☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking

Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.

☺☺☺ Ilf şi Petrov - America fără etaje

De data asta nu-i păcăleală, ca data trecută. Chiar a apărut o nouă carte de Ilf şi Petrov şi îi spune America fără etaje (Polirom, 2010). E relatarea, pentru prima oară tradusă la noi, a călătoriei în Statele Unite a celor doi, desfăşurată între noiembrie 1935 şi ianuarie 1936. Reconvertiţi temporar la meseria de bază, cea de jurnalişti, autorii relatează în cele 450 de pagini ale cărţii scene şi întâmplări din America, schiţează portrete, fac evaluări şi comparaţii (mai ales cu Uniunea Sovietică a celui de al doilea deceniu de după revoluţie). Ei bat America de la est la vest, de la New York la Los Angeles şi înapoi, parcurg 10000 de mile cu automobilul şi notează impresii, stau de vorbă cu oamenii de la vlădică până la opincă sau, pentru a rămâne în registrul laic, de la Henry Ford la micul fermier sau autostopistul de pe şosea.

Le place America? Greu de spus, deşi probabil că nu prea, pentru că mâncarea nu are gust, pâinea e prea albă şi prea pufoasă, toată lumea aleargă după profit, muncitorii sunt exploataţi, indienii şi afroamericanii negrii discriminaţi, Constituţia e doar pe hârtie etc. Cam pe dos decât în URSS-ul lui Stalin. Cei mai mulţi americani cu care stau de vorbă manifestă o simpatie greu disimulată faţă de Uniunea Sovietică. Iată un fragment din discuţia cu celebrul magnat al automobilelor Henry Ford:

La despărţire, Henry Ford, care se interesează de Uniunea Sovietică şi nutreşte o oarecare simpatie pentru ea, ne întrebă:
- Care e acum situaţia financiară a ţării dumneavoastră?
Noi tocmai citiserăm în ajun, în Pravda, celebrul articol al lui Grinko şi de aceea i-am putut oferi cele mai proaspete informaţii.

Citind asemenea pasaje, cititorul e în dilemă: să le privească drept concesie limpede făcută propagandei oficiale, sau să ia totul în cheie ironică? Pentru ultima soluţie ar pleda referirea la celebrul articol din Pravda. Dacă aici o asemenea ambiguitate e posibilă, alteori acest lucru e mai greu de conceput. De pildă, asistând la un concert al lui Rahmaninov la Carnegie Hall, autorii scriu:

Rahmaninov, după cum ne spusese un compozitor pe care-l ştiam, stă în cabină şi spune anecdote. Dar îndată ce se aude gongul, se ridică şi, compunându-şi o faţă tristă de exilat rus, se îndreaptă spre scenă.

Rahmaninov e unul din puţinii exilaţi ruşi recalcitranţi şi de altfel aflăm că publicul nici nu-l prea apreciază. Cei mai mulţi din cei care stau de vorbă cu călătorii ard de nerăbdare să revină în patrie, cel puţin în vorbe, chiar dacă în practică par bine plantaţi în solul american.

Dacă asemenea momente (şi destule altele) se explică uşor prin necesitatea de a face concesii peste concesii (să nu uităm, suntem în plin deceniu de aur al terorii staliniste), se vede câteodată şi mâna marilor Ilf şi Petrov, cei din Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. Asta se întâmplă mai ales când e vorba de portrete. Un exemplu e cuplul Mr. & Mrs. Adams, cei doi americani care îi însoţesc în voiajul lor. Filosovietici, aceştia alcătuiesc o pereche insolită, prezentată cu un umor burlesc irezistibil, deşi nu lipsesc tuşele caricaturale care trimit parcă la Gog-ul contemporanului Papini.

Fatalmente cârcotitori, Ilf şi Petrov nu rămân insensibili la extraordinarele realizări tehnice ale Americii, şosele şi autostrăzi impecabile, baraje (Boulder Dam abia se construise) sau uzine de tot felul. Rămân surprinşi de extraordinara calitate a serviciilor - suntem în 1935! Nu-i lasă reci nici frumuseţile naturale, dar, veritabili reporteri sovietici, ei reuşesc să scrie un capitol întreg despre Grand Canyon fără să se refere decât în treacăt la canionul propriu-zis, fiind mai atraşi de ce se întâmplă în cabana din marele parc natural.

Apariţia Americii fără etaje se anunţa drept un mare eveniment editorial. Ca admirator declarat al celor doi, nu poate decât să mă bucure ca a ieşit cartea asta, deşi între ea şi cele două romane e o diferenţă de câteva clase bune. O vorbă despre isprava editurii care, în treacăt fie spus, nu se oboseşte să onoreze evenimentul editorial printr-o prefaţă consistentă şi se mărgineşte să includă o scurtă notiţă bio-bibliografică. În fine, există o pompos intitulată Notă a traducătoarei, întinsă pe fix trei rânduri, în care aceasta mulţumeşte altor două persoane care şi-au adus contribuţia la ameliorarea stilistică a lucrării. Citind cartea, ne putem imagina ce-ar fi fost fără acest ajutor extern, nu de alta, dar găsim destule exprimări de-a dreptul proaste, de tipul „nu s-a mulţumit numai să...“. Mai ştii, poate aşa se exprimau Ilf şi Petrov, iar traducătoarea n-a făcut decât să fie fidelă originalului.