22 noiembrie 2014

V. Koval - Petre, eu şi atomii

0 comments
Pentru literatura cehă destinată copiilor a anilor 1950-1960 Vaclav Koval joacă cam acelaşi rol pe care îl au la noi în aceeaşi perioadă Leonid Petrescu sau Radu Nor. Toţi aceştia sunt autori de cărţi de ştiinţă popularizată croite pe tipicul maieutic al iniţierii unuia sau doi discipoli de către un maestru doct şi atotştiutor. Metafora iniţierii văzute drept călătorie este instanţiată de regulă de o excursie, reală sau fictivă (în vis sau într-o ţară miraculoasă) pe care o fac personajele pentru a se ciocni, uneori la propriu, de realităţi din natură. Pentru propagandiştii primelor decenii de comunism învăţarea nemijlocită de prea multă teorie este regula (şi de fapt nici nu e o regulă foarte proastă în materie de pedagogie). Petre, eu şi atomii de Vaclav Koval apare în 1955 şi apare la noi în 1959 în traducerea Alexandrei Teodor în colecţia Să ştim, prestigioasă în epocă, a Editurii Tineretului.

Petre e elev în clasa a şasea, fiind un băiat „foarte dezgheţat” („Întreabă amănunţit despre tot ce-i trezeşte interesul. Şi, drept să vă spun, îl interesează totul – mai ales tehnica.”) Profitând de faptul că părinţii lui Petre sunt ocupaţi, unchiul lui îi ia într-o excursie în împrejurimile pitoreşti ale Pragăi. Călătoria nu va depăşi nicio clipă cadrul strict realist, cei doi nu transgresează limitele lumii noastre pentru a trece în cine ştie de tărâm al miracolelor. Pornind de la situaţii banale (aglomeraţia din autobuz, afinele dintr-un borcan) se brodează o discuţie întreagă despre particulele care alcătuiesc materia. Urmează pagini întregi de teorie cinetico-moleculară exemplificată, e drept, isteţ şi ilustrată cu desene frumoase.



Unchiul nu are o sarcină uşoară. El se străduieşte să bage în capul nepotului teoria atomică datorată în esenţă lui Democrit, lucru dificil când ai de a face cu un copil de doisprezece ani şi mai ales atunci când ideile pe care le expui contrazic experienţa imediată:

– Aşa! Deci, atât tartinele, cât şi untul, salamul şi berea – tare aş avea poftă de-o bere! – pe scurt, tot, dar absolut totul pe lume e format din milioane şi milioane de părticele infime.
– Bine, dar bucăţelele de piatră arată cu totul altfel decât cele de tartină!
– Democrit nu se gândea la asemenea părticele vizibile de piatră sau de altceva. Se gândea la nişte părticele care sunt aşa de mici, că nu le putem vedea.


Cehului tot la bere i-e gândul, ar spune amatorii de stereotipuri etnice. Copilului însă îi dă din fericire sirop, ocazie cu care îl explică şi fenomenul de difuziune. Şi uite aşa, cu o afină, cu un sirop, cu o farfurie de supă, cu o ciupercă sau cu o cameră de bicicletă trecem pe nesimţite de la teoria gazelor ideale la legăturile chimice şi ajungem fatalmente la structura atomului. Subiectul, sensibil de altfel în plin război rece, era un cal de bătaie favorit al autorilor acelor ani. Surpriza este că Vaclav Koval trece cu relativă neutralitate peste implicaţiile (geo)politice ale temei. Vorbind de bomba atomică, el spune:

Prima oară, exploziile atomice au fost folosite pentru crearea de bombe. Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial, americanii au aruncat câte o bombă atomică asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Ambele oraşe au fost complet distruse. Nici până astăzi nu se ştie câţi oameni au pierit; se pare că numărul morţilor se ridică până la aproximativ două sute, două sute cincizeci de mii de fiecare oraş.



E adevărat că numărul victimelor a fost, în realitate, cam jumătate din cel dat în carte, dar textul e de o moderaţie neaşteptată. Din peisaj nu putea lipsi Uniunea Sovietică, de această dată de partea „bună” a baricadei. Şi aici avem parte de o surpriză. U.R.S.S.-ul este pomenit în text o singură dată, foarte laconic (În U.R.S.S., de exemplu, s-a construit un spărgător de gheaţă acţionat cu energie atomică.) şi apoi, iarăşi scurt, într-un desen care prezintă schema unei centrale atomoelectrice. Pentru o carte apărută în Est, la doar doi ani de la moartea lui Stalin, sunt concesii politico-ideologice de-a dreptul minore. 

Volumul este bogat ilustrat cu desene reproduse din ediţia cehă (autor, Dobroslav Foll).







19 noiembrie 2014

L-a vindecat Stalin de gâlci

1 comments
Ce-i al lui e al lui: regimul bolşevic al lui Stalin preţuia artiştii, desigur cu condiţia ca aceştia să nu creeze probleme politice. Unul din cei mai renumiţi cântăreţi ai perioadei interbelice, Ivan Kozlovski (1900-1993), se bucura de favorurile dictatorului şi i se acordase de altfel râvnitul titlu de Artist al Poporului. Fusese de altfel singurul artist vocal (alături de soprana Antonina Nejdanova) care se bucurase de acest privilegiu înainte de război. Despre Kozlovski se povesteau multe anecdote. Iată două din ele, relatate de Simon Sebag Montefiore în voluminoasa lui carte Stalin: curtea ţarului roşu (traducere de Cătălin Drăcşineanu):

Odată, când Kozlovski, tenorul curţii, cânta la Kremlin, cei din Politburo au început să-i ceară un anumit cântec. „De ce îl presaţi pe tovarăşul Kozlovski?”, a intervenit Stalin calm. „Lăsaţi-l să cânte ce vrea.” A făcut o pauză. „Şi cred că vrea să cânte aria lui Lenski din Oneghin.” Toată lumea a izbucnit în râs şi Kozlovski a cântat ascultător acea arie.

La Bolşoi, Kozlovski şi-a pierdut brusc vocea în timpul operei Rigoletto. Cântăreţul a ridicat neputincios privirile spre Loja A, unde stătea Stalin, arătând cu degetul spre gâtul său. Instantaneu, Stalin, fără să spună nimic, şi-a pus degetul în partea din stânga a tunicii sale, în apropierea buzunarului, unde se prind medaliile, şi a mimat o medalie. Lui Kozlovski i-a revenit vocea. Şi a primit medalia.

Legenda spune că regii Franţei se bucurau, în ziua încoronării, de miraculoasa putere de a vindeca de gâlci. Iată că ţarul roşu avea acest dar miraculos şi în zilele de rând.

În imagine, Ivan Kozlovski (de aici).

15 noiembrie 2014

☺☺☺ Dan Stanca - Boala şi visul

0 comments
Luat la valoarea lui nominală, începutul romanului lui Dan Stanca, Boala şi visul (Tracus Arte, 2013), nu prevesteşte mare lucru. Pe parcursul unei pagini şi jumătate ni se istorisesc nişte evenimente triste, însă fără îndoială prozaice. E vorba la moartea, la doar câteva zile distanţă, a bătrânului Gheorghe Nicolau, fost militar, contabil pensionar, răpus de un cancer incurabil şi a fiului său, tânărul Sabin, proaspăt absolvent, profesor repartizat la Giurgiu. Suntem în sumbrii ani 1980. Familia Nicolae o are ca vecină de palier pe o anume Ionela Cărăuşu (mai cunoscută sub porecla „Păuniţa”, din cauza aspectului ei mândru şi cu lipici la bărbaţi), victimă a unui bărbat violent, miliţianul Tomiţă, care o bate de-o snopeşte. Nimic senzaţional, impresie de literatură realistă, de poveşti spuse pe un ton firesc în aparenţă, de relatare a unor destine d locatari de bloc comunist.

Câteva din personajele principale ale dramei care urmează să se joace pe parcursul celorlalte peste 300 de pagini ale cărţii au fost aşadar introduse în scenă. Povestea se va ramifica treptat, lucrurile se vor adânci, episoade ce ţin la prima vedere de faptul divers vor căpăta semnificaţii mai adânci. Moartea lui Sabin Nicolau a fost violentă, urmare a unei crime pasionale: devenit amantul unei educatoare din localitate (Emilia), el e ucis de soţul violent, plutonierul Pavel Ispas. Vom fi purtaţi pas cu pas prin evenimentele care duc la acest sfârşit sângeros. O vom afla în prim-planul relatărilor din prima jumătate a romanului pe Păuniţa, devenită personaj nodal, confidentă şi spioană totodată, filtrul prin care trece relatarea multor episoade.

Autorul adânceşte în permanenţă atât perspectiva, cât şi semnificaţia secvenţelor epice. Mulţi eroi importanţi el nu mai introduce: colonelul de Securitate Marian Cionoiu, (numit, poate nu prea fericit, „catârpenisul” din pricina înfricoşătorului său organ copulator) care face din Păuniţă un fel de ţiitoare şi cuplul de prieteni Armand Bălăşel/Radu Vizanti. Primul, un inginer constructor profilat pe literatură ezoterică, îl iniţiază pe Sabin Nicolau; cel de al doilea, un ziarist epicureu, serveşte drept contrapondere a celui dintâi. De altfel Dan Stanca pare să cultive simetriile (ambii bărbaţi din viaţa Păuniţei fac parte din aparatul represiv, sunt violenţi, însă sterili), dar şi contrastele (Bălăşel e un ascet, erou al unei enigmatice întâmplări la bordel, când din uretră îi răsare un ghiocel, Vizanti este un epicureu nelipsit de libertate interioară).

N-a fost uitat nici Gheorghe Nicolau, om şters, lipsit de curaj, însă veriga de legătură cu un trecut violent şi totodată misterios. Prin intermediul lui Nicolau îl cunoaştem pe Toma Arhire („Negru”), fost ofiţer în Armata Regală, devenit după 1944 conducătorul unei formaţiuni de partizani care luptă în munţii Argeşului. Naraţiunii plauzibile din punct de vedere istoric i se adaugă aici o întreaga dimensiune mistică (a se vedea faptele lui Ilie Aleodor, bărbat înzestrat cu puteri supranaturale, care îi ajută până la un punct pe luptătorii anticomunişti, repetatele aluzii la sinistrul copil cu cap de măgar născut în Moldova ca prevestire a regimului care avea să se instaleze etc.)

Dan Stanca dirijează ireproşabil toată această orchestră de eroi şi ţese cu minuţiozitate trama narativă fără să lase, cum se zice, capete libere. De fapt, dacă ar fi să vorbim de un principiu ordonator în această carte, el ar fi dar de dezvoltarea aproape organică a textului. Am fi priceput acest lucru chiar şi în absenţa mărturisirii vădit auctoriale din finalul romanului, care propune o metaforă extinsă:

În mintea omului povestea a crescut ca o plăcintă care înghite cuptorul în care se coace. Tot așa boala, la început un simplu mugure, se dezvoltă în corpul celui care din amabilitate și neștiință i-a oferit găzduire. Chiriașul însă s-a dovedit întot­deauna mai tare decât proprietarul. Boala și povestea sau boala și visul sunt ganglionii ființei noastre, de unde pot decola cele mai frumoase înaripate, dar coboară și ancore grele care ne leagă de miezul hidos al pământului. Visul se evaporă grație substanțelor ușoare din care e compus și care, trecând în starea gazoasă, nu fac altceva decât să-și urmeze adevărata vocație, adică drumul spre cer. În schimb, boala își multiplică formațiunile tumorale care ne cotropesc fără milă, distrugând fiecare organ și țesut până ajung în cel mai ferit ungher al creierului.

Făcând bilanţul lecturii, Boala şi visul este un roman solid şi bine făcut, fără lungimi, în ciuda caracterului masiv, marcat din păcate în ultima sa parte de un anume patetism care e posibil să nu fie pe placul unora din cititori. Cred însă că cei care îl vor citi vor aprecia efortul de construcţie, epica bine conturată şi soliditatea majorităţii personajelor.


Romanul Boala şi visul se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frăţilă”, a treia ediţie.

5 noiembrie 2014

☺☺ Bujor Nedelcovici - Jurnalul unui cântăreţ de jazz

3 comments
Povestea pe care ne-o spune Bujor Nedelcovici  în Jurnalul unui cântăreţ de jazz (Editura Allfa, 2013)  nu e cine ştie ce complicată. Nu e nici măcar un jurnal (fictiv, desigur) în sensul foarte strict al termenului, fiind e vorba mai mult de relatările unor episoade cotidiene şi amintiri ale unui personaj-povestitor, un anume domn Pascal Radiquet care trăieşte la Paris, cândva instrumentist de jazz de oarecare notorietate. Gloria acelor vremuri a apus (înţelegem că din cauza unei boli de plămâni care îi interzice interpretului eforturi prea mari). Omul a divorţat, e bătut de gânduri negre şi – ar zice medicii – de tulburări cognitive şi amnezii, de unde şi lunga tiradă anaforic-negativă cu care îşi deschide istorisirea:

Nu am trecut, nici amintiri… Nu mai ştiu nimic despre copilărie, şcoală, părinţi, studii… războaie… Parcă au fost două războaie? Nu îmi mai amintesc exact dacă am cântat la trompetă şi pian... Mi-am pierdut chiar şi numele. Poate mă numesc Pascal, Walter ori Benjamin. Nu! Walter Benjamin a fost un pictor sau un scriitor.

Şi aşa, dintr-una-ntr-alta, se umplu paginile romanului, cu asociaţii, niscai flux al conştiinţei, dar nu cine ştie ce, cu flanări prin Parisul zilelor noastre, cu divagaţii pe teme culturale sau economic-financiare ale căror informaţii par luate, dacă nu direct de pe Wikipedia, atunci de prin ghiduri turistice, cu discuţii cu tot felul de amici şi cu planuri nematerializate de reluare a activităţii. Prezentul ca prezentul, dar trecutul îşi are şi el locul lui. Ni se expune povestea familiei lui Pascal, fiu al unui responsabil comunist din vremurile tulburi al aşa-zisului socialism real şi care ar fi avut la activ destule blestemăţii. Relaţia lui Pascal cu tatăl lui, de altfel nu de foarte lungă durată, căci părinţii divorţează, şi nici prea fericită, ocupă ceva spaţiu, dar nu e organic integrată în naraţiunea mare, pare lipită artificial, pentru a da adâncime. Aproape în oglindă e relaţia lui Pascal cu Olivier, fiul lui, de a cărui mamă e despărţit şi el, dar cu care tatăl e în raporturi apropiate, aproape tandre. Şi dacă tot e vorba de trecutul care îşi mai scoate capul prin planşeul imperfect care îl separă de prezent, se cuvine revenirea în prim plan a lui Relli, o fostă dragoste din tinereţe regăsită pe internet, prilej de amoruri tomnatice şi intense prin Paris, episoade de altfel convenţionale.

Jurnalul... lui Bujor Nedelcovici e în bună măsură romanul unei decăderi, nu neapărat a unui om superior, căci Pascal, ni se dă de înţeles, e mai degrabă mediocru. În fabulă îşi face loc şi un element de mister, pisica Bill, motan iubit, care se pierde la un moment dat şi, regăsit, moare de pe urma şocului rătăcirii. E poate al doilea caz de pisică înzestrată cu puteri enigmatice din literatura română a ultimilor ani, după motanul Siegfried din Zilele regelui de Filip Florian (despre care am scris mai demult aici). Sfârşitul lui Bill nu e de bun augur pentru Pascal, aşa că ultimele cuvinte ale textului sunt rostite de undeva din intervalul care separă viaţa de moarte. Că nu-i bine să-ţi pierzi pisica la care ţii ştim încă din episodul acela din Seinfeld, cu picoloul hispanic.

Dacă ar fi să facem un rapid bilanţ de lectură, am putea spune că Jurnalul unui cântăreţ de jazz e cartea unui autor la care experienţa de scriitor e mai vizibilă decât intuiţia şi originalitatea. Cititorul exigent va găsi aici destule clişee, teme obosite şi pasaje neconvingătoare. E totuşi o scriere fluentă, ceea ce mai salvează din impresia proastă pe care i-ar putea-o lăsa cuiva asemenea caracteristici.

Fact checking
Informaţiile de natură enciclopedică în care abundă unele pagini sunt uneori inexacte. Probabil ca urmare a unei nostime greşeli de tipar, putem citi că pe cunoscutul cântăreţ Yves Montand îl chema de fapt Ivo Levi (ceea ce i-ar putea face pe unii să se gândească chiar la o origine evreiască). Îl chema de fapt... Ivo Livi, iar părinţii lui erau de altfel catolici italieni profund credincioşi.


Romanul Jurnalul unui cântăreţ de jazz se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frăţila”, a treia ediţie.