de ea.

3 septembrie 2007

☺☺☺☺ Marin Anton - Corăbii de fum, corăbii de lumină (Episodul II)

0 comments
În continuare Tiberiu Recaş se cam face nevăzut (îl regăsim abia la sfârşit), iar rolul principal este preluat de Alexandru Petru, poştaşul devenit scriitor (sau invers, cum vreţi s-o luaţi). Caruselul întâmplărilor se învârteşte din ce în ce mai repede, iar omul nostru trece prin aventuri care de care mai pline de suspense. Apar personaje excentrice de-a dreptul, ca miliardarul rus Tuymazeev sau Benvenuto Cellini (sau cel puţin un om care se pretinde a fi acesta şi chiar are toate şansele să şi fie). Se lărgeşte considerabil şi spaţiul geografic, care se întinde din Italia până în Rusia şi America de Sud. Spaţiul temporal îşi iese şi el din tipare şi ajunge să acopere vreo patru veacuri.

N-am să mă apuc să povestesc acţiunea acestei a doua părţi a romanului. În primul rând relatarea ar ocupa foarte mult spaţiu (cartea are nu mai puţin de 767 de pagini!), cu riscul de a deveni greu de urmărit. În al doilea rând e de-a dreptul păcat; ar însemna să vă stric toată plăcerea de a citi cartea în sine. Ajunge să spunem că aventurile lui Tiberică din prima parte sunt doar preludiul unora la scară mai mare, reprezentate de goana după o anume „oglindă pitagoreică”, un fel de potir al Graalului pentru care pare-se că merită să rişti să-ţi rupi gâtul. Mai mult decât atât, e o luptă între un bine şi un rău destul de clar delimitate, oarecum ca într-un film hollywoodian.


Mai e nevoie să spun că această confruntare se încheie cu triumful binelui?

2 septembrie 2007

☺☺☺☺ Marin Anton - Corăbii de fum, corăbii de lumină (Episodul I)

0 comments


Nu ştiu câtă lume a dat peste cartea asta, apărută, pare-se într-un tiraj infim, la editura ASA (2005). N-am auzit până de editură, iar cartea arată descurajant de groasă. Cu toate acestea, un anume vino-ncoace trebuie să fi avut ea, de vreme ce m-am pus pe citit şi am sfârşit prin a nu-mi părea rău. Să vedem despre ce e vorba.

„Pe mine mă cheamă Tiberiu, Tiberiu Recaş, dar toată lumea din cartier îmi zice Tiberică, şi Tiberică o să-mi rămână numele şi după ce-oi face o sută de ani.” Un fel de „Call me Ishmael”. Atâta că Ishmael al nostru e băiat de cartier din Giuleşti (adevărat Macondo al lui Marin Anton!), născut prin 1970. Aşa începe totul. Urmează povestea lui Tiberică (viaţa de fotbalist, primul amor, un accident care îi curmă cariera sportivă, evenimentele din ’89, şi pornirea unei afaceri cu nişte prieteni, afacere care îl duce la Istanbul). În Turcia o cunoaşte pe Suryia, care e ucisă într-un atentat terorist, alături de doi prieteni ai lui Tiberică, atentat în care el însuşi e grav rănit. Înzdrăvenit, o ia pe urmele atentatorilor. Ajunge tocmai până în Kosovo, e ajutat de Fănica, prostituată româncă, dar nu fată rea în definitiv, îşi duce la capăt planurile de răzbunare, după care (obosit, am spune) revine în ţară, unde - senzaţional pentru un ins care dusese până atunci o viaţă aşa de aventuroasă - cedează insistenţei părinţilor şi se angajzeză (n-o să ghiciţi niciodată) poştaş. La poştă cunoaşte un personaj cu totul atipic pentru instituţie, un anume Alexandru Petru, scriitor în timpul liber şi poştaş de meserie (recunoaşteţi că nici pe asta n-aţi fi ghicit-o). Totodată Tiberică al nostru reia legăturile cu Bruno, un vechi prieten din copilărie care, neamţ fiind, emigrase în Germania unde se căpătuise.Cam asta ar fi prima parte a romanului.

Epică (aproape) pură, întâmplări cu duiumul, dialoguri alerte, un fel de „niciun moment de plictiseală”, vorba filmului din anii ‘60. Să n-o mai lungesc însă - o postare plicticoasă (!) e o postare lungă. Vom vedea în cel de-al doilea episod al dării noastre cu părerea ce se mai întâmplă.

1 septembrie 2007

☺☺ Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat (Episodul II)

0 comments
Rămâne să vedem, în al doilea episod al datului cu părerea despre amintirile lui Annie Bentoiu, cam ce-ar mai fi de spus.

N-am sa mă opresc asupra titlului („Timpul ce ni s-a dat”), a cărui metafizică a fost deja mestecată de mai mulţi exegeţi. Oricât ar fi de atrăgător şi bogat în semnificaţii, titlul unei lucrări nu poate compensa eventualele minusuri ale acesteia. Există aceste minusuri în cazul memoriilor lui Annie Bentoiu? Aş zice că da. Să explic.

Textul amintirilor oscilează între planul trecutului (incursiunea în illo tempore, cu evocări deseori memorabile) şi cel al prezentului. Autoarea intercalează tot felul de reflecţii asupra unor momente actuale, ceea ce îi oferă ocazia unor comentarii moral-politice care adesea ocupă pagini întregi, ba chiar şi note de subsol lungi şi fastidioase pe aceeaşi temă. Spunea cineva că o lucrare bună e una fără note de subsol, sau cu note de subsol reduse la minim, căci un autor care exprimă limpede ce are de spus nu are nevoie de aşa ceva. La Annie Bentoiu digresiunile (introduse cu un scop pedagogic implicit, cum ar veni, să învăţăm din greşelile trecutului, vezi bine) sunt plate şi au aerul moralizator al dojenilor unei bunicuţe). Nu e vorba de conţinutul acestor reflecţii (întâmplarea face să fiu de acord cu majoritatea poziţiilor politice pe care le exprimă ele). E vorba însă de o dovadă de nedibăcie literară să rupi ritmul unor amintiri bine scrise intercalând aceste fragmente de discurs „contemporan” mai puţin reuşite ca scriitură. Ca să nu mai spun şi că această carte se termină on a low note, termen anglo-saxon care desemnează un sfârşit neconvingător, cu aproape zece pagini de banalităţi înşirate, ca la şcoală, cu liniuţă de la capăt de rând, reprezentând concluziile autoarei cu privire la regimul comunist.

Ar fi fost un bun prilej pentru redactorul cărţii să intervină şi s-o convingă pe autoare să renunţe la acest stil. Cartea nu e la prima ediţie - s-a mai publicat acum câţiva ani la Editura Vitruviu. Republicarea ei la Humanitas ar fi reprezentat o bună ocazie de îndreptare a stângăciilor, ocazie din păcate ratată.

31 august 2007

☺☺ Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat (Episodul I)

0 comments
Editura Humanitas (2007) publică acest volum de memorii ale lui Annie Bentoiu, mai cunoscută prin numele de familie dobândit prin căsatorie, Pascal Bentoiu fiind un compozitor contemporan de notorietate în cercurile melomanilor. Memoriile acoperă perioada 1944-1947. Este percepţia (desigur, subiectivă) a unui act de istorie a cărui ridicare de cortină coincide cu începutul iluziilor de libertate (evenimentul de la 23 august 1944) şi a cărui cădere de cortină indică sfârşitul aceloraşi iluzii (abdicarea regelui, la 30 decembrie 1947). Pe plan personal, sunt anii adolescenţei şi ai primei tinereţi a autoarei.

D-na Bentoiu era, cum se spune, o fată de familie. Născută la sfârşitul anilor ’20 în familia unui medic din Olteniţa căsătorit cu o elveţiancă şi destul de serios implicat în viaţa politică în anii ‘30, a avut parte de educaţia obişnuită în lumea ei. O bună parte din amintiri, foarte pitoreşti de altfel şi plăcute la citit, se referă la anii de liceu la celebra Şcoală Centrală (care avea să-şi schimbe numele în anii comunismului în Zoia Kosmodemianskaia). Evocarea unor figuri de profesori, a camaraderiei dintre colege şi a lecturilor adolescentei conturează o personalitate înclinată spre gravitate (trăsătură moştenită, ar putea unii crede, mai degrabă de la bunicii materni, protestanţi severi, decât de la olteniţenii din partea tatălui). Urmează, într-o logică aproape implacabilă, înscrierea la Drept, specialitate care reprezenta, alături de Litere şi într-o oarecare măsură, de Medicină, una din puţinele opţiuni ale unei fille bien rangée, ca să zic vorba lui Simone de Beauvoir.

Timpului subiectiv al autoarei i se suprapune acela mai obiectiv, al istoriei, ieşite din ţâţâni, care numai bine nu le aducea celor din clasa ei. Agitaţiile din februarie-martie 1945 „încununate” cu învestirea guvernului pro-sovietic Petru Groza, marea manifestaţie de la 8 noiembrie 1945, soldată cu vărsare de sânge, provocările comuniste îndreptate împotriva unor profesori de la facultate, în fine, abdicarea regelui la 30 decembrie 1947, arestarea unor membri ai familiei, toate acestea sunt episoade pe care tânăra le percepe cu groază şi care sunt convingător evocate.

Pentru cei care au citit jurnalul doctorului Emil Dorian, publicat în 2006 la Editura Compania sub titlul Cărţile au rămas neterminate şi care acoperă intervalul 1945-1948, contrastul este imens. Dorian, vechi militant de stânga şi, pe deasupra, evreu (aşadar un om care avusese de suferit în timpul regimului prăbuşit la 23 august 1944), jubilează contemplând aceleaşi evenimente. E drept însă şi că mult mai vârstnicul medic (era născut în 1893) îşi pierde treptat entuziasmul, lovindu-se de obtuzitatea activiştilor culturali. Dar asta e o poveste care merită spusă, poate, cu un alt prilej.


Rămâne să vedem, în al doilea episod al datului cu părerea despre amintirile lui Annie Bentoiu, cam ce-ar mai fi de zis.

28 august 2007

Olandezul zburător de Wagner la Opera din Seattle

5 comments
Când am început blogul ăsta mi-am propus ca pe el să-mi dau cu părerea doar despre cărţi. Iată că nu mă ţin de cuvânt; până una, alta, postez câteva impresii de la un spectacol de operă.

Am apucat penultima reprezentaţie (cea de pe 25 august) cu Olandezul zburător de Wagner la Opera din Seattle, pe care am văzut-o cu ochii mei de nespecialist şi am ascultat-o cu urechile mele profane, după cum urmează:

Distribuţia. Opera nu are decât 5-6 roluri individuale, restul e cor. Olandezul a fost cântat de Greer Grimsley (bariton de loc de undeva de prin New Orleans), care mi s-a părut rezonabil în majoritatea timpului, deşi în câteva rânduri vocea părea să-l cam lase. Omul are la activ şi alte isprăvi wagneriere, dintre care cea mai notabilă pare a fi rolul Wotan/Wanderer din Tetralogia montată tot la Seattle în 2005. Tare-s curios cum l-a ajutat vocea atunci (deşi parcă nu mi-ar fi convenit să plătesc o căruţă de bani numai ca să constat că nu prea face faţă). Daland, bătrânul marinar norvegian care e dispus să-şi dea fata după Olandez, a fost Daniel Sumegi, corect şi la locul lui (drept e că nici rolul nu e prea solicitant, ajunge să fii un bas onest). La fel şi interpretul lui Erik, Jay Hunter Morris (culmea potrivirii e că în operă Erik e vânător, iar pe artist îl mai cheama şi Hunter!). Am lăsat-o - pour la bonne bouche - la sfârşit pe Jane Eaglen, soprana care a interpretat rolul Senta, pentru că ea a fost surpriza cu adevărat plăcută a intregii seri. Fără a fi o începătoare în ale operei wagneriene (a apărut pe scene renumite, de la Metropolitan Opera până la Teatro alla Scala, în roluri importante), Eaglen te face să uiţi că are un fizic nu tocmai armonios (probabil trece binişor de 150 kg). Vocea ei are o amplitudine care te suprinde până şi la o soprană wagneriană şi o claritate cu totul remarcabilă. De urmărit în continuare...

Montarea. De la Tetralogia lui Patrice Chereau de la Bayreuth ’76 punerile în scenă moderniste ale operelor lui Wagner nu mai suprind. Montarea de la Seattle e (şi ea) în ton cu vremurile: marinarii poartă bocanci şi mantale de ploaie din zilele noastre, în casa lui Daland au frigider şi calculator, vasul acestuia are radar etc. Nu cred că asta trebuie să ne supere cu tot dinadinsul, la urma urmei, mesajul (ce-i drept, cam tocit) este că ideile din operă sunt mereu actuale şi tot bla-bla-bla-ul de rigoare. Cu adevărat supărător a fost modul în care regizorul şi scenograful au ales să trateze finalul operei. După cum se ştie, acesta este unul apoteotic: Senta, disperată, se aruncă în mare după Olandez, găsindu-şi aparent sfârşitul, după care cei doi reapar transfiguraţi, înălţându-se la cer. Cum apare acest episod final în spectacolul noatru? Senta se precipită spre cheiul de unde tocmai plecase corabia Olandezului, moment în care izbucneşte un norişor de scântei, cam ca cele produse de aparatele de sudură cu electrod. Se „aruncă” undeva în culise, iar scântei de sudură (de data asta mai multe), după care se lasă în jos peste deschiderea scenei sumedenie de pânze semi-transparente, ca nişte cearşafuri intinse la uscat, orchestra cântă acordurile finale, timp în care în prim-planul scenei apar, venind din direcţii opuse, Senta şi Olandezul, care se îmbrăţişează. Cortina. De la pomul lăudat al Operei din Seattle aşteptam, ce-i drept, ceva mai mult, nu neapărat acrobaţii sau efecte de joc pe calculator, dar parcă scena se cerea mai mult exploatată, ca să nu spun că se putea face şi economie de metraj cu lenjeria aia de pat care se scoboară din plafon.

Cu toate acestea, să nu fim cârcotaşi în exces - să ne bucurăm de muzica lui Wagner şi să aşteptăm, rabdători, anul 2009, când este programată o nouă montare a Tetralogiei!

27 august 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul VI)

6 comments
Am făcut ce-am făcut şi nu m-am ţinut de cuvânt. Rămăsese să termin prezentarea cărţii îndată ce mă întorc din vacanţă, dar se pare că n-a fost să fie. De fapt, ce-a fost mai important a fost deja spus - rămân de făcut doar câteva consideraţii provinciale, despre modul în care e reflectată provinciala literatură română în volumul acesta impunător.

Norocul meu e că nu e reflectată deloc, altfel cine ştie cât mai trebuia să scriu. Cu alte cuvinte, printre cele 1001 de cărţi (mai precis, romane, după cum am văzut) pe care trebuie să le citim în viaţa asta nu se numără niciun roman românesc. Rezist tentaţiei de a clocoti de mânie proletară împtriva Occidentului (reprezentat metonimic aici de dl. Boxall), care ne trece iar cu vederea, după cum cu vederea ne trece si Comitetul Nobel, care nu se-nvredniceşte să premieze nicun autor de-ai noştri, deşi unii chiar se canonesc să devină vizibili pe piaţa internaţională (cazul Cărtărescu e în acest sens unul aproape clinic). Nu răzbesc ai noştri şi bună pace. N-or fi creaţiile literare suficient de valoroase, n-or avea parte bieţii scriitori de traduceri bune (realizate, desigur, de vorbitori nativi ai limbii-ţintă, nu de români animaţi de intenţii bune), de un marketing convingător sau de cine ştie ce relaţii oculte cu puternicii literari ai zilelor noastre. Dar dacă nu, nu, cine se supără nu face decât să joace rolul văcarului intrat în relaţii conflictuale cu satul.

Mă pregăteam să închei aici, când îmi cad ochii pe textul unui oarecare domn Radu Negru (pare-se, un pseudonim), care prezintă în detaliu volumul nostru pe un alt site (http://www.agonia.ro/index.php/essay/244914/index.html). Prezentare demnă de toată lauda, pe lângă care a mea pare o compunere şcolară de duzină. Domnul Negru trece prin ciur şi prin dârmon cartea aceasta a cărţilor, dar, culmea, vorbeşte şi despre lucrările scriilorilor români care ar fi incluse în ea. Iată ce scrie d-sa:

«Capitolul cel mai voluminos este desigur cel consacrat secolului 20, cuprinzând 731 titluri, printre care şi doua cărţi de autori romani: „Pădurea spânzuraţilor“ de Liviu Rebreanu si „Pe culmile disperării“ de Emil Cioran (desi acesta nu e un roman).»

La început am crezut că n-am fost eu atent. Am alergat la carte şi am parcurs-o, cu acribie, pagină cu pagină, doar-doar oi da peste Rebreanu şi Cioran (calitatea de scriitor român a celui de al doilea e discutabilă, dar nu asta e problema aici). Degeaba m-am chinuit, niciun cuvinţel despre autorii aceştia. Mi-am spus atunci că poate am eu o ediţie mai veche, neadusă la zi, iar dl Negru se referă la o versiune mai nouă. Nici gând. Cartea e apărută în 2006, iar ediţia pe care o am eu este din 2007 şi reprezintă, după cum se specifică în caseta tehnică, o simplă reeditare (nici măcar greşeli precum cele legate de data naşterii lui Thomas Mann n-au fost corectate, darămite să se fi introdus deodată doi scriitori români - ca să fie scoşi alţi doi, că altfel cum să rămână 1001?).

Cine ştie, poate domnul Negru şi cu mine am citit cărţi diferite sau am avut, citind aceeaşi carte, percepţii deosebite. Tare-aş vrea să ma poată lămuri cineva...

4 august 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul V)

3 comments
Încerc să închei azi serialul însemnărilor mele diletante despre această carte a cărţilor care, totuşi, nu-i Biblie.

Aşadar, ce au în comun, cel puţin formal, dacă nu şi axiologic, cărţile antologate? De fapt, nu ştiu dacă “antologat” e cel mai bun termen, căci lucrarea nu e un florilegiu din cărţi, ci o grupare de eseuri despre ele, dar să ne permitem acest abuz de limbaj şi să mergem mai departe.

Peter Boxall ne lămureşte în prefaţă că volumul nu-şi propune să introducă (încă un) canon literar. Har Domnului! Criteriul formal căutat este acela de “roman”. Desigur, e o condiţie necesară, nu şi una suficientă, adică nu-i suficient să fii roman ca să te pomenească în lucrare, dar dacă eşti acolo, musai ca roman te chemi. Ar însemna să deschid o adevărată cutie de conserve plină cu viermi, ca să folosesc o expresie americană, sau macar o cutie a Pandorei, ca să folosesc o zicere mai clasică, dacă m-aş apuca să cercetez cât de “romane” sunt unele din norocoasele lucrări. Ba chiar nici nu cred că aş reuşi să ajung prea departe cu goana după viermii scăpaţi de sub control, căci se ştie – truism pe care nu-l poate evita, probabil, niciun curs de teorie literară – nu există criterii cât de cât obiective care să ne permită să spunem că o scriere oarecare este roman. În ceea ce priveşte romanul, cred că singurul criteriu demn de atenţie este criteriul lui Humpty-Dumpty, dacă pot să-l numesc aşa.

Să detaliez. Zice Humpty Dumpty, simpaticul personaj al lui Lewis Carroll:

When I use a word, Humpty Dumpty said, in rather a scornful tone, it means just what I choose it to -- neither more nor less.

Adică, într-o traducere încropită în grabă, ca o omletă din rămăşiţe:

Când folosesc un cuvânt, zise Humpty Dumpty pe un ton cam batjocoritor, el înseamnă numai ce aleg eu să însemne, nici mai mult, nici mai puţin.

Aici cred că se găseşte cheia selecţiei lui Boxall. Roman este ceea ce consideră d-sa ca atare, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă Peter Boxall consideră roman Fabulele lui Esop (pag. 23), roman sunt. La fel, Moarte la Veneţia de Thomas Mann (pag. 264). Exemple cel puţin discutabile s-ar mai găsi, dar probabil al nostru Humpty Dumpty îşi asumă riscul acestor pierderi colaterale, ca să folosesc un termen militar la modă azi în viaţa civilă. Eu, unul, l-aş fi inclus şi pe Urmuz, cu Pâlnia şi Stamate, care nu mi se pare deloc mai puţin roman decât multe din scrierile selectate de domnul Boxall.

Dar staţi aşa, intrăm într-un teritoriu extrem de delicat, cel al prezenţei scriitorilor români printre cei ale căror cărţi trebuie negreşit citite. E un subiect care merită un episod separat, care va urma peste vreo săptămână, căci intru şi eu în vacanţă. Aşa că n-am reuşit să mă ţin de promisiunea de a încheia azi consideraţiile mele profane pe marginea cărţii noastre.

2 august 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul IV)

2 comments
Trag aer în piept şi mă încumet să scriu cel de-al patrulea episod al prezentării.

Secolul XX (alături de primii cinci ani ai secolului XXI) se bucură în cartea noastră de un spaţiu enorm în comparaţie cu celelalte perioade. N-am avut curajul să număr scriitorii şi lucrările care se bucură de prezentări, iar cartea nu are cuprins, ci doar indici alfabetici. De aceea ma limitez să redau numărul de pagini consacrat capitolelor:


- înainte de secolul al XVIII-lea: 18
- secolul al XVIII-lea: 42
- secolul al XIX-lea: 150
- secolele XX-XXI: 720

Spaţiul acordat (quasi-)contemporaneităţii e aşadar vast. E greu de crezut că poţi numi un scriitor cât de cât important căruia să nu i se fi acordat măcar raţia de 300 de cuvinte cuvenită. Unii din autori sunt şi de data asta “călare pe două veacuri”, vorba lui Sextil Puşcariu (Joseph Conrad şi Henry James sau J. M. Coetzee şi Haruki Murakami, pentru perioadele respective). În ansamblu, un curat pandemoniu, monştri sacri unul şi unul: Galsworthy, Musil, Gide, Lawrence, Proust, Joyce, Virginia Woolf, Hesse şi mai cine nu... inclusiv autori discutabili ca valoare, dar care şi-au avut zilele lor de glorie extra-estetică, precum Henri Barbusse sau Brecht. Ceva mai aproape de zilele noastre, îi avem pe Henry Miller, Canetti, Orwell, Borges, Bellow, Nabokov, Calvino, Capote, Updike, Kundera... nu scăpăm nici de eternul Coelho, atât de iubit de coafezele bibliomane de pe la noi.

Probabil aţi observat că nici nu mai exemplific cu lucrări – cititorului antrenat îi vor veni desigur în minte majoritatea titlurilor relevante, la simpla menţionare a numelui autorului, în buna tradiţie a reflexelor condiţionate pavloviene. Sunt sute şi sute de autori şi lucrări şi până şi o simplă enumerare ar necesita un efort considerabil, de aceea răsfoiesc mai mult decât citesc, o practică desigur proastă, dar nu mai puţin utilă într-un caz precum cel de faţă. Sigur, sunt şi aici destui scriitori a căror includere în volum poate stârni cel puţin nedumerire – şi nu e vorba aici de John Le Carré sau Raymond Chandler (buni de aprins imaginaţia adolescenţilor sau pentru trecut timpul prin tren sau prin avion). Cu bune şi cu rele, poate nu chiar toate 1001, dar măcar câteva sute din toate cărţile acestea merită citite într-o viaţă de om.

De la 1901 încoace se decernează, se ştie, premiul Nobel pentru Literatură. Interesant de văzut cum s-a raportat antologatorul la Nobeluri, aceşti adevăraţi “elefanţi din odaie”, ca să traduc expresia englezească ce trimite la o situaţie în care un lucru important e în mintea tuturor, pluteşte în aer ca un fel de gol al lui Mutu, mereu anunţat şi arareori înscris, fără ca nimeni să-i zică pe nume. Spre cinstea lui, aş zice, Peter Boxall nu se emoţionează şi trece cu vederea o serie de scriitori laureaţi Nobel la vremea lor, dar azi căzuţi într-o binemeritată desuetudine (cel mai notabil caz fiind cel al lui Romain Rolland).

Mă apropii de sfârşitul acestei note (sau “postări”, în limbajul bloggerilor) şi nu pot să rezist tentaţiei de a face două observaţii maliţioase.

Primo. Volumul (tipărit de altfel în China, dar ce nu se face azi acolo, de la gumari până la calculatoare) e o carte superbă – hârtie bună, sute de reproduceri de calitate, informaţie sistematică. Păcat de o “chiflă”, să-i zicem aşa, pe care n-ai cum să n-o observi dacă eşti atent. Thomas Mann figurează cu patru cărţi (nu însă şi cu Iosif şi fraţii săi), dar anul morţii este 1955 (aşa cum corect apare în trei locuri), nu 1965, aşa cum se menţionează în cel de-al patrulea articol consacrat prozatorului.

Secundo. Spuneam că volumul merge până hăt, in 2005. Cauţi ce cauţi, dar în zadar, căci n-ai să dai nicăieri de celebra J. K. Rowling cu ale ei romane din seria Harry Potter. Să fie de vină reacţiunea? Scoal’, că-i foc, Leonido, agită-te, Efimiţo, dacă-i aşa, căci e grav! Fanii vrăjitorului contemporan n-au să ierte niciodată omisiunea asta odioasă!

Ce-ar mai fi de spus? Sumedenie (zisa coanei Efimiţa, cu referire la oastea lui Galibardi) de vorbe, desigur. S-o mai găsi, aşadar, material pentru încă cel puţin un episod...


☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul III)

1 comments
Cea de a treia secţiune a lucrării îi este consacrată secolului al XIX-lea. Secol al mecanicii, al romanului... şi asta pentru a recurge doar la doi din numeroşii topoi folosiţi pentru a caracteriza veacul respectiv. Iar dacă a fost un secol al romanului, lucrarea noastră nu face economie de pagini pentru a ilustra reuşitele acestei forme literare (rămâne de văzut, într-un episod viitor, dacă 1001 Books You Must Read before You Die este o carte despre romane).

Criteriul esenţial al lui Peter Boxall fiind cel cronologic, nu-i de mirare că îl găsim pe Goethe şi aici, cu Afinităţile elective. Jane Austen este prezentă cu un număr (record) de cinci romane. Partea femeiască e bine reprezentată, bunăoară surorilor Brontë li se face şi lor partea cuvenită, ca şi lui Mary Shelley (Frankenstein) sau, suprinzător, dar, după cum se vede, nu imposibil, Mariei Edgeworth (Castelul Rackrent şi Ormond). Ba chiar ilustra Maria Edgeworth e gata să-l bată la puncte pe mai bine cotatul (orice-ar fi) Balzac – acesta din urmă e pomenit pentru Moş Goriot, Eugenie Grandet şi Iluzii pierdute, aşadar 3-2 pentru Balzac, ce mai, victorie muncită, poate chiar în prelungirile... posterităţii. În rest, surprize mari nu-s. Francezii Hugo, Flaubert, Stendhal, Dumas (trei romane), Zola şi (slavă Domnului, aş zice) Jules Verne (O călătorie spre centrul Pământului şi Ocolul Pământului în 80 de zile).

Nu-mi propun să alcătuiesc lista completă a autorilor şi a lucrărilor cu care ei pătrund în acest adevărat panteon al lecturilor obligatorii, în acest ciur al lui Eratostene al valorilor literare... ajunge să spun că anglo-saxonii îşi iau partea leului, ceea ce nici măcar nu-i lucru de supărare, dată fiind formaţia antologatorului. Îi găsim aşadar aici şi pe Dickens (solid implantat, cu şase cărţi), Hawthorne, Melville, Trollope, Henry James, Hardy, Twain şi Wilde. Marii romancieri ruşi n-aveau nici ei cum să lipsească – Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski sunt la locul lor, ca să zic aşa. Ca nişte pete de culoare ne apar autorii aparţinând naţiunilor mai mici: suedezii Selma Lagerlöf şi Strindberg (acesta cu două cărţi), polonezul Sienkiewicz, germanul Theodor Fontane sau italianul Verga.

Probabil pentru unii din noi faptul că printre cărţile recomandate se numără un număr important de cărţi de aventuri (poliţiste, de capă şi spadă, de călătorie) poate părea ciudat (şi vorbesc aici de cărţile de aventuri în toată puterea cuvântului, nu pretexte mai mult sau mai puţin alegorice pentru subiecte mai “serioase”, precum Moby Dick). Sheridan Le Fanu (câţi ni-l mai amintim oare, din lecturile pubertăţii) ne e recomandat cu nu mai puţin de două cărţi, cu Unchiul Silas şi In a Glass Darkly, Robert Louis Stevenson “explodează” cu patru cărţi, pe Jules Verne şi Dumas i-am pomenit mai sus, Wilkie Collins nu putea lipsi (Piatra lunii), iar Bram Stoker (Dracula) şi Sir Arthur Conan Doyle cad cum nu se putea mai bine. Sunt toate (indiferent de “seriozitatea” subiectului) cărţi solide, bine scrise şi care îl captivează pe (de regulă tânarul) cititor, căruia îi deschid apetitul pentru lectură.

Această prezentare nu este (şi nici nu şi-a propus să fie) obiectivă. E un blog, nu un eseu critic, iar dacă îmi dau cu părerea despre o selecţie sau alta, lucrurile trebuie luate exact aşa, drept păreri. Aşa că închei acest episod spunând că-mi pare bine că pe Lewis Carroll l-am găsit în acest adevărat jumbo jet al cărţilor atât cu Alice în Ţara Minunilor, cât şi cu Alice în Ţara Oglinzii. N-o fi fost uşor, că înghesuiala a fost mare, dar iată că s-a putut.

27 iulie 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read Before You Die (Episodul II)

1 comments
Ajungem azi cu relatarea la secolul al XVIII-lea. Aici lucrurile sunt foarte liniştite, li se dă Cezarilor ce-i al lor, începând cu părinţii romanului englez.

Defoe figurează cu ale sale Robinson Crusoe, Moll Flanders şi mai puţin cunoscuta Roxana, iar Swift, cu Povestea unui poloboc şi cu Călătoriile lui Gulliver. Richardson şi Fielding îşi au şi ei locul cuvenit, cu Pamela şi Clarissa şi, respectiv, Tom Jones şi Amelia. Goldmith, Walpole, Sterne şi Tobias Smollett nu lipsesc nici ei.

Urmează francezii Voltaire, Rousseau (elveţian la bază) şi Diderot, iar marchizul de Sade figurează cu Cele 120 de zile ale Sodomei. Menţiune onorabilă – pare a spune editorul – pentru Ann Radcliffe, cu al său roman gotic Misterele din Udolpho.

Nu e trecut cu vederea nici Goethe, cu Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister şi cu Suferinţele tânarului Werther. Vorba lui Negruzzi (în O alergare de cai): Mângăie-te, simţitoriule Verter, Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici şi-a făcut seamă, nici s-a bolnăvit (decât numai când i-a murit căţeluşul), ci din împotrivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tânăr ofiţer de lănceri...

Cu asta putem trage liniştiţi cortina peste temperat-sentimentalul veac XVIII. Nu înainte de a observa că editorul insistă ca noi să citim (înainte de a muri, desigur) şi scrieri ale iluştrilor Olaudah Equiano (1745-1797) sau Charlotte Lennox (1727-1804).

Deocamdată atât – îmi iau avânt pentru mult mai agitatul secol XIX.

25 iulie 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read Before You Die (Episodul I)

0 comments
Urmând exemplul personal (cam prăfuit) al cronicarului, biruit-au gândul... şi am frunzărit şi eu volumul 1001 Books You Must Read Before You Die (Universe, 2006 - dacă vreţi s-o cumpăraţi sau măcar să-i vedeţi coperta, încercaţi la

http://www.amazon.com/1001-Books-Must-Read-Before/dp/0789313707

E un cărămidoi de carte în care găsim, după cum ne-o spune şi titlul, o prezentare de vreo 300 de cuvinte a fiecărei din cele 1001 de cărţi pe care, în opinia editorului (Peter Boxall) e musai să le citim cât încă n-am murit. La compilarea volumului s-au trudit peste 100 de specialişti în literatură din Marea Britanie.

Criteriul după care sunt prezentate cărţile este cel al anului apariţiei. A fost mai greu de aplicat la lucrările antichităţii greco-romane, dar noroc ca editorul a limitat acest capitol la cinci lucrări: Fabulele lui Esop, Metamorfozele lui Ovidiu, Chereas şi Callirhoe a grecului Hariton, Etiopicele lui Heliodor şi Măgarul de aur al lui Apuleius. Recunoaşteţi că am scăpat uşor de Antichitatea asta – au mai rămas 996 de cărţi! De fapt lucrarea nici nu consacră o secţiune separată Antichităţii literare – cărţile pomenite sunt incluse, alături de câteva (!) altele, în capitolul numit Înainte de 1700. Aşadar la cele cinci cărţi ale vechimii ne mai sunt prezentate 1001 de nopţi, Gargantua şi Pantagruel, Euphues (pentru cei care au chiulit de la cursurile de literatură engleză, autorul este John Lyly), Don Quijote şi încă vreo trei sau patru. Uite ce repede am dat gata Evul Mediu şi Renaşterea! Abia acum trebuie cu adevărat să tragem aer în piept, căci urmeaza secolul al XVIII-lea. Dar despre restul cărţii despre cărţi (curată autoreferenţialitate!) în episoadele ce vor veni, cu condiţia să biruie gândul si cu altă ocazie...

23 iulie 2007

☺☺☺ Vasile Ernu - Născut în URSS

1 comments
Mi-a căzut în mână (şi am şi citit) cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Polirom, 2007). Autorul, basarabean născut la începutul anilor ’70, soseşte în 1990 în România, unde face studii umaniste şi se integrează în peisajul cultural. Născut în URSS e un mozaic alcătuit din amintiri din fosta ţară a sovietelor, un compendiu de concepte şi realităţi azi desuete, dar care pentru cel care a copilărit printre ele constituie un bun prilej de rememorare nostalgică, fie că e vorba de taberele şcolare, de mărfuri şi preţul lor, de mult-râvnitele produse capitaliste sau de măreaţa geografie sovietică. Nostalgia nu e cea a comunistului îndoctrinat, care e trist că s-a prăbuşit utopicul stat al muncitorilor şi ţăranilor, ci mai degrabă a adultului care şi-a trăit anii de formare acolo, cu bune şi rele. N-am aici loc (şi n-am nici competenţa) să pun în discuţie cartea. Nu vreau decât să-mi exprim nedumerirea faţă de faptul că în toată scrierea nu-şi face loc nici măcar un rând despre condiţia naţională a autorului. Nu ni se spune nimic despre cum era să fii român în URSS – copilul bănuiesc că vorbea româneşte acasă şi poate avea bunici care îşi aminteau de perioada când Basarabia era parte a României. Poate e o lacună voluntar asumată sau poate ca mă înşel şi autorul nu e român (deşi a venit, după 1989 în România odată cu primele “poduri de flori de peste Prut”). Nu ştiu. Nu judec. Nu reproşez. Doar mă mir.

Încă un blog?

1 comments
Se pare că da. Dacă persoane însemnate, precum Adrian Năstase sau Alessandra Stoicescu, şi-au facut blog, mi-am zis că ceva, ceva o fi la mijloc, aşa că mi-am făcut şi eu unul. Mă gândesc ca pe el să-mi dau cu părerea despre cărţile pe care le citesc. O fi bine? O fi rău? Asta rămâne de văzut...