11 martie 2018

☺☺ Jonas Jonasson - Analfabeta care ştia să socotească

4 comments

Până şi cei mai încruntaţi cititori îşi au momentele lor de slăbiciune în care îşi doresc o carte mai uşurică şi amuzantă, scrisă totuşi cu spirit, şi care să ţină atenţia trează. La urma urmei, să nu fim ipocriţi, chiar şi veganii cei mai ortodocşi mai râvnesc la un Big Mac. E genul de carte reprezentat de Analfabeta care ştia să socotească a suedezului Jonas Jonasson (Editura Trei, 2015, traducere de Laura von Weissenberg), o naraţiune senzaţională cu numeroase ramificaţii internaţionale şi cu acţiune întinsă pe decenii, pe un teritoriu cât jumătate de glob. Personajul principal („analfabeta” din titlu) e o tânără negresă din Africa de Sud, Nombeko Mayeki, iniţial locuitoare a sordidului ghetou Soweto şi, încă din adolescenţă, lucrătoare la golit latrine. Printr-un extraordinar concurs de împrejurări, eroina noastră, care e înzestrată de la natură cu un intelect einsteinian, va ajunge să-şi depăşească condiţia şi să stea la masă cu mărimile lumii, de la preşedintele chinez Hu Jintao la regele Suediei Carl al XVI-lea Gustaf.

Scăpată în anii 1980 din strânsoarea regimului separatist de la Pretoria, Nombeko ajunge în Suedia şi pare să aibă şansa unei noi vieţi, dar din păcate lucrurile se complică din cauza unei... bombe atomice fără stăpân. Alături de gemenii suedezi Qvist (Holger 1 şi Holger 2) şi de Celestine-anarhista, iubita lui Holger 1, Nombeko va duce ani de-a rândul o existenţă amintind de cea dintr-un falanster fourierist, cu destule întâmplări în registru tragicomic, cu încurcături inextricabile şi răsturnări de situaţie. Ne interesează mai puţin istorisirea lor, căci cine e interesat va citi cartea.

Jonas Jonasson pare să fi a avut ambiții mai mari cu Analfabeta... lui decât scrierea unei cărţi de aventuri hazoase. În goana lor prin două decenii de istorie contemporană el atinge subiecte serioase, vine desigur vorba de exploatarea şi discriminarea negrilor din regimul de apartheid sau de încălcarea drepturilor omului în China, dar într-un registru care nu favorizează dăscăleala. Marele cal de bătaie e întocmirea politico-socială a Suediei contemporane, cu câte o raită prin istoria ceva mai veche a ţării. Ceea ce rezultă e o satiră pe alocuri reuşită a vieţii politice din regatul scandinav, deşi e posibil ca cititorul român să nu poată gusta întreaga gamă de ironii pentru că îi lipsesc cunoştinţe de bază despre persoanele şi întâmplările la care se face referire.

Personajele sunt distribuite aproape simetric; avem mai tot timpul în prim-plan două cupluri, Nombeko/Holger 2 („deştepţii”) şi Celestine/Holger 1 („proştii”). În ciorbă se amestecă şi alte entităţi pitoreşti, ficţionale sau nu (trei chinezoaice, o contesă, urmaşă a mareşalului finlandez Mannerheim), doi agenţi Mossad, un american paranoic, dezertor din războiul din Vietnam, premieri ai Suediei, regele Carl Gustaf etc.) Una din temele favorita pare a fi cea a raportului dintre existenţa şi non-existenţa socială. Iniţial outsderii perfecţi, Nombeko şi Holger 2 nu au identitate - prima e imigrantă fără hârtii, cel de-al doilea nu a fost declarat la naştere, trăind în umbra fratelui geamăn. Desigur, ca în poveşti, situaţia se va răsturna, cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi vor avea parte de recunoaşterea deplină a calităţilor cu are i-a înzestrat natura.

... şi tot ca în poveştile (ne)hollywoodiene, va exista un happy end aproape perfect; personajele pozitive vor fi răsplătite, iar cele rele vor fi pedepsite, însă nu prea din cale-afară. Ce-a ieşit e o porcărioară pe alocuri amuzantă, scrisă cu vervă, ecranizabilă. Personajul Nombeko e plictisitor prin perfecţiune; ea nu e doar o matematiciană genială, ci şi o poliglotă neîntrecută. O convenție literară pe care o înghit cu greu e cea a personajului care, odată ce autorul ne-a anunțat că vorbește o limbă străină, o face ca un vorbitor nativ, cu o naturalețe care pune în umbră chiar și personaje pentru care limba în cauză e cea maternă. Unde mai pui că în cea de a doua lui jumătate caruselul evenimentelor din roman devine obositor şi cam încărcat de detalii. Două vorbe despre traducere, care e în genere acceptabilă, însă cu asperităţi care s-ar fi cerut corectate (pluralul de la „ism” este „isme”, nu „ismuri”, „Mossad” se poate folosi fără teamă la forma articulată hotărât, „Garcea” nu e idee prea fericită pentru a reda suedezul „snutjävel” etc.)

25 februarie 2018

☺☺ Antoaneta Ralian - Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei

0 comments

Schimbând ce trebuie schimbat, Antoaneta Ralian a fost un fel de Jul Giurgea al perioadei postbelice (asta dacă mai ştie cineva cine a fost respectivul domn, noroc că există motoare de căutare). În 2014, când a împlinit nouăzeci de ani, Humanitas a publicat, omagiind-o, volumul de faţă, botezat Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei. Nu e vorba neapărat de texte inedite, ci mai degrabă de punerea la un loc a unor mai vechi, apărute în majoritate în România Literară. Minimalizând, cu modestie, importanţa lor, autoarea ne spune din capul locului că ar fi vrut să le numească „Paraphernalia” (mărunţişuri, accesorii). În definitiv, e o bună strategie auctorială: eşti prevenit că nu trebuie să ai mari aşteptări, iar dacă ce citeşti îţi place, cu atât mai bine. Tot din punerea în ramă a operei ţine şi precizarea pe care ţine s-o facă memorialista cu privire la suspiciunile pe care le-ar putea trezi numeroasele călătorii pe care le-a făcut în străinătate împreună cu soţul ei, Marius Ralian, în perioada vechiului regim, o vreme în care puţină lume avea parte de călătorii peste hotare. De altfel, destule evocări de călătorie conţin „reziduuri” ce ţin de obţinerea unui paşaport sau de precaritatea materială extremă a turistului din România socialismului real.

Putem trece foarte repede peste însemnarea introductivă (datată 31 decembrie 1949), potrivită mai degrabă pentru notaţiile unei fete din clasa a şasea decât pentru Jurnalul unei femei măritate, ca să reproduc titlul dat se autoare. Spre cinstea ei, aceasta recunoaşte „stângăciile şi romanţiozităţile” pe care le comisese cu prilejul ţinerii jurnalului.

O primă secţiune (Întâmplări de peste mări şi ţări), consistentă ca număr de pagini, este consacrată locurilor vizitate. Găsim aici şi lucruri mai bune, şi lucruri mai proaste. Din prima categorie se cuvin pomenite relatările micilor „întâmplări haioase”, adesea scurte studii de moravuri realizate cu ceva umor (mătuşa ramolită şi tiranică din New York, aventurile erotice ale românilor aflaţi în schimb de experienţă în RDG) sau simple episoade insolite (vărul apărut providenţial la Tel Aviv, povestea cu taiorul pătat la Madrid) etc. Mai rău e cu impresiile de călătorie serioase, cu descrieri de o perfectă banalitate ale unor locuri şi peisaje celebre (Viena, Lugano, Secvenţe). Iată un scurt fragment din Marele Canion Arizona (sic!):

Marele Canion este, cred, exemplul cel mai spectaculos al forţei de eroziune, de destrucţie şi de construcţie a naturii – dacă vreţi, de supremaţie a naturii asupra omului. Este o falie, o prăpastie, lungă de peste 200 de kilometri şi lată, pe alocuri, între 4 şi 19 kilometri. De la o adâncime de 1000 de metri, se înalţă adevărate domuri şi catedrale şi cetăţi medievale din granit roşu sau smarald, sau din stânci colorate de numeroase alte minerale, sculptate, de-a lungul a milioane de ani, de vertiginosul, nervosul râu Colorado, al doilea ca lungime în Statele Unite, care şerpuieşte, mirific albastru, printre meterezele purpurii. Zidurile sculptate de apă au forme absolut incredibile, în care poţi ghici sau detecta tot ce-ţi visează imaginaţia, de la profiluri de giganţi la castelele de pe valea Loarei. Şi coloriturile sunt magnifice şi se schimbă după cum le atinge soarele. Cu totul altele la răsărit sau la asfinţit. Şanjante, ca prima mea rochie de seară din tafta vişinie cu „ape“.

Dintr-o extraordinară carieră de traducătoare, Antoaneta Ralian s-a ales şi cu privilegiul de a-i cunoaşte pe câţiva din cel mai renumiţi scriitori ai zilelor noastre, pe care de altfel i-a şi tradus. Experienţele sunt relatate în secţiunea Întâlniri cu scriitorii, care fructifică nu doar amintiri de la conferinţe şi simpozioane, ci şi rezultate din experienţe mai puţin formale. Sunt de citat întâlnirile cu Iris Murdoch (cu care compatrioata noastră a avut o relaţie apropiată) sau cu Kurt Vonnegut ori discuţiile cu Salman Rushdie, pentru a pomeni la repezeală trei nume mari. Pentru cititorul de la noi, sunt poate mai interesante întâlnirile cu Saul Bellow (Cum l-am cunoscut pe Saul Bellow), date fiind relaţiile nobelizatului american cu lumea românească. Nu dezvolt, se cunosc împrejurările scrierii romanului Iarna decanului sau caricaturile „româneşti” din Ravelstein (mai ales Grielescu, alter ego al lui Mircea Eliade). Cine vrea să afle mai mult, poate răsfoi şi cartea de faţă.

Sub titlul Derapaje sunt reunite mai multe texte care ţin de munca traducătorului. Şi aici lucrurile sunt inegale. De pildă, sunt foarte interesante paginile consacrate dificultăţilor de redare în română a pasajelor licenţioase din romanele lui Henry Miller. Straturi succesive de ipocrizie şi pudibonderie au făcut ca limba noastră literară să fie refractară la traducerea unor termeni care ţin de sexualitate. Mărturisirile traducătorului şi consemnarea luptei duse pentru realizarea unei versiuni care să fie în spiritul operei sunt, poate, cele mai reuşite pagini din volum. Mai puţin strălucite sunt paginile cu consideraţii generale despre munca traducătorului. Sunt notaţii corecte, însă lipsite de originalitate, iar preluarea lor în ediţia de faţă putea fi evitată. Amintirile... Antoanetei Ralian se citesc, totuşi, cu interes, iar prezenţa în carte a unor momente de platitudine poate fi, probabil, scuzată în fel şi chip.

Fact checking
Antoaneta Ralian ne povesteşte despre vizita pe care a făcut-o la Viena în anii 1960, ocazie cu care s-a întâlnit cu Ioan Holender (Holländer). Iată cum a început totul:

Şi într-o dimineaţă, când ne plimbam prin faţa elegantei clădiri neoclasice a Operei din Viena, soţul meu, înţepat în permanenţă de morbul ziaristic, şi-a adus aminte că directorul operei e un român, Ioan Holländer. I-a cerut o audienţă şi am fost primiţi imediat fără secretare care să ne spună că e în şedinţă sau că nu suntem programaţi.

Memoria îi joacă aici feste venerabilei doamne. Holländer, plecat din România la sfârşitul anilor 1950, a ajuns director la Opera din Viena abia în... 1992, aşa că nici vorbă de directorat cu aproape trei decenii mai devreme.

18 februarie 2018

Aurel Lecca - Tineri sondori

1 comments
Dacă admitem (instalându-ne fotoliul biologului) că proza literară pentru copii a cunoscut o evoluţie de la rigiditatea ideologică a începutului anilor 1950 la forma (aproape) liberă de constrângeri de după 1965,  romanul Tineri sondori de Aurel Lecca (Editura Tineretului, 1962) arată ca o specie de trecere. E, ca să mă menţin în temă, un fel de Latimeria chalumnae sau Archaeopteryx care asigură tranziţia de la cărţile cu sabotori, stahanoviști şi chiaburi şi cele în care reverenţa faţă de putere se manifestă mai mult accidental şi în forme exterioare. Cunoscut publicului tânăr de la noi din perioada 1950-1980 mai ales ca autor de lucrări de popularizare pe teme de geografie, călătorii, explorări, Aurel Lecca îşi încearcă cu acest roman puterile de creator de ficţiune. Cadrul, destul de obişnuit în epocă, este oferit de o exploatare petrolieră (Sălcioara), unde un grup de cinci absolvenţi de şcoală tehnică petrec o lună de practică înaintea lansării în meseria de sondor.

Cei cinci sunt patru băieţi (Sorin, Panait, Alexandru, Bucur) şi, detaliu de culoare, o fată (Irina) şi sunt cei mai buni absolvenţi ai şcolii, căci numai unei asemenea elite i se acordă onoarea de a lucra la o unitate precum cea de la Sălcioara, unde sonda se află în stadiu de explorare. Nu s-a găsit încă ţiţei, se tot forează, iar in aerul livresc se simte tensiunea incertitudinii. La mijloc nu sunt doar onoarea profesională a geologului care a pronosticat existenţa zăcământului, ci şi responsabilitatea angajaţilor (comunişti şi utemişti) de a nu irosi banii pe care statul îi investeşte în operaţiunile de foraj.



Romancierul trebuie de la bun început creditat pentru efortul de a crea eroilor săi personalităţi cu ceva profunzime, deşi strădania nu dă întotdeauna rezultate (de pildă, Bucur are îndoieli, ezitări, trăiri interioare mai bine reliefate decât la ceilalţi). Irina, băieţoasă şi în aparenţă dură, îşi are micile ei slăbiciuni femeieşti, care nu trec însă mai departe de folosirea (discretă) a unui parfum sau de existenţa în garderobă a unei rochii mai elegante. Relaţiile dintre sexe sunt perfect caste, importante sunt producţia, meseria, învăţătura, deşi nu lipsesc aluzii la slăbiciunile câte unuia din băieţi faţă de colega lui.

Scheletul epic al cărţii se construiește pe două axe. Mai întâi (în ordine narativă, dar şi axiologică) este plasată acţiunea de prospectare a zăcământului, creatoare de tensiune şi aşteptare, punctată de câteva incidente de producţie care îl angrenează şi pe tinerii practicanţi. Pe un loc imediat următor se plasează un alt fir narativ, unul de-a dreptul detectivistic. La exploatare sunt doi maiştri, un fel de good cop/bad cop (Crişan şi, respectiv, Negoiţă). Primul e pâinea lui Dumnezeu, desigur secretar de partid, dar cel de-al doilea e egoist şi zgârcit cu împărtăşirea tainelor meseriei, un adevărat reacţionar. Mai rău încă, Negoiţă pare angajat într-o acţiune de sabotaj, alături de un presupus biolog care bate munţii învecinaţi şi de administratorul întreprinderii (un anume Bengea - nume parcă făcut pentru un personaj negativ).

Urmând această diviziune binară a acţiunii, romanul are un punct culminant „despicat”: erupţia sondei (întâmplare mult amplificată, cu proporţii de eveniment geologic, în urma căreia se distinge Sorin) şi cursa nebunească prin pădure, în noaptea ploioasă, a lui Bucur, care îl urmăreşte pe profesorul de biologie pentru a demonstra intenţiile necurate ale complicelui său Negoiţă. Nimic neobişnuit, s-ar spune. Suntem la începutul anilor 1960, iar tuşele sunt încă destul de groase, e perfect plauzibil să întâlnim în carte asemenea accente. Lovitura de teatru vine – aşa cum e şi firesc – la sfârşit. Desigur că acţiunea de foraj se dovedeşte o mare reuşită, însă cât priveşte sabotajul, cititorul va rămâne dezamăgit. Maistrul Negoiţă e un simplu ins „tributar vechilor mentalități”, dar e departe de a fi sabotor; profesorul de biologie era chiar un profesor de biologie pasionat de drumeţii şi nu justifica, prin acţiunile sale, aventura în care se lansase Bucur. Bietul administrator e pe post de ţap ispăşitor pentru suspiciunile tinerilor, dar anvergura lui e mică, e un biet găinar care ciupise câte ceva din avutul obştesc. Partea de-a dreptul caraghioasă (asta presupunând că Aurel Lecca nu practică subversiunea literară) e că atât Sorin, cât şi Bucur sunt în final premiaţi, primind ca dar din partea „Ministerului” câte o excursie în Uniunea Sovietică.

Pentru că a venit vorba de marele vecin şi model de la Răsărit, trebuie spus că aluziile la elementul sovietic sunt încă destul de pronunţate în acest roman de final de epocă. În text există nu doar referiri la realizările ştiinţei sovietice, ci şi la eroii literaturii sovietice care ar fi trebuie să servească drept modele de urmat. Iată un fragment de stream of consciousness sui generis (gândurile îi aparţin lui Bucur, în timpul urmăririi eroice):

Ca să se încurajeze, se compara cu eroii de vârsta lui pe care îi ştia din literatură şi care făcuseră fapte cu adevărat eroice pentru patrie... „Pavel Korceaghin ar fi făcut la fel ca mine, ar fi luptat până la ultima picătură de sânge. Şi membrii Tinerei Gărzi ar fi procedat la fel. Sunt sigur. Trebuie să fiu la înălţime. Sunt utemist... Un utemist nu se lasă înfrânt niciodată”...



Demascarea (eşuată în tragicomic) a presupusului sabotaj, prezenţa în carte a unor discrete aluzii la cultura occidentală (modelul lui Alexandru, pasionat cântăreţ la trompetă, este americanul Louis Armstrong), ba chiar şi existenţa unor scene de-a dreptul insolite (priveghiul mortului la un sat din regiune) sunt numai câteva din argumentele ce se pot aduce în sprijinul tezei că Tineri sondori ar fi un adevărat roman de tranziţie. Nu există desigur nicio abatere de la nervura principală a ideologiei dominante, secretarul de partid e sacrosanct, muncitorii au întotdeauna dreptate, „înainte” era exploatare, „acum” e bine, personajele poartă multe dialoguri nefireşti etc. Ceva, ceva s-a schimbat parcă. Detaliu amuzant, cu care închei o postare care s-a lungit nepermis de mult: două personaje au acelaşi nume (Sava) - dirigintele tinerilor sondori şi geologul de la sondă.

Coperta volumului a fost realizată de Radu Viorel, iar cele câteva ilustraţii, de Adriana Mihăilescu.

Fact checking

Ar fi nedrept să nu spunem că lui Aurel Lecca nu-i reuşesc câteva pagini de ştiinţă popularizată. E vorba de evocările unor episoade din trecutul geologic al zonei în care se petrece acţiunea şi pe care tinerii din epocă trebuie să le fi găsit interesante. De asemenea, lectura cărţii ne permite (dacă avem răbdare) să aflăm câte ceva despre tehnologia forajului. Pentru amatorii de etimologie, două geme. O bună parte din energia sondorilor se consumă în jurul aşa-numitului „granic”, un dispozitiv misterios a cărui manevrare presupune, pare-se, răspundere şi măiestrie. E vorba de pronunţia stricată a germanului Kranich, care înseamnă macara.  Mai e apoi aşa-numitul geamblac, o componentă a sondei de foraj. Cuvântul provine de la numele unui anume James Black, care ar fi inventat drăcovenia cu pricina.


28 ianuarie 2018

☺☺☺☺ Robert Levy - Gloria şi decăderea Anei Pauker

2 comments
Nu încape îndoială că însăşi îndrăzneala de a aborda un subiect controversat precum viaţa, personalitatea şi activitatea Anei Pauker e un merit; a-l trata cu minuţie, echilibru şi atenţie la amănunte e încă şi mai lăudabil. Cazul în speţă e cel al lucrării lui Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker (ediţia a doua, Polirom 2016). Travaliul depus de istoricul american e imens şi se desfăşoară pe două fronturi implicite. E vorba, mai întâi, de consemnarea necesară a detaliului biografic dintr-o multitudine de surse, foarte adesea declaraţii ale contemporanilor, ce transformă textul într-o polifonie complicată, cu numeroase note de subsol. În al doilea rând, autorul, decis parcă să nu lase nicio pietricică la locul ei, se luptă cu stereotipurile şi credinţele comune care o înconjoară până azi pe cea care a fost numită, la vremea apogeului de la finalul anilor 1940, „cea mai puternică femeie din lume”. Revista Time i-a pus imaginea pe copertă şi nu pentru puţin lucru: politiciana era prima femeie care ocupa poziţia de ministru de Externe; la noi, era pur şi simplu prima femeie ministru.

Un prim subiect spinos pe care îl dezbate autorul este cel al legăturii – organice, s-ar grăbi unii să susţină – dintre evreitate şi comunism. E vorba de acel stereotip al „iudeo-bolşevismului” pe care mulţi îl propagă fără multă gândire. În Introducerea la volum, Robert Levy prezintă un mini-dosar al subiectului în cauză şi demontează convingător idei de-a gata. Mult mai complexă e chestiunea atitudinii Anei Pauker faţă de propria sa apartenenţă la comunitatea şi spiritualitatea evreiască. Fiică a lui Herş Kaufman Rabinsohn din Codăeşti-Vaslui, personaj profund implicat în existenţa şi riturile etniei sale, ea are o existenţă cu o traiectorie complicată, care o îndepărtează în aparenţă de valorile iudaice ale familiei. Nu lipsesc contradicţiile, iar evoluţiei centrifug-laicizante datorate impactului cu ideologia marxistă i se contrapun destule episoade centripete, de reafirmare a adeziunii la evreitate. În sensul acesta sunt citate întâmplări din anii 1940, o întreagă anecdotică până la un punct.

Un dosar voluminos îl reprezintă activitatea de agent Comintern a Anei Pauker. Comunistă cu îndelungat stagiu în ilegalitate în România şi condamnată de altfel la ani substanţiali de detenţie, ea urmează cursurile şcolii Cominternului de la Moscova în cei mai siniştri ani ai regimului stalinist, fiind martoră a sângeroaselor epurări în masă care decimează rândurile „internaţionaliştilor”. Terorii îi va cădea victimă în cele din urmă însuşi Marcel Pauker, soţul eroinei noastre, iar legenda spune că acesta ar fi fost denunțat chiar de Ana. Miturile sunt uşor de fabricat dacă ai la îndemână materialul potrivit: Levy citează un pasaj din principesa Ileana, în care aceasta scrie, textual, „Îmi puteam imagina, doar privind-o, cum îşi denunţase soţul, care, drept urmare, a fost împuşcat”. Greşit, demonstrează autorul, căci în momentul presupusului „denunţ” Ana Pauker ispăşea în România o condamnare la zece ani de închisoare: în plus, cu tot fanatismul, care o făcea incapabilă să vadă crimele partidului, reacţiile ei la ştirile despre Marcel par să o exonereze total.

Cea mai complexă secţiune a monografiei (cea mai interesantă, aş zice eu) este cea consacrată decăderii Anei Pauker („Epurarea”). Faptele sunt în mare cunoscute de public: acuzată de „deviere de dreapta”, demnitarul comunist este dezbrăcat în 1952 de toate puterile care îi rămăseseră, pusă sub arest la domiciliu şi interogată intens (se pare că numai moartea lui Stalin, în martie 1953, a salvat-o de un tratament mult mai sever şi chiar de o condamnare la moarte). Culmea e, arată Robert Levy, că acest deviaţionism de dreapta nu a fost o simplă lozincă aruncată de foştii tovarăşi de luptă pentru a-şi discredita public colega, ci o expresie cu acoperire faptică. O serie de poziţii ale Anei Pauker îndreptăţesc aceasta caracterizare. E vorba de opoziţia ei faţă de excesele colectivizării şi ale reformei monetare, atitudinea faţă de mult-huliţii chiaburi sau chiar faţă de unii „foşti” din regimul zis burghezo-moşieresc. Nu în ultimul rând, ar fi contribuit la mazilire relaţiile cu conaţionalii evrei şi îngăduinţa manifestată faţă de fenomenul emigrării masive în Israel, căruia comuniştii români i se împotriveau.

Căderea Anei Pauker a fost până la urmă rezultatul unui complicat cadril al puterii în care Gh. Gheorghiu-Dej a ştiut să acţioneze răbdător şi tenace, scoţându-şi pe rând din joc adversarii (începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu, care are parte de o secţiune substanţială în volum, şi sfârşind cu grupul Vasile Luca - Teohari Georgescu - Ana Pauker). Este poate mesajul subliminal pe care îl transmite coperta cărţii, înfăţişând o fotografie în care apare Gheorghiu-Dej și care  ocupă mai mult spaţiu decât protagonista volumului. Nu trebuie neglijată nici contribuţia externă. Deşi Ana Pauker a fost o stalinistă devotată (există destule bancuri pe tema asta), conducătorul sovietic, purtat poate şi de valul antisemit pe culmea căruia a traversat ultimul an de viaţă a mizat până la urmă pe Dej şi i-a dat firmanul de conducător al României. Şi cum într-o teacă nu încap mai multe săbii, mazilita Pauker şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în semi-anonimat, chinuită de un cancer care avea s-o învingă. Pentru amatorii de istorie recentă şi în special pentru cititorii cărora nu le place să mestece la nesfârşit clişee, Gloria şi decăderea Anei Pauker reprezintă o bornă kilometrică importantă.